Gregorio de Andrade împotriva Portugaliei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 41537/02 prezentate de José Pedro GREGÓRIO DE ANDRADE împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 decembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Cabral Barreto Türmen Butkevych Ugrekhelidze mes Fura-Sandström Jočienė judecători și de domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 18 noiembrie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, José Pedro Gregório de Andrade, este un resortisant portughez, născut în 1931 și rezident în Miratejo (Portugalia).

F. Pereira Coelho, avocat în Amora. Guvernul pârât este reprezentat de domnul J. Miguel, procuror general adjunct. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, astăzi pensionat, a fost funcționar al companiei de căi ferate din Benguela ( CFM dispunea de un fond specific de pensii pentru a asigura plata pensiilor funcționarilor săi în Angola, când această țară era o colonie portugheză. La întoarcerea sa în Portugalia, după independența Angolai, reclamantul, care încă lucra până la sfârșitul anului 1993 în Portugalia, a fost inclus în sistemul general de pensii. În septembrie 1994, Centrul Național pentru Refugiați (IFM) a stabilit reclamantului, începând cu 1 ianuarie 1994, o pensie pentru limită de vârstă de 48 030 ecudos portughez (PTE), adică 239 EUR (EUR), ținând cont și de integrarea sa în sistemul general de pensii din Portugalia.

Procedura introdusă de Ministerul Public în numele foștilor colegi ai reclamantului În 1995, 247 de foști funcționari ai CFB aflați în aceeași situație ca și reclamantul, dar nu acesta, au solicitat procurorului public din apropierea tribunalului administrativ de la Lisabona să depună în numele lor o cerere de recunoaștere a drepturilor în fața acestei din urmă instanțe. Ei au susținut că au fost discriminați în raport cu foștii lor colegi care nu mai lucraseră niciodată în Portugalia și care, prin urmare, beneficiau doar de pensii mai mari pentru limită de vârstă, deoarece acestea din urmă erau calculate pe baza unor bareme mai avantajoase. Procurorul public, acționând în calitate de reprezentant al acestor persoane, depune cererea respectivă, argumentând, printre altele, încălcarea principiului nediscriminării.

Prin hotărârea din 15 mai 2000, Tribunalul Administrativ a acceptat cererea și a ordonat Centrului să recalculeze pensiile reclamanților astfel încât să le cumuleze cu cele calculate pe baza baremelor fondului de pensii al CFB. Pe baza recursului Centrului, Curtea Supremă Administrativă a confirmat hotărârea pronunțată printr-o hotărâre din 25 ianuarie 2001. Procedura introdusă de Ministerul de Stat în numele reclamantului la 18 mai 1998, reclamantul a solicitat procurorului public din apropierea Tribunalului Administrativ de la Lisabona să depună în numele său o cerere similară cu cea depusă de cei 247 de foști colegi ai săi în 1995. În acest scop, acesta se afla absent din Portugalia în momentul cererii formulate de aceste persoane, dar, fiind în aceeași situație, avea interesul să beneficieze de același tratament și, prin urmare, susținea că avea dreptul la o pensie pentru limită de vârstă de 86 170 PTE, respectiv 429 EUR, în loc de 48 030 PTE.

La 24 iunie 1998, procurorul public a depus cererea în cauză în fața Tribunalului Administrativ de la Lisabona. Prin hotărârea din 9 noiembrie 2001, Tribunalul a acceptat cererea și a ordonat Centrului să recalculeze pensia reclamantului astfel încât să o cumuleze cu cea calculată pe baza baremelor fondului de pensii al CFB. Centrul a făcut apel la Curtea Supremă Administrativă. Prin hotărârea din 5 iunie 2002, această instanță a primit acțiunea și a infirmat decizia atacată și a subliniat de la început că, în ceea ce privește pensiile, în cadrul căreia reglementarea este exhaustivă, administrația dispune de o marjă de apreciere mai redusă în ceea ce privește aplicarea principiului nediscriminării.

Ulterior, Comisia a constatat că acumularea pensiei reclamantului împreună cu o altă persoană ar însemna plasarea acestuia într-o situație mai favorabilă față de beneficiarii sistemului general de pensii portughez. Este adevărat că există în continuare o inegalitate între reclamant și foștii săi colegi care nu au lucrat în Portugalia după independența Angola, dar acest lucru s-a datorat diferenței dintre nivelul de remunerare de care beneficia reclamantul în această din urmă țară la momentul respectiv și nivelul obținut ulterior în Portugalia. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a principiului nediscriminării. Unul dintre cei trei judecători a făcut o declarație de disecție referitoare la hotărârea Curții Supreme Administrative din 25 ianuarie 2001. Procurorul public a prezentat reclamantului o copie a acestei hotărâri printr-o scrisoare din 10 iulie 2002, primită la 15 iulie 2002, în timp ce hotărârea în cauză trecuse deja în forță de lucru judecat.

