ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 482/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 13 septembrie 2005, contestatorii B.M., B.N., Ș.I., B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I. și B.V. au chemat în judecată pe intimata SC C. SA și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. 1 din 19 iulie 2005 emisă de intimată în temeiul Legii nr. 10/2001 și obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1. Prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 05 septembrie 2006, tribunalul a luat act de renunțarea la judecată formulată de contestatorii B.M., Ș.I., B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I.

și B.V., conform declarației autentificate depuse la dosar. Prin sentința civilă nr. 1661 din 12 decembrie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestația formulată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că notificarea din 13 august 2001 a fost formulată și pentru contestatorul B.N., nefiind însă semnată de către acesta și nefăcându-se dovada existenței uni mandat dat de contestator celorlalți notificatori pentru a formula notificare și în numele său. Prin urmare, a apreciat tribunalul, nu există manifestarea de voință a acestei părți în sensul formulării notificării astfel încât, față de dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acesta este decăzut din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

S-a mai reținut că petentul nu a făcut nici dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, în sensul că există o hotărâre irevocabilă prin care s-a reținut că autoarea contestatorului, B.E., nu a acceptat succesiunea defunctei M.E., astfel încât nu putea transmite contestatorului drepturile succesorale cu privire la această defunctă. Tribunalul a apreciat că nu poate avea în vedere certificatul de moștenitor nr. X/2003 prin care se atestă că moștenitorii defunctei M.E. au fost B.M. și B.E., întrucât pentru defuncta M.E. era deja eliberat certificatul de moștenitor nr. Y/1970, care stabilea alți moștenitori ai defunctei și care a fost menținut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Prin urmare, nu se putea elibera un al doilea certificat de moștenitor cu privire la același defunct, certificatul nr. X/2003 fiind emis cu încălcarea dispozițiilor art. 88 din Legea nr. 36/1995. Prin urmare, prevederile art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile contestatorului B.N., deoarece aceste norme trebuie interpretate în raport cu principiile devoluțiunii legale a moștenirii în sensul că sunt repuși în termenul de acceptare acei succesibili care nu sunt înlăturați de la moștenire de succesibilii în grad mai apropiat de cujus. În consecință, ar fi fost necesar ca petentul să aibă vocație concretă la succesiunea defunctei și nu doar o vocație generală, pentru că, deși prin efectul Legii nr. 10/2001, operează o repunere în termenul de acceptare a succesiunii, contestatorul este îndepărtat de la moștenire de B.M., în privința căreia s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă că a acceptat succesiunea defunctului.

Cât privește pe autoarea contestatorului, B.E., aceasta a decedat la 17 iunie 1969, astfel încât nici în privința acesteia nu pot fi aplicate prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. S-a mai reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, conform principiului aplicării imediate a legii civile noi, astfel încât pentru imobilul în cauză persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale, situație în care măsurile reparatorii se propun de către instituția publică ce a efectuat privatizarea. Noua reglementare nu mai reia distincția conținută de art. 27 din Legea nr. 10/2001 între imobilele preluate cu titlu valabil și cele preluate abuziv, prevederile art. 29 aplicându-se tuturor imobilelor preluate abuziv.

A apreciat instanța că preluarea imobilului în cauză s-a făcut fără un titlu valabil, însă acest aspect este irelevant în raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 ce prevăd aceleași măsuri reparatorii, indiferent de modalitatea preluării imobilului. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul B.N., iar prin decizia civilă nr. 298/A din 27 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul a fost respins ca nefondat. Prin decizia nr. 2240 din 27 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de contestatorul B.N., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

A reținut instanța de recurs că, fără a intra în cercetarea fondului pretențiilor reclamantului privitoare la restituirea în natură a imobilului, Curtea de Apel a menținut soluția de respingere a acțiunii, pe considerentul că reclamantul B.N. nu are calitatea de notificator și nici de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu. Prima statuare a instanței este nelegală, în condițiile în care, prin decizia atacată, SC C. SA a respins cererea de restituire în natură formulată de toate persoanele menționate în notificare, inclusiv de reclamantul B.N. Astfel, fără a invoca lipsa semnăturii numitului B.N.

pe cererea transmisă prin executorul judecătoresc și fără a cere, eventual, ca acesta să se prezinte și să declare dacă a formulat sau nu notificare ori a mandatat pe ceilalți notificatori să înainteze cererea și în numele său, pârâta a soluționat pe fond notificarea formulată de toate persoanele care s-au pretins îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. Calitatea procesuală activă a reclamantului este dată, în atare situație, chiar de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Totodată, reclamantul avea dreptul să continue procedura declanșată și să conteste în instanță decizia emisă de pârâtă și în calitate de moștenitor al mamei sale, B.E., care a formulat notificare, dar a decedat la data de 18 ianuarie 2004. În ceea ce privește calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, stabilind că acesta nu are calitatea de moștenitor al defunctei M.E., de la care a fost preluat abuziv imobilul în litigiu, și nici nu beneficiază de repunerea în termen prevăzută de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ambele instanțe au încălcat limitele în care au fost sesizate și dispozițiile art. 129 C. proc. civ., agravând totodată situația reclamantului în propria cale de atac, respectiv în contestația formulată în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei emisă de pârâtă.

