ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 482/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 482/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 13 septembrie

2005, contestatorii B.M., B.N., Ș.I., B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I. și B.V.

au chemat în judecată pe intimata SC C. SA și au solicitat instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. 1 din 19

iulie 2005 emisă de intimată în temeiul Legii nr. 10/2001 și obligarea acesteia

la restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1.

Prin încheierea de ședință

de la termenul de judecată din data de 05 septembrie 2006, tribunalul a luat act

de renunțarea la judecată formulată de contestatorii B.M., Ș.I., B.I.C., B.P.I.,

B.E.A., P.M., O.I. și B.V., conform declarației autentificate depuse la dosar.

Prin sentința civilă

nr. 1661 din 12 decembrie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

ca neîntemeiată contestația formulată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că notificarea din 13 august 2001 a fost

formulată și pentru contestatorul B.N., nefiind însă semnată de către acesta și

nefăcându-se dovada existenței uni mandat dat de contestator celorlalți notificatori

pentru a formula notificare și în numele său. Prin urmare, a apreciat tribunalul,

nu există manifestarea de voință a acestei părți în sensul formulării notificării

astfel încât, față de dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

acesta este decăzut din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent.

S-a mai reținut că petentul

nu a făcut nici dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 și

art. 4 din Legea nr. 10/2001, în sensul că există o hotărâre irevocabilă prin care

s-a reținut că autoarea contestatorului, B.E., nu a acceptat succesiunea defunctei

M.E., astfel încât nu putea transmite contestatorului drepturile succesorale cu

privire la această defunctă.

Tribunalul a apreciat

că nu poate avea în vedere certificatul de moștenitor nr. X/2003 prin care se atestă

că moștenitorii defunctei M.E. au fost B.M. și B.E., întrucât pentru defuncta M.E.

era deja eliberat certificatul de moștenitor nr. Y/1970, care stabilea alți moștenitori

ai defunctei și care a fost menținut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Prin urmare, nu se putea elibera un al doilea certificat de moștenitor cu privire

la același defunct, certificatul nr. X/2003 fiind emis cu încălcarea dispozițiilor

art. 88 din Legea nr. 36/1995.

Prin urmare, prevederile

art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile contestatorului

B.N., deoarece aceste norme trebuie interpretate în raport cu principiile devoluțiunii

legale a moștenirii în sensul că sunt repuși în termenul de acceptare acei succesibili

care nu sunt înlăturați de la moștenire de succesibilii în grad mai apropiat de

cujus. În consecință, ar fi fost necesar ca petentul să aibă vocație concretă

la succesiunea defunctei și nu doar o vocație generală, pentru că, deși prin efectul

Legii nr. 10/2001, operează o repunere în termenul de acceptare a succesiunii, contestatorul

este îndepărtat de la moștenire de B.M., în privința căreia s-a stabilit prin hotărâre

judecătorească irevocabilă că a acceptat succesiunea defunctului.

Cât privește pe autoarea

contestatorului, B.E., aceasta a decedat la 17 iunie 1969, astfel încât nici în

privința acesteia nu pot fi aplicate prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr.

10/2001.

S-a mai reținut că în

cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, conform principiului

aplicării imediate a legii civile noi, astfel încât pentru imobilul în cauză persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale, situație în

care măsurile reparatorii se propun de către instituția publică ce a efectuat privatizarea.

Noua reglementare nu mai

reia distincția conținută de art. 27 din Legea nr. 10/2001 între imobilele preluate

cu titlu valabil și cele preluate abuziv, prevederile art. 29 aplicându-se tuturor

imobilelor preluate abuziv.

A apreciat instanța că

preluarea imobilului în cauză s-a făcut fără un titlu valabil, însă acest aspect

este irelevant în raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 ce prevăd

aceleași măsuri reparatorii, indiferent de modalitatea preluării imobilului.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel contestatorul B.N., iar prin decizia civilă nr. 298/A din 27

noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul a fost respins ca nefondat.

Prin decizia nr. 2240

din 27 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de contestatorul B.N., a casat

decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

A reținut instanța de

recurs că, fără a intra în cercetarea fondului pretențiilor reclamantului privitoare

la restituirea în natură a imobilului, Curtea de Apel a menținut soluția de respingere

a acțiunii, pe considerentul că reclamantul B.N. nu are calitatea de notificator

și nici de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Prima statuare a instanței

este nelegală, în condițiile în care, prin decizia atacată, SC C. SA a respins cererea

de restituire în natură formulată de toate persoanele menționate în notificare,

inclusiv de reclamantul B.N.

Astfel, fără a invoca

lipsa semnăturii numitului B.N. pe cererea transmisă prin executorul judecătoresc

și fără a cere, eventual, ca acesta să se prezinte și să declare dacă a formulat

sau nu notificare ori a mandatat pe ceilalți notificatori să înainteze cererea și

în numele său, pârâta a soluționat pe fond notificarea formulată de toate persoanele

care s-au pretins îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Calitatea procesuală activă

a reclamantului este dată, în atare situație, chiar de dispozițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Totodată, reclamantul

avea dreptul să continue procedura declanșată și să conteste în instanță decizia

emisă de pârâtă și în calitate de moștenitor al mamei sale, B.E., care a formulat

notificare, dar a decedat la data de 18 ianuarie 2004.

În ceea ce privește calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, stabilind că acesta

nu are calitatea de moștenitor al defunctei M.E., de la care a fost preluat abuziv

imobilul în litigiu, și nici nu beneficiază de repunerea în termen prevăzută de

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ambele instanțe au încălcat limitele în

care au fost sesizate și dispozițiile art. 129 C. proc. civ., agravând totodată

situația reclamantului în propria cale de atac, respectiv în contestația formulată

în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei emisă de pârâtă.

