GREGORIO DE ANDRADE c. PORTUGAL
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Recevable
GREGORIO DE ANDRADE c. PORTUGAL (CtEDO, 2004)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 41537/02 prezentate de José Pedro GREGÓRIO DE ANDRADE împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 decembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Cabral Barreto Türmen Butkevych Ugrekhelidze mes Fura-Sandström Jočienė judecători și de domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 18 noiembrie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, José Pedro Gregório de Andrade, este un resortisant portughez, născut în 1931 și rezident în Miratejo (Portugalia). F. Pereira Coelho, avocat în Amora. Guvernul pârât este reprezentat de domnul J. Miguel, procuror general adjunct. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, astăzi pensionat, a fost funcționar al companiei de căi ferate din Benguela ( CFM dispunea de un fond specific de pensii pentru a asigura plata pensiilor funcționarilor săi în Angola, când această țară era o colonie portugheză. La întoarcerea sa în Portugalia, după independența Angolai, reclamantul, care încă lucra până la sfârșitul anului 1993 în Portugalia, a fost inclus în sistemul general de pensii. În septembrie 1994, Centrul Național pentru Refugiați (IFM) a stabilit reclamantului, începând cu 1 ianuarie 1994, o pensie pentru limită de vârstă de 48 030 ecudos portughez (PTE), adică 239 EUR (EUR), ținând cont și de integrarea sa în sistemul general de pensii din Portugalia. Procedura introdusă de Ministerul Public în numele foștilor colegi ai reclamantului În 1995, 247 de foști funcționari ai CFB aflați în aceeași situație ca și reclamantul, dar nu acesta, au solicitat procurorului public din apropierea tribunalului administrativ de la Lisabona să depună în numele lor o cerere de recunoaștere a drepturilor în fața acestei din urmă instanțe. Ei au susținut că au fost discriminați în raport cu foștii lor colegi care nu mai lucraseră niciodată în Portugalia și care, prin urmare, beneficiau doar de pensii mai mari pentru limită de vârstă, deoarece acestea din urmă erau calculate pe baza unor bareme mai avantajoase. Procurorul public, acționând în calitate de reprezentant al acestor persoane, depune cererea respectivă, argumentând, printre altele, încălcarea principiului nediscriminării. Prin hotărârea din 15 mai 2000, Tribunalul Administrativ a acceptat cererea și a ordonat Centrului să recalculeze pensiile reclamanților astfel încât să le cumuleze cu cele calculate pe baza baremelor fondului de pensii al CFB. Pe baza recursului Centrului, Curtea Supremă Administrativă a confirmat hotărârea pronunțată printr-o hotărâre din 25 ianuarie 2001. Procedura introdusă de Ministerul de Stat în numele reclamantului la 18 mai 1998, reclamantul a solicitat procurorului public din apropierea Tribunalului Administrativ de la Lisabona să depună în numele său o cerere similară cu cea depusă de cei 247 de foști colegi ai săi în 1995. În acest scop, acesta se afla absent din Portugalia în momentul cererii formulate de aceste persoane, dar, fiind în aceeași situație, avea interesul să beneficieze de același tratament și, prin urmare, susținea că avea dreptul la o pensie pentru limită de vârstă de 86 170 PTE, respectiv 429 EUR, în loc de 48 030 PTE. La 24 iunie 1998, procurorul public a depus cererea în cauză în fața Tribunalului Administrativ de la Lisabona. Prin hotărârea din 9 noiembrie 2001, Tribunalul a acceptat cererea și a ordonat Centrului să recalculeze pensia reclamantului astfel încât să o cumuleze cu cea calculată pe baza baremelor fondului de pensii al CFB. Centrul a făcut apel la Curtea Supremă Administrativă. Prin hotărârea din 5 iunie 2002, această instanță a primit acțiunea și a infirmat decizia atacată și a subliniat de la început că, în ceea ce privește pensiile, în cadrul căreia reglementarea este exhaustivă, administrația dispune de o marjă de apreciere mai redusă în ceea ce privește aplicarea principiului nediscriminării. Ulterior, Comisia a constatat că acumularea pensiei reclamantului împreună cu o altă persoană ar însemna plasarea acestuia într-o situație mai favorabilă față de beneficiarii sistemului general de pensii portughez. Este adevărat că există în continuare o inegalitate între reclamant și foștii săi colegi care nu au lucrat în Portugalia după independența Angola, dar acest lucru s-a datorat diferenței dintre nivelul de remunerare de care beneficia reclamantul în această din urmă țară la momentul respectiv și nivelul obținut ulterior în Portugalia. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a principiului nediscriminării. Unul dintre cei trei judecători a făcut o declarație de disecție referitoare la hotărârea Curții Supreme Administrative din 25 ianuarie 2001. Procurorul public a prezentat reclamantului o copie a acestei hotărâri printr-o scrisoare din 10 iulie 2002, primită la 15 iulie 2002, în timp ce hotărârea în cauză trecuse deja în forță de lucru judecat. Dreptul și practica internă relevantă în temeiul legii sale organice aplicabile în momentul faptelor (Legea nr. 47/86 din 15 octombrie 1986), ministerul public putea reprezenta lucrătorii și familiile acestora în apărarea drepturilor lor sociale [art. 5 alineatul (1) litera (d) din Legea nr. 47/86]. În Circulara nr. 8/90 din 27 iulie 1990 pentru toți agenții și magistrații din Ministerul de Stat, procurorul general al Republicii a precizat conținutul intervenției statului în această privință. În ceea ce privește litigiile administrative, procurorul general al Republicii a decis că reprezentarea din oficiu a lucrătorilor era rezervată cererilor de recunoaștere a drepturilor, în special în domeniul securității sociale. Curtea Supremă Administrativă a hotărât cu privire la problema juridică în cauză în prezenta cauză prin hotărârile menționate anterior, precum și prin alte două hotărâri, unul din 4 iulie 2001, după soluția hotărârii din 25 ianuarie 2001, iar cealaltă din 6 noiembrie 2001, în conformitate cu soluția celei pronunțate în cauza reclamantului. Sintezele hotărârilor din 4 iulie și 6 noiembrie 2001 se publică în baza de date a Ministerului Justiției (http://www.dgsi.pt). În conformitate cu dispozițiile combinate ale legii de procedură în fața instanțelor administrative și ale Codului de procedură civilă aplicabil în momentul faptelor, era posibil să se sesizeze Adunarea Plenară a Curții Supreme Administrative cu privire la o acțiune în armonizare a jurisprudenței atunci când o hotărâre era în contradicție cu o altă hotărâre pronunțată de aceeași instanță cu privire la aceeași chestiune de drept și sub imperiul aceleiași legislații. GRIFS invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurentul se plânge de conținutul deciziei Curții Supreme Administrative și subliniază în această privință că a primit o copie a hotărârii în cauză, în timp ce hotărârea a trecut deja în forță de lucru judecat, procurorul public, care acționează în calitate de reprezentant al său, care a omis să îl atace. Pentru solicitant, acesta a făcut astfel obiectul unei discriminări față de foștii săi colegi care au obținut câștig de cauză în fața Curții Supreme Administrative, încălcând articolele 14 din convenție și 1 din Protocolul nr. Reclamantul se plânge că a făcut obiectul unei discriminări față de foștii săi colegi care au obținut câștig de cauză în fața Curții Supreme Administrative, în timp ce agentul procurorului public însărcinat cu cauza, acționând în calitate de reprezentant al acestuia, a omis să atace hotărârea aceleiași instanțe care l-a decăzut. În această privință, reclamantul subliniază că nu a primit o copie a hotărârii în cauză decât în cazul în care decizia a trecut deja în forță de lucru judecat. Reclamantul invocă articolele 6 alineatul (1) și 14 din convenție și 1 din Protocolul nr. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 14 dispune de Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații. art. 1 din Protocolul nr. 1 se citește astfel: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că cererea este vădit nefondată. Acesta subliniază, după ce a descris în detaliu legislația relevantă în acest domeniu, că nu există nicio obligație a procurorului public de a introduce o acțiune în vederea armonizării jurisprudenței; în plus, reclamantul avea posibilitatea de a fi reprezentat de un avocat, inclusiv în cadrul sistemului de asistență judiciară; prin urmare, reclamantul a avut acces efectiv la o instanță. Guvernul reamintește că acest drept nu implică dreptul la o decizie favorabilă a judecătorului, astfel încât nici o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție nu poate fi constatată; reclamantul contestă aceste argumente; el susține că procurorul public ar fi trebuit să atace decizia în cauză, chiar și din cauza poziției sale de apărător al legalității democratice. Presupunând chiar că agentul public a considerat că acțiunea în cauză ar fi inutilă, ceea ce recurentul contestă, având în vedere existența unei decizii contrare celei pronunțate în cauza sa, ar fi trebuit să îl prevină în timp util. Nu a făcut acest lucru și prin trimiterea deciziei în cauză în timp ce orice perioadă de introducere a unei căi de atac în vederea armonizării jurisprudenței a expirat, procurorul public l-a lăsat fără apărare pe reclamant, iar reclamantul a considerat că aceasta încalcă art. 6 alineatul (1) din convenție. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că aceste obiecțiuni ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că aceste obiecțiuni nu pot fi declarate în mod vădit nefondate, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle J.-P. Costa Module Președinte