ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 487/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 487/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 3390/337 din 18 iunie 2010 la Judecătoria Zalău,

reclamanții I.I. și I.A. l-au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Zalău,

prin Primar, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 8.900 RON,

reprezentând contravaloarea a 11 pruni și a 200 m.p. teren situat în Aghireș,

parcela din C.F. X, precum și obligarea pârâtului să le asigure reclamanților

accesul la restul de teren neocupat, de aproximativ 1.600 m.p., cu cheltuieli

de judecată.

Ulterior, reclamanții

au precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtului la preluarea întregii suprafețe

de teren, pe motiv că, așa cum rezultă din expertiza tehnică judiciară întocmită

în dosar, accesul reclamanților la terenul rămas în proprietatea lor nu se mai poate

face din șosea, datorită existenței unui parapet și a diferenței mari de nivel.

Drumul indicat de expert pe partea opusă, paralel cu valea, nu există nici în drept,

nici în fapt, fiind vorba de terenuri proprietatea tabulară a altor persoane, la

capătul cărora fiecare a lăsat câte o porțiune necultivată, dar asta nu înseamnă

că există un drum de acces, împrejurare atestată și prin adeverința eliberată de

Primăria comunei Meseșenii de Jos.

Prin sentința civilă

nr. 2834 din 28 iunie 2012, Judecătoria Zalău a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj, având în vedere obiectul cauzei, care este

expropriere, reținând incidența dispozițiilor art. 2 lit. f) și ale art. 158

alin. (3) C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat

la Tribunalul Sălaj sub nr. 3761/84/2012.

Prin sentința civilă

nr. 590 din 31 ianuarie 2013 a Tribunalului Sălaj, acțiunea a fost respinsă ca nefondată,

reținându-se faptul că, din expertiza judiciară efectuată în cauză rezultă că reclamanții

au acces cu mijloace mecanizate pe drumul vecin cu valea, care este trecut în documentația

lor de intabulare ca fiind vecin cu terenul lor, adeverința eliberată de primărie

fiind în contradicție cu realitatea din teren și cu schițele de la Oficiul de Cadastru

și Publicitate Imobiliară Sălaj, nejustificându-se, astfel, preluarea întregii suprafețe

de către pârât.

Prin decizia civilă

nr. 7 din 04 aprilie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a fost admis recursul

declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe, ce a fost casată, acțiunea fiind

reținută spre rejudecare, pe motiv că hotărârea este nulă pentru greșita constituire

a completului de judecată, întrucât, fiind vorba de o cauză ce are ca obiect exproprierea,

potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, soluționarea ei

se face cu participarea obligatorie a procurorului.

În rejudecare, prin decizia

civilă nr. 3153/R din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a fost

respinsă, ca nefondată, acțiunea civilă exercitată de reclamanții I.I. și I.A. împotriva

pârâtului Municipiul Zalău, prin Primar, având ca obiect expropriere.

Au fost obligați recurenții

să-i plătească intimatului Municipiul Zalău suma de 250,12 RON, cheltuieli de judecată

în recurs.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește situația

de fapt s-a reținut că reclamanții sunt proprietarii terenului intravilan în suprafață

de 1.778 m.p. înscris în C.F. X Aghireș, conform extrasului funciar depus la judecătorie.

În zonă, a fost realizată

de către pârâtă o lucrare de utilitate publică, respectiv „Șosea ocolitoare cu acces

din DN1F/E81 în DJ191” pentru devierea traficului din municipiul Zalău, motiv pentru

care, prin hotărârea nr. 23 din 12 iunie 2006 a Consiliului Local al comunei Meseșenii

de Jos, un teren în suprafață totală de 16.304 m.p. a trecut din domeniul public

al comunei în domeniul privat al acesteia, fiind donat fără sarcini în patrimoniul

privat al pârâtei, donația fiind acceptată prin hotărârea nr. 125 din 12 iunie 2006

a Consiliului Local al municipiului Zalău.

Terenurile au fost identificate

printr-o documentație vizată de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sălaj,

pârâta intabulându-și dreptul de proprietate în cartea funciară.

Întrucât există posibilitatea

ca șoseaua să afecteze și terenurile învecinate aparținând unor particulari, printre

care și reclamanții, pârâta a încheiat cu aceștia o convenție înregistrată în

24 septembrie 2009, reclamantul dându-și acordul în vederea construirii șoselei,

iar pârâta obligându-se ca, în măsura în care acesta dovedește că este proprietar

al unei porțiuni de teren ocupate de șosea, pe care, anterior construirii acesteia,

existau 11 pruni, tăiați după ocupare, să-l despăgubească pe reclamant pentru teren

și pentru pruni.

Pentru a se stabili dacă

șoseaua ocolitoare a ocupat sau nu vreo porțiune din terenul reclamanților, a fost

efectuat raportul de expertiză tehnică judiciară de ing. expert D.G.