Temeiul respingerii notificării

nu a fost acela că persoanele care au formulat-o sau o parte din acestea nu ar avea

calitate de moștenitori ai fostei proprietare deposedate abuziv de imobil, ci acela

că vocația notificatorilor vizează doar măsurile reparatorii prin echivalent pe

care urmează să le propună Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

ca instituție implicată în privatizare.

Astfel, ceea ce s-a contestat

prin cererea de chemare în judecată a fost numai natura măsurilor reparatorii care

pot fi acordate potrivit legii pentru imobilul în litigiu, în aceste limite fiind

obligată instanța a se pronunța.

Prin soluția adoptată

de tribunal și menținută de curtea de apel, s-a ajuns la situația în care vocația

la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu să fie recunoscută - conform deciziei

emise de pârâtă - numai reclamanților care au renunțat la judecată, nu și reclamantului

B.N., singurul care a continuat judecata și căruia, prin acest fapt, i s-a agravat

situația.

Prin decizia de casare,

s-a stabilit totodată ca instanța de trimitere, cu ocazia rejudecării, să aibă în

vedere și împrejurarea că, în legătură cu abrogarea sintagmei „imobile preluate

cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 din Legea nr. 10/2001 modificată, Curtea

Constituțională a pronunțat Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008.

Prin decizia civilă

nr. 122/A din 11 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de apelantul B.N.

și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis contestația, a dispus

anularea deciziei nr. 1 din 19 iulie 2005 emisă de SC C. SA și a obligat pârâta

la restituirea către apelantul contestator a imobilului ce face obiectul notificării

din 13 august 2001, situat în municipiul București, sector 1, compus din teren în

suprafață de 2.030 m.p. și construcția edificată, menționată în procesul-verbal

nr. Z/1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București.

Pentru a dispune astfel,

instanța a reținut că, față de considerentele deciziei de casare și exigențele

impuse de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu mai pot fi puse în discuție aspectele

legate de calitatea de persoană îndreptățită la reparație a contestatorului apelant

B.N., deoarece instanța de recurs a dezlegat această chestiune.

Procedând potrivit celor

indicate de instanța de casare, la examinarea chestiunilor legate de modalitatea

de preluare a bunului imobil notificat, instanța de apel a constatat că, potrivit

înscrisurilor depuse la dosar, imobilul situat în București, sector 1, ce face obiectul

notificării, a fost preluat de Statul Român de la M.E., în temeiul Decretului

nr. 92/1950.

Imobilul a fost dat în

administrarea I.C. A. București, iar ulterior emiterii Legii nr. 15/1990, a intrat

în patrimoniul SC C. SA, succesoarea în drepturi a fostei I.C.S. C.

Curtea de Apel a reținut

incidența art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, bunul fiind preluat abuziv în sensul

actului normativ citat, ceea ce atrage aplicarea legii reparatorii și constatarea

că apelantului contestator i se cuvine fie reparația în natură, fie reparația prin

echivalent.

Totodată, instanța

a constatat că, potrivit probatoriului administrat, societatea intimată era, la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privatizată integral, ceea ce atrage

incidența art. 29 din Legea nr. 10/2001.

În privința acestei din

urmă dispoziții legale, astfel cum a fost modificată, s-a pronunțat instanța de

contencios constituțional prin Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008.

Sub acest aspect, instanța

de apel a constatat că prevederile Decretului nr. 92/1950 contraveneau dispozițiilor

legale în vigoare la acea dată privitoare la proprietate, respectiv art. 481 C.

civ., astfel încât actul normativ prin care imobilul a fost preluat de stat nu constituie

un titlu valabil de proprietate. Ca o consecință a acestor constatări, instanța

a reținut inaplicabilitatea în speță a art. 29 din Legea nr. 10/2001 (fost art.

27) în forma în vigoare după admiterea excepției de neconstituționalitate prin Decizia

nr. 830 din 08 iulie 2008 a Curții Constituționale și a făcut aplicarea

principiului general ce guvernează legea reparatorie, cel al restituirii în natură.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs intimata SC C. SA., iar la data de 28 iunie 2011, intervenienții

B.M., Ș.I., B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I., B.V. și M.M. au formulat cerere

de intervenție în interesul recurentei pârâte SC C. SA, cerere pe care instanța

de recurs a admis-o în principiu prin încheierea de ședință din data de 01

iulie 2011.

Prin decizia nr. 5811

din 06 iulie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis

recursul declarat de recurenta SC C. SA și cererea de intervenție accesorie,

formulată în interesul recurentei și s-a dispus casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a dispune astfel,

instanța de recurs a reținut că, prin decizia nr. 1 din 23 mai 2011, recurenta pârâtă

a dispus revocarea deciziei contestate în speță. Decizia astfel emisă a fost dată

în recunoașterea drepturilor persoanelor semnatare ale notificării și a drepturilor

SC C. SA cu privire la imobil, restituindu-se imobilul situat în sector 1, București,

compus din teren în suprafață de 2.019 m.p. și o construcție C1 în suprafață de

543 m.p., cu stabilirea cotelor aferente pentru beneficiari.

Prin această din urmă

decizie, s-a recunoscut practic dreptul, contestându-se numai întinderea acestuia,

întrucât nu s-au restituit o parte dintre construcțiile aflate pe teren, pe considerentul

că s-au edificat ulterior preluării.

A mai reținut instanța

de recurs că, deși ceilalți notificatori au renunțat numai la judecată, cauza a

fost soluționată numai în raport de pretențiile contestatorului B.N., fără a se

observa întinderea dreptului acestuia și drepturile deja recunoscute celorlalți

prin decizia emisă ulterior de recurentă.