Temeiul respingerii notificării nu a fost acela că persoanele care au formulat-o sau o parte din acestea nu ar avea calitate de moștenitori ai fostei proprietare deposedate abuziv de imobil, ci acela că vocația notificatorilor vizează doar măsurile reparatorii prin echivalent pe care urmează să le propună Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca instituție implicată în privatizare. Astfel, ceea ce s-a contestat prin cererea de chemare în judecată a fost numai natura măsurilor reparatorii care pot fi acordate potrivit legii pentru imobilul în litigiu, în aceste limite fiind obligată instanța a se pronunța.

Prin soluția adoptată de tribunal și menținută de curtea de apel, s-a ajuns la situația în care vocația la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu să fie recunoscută - conform deciziei emise de pârâtă - numai reclamanților care au renunțat la judecată, nu și reclamantului B.N., singurul care a continuat judecata și căruia, prin acest fapt, i s-a agravat situația. Prin decizia de casare, s-a stabilit totodată ca instanța de trimitere, cu ocazia rejudecării, să aibă în vedere și împrejurarea că, în legătură cu abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 din Legea nr. 10/2001 modificată, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008. Prin decizia civilă nr. 122/A din 11 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de apelantul B.N.

și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis contestația, a dispus anularea deciziei nr. 1 din 19 iulie 2005 emisă de SC C. SA și a obligat pârâta la restituirea către apelantul contestator a imobilului ce face obiectul notificării din 13 august 2001, situat în municipiul București, sector 1, compus din teren în suprafață de 2.030 m.p. și construcția edificată, menționată în procesul-verbal nr. Z/1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că, față de considerentele deciziei de casare și exigențele impuse de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu mai pot fi puse în discuție aspectele legate de calitatea de persoană îndreptățită la reparație a contestatorului apelant B.N., deoarece instanța de recurs a dezlegat această chestiune.

Procedând potrivit celor indicate de instanța de casare, la examinarea chestiunilor legate de modalitatea de preluare a bunului imobil notificat, instanța de apel a constatat că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, imobilul situat în București, sector 1, ce face obiectul notificării, a fost preluat de Statul Român de la M.E., în temeiul Decretului nr. 92/1950. Imobilul a fost dat în administrarea I.C. A. București, iar ulterior emiterii Legii nr. 15/1990, a intrat în patrimoniul SC C. SA, succesoarea în drepturi a fostei I.C.S. C. Curtea de Apel a reținut incidența art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, bunul fiind preluat abuziv în sensul actului normativ citat, ceea ce atrage aplicarea legii reparatorii și constatarea că apelantului contestator i se cuvine fie reparația în natură, fie reparația prin echivalent.

Totodată, instanța a constatat că, potrivit probatoriului administrat, societatea intimată era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privatizată integral, ceea ce atrage incidența art. 29 din Legea nr. 10/2001. În privința acestei din urmă dispoziții legale, astfel cum a fost modificată, s-a pronunțat instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008. Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că prevederile Decretului nr. 92/1950 contraveneau dispozițiilor legale în vigoare la acea dată privitoare la proprietate, respectiv art. 481 C. civ., astfel încât actul normativ prin care imobilul a fost preluat de stat nu constituie un titlu valabil de proprietate.

Ca o consecință a acestor constatări, instanța a reținut inaplicabilitatea în speță a art. 29 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 27) în forma în vigoare după admiterea excepției de neconstituționalitate prin Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 a Curții Constituționale și a făcut aplicarea principiului general ce guvernează legea reparatorie, cel al restituirii în natură. Împotriva acestei decizii a declarat recurs intimata SC C. SA., iar la data de 28 iunie 2011, intervenienții B.M., Ș.I., B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I., B.V. și M.M.

au formulat cerere de intervenție în interesul recurentei pârâte SC C. SA, cerere pe care instanța de recurs a admis-o în principiu prin încheierea de ședință din data de 01 iulie 2011. Prin decizia nr. 5811 din 06 iulie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de recurenta SC C. SA și cererea de intervenție accesorie, formulată în interesul recurentei și s-a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut că, prin decizia nr. 1 din 23 mai 2011, recurenta pârâtă a dispus revocarea deciziei contestate în speță. Decizia astfel emisă a fost dată în recunoașterea drepturilor persoanelor semnatare ale notificării și a drepturilor SC C. SA cu privire la imobil, restituindu-se imobilul situat în sector 1, București, compus din teren în suprafață de 2.019 m.p.