Conform acestui raport

de expertiză, deși în titlul de proprietate al reclamanților aceștia figurează cu

o suprafață de 2.051 m.p. teren, probabil cât foloseau la data reconstituirii dreptului

de proprietate, aceștia și-au intabulat dreptul de proprietate doar pe o porțiune

de 1.778 m.p., expertul concluzionând, inițial, că șoseaua ocupă o suprafață de

256 m.p. din totalul de 2.051 m.p., respectiv de 210 m.p. din terenul intabulat

de reclamanți pe numele lor și că aceștia au acces la terenul rămas în proprietatea

lor, pentru că există un drum pe partea opusă, paralel cu valea, care se învecinează

cu terenul în litigiu și care a și fost trecut ca vecin al acestui teren în documentația

de intabulare. Ulterior, răspunzând la obiecțiunile formulate de părți, expertul

a concluzionat, răspunzând obiecțiunilor pârâtei, că făcând o suprapunere a schiței

din folosința actuală, având în vedere terenul intabulat în favoarea reclamanților,

centura ocolitoare nu ocupă vreo porțiune din acest teren. În aceleași concluzii,

răspunzând obiecțiunilor reclamantului, expertul concluzionează că 145 m.p. sunt

ocupați de taluz și 220 m.p. de șoseaua ocolitoare, rămânând 4 m.p. o suprafață

dincolo de rigolă, reținând, cu privire la acest aspect, că, potrivit schiței de

punere în posesie, figurează ca vecin vale, dar drumul există vecin cu valea și

a fost trecut ca vecin și când a fost întocmită documentația de intabulare.

Analizând planul de situație

- anexa 2 la raportul de expertiză, coroborându-l cu concluziile expertului raportat

la obiecțiunile părților, Curtea a apreciat că centura ocolitoare nu afectează terenul

reclamanților.

Aceasta, deoarece, inclusiv

răspunzând obiecțiunilor reclamantului, expertul arată că dimensiunile terenului

proprietatea acestuia sunt o lățime de 25,4 m și o lungime de 78,14 m pe o latură

și de 80,02 m pe altă latură, conform schiței de punere în posesie, însă, în concret,

reclamantul folosește un teren în lățime de 17,99 m pe o parte, respectiv 17,56

m pe altă parte. Pentru stabilirea dreptului de proprietate al reclamanților trebuie

avută în vedere schița de punere în posesie ce a stat la baza reconstituirii dreptului

de proprietate și nu folosința faptică. Raportat la aceasta, porțiunea de teren

ocupată de șoseaua ocolitoare nu se suprapune cu terenul proprietatea reclamanților.

Având în vedere această stare de fapt, nu se impune despăgubirea acestora pentru

vreo porțiune de teren.

În ceea ce privește prunii,

temeiul despăgubirii invocat de reclamanți îl constituie faptul că aceștia ar fi

fost proprietari ai terenului pe care prunii au fost cultivați, ceea ce s-a constatat

că nu corespunde realității, aceștia nesolicitând aplicarea regulilor privind accesiunea

imobiliară artificială pentru a se verifica buna sau reaua lor credință, în sensul

art. 494 din vechiul C. civ. De aceea, instanța nu a acordat despăgubiri pentru

prunii tăiați.

Referitor la accesul reclamanților

la terenul lor, aceștia au susținut că, anterior edificării șoselei ocolitoare,

diferența de nivel era mai mică și nu exista parapet, astfel că aveau acces la drumul

ce exista la acea dată, ceea ce poate fi real. Nu este, însă, mai puțin adevărat

că au acces la un drum și la ora actuală, chiar dacă acest acces nu este la fel

de comod cum era cel vechi, ei înșiși recunoscând că pot ajunge la șosea pe partea

de jos a drumului vecin cu valea, partea de sus fiind blocată de curți și grădini

din intravilan. Adeverința eliberată de Primăria comunei Meseșenii de Jos nu contrazice

această stare de fapt, spune doar că nu este un drum public. Este adevărat că drumul

a fost creat de proprietarii terenurilor vecine cu ale reclamantului, tocmai pentru

a-și crea acces la aceste terenuri, lăsând necultivate porțiuni în acest scop. Aceasta

nu înseamnă, însă, că ar trebui expropriate toate terenurile de lângă șosea, inclusiv

al reclamanților, pentru că aceștia, datorită diferenței de nivel față de șosea,

nu au acces direct la aceasta, trebuind să recurgă la o variantă ocolitoare, ci

că s-ar putea pune, eventual, problema limitelor legale ale dreptului de proprietate.

Din toate aceste considerente,

rejudecând acțiunea reclamanților, Curtea a respins-o în totalitate, ca nefondată.