S-a constatat că instanța

de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 atunci când a dispus restituirea în totalitate a imobilului către

contestator, în condițiile în care acesta a invocat chiar prin acțiune că i se cuvine

numai o cotă parte din imobil, iar el nu poate fi beneficiarul dreptului de acrescământ

întrucât ceilalți moștenitori ai autoarei comune au urmat și ei procedura Legii

nr. 10/2001, fiindu-le recunoscut dreptul la măsuri reparatorii.

A mai reținut instanța

de casare că, la judecarea apelului, nu s-a ținut seama de componența imobilului

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - acest act normativ cuprinzând

dispoziții speciale care vizează modificarea imobilului între data preluării și

data intrării în vigoare a legii, în unele cazuri excluzând restituirea terenului

ocupat de construcții noi.

În ce privește critica

prin care recurenta a susținut greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 1 și 2 din Decretul nr. 92/1950, instanța a reținut că este nefondată,

fiind legală aprecierea instanței de apel în sensul că preluarea imobilului de către

stat a fost una fără titlu valabil.

De asemenea, s-a reținut

că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 29 din Legea nr. 10/2001, având în vedere modificările intervenite ca urmare

a Deciziei Curții Constituționale, și împrejurarea că raportul juridic dedus judecății

nu a fost soluționat în mod irevocabil. De altfel, preluarea abuzivă a imobilului

și incidența Legii nr. 10/2001, în sensul posibilității de restituire în natură,

au fost recunoscute de recurentă prin emiterea noii decizii.

Rejudecând cauza, prin

decizia civilă nr. 12/A din 24 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale, a admis apelul formulat de contestatorul B.N. împotriva sentinței

civile nr. 1661 din 12 decembrie 2006 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte

contestația formulată de contestator împotriva deciziei nr. 1 din 19 iulie 2005

emisă de intimata SC C. SA.

A dispus anularea deciziei

contestate în partea referitoare la respingerea cererii de restituire în natură

formulată de contestatorul menționat, cerere depusă în 13 august 2001.

A dispus restituirea în

natură către contestator a cotei de ¼ din imobilul situat în București, sector

1, compus din terenul în suprafață de 2.019 m.p. și construcția identificată prin

procesul-verbal nr. Z/1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare

București.

A menținut restul dispozițiilor

sentinței, drept consecință a renunțării celorlalți notificatori-contestatori la

judecarea căii de atac exercitate în condițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr.

10/2001 astfel cum era în vigoare la data emiterii deciziei contestate [art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum este în prezent în vigoare].

Pe parcursul rejudecării

cauzei, la data de 14 octombrie 2008, a decedat Ș.I., calitatea procesuală a acesteia

fiind preluată de succesorii ei, Ș.E.D. și B.M.

Apelantul a invocat, în

ședința publică din data de 24 mai 2012, excepția lipsei calității de reprezentant

a mandatarului care a formulat cererea de intervenție în numele intervenienților

accesorii B.M., Ș.I., B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I. și B.V.

Curtea de Apel a reținut

caracterul neîntemeiat al acesteia, pentru următoarele considerente:

Cererea de intervenție

accesorie a fost formulată în fața instanței de recurs, finalitatea cererii astfel

promovate fiind aceea de sprijinire a recurentei SC C. SA în demersul procesual

ce se afla în curs, respectiv recursul exercitat de aceasta împotriva hotărârii

pronunțate de instanța de apel în precedentul ciclu procesual.

După admiterea ei în principiu,

instanța de recurs a soluționat și fondul acesteia, dispunând în sensul admiterii

cererii formulate de intervenienți prin mandatarul B.A.M.

În condițiile în care

instanța de recurs a soluționat respectiva cerere în coordonatele menționate, instanța

de rejudecare nu are posibilitatea de a proceda la verificarea aptitudinii aceleași

cereri de a investi instanța superioară pentru că, într-o astfel de ipoteză, s-ar

ajunge la pronunțarea unei soluții de modificare a unei dispoziții din decizia de

casare de către instanța de trimitere, ceea ce ar contraveni prevederilor imperative

ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Autoritatea de lucru judecat

de care se bucură soluția pronunțată de instanța de casare pe aspectul privind primirea

cererii de intervenție în interesul recurentei SC C. SA și soluționarea ei pe fond

impun instanței de rejudecare concluzia că aceasta a fost formulată cu respectarea

cerințelor legale de formă, nefiind posibilă efectuarea unei analize asupra acestui

aspect în rejudecarea apelului - corespunzător limitelor stabilite pentru această

rejudecare.

În soluționarea fondului

cauzei, instanța de apel a făcut aplicarea art. 315 C. proc. civ. și a

reținut că următoarele aspecte au fost dezlegate prin hotărârile de casare pronunțate

în precedentele cicluri procesuale:

- raportat la prevederile

art. 26 din Legea nr. 10/2001, apelantul contestator B.N. are calitate de persoană

îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile acestui act normativ,

pentru imobilul pentru care a fost formulată notificarea din 13 august 2001, față

de faptul că entitatea notificată a soluționat notificarea pe fondul ei, iar temeiul

respingerii acesteia (pe aspectul solicitării de restituire în natură) prin decizia

contestată a fost acela că vocația notificatorilor vizează doar măsurile reparatorii

prin echivalent, iar nu acela că persoanele care au formulat notificarea, sau că

unele dintre acestea nu ar avea calitate de moștenitor al fostului proprietar ori

că nu au semnat notificarea.

- imobilul a cărui restituire

în natură este solicitată de apelantul contestator a fost preluat fără titlu valabil

de la fostul proprietar (autoarea comună a apelantului și intervenienților).