și o construcție C1 în suprafață de 543 m.p., cu stabilirea cotelor aferente pentru beneficiari. Prin această din urmă decizie, s-a recunoscut practic dreptul, contestându-se numai întinderea acestuia, întrucât nu s-au restituit o parte dintre construcțiile aflate pe teren, pe considerentul că s-au edificat ulterior preluării. A mai reținut instanța de recurs că, deși ceilalți notificatori au renunțat numai la judecată, cauza a fost soluționată numai în raport de pretențiile contestatorului B.N., fără a se observa întinderea dreptului acestuia și drepturile deja recunoscute celorlalți prin decizia emisă ulterior de recurentă.

S-a constatat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 atunci când a dispus restituirea în totalitate a imobilului către contestator, în condițiile în care acesta a invocat chiar prin acțiune că i se cuvine numai o cotă parte din imobil, iar el nu poate fi beneficiarul dreptului de acrescământ întrucât ceilalți moștenitori ai autoarei comune au urmat și ei procedura Legii nr. 10/2001, fiindu-le recunoscut dreptul la măsuri reparatorii. A mai reținut instanța de casare că, la judecarea apelului, nu s-a ținut seama de componența imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - acest act normativ cuprinzând dispoziții speciale care vizează modificarea imobilului între data preluării și data intrării în vigoare a legii, în unele cazuri excluzând restituirea terenului ocupat de construcții noi.

În ce privește critica prin care recurenta a susținut greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1 și 2 din Decretul nr. 92/1950, instanța a reținut că este nefondată, fiind legală aprecierea instanței de apel în sensul că preluarea imobilului de către stat a fost una fără titlu valabil. De asemenea, s-a reținut că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, având în vedere modificările intervenite ca urmare a Deciziei Curții Constituționale, și împrejurarea că raportul juridic dedus judecății nu a fost soluționat în mod irevocabil. De altfel, preluarea abuzivă a imobilului și incidența Legii nr. 10/2001, în sensul posibilității de restituire în natură, au fost recunoscute de recurentă prin emiterea noii decizii.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 12/A din 24 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de contestatorul B.N. împotriva sentinței civile nr. 1661 din 12 decembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte contestația formulată de contestator împotriva deciziei nr. 1 din 19 iulie 2005 emisă de intimata SC C. SA. A dispus anularea deciziei contestate în partea referitoare la respingerea cererii de restituire în natură formulată de contestatorul menționat, cerere depusă în 13 august 2001. A dispus restituirea în natură către contestator a cotei de ¼ din imobilul situat în București, sector 1, compus din terenul în suprafață de 2.019 m.p.

și construcția identificată prin procesul-verbal nr. Z/1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare București. A menținut restul dispozițiilor sentinței, drept consecință a renunțării celorlalți notificatori-contestatori la judecarea căii de atac exercitate în condițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 astfel cum era în vigoare la data emiterii deciziei contestate [art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum este în prezent în vigoare]. Pe parcursul rejudecării cauzei, la data de 14 octombrie 2008, a decedat Ș.I., calitatea procesuală a acesteia fiind preluată de succesorii ei, Ș.E.D. și B.M. Apelantul a invocat, în ședința publică din data de 24 mai 2012, excepția lipsei calității de reprezentant a mandatarului care a formulat cererea de intervenție în numele intervenienților accesorii B.M., Ș.I., B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I.

și B.V. Curtea de Apel a reținut caracterul neîntemeiat al acesteia, pentru următoarele considerente: Cererea de intervenție accesorie a fost formulată în fața instanței de recurs, finalitatea cererii astfel promovate fiind aceea de sprijinire a recurentei SC C. SA în demersul procesual ce se afla în curs, respectiv recursul exercitat de aceasta împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel în precedentul ciclu procesual. După admiterea ei în principiu, instanța de recurs a soluționat și fondul acesteia, dispunând în sensul admiterii cererii formulate de intervenienți prin mandatarul B.A.M.

În condițiile în care instanța de recurs a soluționat respectiva cerere în coordonatele menționate, instanța de rejudecare nu are posibilitatea de a proceda la verificarea aptitudinii aceleași cereri de a investi instanța superioară pentru că, într-o astfel de ipoteză, s-ar ajunge la pronunțarea unei soluții de modificare a unei dispoziții din decizia de casare de către instanța de trimitere, ceea ce ar contraveni prevederilor imperative ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Autoritatea de lucru judecat de care se bucură soluția pronunțată de instanța de casare pe aspectul privind primirea cererii de intervenție în interesul recurentei SC C. SA și soluționarea ei pe fond impun instanței de rejudecare concluzia că aceasta a fost formulată cu respectarea cerințelor legale de formă, nefiind posibilă efectuarea unei analize asupra acestui aspect în rejudecarea apelului - corespunzător limitelor stabilite pentru această rejudecare.