Fiind în culpă procesuală,

în temeiul art. 316 raportat la art. 274 C. proc. civ., aceștia au fost obligați

să-i plătească intimatului Municipiul Zalău suma de 250,12 RON, cheltuieli de judecată

în recurs, reprezentând cheltuieli de transport.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții I.I. și I.A., criticând-o din perspectiva dispozițiilor

art. 304 pct. 1 C. proc. civ., și anume pentru că „instanța nu a fost alcătuită

potrivit dispozițiilor legale”.

Noțiunea de alcătuire

a instanței privește și compunerea acesteia. Greșita compunere a instanței vizează

printre altele și alcătuirea acesteia cu un număr necorespunzător de judecători.

În speța de față instanța

a calificat greșit calea de atac ca fiind recursul în loc de apel și, astfel, a

pronunțat o hotărâre în complet de 3 judecători și nu 2 judecători, cum prevede

art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Ca regulă, potrivit

art. 282 alin. (1) C. proc. civ., „Hotărârile date în primă instanță de judecătorie

sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanță de tribunal

sunt supuse apelului la curtea de apel”. Prin excepție, art. 282

1

C.

proc. civ., exclude de la calea de atac a apelului anumite litigii, printre care

și „litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 RON, inclusiv”.

În speță, nu se face aplicarea

niciunuia dintre cazurile de excepție limitativ prevăzute de art. 282

1

C. proc. civ. În cadrul procesului pendinte nu s-a pus problema evaluării în bani

a pretențiilor reclamanților la niciun moment. Chestiunea pusă în discuție a fost

dacă în cauză se impune sau nu exproprierea terenului reclamanților. Mai mult, dacă

instanța ar fi considerat relevantă stabilirea valorii în bani a acestor pretenții,

ar fi trebuit să pună în discuția părților acest aspect.

Cu toate acestea, chiar

dacă s-ar avea în vedere valoarea în bani a litigiului, suma aferentă despăgubirilor

inerente exproprierii terenului în discuție depășește pragul de 100.000 RON. Astfel,

într-o cauză similară privind exproprierea unui teren în aceeași zonă, Tribunalul

Sălaj a stabilit o valoare a despăgubirilor de 16,80 euro/m.p., valoare pe care

Curtea de Apel Cluj a menținut-o în decizia sa (decizia civilă nr. 113/A/2010, care

a și fost depusă în probațiune în prezentul dosar de către intimat). Având în vedere

că terenul în litigiu are o suprafață de 1.778 m.p., despăgubirile aferente ar fi

de 128.443 RON (la un curs al monedei euro de 4,3 RON).

Așa cum se observă, cauza

de față nu se subscrie niciunui caz de excepție dintre cele prevăzute limitativ

de art. 282

1

C. proc. civ. Prin urmare, trebuia să se facă aplicarea

dispozițiilor art. 282 C. proc. civ. (vechi), și anume „(…) hotărârile date în primă

instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel”.

Cu toate că prima instanță

a indicat în dispozitivul hotărârii calea de atac ca fiind recursul și, în consecință,

reclamanții și-au intitulat calea de atac drept recurs, instanța învestită cu judecarea

cauzei trebuia, din oficiu, să verifice ca încadrarea căii de atac să fie corectă

și să recalifice recursul în apel. Judecând cauza ca și recurs, reclamanții au fost

privați de o cale legală de atac.

În concluzie, greșita

compunere a instanței cu un complet format din 3 judecători și nu din 2 judecători,

așa cum prevede legea pentru apel, atrage incidența motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Ca urmare, se solicită admiterea recursului și,

în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să se dispună casarea deciziei civile

nr. 3153/R din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Cluj cu trimiterea cauzei la Curtea

de Apel care să judece în compunere legală, calea de atac fiind apelul.

Examinând recursul prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să

îl respingă pentru considerentele ce succed:

Principala critică formulată

împotriva deciziei civile nr. 3153/R din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția

I civilă, este cea potrivit căreia instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor

legale, ceea ce determină incidența cazului de casare reglementat de art. 304

pct. 1 C. proc. civ.

Se susține în acest sens

că instanța a calificat greșit calea de atac exercitată de reclamanți drept recurs

în loc de apel, și a pronunțat astfel o hotărâre în complet format din trei judecători,

în loc de doi, încălcând normele legale imperative privind compunerea instanței.

Înalta Curte constată

că, în speță, s-a pronunțat sentința civilă nr. 590 din 31 ianuarie 2013 a Tribunalului

Sălaj, împotriva căreia reclamanții I.I. și I.A. au declarat recurs la Curtea de

Apel Cluj.

Soluționând recursul,

Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 7/R din 04

aprilie 2013, prin care a admis recursul împotriva sentinței tribunalului, pe care

a casat-o, și a reținut acțiunea spre rejudecare în fond, în temeiul art. 304

pct. 1 coroborat cu art. 312 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dispozitivului acestei

hotărâri, decizia este irevocabilă.