- în speță nu sunt incidente

prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în raport cu modificările suferite de

această normă ca efect al Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale - în sensul

că această reglementare se aplică numai imobilelor preluate cu titlu valabil.

- preluarea abuzivă a

imobilului și posibilitatea restituirii lui în natură a fost recunoscută de intimata

SC C. SA prin emiterea deciziei nr. 1 din 23 mai 2011.

- în aplicarea corectă

a prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, apelantului i se cuvine numai

o cotă parte din imobil, el neputând fi beneficiar al dreptului de acrescământ pentru

că și ceilalți moștenitori ai fostei proprietare a imobilului au urmat procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001, fiindu-le recunoscut dreptul la măsuri reparatorii

prin chiar decizia contestată.

Față de forța obligatorie

cu care se impun aceste constatări în rejudecarea apelului, Curtea de Apel a constatat

că nu mai este necesară reluarea analizei asupra lor, chestiunile care trebuie lămurite

în cadrul rejudecării fiind cele legate de: efectele deciziei nr. 1 emisă de societatea

intimată la data de 23 mai 2011; întinderea cotei părți de proprietate în privința

căreia apelantul justifică dreptul la măsuri reparatorii; limitele în care imobilul

la care se referă notificarea din 13 august 2001 poate face obiectul restituirii

în natură raportat la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 inclusiv cele

care exclud restituirea terenului ocupat de construcții noi.

Conform prevederilor

art. 21-24 din Legea nr. 10/2001 (în forma în care era în vigoare la data de 19

iulie 2005, când SC C. SA a emis decizia nr. 1 din 19 iulie 2005, contestată în

speță), învestirea intimatei cu soluționarea cererii formulate de apelant (și de

ceilalți succesori ai defunctei M.E.) pentru restituirea imobilului în litigiu s-a

realizat odată cu primirea notificării pe care aceștia au transmis-o în termenul

legal imperativ reglementat, prin intermediul executorului judecătoresc, iar odată

cu emiterea deciziei prin care a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent,

entitatea notificată s-a dezînvestit de soluționarea aceleași cereri.

Atacarea în justiție a

actului de dezînvestire astfel emis a marcat momentul trecerii procedurii de soluționare

a notificării într-o etapă procedurală distinctă, în cadrul căreia se realizează

un control judecătoresc al legalității și temeinicei lui.

Prevederile art. 21-24

din Legea nr. 10/2001 menționate anterior au caracter special, astfel că sunt de

strictă aplicare și interpretare atât în ce privește modalitatea de învestire, cât

și în ce privește modalitatea de dezînvestire de soluționarea cererilor relative

la măsurile reparatorii care intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ.

Ca atare, odată ce entitatea

notificată s-a dezînvestit de soluționarea notificării și a comunicat notificatorilor

actul de dispoziție emis, a luat naștere dreptul acestora de a-l contesta în justiție

și de a formula în cadrul procedurii judiciare susținerile, apărările și probatoriile

considerate utile pentru realizarea dreptului în coordonatele solicitate în notificare.

Având în vedere dreptul

astfel dobândit de contestatorul apelant - care a înțeles să continue procedura

contestației judiciare, ce a fost inițial formulată împreună cu ceilalți notificatori

- decizia nr. 1 din 23 mai 2011 emisă de societatea intimată, prin care a fost revocată

decizia contestată, nu are aptitudinea de a produce vreun efect în privința drepturilor

la a căror valorificare tinde acesta în speță pentru că este emisă cu depășirea

atribuțiilor recunoscute de lege emitentului și contrară menționatului dreptul recunoscut

notificatorului contestator.

Față de aceste considerente,

apărarea de fond prin care intimata SC C. SA a susținut că ar fi rămas fără obiect

contestația pendinte ca urmare a emiterii deciziei nr. 1 din 23 mai 2011 apare ca

vădit nefondată.

Reținând că, astfel cum

s-a stabilit prin decizia de casare, dreptul apelantului contestator la acordarea

măsurilor reparatorii ce au format obiectul notificării din 13 august 2001 este

justificat numai în limitele cotei părți ce îi revine în concurs cu ceilalți notificatori,

din transmisiunile succesorale realizate după autoarea comună M.E., Curtea de Apel

a apreciat că aspectele de ineficacitate astfel constatate în privința deciziei

nr. 1 din 23 mai 2011 pot primi eficiență numai în limitele dreptului apelantului

la reparațiile cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001.

În privința întinderii

acestui drept la măsuri reparatorii, instanța de apel a reținut că apelantul

este succesor pe ramura defunctei B.E., aceasta din urmă fiind cea a cărei vocație

succesorală directă a avut ca efect transmisiunea dreptului litigios din patrimoniul

defunctei M.E. - decedată la 19 ianuarie 1957 - în calitate de soră.

Alături de B.E., la moștenirea

aceleași defuncte, a avut vocație și numita B.M. - tot în calitate de soră - astfel

că întinderea drepturilor acestor două moștenitoare este, corespunzător prevederilor

art. 672 din vechiul C. civ. (care era în vigoare la data deschiderii moștenirii

autoarei M.E.), de ½.

Aceeași situație rezultă

și din certificatul de moștenitor legal nr. X/2003 care a fost emis de B.N.P. M.S.

cu mențiunea că privește constatarea calității succesorale inițiale necesară

în procedura Legii nr. 10/2001 pentru mai mulți defuncți, printre care și M.E.

În ce o privește pe numita

B.E., decesul acesteia a survenit la data de 17 iunie 1969 - astfel cum reiese din

certificatul de moștenitor - iar numitul B.T. a avut calitate de fiu - succesibil

- față de această defunctă (alături de numitele C.E. și S.E., aceasta din urmă fiind

moștenitoarea acceptantă).