Dreptul și practica internă relevantă în temeiul legii sale organice aplicabile în momentul faptelor (Legea nr. 47/86 din 15 octombrie 1986), ministerul public putea reprezenta lucrătorii și familiile acestora în apărarea drepturilor lor sociale [art. 5 alineatul (1) litera (d) din Legea nr. 47/86]. În Circulara nr. 8/90 din 27 iulie 1990 pentru toți agenții și magistrații din Ministerul de Stat, procurorul general al Republicii a precizat conținutul intervenției statului în această privință. În ceea ce privește litigiile administrative, procurorul general al Republicii a decis că reprezentarea din oficiu a lucrătorilor era rezervată cererilor de recunoaștere a drepturilor, în special în domeniul securității sociale.

Curtea Supremă Administrativă a hotărât cu privire la problema juridică în cauză în prezenta cauză prin hotărârile menționate anterior, precum și prin alte două hotărâri, unul din 4 iulie 2001, după soluția hotărârii din 25 ianuarie 2001, iar cealaltă din 6 noiembrie 2001, în conformitate cu soluția celei pronunțate în cauza reclamantului. Sintezele hotărârilor din 4 iulie și 6 noiembrie 2001 se publică în baza de date a Ministerului Justiției (http://www.dgsi.pt). În conformitate cu dispozițiile combinate ale legii de procedură în fața instanțelor administrative și ale Codului de procedură civilă aplicabil în momentul faptelor, era posibil să se sesizeze Adunarea Plenară a Curții Supreme Administrative cu privire la o acțiune în armonizare a jurisprudenței atunci când o hotărâre era în contradicție cu o altă hotărâre pronunțată de aceeași instanță cu privire la aceeași chestiune de drept și sub imperiul aceleiași legislații.

GRIFS invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurentul se plânge de conținutul deciziei Curții Supreme Administrative și subliniază în această privință că a primit o copie a hotărârii în cauză, în timp ce hotărârea a trecut deja în forță de lucru judecat, procurorul public, care acționează în calitate de reprezentant al său, care a omis să îl atace. Pentru solicitant, acesta a făcut astfel obiectul unei discriminări față de foștii săi colegi care au obținut câștig de cauză în fața Curții Supreme Administrative, încălcând articolele 14 din convenție și 1 din Protocolul nr. Reclamantul se plânge că a făcut obiectul unei discriminări față de foștii săi colegi care au obținut câștig de cauză în fața Curții Supreme Administrative, în timp ce agentul procurorului public însărcinat cu cauza, acționând în calitate de reprezentant al acestuia, a omis să atace hotărârea aceleiași instanțe care l-a decăzut.

În această privință, reclamantul subliniază că nu a primit o copie a hotărârii în cauză decât în cazul în care decizia a trecut deja în forță de lucru judecat. Reclamantul invocă articolele 6 alineatul (1) și 14 din convenție și 1 din Protocolul nr. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 14 dispune de Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații.

art. 1 din Protocolul nr. 1 se citește astfel: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că cererea este vădit nefondată.

Acesta subliniază, după ce a descris în detaliu legislația relevantă în acest domeniu, că nu există nicio obligație a procurorului public de a introduce o acțiune în vederea armonizării jurisprudenței; în plus, reclamantul avea posibilitatea de a fi reprezentat de un avocat, inclusiv în cadrul sistemului de asistență judiciară; prin urmare, reclamantul a avut acces efectiv la o instanță. Guvernul reamintește că acest drept nu implică dreptul la o decizie favorabilă a judecătorului, astfel încât nici o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție nu poate fi constatată; reclamantul contestă aceste argumente; el susține că procurorul public ar fi trebuit să atace decizia în cauză, chiar și din cauza poziției sale de apărător al legalității democratice.