Împotriva acestei hotărâri

nu s-a exercitat nicio cale de atac.

Curtea de Apel a reținut

cu putere de lucru judecat în considerentele acestei decizii, că fiind vorba de

o cauză ce are ca obiect exproprierea, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1)

din Legea nr. 33/1994, soluționarea ei se face cu participarea obligatorie a procurorului,

astfel încât sentința tribunalului este nulă pentru greșita constituire a completului

de judecată.

În rejudecarea cauzei

în fond, prin decizia civilă nr. 3153/R din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Cluj,

secția I civilă, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea civilă exercitată de reclamanți,

având ca obiect expropriere.

Fiind vorba de o casare

cu reținere, în sensul dispozițiilor art. 312 alin. (4) C. proc. civ., fondul a

fost rejudecat tot de trei judecători câți au soluționat și recursul, Curtea de

Apel pronunțând o decizie irevocabilă, întrucât hotărârea a fost pronunțată tot

de instanța de recurs.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri reclamanții au exercitat calea de atac a recursului, criticând-o din

perspectiva art. 304 pct. 1 C. proc. civ., și anume pentru că „instanța nu a fost

alcătuită potrivit dispozițiilor legale”, calea de atac exercitată fiind apelul

și nu recursul astfel cum în mod greșit a calificat-o Curtea de Apel.

Argumentele aduse în susținerea

criticii de nelegalitate astfel formulate au fost următoarele: cauza de față nu

se subscrie niciunui caz de excepție dintre cele prevăzute limitativ de art. 282

1

C. proc. civ., astfel încât trebuia să se aplice dispozițiile art. 282 C. proc.

civ., și anume „(…) hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului

la curtea de apel”, sau, cu toate că prima instanță a indicat în dispozitivul hotărârii

calea de atac ca fiind recursul și, în consecință, reclamanții și-au intitulat calea

de atac exercitată împotriva sentinței tribunalului drept recurs, instanța învestită

cu judecarea cauzei trebuia, din oficiu, să verifice ca încadrarea căii de atac

să fie corectă și să recalifice recursul în apel. Judecând cauza ca și recurs, reclamanții

au fost privați de o cale legală de atac.

În primul rând, se observă

că motivul de recurs astfel argumentat nu putea fi formulat decât împotriva primei

decizii a Curții de Apel, respectiv decizia civilă nr. 7/R din 04 aprilie 2013,

prin care instanța a admis recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului,

pe care a casat-o și a reținut acțiunea spre rejudecare în fond.

Cum împotriva acestei

hotărâri nu s-a exercitat nicio cale de atac, procesul a fost rejudecat în primă

instanță de către Curtea de Apel, care prin decizia civilă nr. 3153/R din 20 iunie

2013 a respins, ca nefondată, acțiunea civilă, având ca obiect expropriere.

Întrucât recursul a fost

exercitat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 590 din 31 ianuarie 2013

a Tribunalului Sălaj, a rămas statuat cu putere de lucru judecat soluția dată implicit,

calificării căii de atac, prin necontestarea acestei chestiuni pe calea controlului

judiciar exercitat de reclamanți, finalizat prin pronunțarea deciziei civile

nr. 7/R din 04 aprilie 2013.

Cu ocazia rejudecării

procesului, Curtea de Apel s-a comportat ca o instanță care judecă în primă instanță,

pronunțându-se în fond.

În acest context, recursul

declarat împotriva celei de a doua decizii este, prin urmare admisibil, față de

dispozițiile art. 299 C. proc. civ., însă nu este fondat, deoarece prin neexercitarea

căii de atac și împotriva primei hotărâri a Curții de Apel, recurenții reclamanți

nu mai puteau pune în discuție greșita calificare a căii de atac exercitate împotriva

sentinței tribunalului.

De altfel, această calificare

a căii de atac a avut în vedere valoarea imobilului astfel cum a fost indicată de

reclamanți prin cererea de chemare în judecată (800 euro/ar; 200 RON/buc/pruni)

și prin precizarea de acțiune ulterioară referitoare la suprafața în litigiu, de

1.778 m.p., din care reiese un cuantum al pretențiilor deduse judecății sub pragul

prevăzut de dispozițiile art. 282

1

C. proc. civ.

Raportarea la decizia

civilă nr. 113/A din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj nu are relevanță în prezenta

cauză, în condițiile în care aceasta a fost pronunțată într-un alt dosar, iar nu

în prezentul litigiu pentru a avea înrâurire asupra valorii obiectului material

al litigiului.

Față

de cele ce preced,

constatându-se că nu sunt incidente în recurs motive de modificare/casare a hotărârii

atacate, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții I.I. și I.A. împotriva deciziei civile nr. 3153/R din 20

iunie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2014.