Defunctul B.T. (decedat

la 22 ianuarie 1997) a fost moștenit de soția supraviețuitoare B.E. în cotă de 2/8,

și de fiii B.M. și B.N., cărora le-a revenit câte o cotă de 3/8 din masa succesorală

a acestui defunct.

Numita B.E. a decedat

la data de 18 ianuarie 2004 - conform certificatului de moștenitor nr. W/2004 -,

moștenirea acesteia fiind culeasă în cote egale de fiii B.M. și B.N., fiindu-le

astfel transmisă moștenitorilor și cota de 2/8 culeasă de defunctă din succesiunea

lui B.T.

Având în vedere: succesiunile

astfel deschise, vocațiile pe care succesibilii menționați le aveau în condițiile

legii la respectivele succesiuni, împrejurarea că dintre succesibilii defunctei

B.E. numai apelantul și fratele său, B.M., au formulat notificare pentru acordarea

de reparații în condițiile Legii nr. 10/2001, transmisiunile succesorale care s-au

produs potrivit certificatelor de moștenitor eliberate de pe urma defuncților B.T.

și B.E., precum și constatarea făcută de instanța de casare (prin decizia nr.

2240 din 27 februarie 2009) în sensul că aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor

art. 4 alin. (4) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 impun concluzia că apelantul

contestator are calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul

care a fost preluat de la defuncta M.E., Curtea de Apel a reținut că dreptul contestatorului

apelant la acordarea măsurilor astfel solicitate este justificat în limita a ¼

din bunul preluat în mod abuziv de către stat de la autoarea menționată.

În ce privește compunerea

imobilului a cărui restituire este solicitată de apelantul contestator, de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a dispus completarea

probatoriului prin administrarea probei cu expertiză pentru lămurirea acestui aspect,

și totodată a stabilit în sarcina societății intimate obligația de a administra

probe care să ateste efectuarea de construcții/lucrări noi în perioada ulterioară

datei la care imobilul a fost preluat de la autoarea apelantului.

Cât privește întinderea

terenului ce este deținut de intimată și intră în compunerea imobilului în litigiu,

Curtea de Apel a apreciat că urmează a se reține dimensiunea ce rezultă din decizia

nr. 1 din 23 mai 2011 emisă de această parte, acest act valorând o recunoaștere

a aspectului menționat, chiar dacă el este ineficace în ce privește efectele juridice

pentru a căror producere a fost întocmit.

Suprafața de 2.030 m.p.

care rezultă din „nota de reconstituire cu caracter informativ” întocmită de Primăria

Municipiului București poate constitui doar un reper orientativ ținând seama de

faptul că este stabilită în raport de baza de date a acestei instituții, ce nu are

vreun drept asupra imobilului, iar nu de constatări faptice - care ar fi presupus

determinarea suprafeței efectiv aflate în posesia entității deținătoare - astfel

că recunoașterea intimatei, care atestă împrejurarea deținerii în fapt a suprafeței

de 2.019 m.p. este de natură a lipsi de relevanță respectivul reper.

Expertul desemnat de instanță

a concluzionat în sensul existenței unor construcții realizate ulterior preluării

imobilului, identificate în raportul de expertiză prin indicativele C 2-9, precum

și a unor amenajări exterioare, precizând că nu i-au fost prezentate documente care

să permită stabilirea momentului realizării acestora. În aceste condiții, a estimat

expertul că lucrările de construcții au fost făcute în anul 1968, iar amenajările

exterioare în perioada 1990-2000.

Societatea intimată nu

a depus niciun înscris care să justifice caracterul autorizat al efectuării lucrărilor

de construcții și amenajare pe care expertul le-a identificat în compunerea imobilului.

Instanța de apel

a apreciat că se cuvine a fi menționat - în raport de argumentul înfățișat instanței

de rejudecare de apărătorul acestei intimate, în sensul că lucrările de construcții

au fost realizate de stat în perioada cuprinsă între data preluării bunului de la

autoarea apelantului și data transmiterii lui către întreprinderea antecesoare a

societății intimate - că, prin întâmpinare depusă la data de 01 februarie 2006,

a făcut precizarea că edificiul denumit Braseria T. este „o construcție ridicată

legal de I.C.S. C. pe terenul aferent magazinului, ulterior intrării acestuia în

patrimoniul statului prin naționalizare”, fiind astfel evidentă contrarietatea susținerilor

făcute de aceeași parte în derularea procesului.

Pe de altă parte, din

adresa din 2004 emisă de Direcția de Impozite și Taxe sector 1 București reiese

că imobilul în litigiu a fost înregistrat ca aparținând antecesoarei intimatei (fosta

I.C.A. C.) începând din anul 1956.

Având în vedere faptul

că prin expertiza efectuată în cauză a fost identificată în structura imobilului

în litigiu, alături de construcția preluată de la autoarea apelantului, construcția-braserie

(C2) estimat a fi edificată în anul 1968, că intimata a recunoscut prin întâmpinarea

depusă faptul că ea a realizat această construcție, dar nu a administrat vreo probă

care să ateste caracterul autorizat al lucrării astfel efectuate, precum și constatările

expertizei (necontestate de intimată) în sensul că toate lucrările și construcțiile

realizate ulterior preluării de către stat în structura aceluiași imobil sunt abandonate

și într-o stare avansată de uzură, Curtea de Apel a apreciat că nu poate fi reținută

incidența vreuneia dintre situațiile în care legiuitorul a permis derogarea de la

regula potrivit căreia imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură în

starea în care se află la data cererii de restituire.