Presupunând chiar că agentul public a considerat că acțiunea în cauză ar fi inutilă, ceea ce recurentul contestă, având în vedere existența unei decizii contrare celei pronunțate în cauza sa, ar fi trebuit să îl prevină în timp util. Nu a făcut acest lucru și prin trimiterea deciziei în cauză în timp ce orice perioadă de introducere a unei căi de atac în vederea armonizării jurisprudenței a expirat, procurorul public l-a lăsat fără apărare pe reclamant, iar reclamantul a considerat că aceasta încalcă art. 6 alineatul (1) din convenție. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că aceste obiecțiuni ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că aceste obiecțiuni nu pot fi declarate în mod vădit nefondate, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle J.-P. Costa Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 41537/02 présentée par José Pedro GREGÓRIO DE ANDRADE contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le14 décembre 2004 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , I. Cabral Barreto , R. Türmen , V. Butkevych , M. Ugrekhelidze , M mes E. Fura-Sandström , D. Jočienė , juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 18 novembre 2002, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. José Pedro Gregório de Andrade, est un ressortissant portugais, né en 1931 et résidant à Miratejo (Portugal).

Il est représenté par M e F. Pereira Coelho, avocat à Amora. Le gouvernement défendeur est représenté par M. J. Miguel, Procureur général adjoint. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant, aujourd'hui retraité, était fonctionnaire de la compagnie des chemins de fer de Benguela (« la CFB »), qui opérait en Angola lorsque ce pays était une colonie portugaise. La CFB disposait d'un fonds spécifique de pensions afin d'assurer le paiement des retraites à ses fonctionnaires. Lors de son retour au Portugal, après l'indépendance de l'Angola, le requérant, qui travailla encore jusqu'à la fin 1993 au Portugal, fut intégré dans le système général de pensions.

En septembre 1994, le Centre national des pensions (« le Centre ») fixa au requérant, avec effet au 1 er janvier 1994, une pension de vieillesse de 48 030 escudos portugais (PTE), soit 239 euros (EUR), tenant également compte de son intégration au système général de pensions au Portugal. 1. La procédure introduite par le ministère public au nom d'anciens collègues du requérant En 1995, 247 anciens fonctionnaires de la CFB se trouvant dans la même situation que le requérant, mais non celui-ci, demandèrent au ministère public près le tribunal administratif de Lisbonne d'introduire en leur nom une demande en reconnaissance de droits devant ce dernier tribunal. Ils alléguaient faire l'objet d'une discrimination par rapport à leurs anciens collègues qui n'avaient jamais travaillé au Portugal et qui, de par ce seul fait, bénéficiaient de pensions de vieillesse supérieures.

En effet, ces dernières pensions étaient calculées d'après des barèmes plus avantageux. Le ministère public, agissant en tant que représentant de ces personnes, introduisit ladite demande, alléguant notamment la violation du principe de non-discrimination. Par un jugement du 15 mai 2000, le tribunal administratif fit droit à la demande et ordonna au Centre de recalculer les pensions des demandeurs de manière à les cumuler avec celles qui étaient calculées d'après les barèmes du fonds de pensions de la CFB.

Sur recours du Centre, la Cour suprême administrative confirma le jugement entrepris par un arrêt du 25 janvier 2001. 2. La procédure introduite par le ministère public au nom du requérant Le 18 mai 1998, le requérant demanda au ministère public près le tribunal administratif de Lisbonne d'introduire en son nom une demande similaire à celle qui avait été introduite par ses 247 anciens collègues en 1995. Il alléguait à cet effet se trouver absent du Portugal au moment de la demande formulée par ces personnes mais, se trouvant dans la même situation, avoir intérêt à bénéficier du même traitement. Il soutenait avoir ainsi droit à une pension de vieillesse de 86 170 PTE, soit 429 EUR, au lieu de 48 030 PTE.

Le 24 juin 1998, le ministère public introduisit, au nom du requérant, la demande en question devant le tribunal administratif de Lisbonne. Par un jugement du 9 novembre 2001, le tribunal fit droit à la demande et ordonna au Centre de recalculer la pension du requérant de manière à la cumuler avec celle qui était calculée d'après les barèmes du fonds de pensions de la CFB. Le Centre fit appel devant la Cour suprême administrative. Par un arrêt du 5 juin 2002, cette juridiction accueillit le recours et infirma la décision attaquée. Elle souligna d'emblée qu'en matière de pensions, dans le cadre de laquelle la réglementation est exhaustive, l'administration dispose d'une marge d'appréciation plus réduite s'agissant d'appliquer le principe de non-discrimination.