Existența unor construcții

realizate de intimată, sau chiar de altă entitate de stat, fără autorizație în perioada

ulterioară preluării imobilului în mod abuziv nu poate constitui o justificare pentru

limitarea dreptului persoanelor îndreptățite la restituirea bunului în coordonatele

în care acestea își dovedesc dreptul.

Reglementările din cuprinsul

Legii nr. 10/2011 referitoare la situațiile în este exclusă restituirea în natură

a terenului ocupat de construcții noi sunt de strictă interpretare și aplicare,

prin acestea fiind instituite excepții de la regula care se desprinde din art. 9

alin. (1) - conform căruia „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia

cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data

cererii de restituire și libere de orice sarcini”.

În condițiile în care

susținerile intimatei relativ la modificarea structurii imobilului și probatoriul

administrat sub acest aspect nu reliefează existența unei situații susceptibile

a atrage incidența vreuneia dintre excepțiile de la regula menționată - astfel cum

acestea sunt limitativ reglementate prin art. 10, 11, 16 și 18 din Legea nr. 10/2001

- nu există temei spre a fi diminuată suprafața de teren în privința căreia apelantul

și-a justificat dreptul la reparația în natură.

Împotriva deciziei civile

nr. 12/A din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, în termen legal au declarat și motivat recurs atât reclamantul B.N.,

cât și pârâta SC C. SA și intervenienții B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I.,

B.V. și M.M.

reclamantul B.N. formulează următoarele critici, întemeiate pe prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.:

a. Instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 246 C. proc. civ., art. 129 C. proc. civ. și

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru că a ignorat faptul că ceilalți contestatori

au renunțat la judecată, considerând greșit că recurentului, sigurul care a

continuat judecata, nu i se poate restitui decât cota de ¼ din dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în sector 1, București.

Instanța confundă

dreptul material, substanțial al recurentului, care este de ¼ din întreaga

masă succesorală, cu dreptul procesual al acestuia care, în calitate de contestator,

a continuat toate litigiile, în timp ce toți ceilalți contestatori inițiali

au renunțat la judecată.

Părțile care au calitatea

de intimați intervenienți în interesul altei persoane au formulat în mod formal,

pro causa, cererile de intervenție accesorii în recurs. Practic, litigiul s-a desfășurat

numai între recurent și SC C. SA.

Prin urmare, numai recurentului

i se poate restitui integral imobilul în litigiu. Intervenienții în interesul

SC C. SA. nu își pierd drepturile lor de coproprietari, numai că restituirea fracțiunilor

ce li se cuvin din dreptul de proprietate asupra imobilului nu se poate dispune

prin admiterea contestației recurentului, ci doar pe calea unui partaj voluntar

sau a unei acțiuni de ieșire din indiviziune.

b. Instanța de apel

a încălcat prevederile art. 137 C. proc. civ. și ale art. 315 C. proc.

civ. atunci când a considerat că soluționarea excepției lipsei calității de

reprezentant a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia

civilă nr. 5811 din 06 iulie 2011 pronunțată în dosarul nr. 6157/2/2009.

Procura pe care ceilalți

comoștenitori au dat-o numitului B.A.M., autentificată în 15 martie 2005 de

B.N.P. I.M., era o procură specială, dată numai în vederea renunțării comoștenitorilor

la judecată în fața Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în Dosarul

nr. 4550/2005.

Deși aceasta procură

nu putea fi utilizată în alt scop, B.A.M. a folosit-o pentru a formula cereri de

intervenție accesorie în Dosarul nr. 6157/2/2009 al Înaltei Curți de Casație

și Justiție și în vederea angajării avocatului S.C., lucru care s-a

repetat și în fața instanței de apel.

Curtea de Apel avea îndatorirea

de a verifica acest aspect, ca și pe acela că, în baza aceleiași procuri, în

rejudecarea cauzei, a fost angajat un alt avocat, respectiv D.P.L.

Prin urmare, trebuia verificat

dacă în faza de judecată în apel după casare, mandatarul B.A.M., mai putea reprezenta

pe intervenienții accesorii și dacă, în numele acestora, mai putea angaja un

avocat, în baza aceleiași procuri, aspect pe care Curtea de Apel București a omis

să-l soluționeze.

C. SA, B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I., B.V. și M.M. critică decizia instanței

de apel pentru următoarele motive, pe care le întemeiază în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.:

a. Instanța de apel,

interpretând greșit decizia SC C. SA nr. 1 din 23 mai 2011, a schimbat natura

acesteia, a făcut o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a principiului

disponibilității în procesul civil.

În aplicarea Legii

nr. 10/2001, recurenta SC C. SA a emis decizia nr. 1 din 23 mai 2011 prin care a

dispus revocarea deciziei nr. 1 din 19 mai 2011 (contestată inițial în cauză) și

restituirea imobilului din sector 1, București, compus din teren în suprafață de

2.019 m.p. și o construcție C1 în suprafață de 543 m.p. către toți notificatorii,

în cote-părți ideale, corespunzătoare cotelor de moștenire dovedite prin înscrisurile

anexate notificării, contestatorului B.N. (singurul care a insistat în contestația

introdusă în instanță), revenindu-i o cotă de ¼ din acest imobil.

Decizia nr. 1 din 23

mai 2011 nu a fost desființată, anulată sau modificată nici pe cale administrativă,

nici prin vreo hotărâre judecătorească irevocabilă.

Instanța de apel a dispus

aceeași restituire în natură ca cea decisă de SC C. SA., în calitate de unitate

deținătoare prin decizia nr. 1 din 23 mai 2011, reținând că Legea nr. 10/2001 nu

recunoaște dreptul unității deținătoare de a mai dispune restituirea în natură a

imobilului către persoana îndreptățită după momentul în care aceasta a formulat

contestație împotriva deciziei prin care s-a respins inițial cererea de restituire

în natură.

Dând o asemenea interpretare

Legii nr. 10/2001, instanța de apel a interpretat greșit și decizia nr. 1 din

23 mai 2011 a SC C. SA., schimbând natura acestui act, despre care a reținut în

mod nelegal că nu are aptitudinea de produce vreun efect în privința drepturilor

la a căror valorificare tinde contestatorul în speță.

De vreme ce, la data soluționării

apelului, dreptul contestatorului urmărit a fi protejat pe calea contestației formulate

în anul 2005 în baza Legii nr. 10/2001 era deja recunoscut prin decizia nr. 1

din 23 mai 2011 emisă de recurenta SC C. SA., contestația formulată de acesta a

rămas fără obiect. Or, instanța de apel, refuzând să recunoască efectele deciziei

nr. 1 din 23 mai 2011, a făcut o interpretare greșită a acestui act, dar și o interpretare

și aplicare greșită a Legii nr. 10/2001 și de asemenea, a încălcat și principiul

disponibilității procesului civil, concretizat în speță prin exercitarea dreptului

recurentei SC C. SA. de a achiesa la pretențiile contestatorului.

b. Instanța de apel a

interpretat greșit procesul-verbal nr. Z/1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea

Cărților Funciare București, raportat la expertiza specialitatea construcții întocmită

în cauză de expert R.B., atunci când a dispus restituirea în natură a construcției

identificată prin acest proces-verbal.

În acest proces-verbal

se menționează, pe lângă construcția principală (C1, conform raportului de expertiză)

și „o cameră mare de servitori în fundul curții”, la care se adaugă o terasă, în

continuarea construcției principale.

Instanța de apel nu a

observat și nu a valorificat mențiunile făcute în raportul de expertiză conform

cărora „camera mare de servitori în fundul curții și terasa către sud au fost demolate”,

nemairegâsindu-se pe teren, numai actuala construcție C1 în suprafață de 543 m.p.

- clădire descrisă și în procesul-verbal de carte funciară din 1940 -, aflându-se

actualmente pe teren.

Prin decizia nr. 1

din 23 mai 2011, SC C. SA a dispus restituirea în natură doar a construcției corp

C1, în suprafață de 543 m.p., parte din construcția descrisă în procesul-verbal

nr. Z/1940, camera mare de servitori și terasa din spatele C1 nemaiexistând pe teren

la nivelul anului 2011, cu atât mai puțin la nivelul anului 2013, anul pronunțării

deciziei recurate.

Rezultă că, interpretând

greșit procesul-verbal nr. Z/1940, instanța de apel a dispus prin formularea „construcția

identificată prin procesul-verbal nr. Z/1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea

Cărților Funciare București” și restituirea unor construcții ce au fost demolate

de statul comunist după naționalizare, inexistente în prezent pe terenul din sector

1, București.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că

ambele recursuri sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

1.a. Recurentul B.N. susține

că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 246 C. proc. civ., ale

art. 129 C. proc. civ. și ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 atunci

când a decis că reclamantului nu i se poate restitui decât cota de ¼ din

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sectorul 1.

Argumentele recurentului

vizează distincția drept material-drept procesual și caracterul formal,

pro causa, al cererilor de intervenție accesorii formulate în recurs.

Criticile formulate nu

pot fi primite.

Dispozițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ. prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării

unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Prin decizia nr. 5811

din 06 iulie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în finalizarea

celui de-al doilea ciclu procesual, instanța de recurs a statuat că, în aplicarea

corectă a prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reclamantului i se

cuvine numai o cotă parte din imobil, el neputând fi beneficiar al dreptului de

acrescământ pentru că și ceilalți moștenitori ai fostei proprietare a imobilului

au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, fiindu-le recunoscut dreptul

la măsuri reparatorii prin chiar decizia contestată.

Față de conținutul prevederilor

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., problemele de drept dezlegate prin decizia de

casare vizând interpretarea normelor incidente sub aspectul cotei din imobil care

poate fi restituită reclamantului nu mai puteau fi reanalizate de instanța de apel

și, pe cale de consecință, nu mai pot fi nici reiterate în cadrul motivelor de recurs

formulate împotriva hotărârii pronunțate după rejudecarea pricinii.

Prin urmare, în mod corect,

respectând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel a soluționat apelul

cu care a fost învestită, pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia

de casare sub aspectul întinderii dreptului contestatorului B.N. asupra imobilului

în litigiu.

b. Recurentul B.N. susține

că instanța de apel a încălcat prevederile art. 137 C. proc. civ. și ale

art. 315 C. proc. civ. atunci când a considerat că soluționarea excepției lipsei

calității de reprezentant a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia civilă nr. 5811 din 06 iulie 2011 și formulează argumente în susținerea

acestei excepții legate de caracterul special al procurii autentificate în

15 martie 2005, care, deși viza doar renunțarea la judecată, a fost folosită

de mandatar pentru formularea unor cereri de intervenție și angajarea

unui avocat în fața instanței de recurs.

Cu aceleași argumente

ce țin de caracterul special al procurii, recurentul susține că, în rejudecarea

cauzei, mandatarul B.A.M. nu putea reprezenta intervenienții accesorii și

nu putea angaja un avocat, iar instanța de apel trebuia să rezolve aceste aspecte.

Susținerile nu sunt

fondate.

Pe parcursul rejudecării

cauzei de către instanța de apel, contestatorul B.N. a invocat excepția lipsei

calității de reprezentant a mandatarului care, în faza de judecată a recursului,

în finalizarea celui de-al doilea ciclu procesual, a formulat cerere de intervenție

în numele intervenienților accesorii, susținând că această cerere a depășit

limitele mandatului acordat prin procura specială, autentificată în 15 martie 2005.