Elle releva ensuite que cumuler la pension du requérant avec une autre reviendrait à le placer dans une situation plus favorable par rapport aux bénéficiaires du système général de pensions portugais. Il est vrai qu'une inégalité subsistait entre le requérant et ses anciens collègues qui n'avaient pas travaillé au Portugal après l'indépendance de l'Angola mais cela était dû à la différence dans le niveau de rémunération dont bénéficiait le requérant dans ce dernier pays, à l'époque, et celui qu'il avait obtenu ensuite au Portugal. Il n'y avait dès lors aucune violation du principe de non-discrimination. L'un des trois juges fit une déclaration de dissentiment se référant à l'arrêt de la Cour suprême administrative du 25 janvier 2001. Le ministère public adressa copie de cet arrêt au requérant par une lettre datée du 10 juillet 2002, reçue le 15 juillet 2002, alors que l'arrêt en cause était déjà passé en force de chose jugée.

B. Le droit et la pratique internes pertinents Aux termes de sa loi organique applicable au moment des faits (la loi n o 47/86 du 15 octobre 1986), le ministère public pouvait représenter « les travailleurs et leurs familles dans la défense de leurs droits sociaux » (article 5 § 1 d) de la loi n o 47/86). Dans sa circulaire n o 8/90 du 27 juillet 1990 à l'intention de tous les agents et magistrats du ministère public, le Procureur général de la République précisa le contenu de l'intervention du ministère public à cet égard. S'agissant du contentieux administratif, le Procureur général de la République détermina que la représentation d'office des travailleurs était réservée aux demandes en reconnaissance de droits, en particulier dans le domaine de la sécurité sociale.

La Cour suprême administrative a statué sur la question juridique en cause dans la présente affaire par les arrêts susmentionnés ainsi que par deux autres arrêts, l'un du 4 juillet 2001, suivant la solution de l'arrêt du 25 janvier 2001, et l'autre du 6 novembre 2001, suivant la solution de celui rendu dans l'affaire du requérant. Les sommaires des arrêts des 4 juillet et 6 novembre 2001 sont publiés dans la base de données du ministère de la Justice (http://www.dgsi.pt). Aux termes des dispositions combinées de la loi de procédure devant les juridictions administratives et du code de procédure civile applicables au moment des faits, il était possible de saisir l'assemblée plénière de la Cour suprême administrative d'un recours en harmonisation de jurisprudence lorsqu'un arrêt était en contradiction avec un autre arrêt, rendu par la même juridiction sur la même question de droit et sous l'empire de la même législation.

GRIEFS Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du contenu de la décision de la Cour suprême administrative. Il souligne à cet égard avoir reçu copie de l'arrêt en cause alors que la décision était déjà passée en force de chose jugée, le ministère public, qui agissait en tant que son représentant, ayant omis de l'attaquer. Pour le requérant, il a ainsi fait l'objet d'une discrimination par rapport à ses anciens collègues qui ont obtenu gain de cause devant la Cour suprême administrative, en violation des articles 14 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. EN DROIT Le requérant se plaint d'avoir fait l'objet d'une discrimination par rapport à ses anciens collègues qui ont obtenu gain de cause devant la Cour suprême administrative, alors même que l'agent du ministère public chargé de l'affaire, agissant en tant que son représentant, a omis d'attaquer la décision de cette même juridiction l'ayant débouté.

Le requérant souligne à cet égard n'avoir reçu copie de l'arrêt en cause qu'alors que la décision était déjà passée en force de chose jugée. Le requérant invoque les articles 6 § 1 et 14 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. L'article 6 § 1 dispose notamment : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » L'article 14 dispose : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

» L'article 1 du Protocole n o 1 se lit ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement soutient que la requête est manifestement mal fondée. Il souligne, après avoir décrit en détail la législation pertinente en la matière, que rien n'obligeait le ministère public à introduire un recours en harmonisation de jurisprudence.

De surcroît, le requérant avait la possibilité d'être représenté par un avocat, y compris dans le cadre du système d'assistance judiciaire. Le requérant a donc eu accès effectif à un tribunal. Le Gouvernement rappelle que ce droit n'implique pas le droit à une décision favorable du juge, de sorte qu'aucune violation de l'article 6 § 1 de la Convention ne saurait être constatée. Le requérant conteste ces arguments. Il soutient que le ministère public aurait dû attaquer la décision en cause, ne serait-ce qu'en raison de sa position de défenseur de la légalité démocratique. A supposer même que l'agent du ministère public ait estimé que le recours en cause serait inutile, ce que le requérant conteste vu l'existence d'une décision contraire à celle rendue dans son affaire, il aurait alors dû le prévenir en temps utile.

Ne le faisant pas et en envoyant la décision en question alors que tout délai d'introduction d'un recours en harmonisation de jurisprudence était écoulé, le ministère public a laissé le requérant sans défense. Le requérant y voit une violation de l'article 6 § 1 de la Convention. La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ces griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s'ensuit que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président