În mod corect, prin decizia

recurată, curtea de apel a reținut caracterul neîntemeiat al acestei excepții.

Lipsa dovezii calității

de reprezentant convențional în formularea cererii de intervenție accesorie,

excepție ridicată de contestator în fața instanței de apel, a vizat

cererea de intervenție accesorie care a fost formulată în faza de judecată a recursului

și pe care, cerere pe care Înalta Curte a admis-o în principiu și apoi

a soluționat-o pe fond.

Excepția lipsei dovezii

de reprezentant este o excepție de procedură, relativă, deoarece norma care

o reglementează, protejează interesele părților, recunoscându-le posibilitatea

de a-și exercita drepturile procesuale personal sau prin mandatar [art. 67

alin. (1) C. proc. civ.].

Prin urmare, sancțiunea

lipsei dovezii calității de reprezentant nu poate fi decât nulitatea relativă.

Or, nulitatea relativă a unui act de procedură săvârșit în fața instanței

de recurs - formularea unei cereri de intervenție accesorie cu depășirea

limitelor unui mandat convențional - nu poate, față de dispozițiile

art. 108 alin. (3) C. proc. civ., să fie invocată cu ocazia rejudecării pricinii

de către instanța de apel.

Aceleași dispoziții

legale împiedică partea să invoce, pentru prima dată în prezentul recurs, excepția

lipsei calității de reprezentant legal necesară exercitării unui act de procedură

efectuat în faza de judecată a apelului.

Acestea sunt considerentele

pentru care, Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentului vizând lipsa

calității de reprezentant convențional necesară mandatarului pentru angajarea

unui avocat cu ocazia rejudecării cauzei de către instanța de apel, cât timp

astfel de susțineri nu au fost formulate în fața curții de apel.

Pentru aceleași motive

nu poate fi primită nici susținerea vizând lipsa calității de reprezentant

convențional necesară mandatarului pentru angajarea unui avocat cu ocazia judecării

recursului soluționat în finalizarea celui de-al doilea ciclu procesual și

care a fost pentru prima dată formulată prin motivele de recurs care au învestit

instanța cu soluționarea prezentului recurs.

2.a. Pârâta SC C. SA și

intervenienții B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I., B.V. și M.M. susțin că instanța

de apel, lipsind de efecte decizia SC C. SA nr. 1 din 23 mai 2011, a schimbat natura

acesteia - ceea ce în opinia recurenților atrage incidența art. 304

pct. 8 C. proc. civ. -, a făcut o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001

și a principiului disponibilității în procesul civil.

Aceste critici sunt nefondate.

Potrivit art. 304

pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs menționat presupune,

prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanței cu un litigiu în legătură cu un

act juridic intervenit între părți și a cărui natură ori înțeles lămurit și vădit

neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanța de apel. Or, în cauză, nu

se pune problema interpretării unui anumit act juridic și, de aceea, nici motivul

de recurs bazat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Pe de altă parte, respingând

apărarea SC C. SA prin care această parte a susținut că, prin emiterea deciziei

nr. 1 din 23 mai 2011, contestația formulată împotriva deciziei nr. 1 din

19 iulie 2005 a rămas fără obiect, instanța de apel a făcut o corectă aplicare

a prevederilor Legii nr. 10/2001 incidente în cauză.

SC C. SA, entitate învestită

prin notificarea din 13 august 2001 cu cererea de restituire în natură a imobilului

situat în sector 1, București, s-a dezînvestit prin emiterea deciziei nr. 1 din

19 iulie 2005 pe care a comunicat-o notificatorilor.

Câtă vreme aceștia

au înțeles să declanșeze procedura judiciară prin contestarea în justiție

a actului emis de entitatea notificată, decizia nr. 1 din 23 mai 2011 emisă de către

societatea intimată ulterior declanșării acestei proceduri, nu poate duce la

stingerea drepturilor pe care notificatorii au înțeles să și le valorifice

în justiție, în condițiile permise de art. 26 și următoarele din

Legea nr. 10/2001.

Tot astfel, pronunțarea

hotărârii recurate nu constituie o încălcare a principiului disponibilității,

rezultată din emiterea deciziei nr. 1 din 23 mai 2011, decizie care, în opinia recurenților,

ar concretiza dreptul SC C. SA. de a achiesa la pretențiile contestatorului.

Achiesarea SC C. SA. ar

fi dus la stingerea litigiului dacă și contestatorul era de acord cu conținutul

ei. Or, cât timp, acesta a înțeles să continue judecata și după emiterea

deciziei nr. 1 din 23 mai 2011, în mod corect, instanța de apel, în respectarea

principiului disponibilității, nu a primit apărarea SC C. SA vizând stingerea

litigiului ca rămas fără obiect prin emiterii deciziei nr. 1 din 23 mai 2011.

b. Recurenții susțin

că instanța de apel a interpretat greșit procesul-verbal nr. Z/1940 emis de

Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare București, raportat la expertiza

specialitatea construcții întocmită în cauză, atunci când a dispus restituirea în

natură a construcției identificată prin acest proces-verbal.

Critica astfel formulată

vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, modul în care instanța de

apel a stabilit situația de fapt prin interpretarea probelor administrate.

Aceste critici nu mai

învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor, față de natura controlului

judiciar care poate fi exercitat pe calea recursului și care nu poate cuprinde decât

aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate.

Dispozițiile art. 304

pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în

care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în

mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondate, recursurile declarate.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul B.N., respectiv de pârâta SC C. SA și de intervenienții

B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I., B.V. și M.M. împotriva deciziei civile nr. 12/A

din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2014.