În soluționarea fondului cauzei, instanța de apel a făcut aplicarea art. 315 C. proc. civ. și a reținut că următoarele aspecte au fost dezlegate prin hotărârile de casare pronunțate în precedentele cicluri procesuale: - raportat la prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, apelantul contestator B.N. are calitate de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile acestui act normativ, pentru imobilul pentru care a fost formulată notificarea din 13 august 2001, față de faptul că entitatea notificată a soluționat notificarea pe fondul ei, iar temeiul respingerii acesteia (pe aspectul solicitării de restituire în natură) prin decizia contestată a fost acela că vocația notificatorilor vizează doar măsurile reparatorii prin echivalent, iar nu acela că persoanele care au formulat notificarea, sau că unele dintre acestea nu ar avea calitate de moștenitor al fostului proprietar ori că nu au semnat notificarea.

- imobilul a cărui restituire în natură este solicitată de apelantul contestator a fost preluat fără titlu valabil de la fostul proprietar (autoarea comună a apelantului și intervenienților). - în speță nu sunt incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în raport cu modificările suferite de această normă ca efect al Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale - în sensul că această reglementare se aplică numai imobilelor preluate cu titlu valabil.

- preluarea abuzivă a imobilului și posibilitatea restituirii lui în natură a fost recunoscută de intimata SC C. SA prin emiterea deciziei nr. 1 din 23 mai 2011. - în aplicarea corectă a prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, apelantului i se cuvine numai o cotă parte din imobil, el neputând fi beneficiar al dreptului de acrescământ pentru că și ceilalți moștenitori ai fostei proprietare a imobilului au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, fiindu-le recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin chiar decizia contestată.

Față de forța obligatorie cu care se impun aceste constatări în rejudecarea apelului, Curtea de Apel a constatat că nu mai este necesară reluarea analizei asupra lor, chestiunile care trebuie lămurite în cadrul rejudecării fiind cele legate de: efectele deciziei nr. 1 emisă de societatea intimată la data de 23 mai 2011; întinderea cotei părți de proprietate în privința căreia apelantul justifică dreptul la măsuri reparatorii; limitele în care imobilul la care se referă notificarea din 13 august 2001 poate face obiectul restituirii în natură raportat la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 inclusiv cele care exclud restituirea terenului ocupat de construcții noi.

Conform prevederilor art. 21-24 din Legea nr. 10/2001 (în forma în care era în vigoare la data de 19 iulie 2005, când SC C. SA a emis decizia nr. 1 din 19 iulie 2005, contestată în speță), învestirea intimatei cu soluționarea cererii formulate de apelant (și de ceilalți succesori ai defunctei M.E.) pentru restituirea imobilului în litigiu s-a realizat odată cu primirea notificării pe care aceștia au transmis-o în termenul legal imperativ reglementat, prin intermediul executorului judecătoresc, iar odată cu emiterea deciziei prin care a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, entitatea notificată s-a dezînvestit de soluționarea aceleași cereri. Atacarea în justiție a actului de dezînvestire astfel emis a marcat momentul trecerii procedurii de soluționare a notificării într-o etapă procedurală distinctă, în cadrul căreia se realizează un control judecătoresc al legalității și temeinicei lui.

Prevederile art. 21-24 din Legea nr. 10/2001 menționate anterior au caracter special, astfel că sunt de strictă aplicare și interpretare atât în ce privește modalitatea de învestire, cât și în ce privește modalitatea de dezînvestire de soluționarea cererilor relative la măsurile reparatorii care intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ. Ca atare, odată ce entitatea notificată s-a dezînvestit de soluționarea notificării și a comunicat notificatorilor actul de dispoziție emis, a luat naștere dreptul acestora de a-l contesta în justiție și de a formula în cadrul procedurii judiciare susținerile, apărările și probatoriile considerate utile pentru realizarea dreptului în coordonatele solicitate în notificare.

Având în vedere dreptul astfel dobândit de contestatorul apelant - care a înțeles să continue procedura contestației judiciare, ce a fost inițial formulată împreună cu ceilalți notificatori - decizia nr. 1 din 23 mai 2011 emisă de societatea intimată, prin care a fost revocată decizia contestată, nu are aptitudinea de a produce vreun efect în privința drepturilor la a căror valorificare tinde acesta în speță pentru că este emisă cu depășirea atribuțiilor recunoscute de lege emitentului și contrară menționatului dreptul recunoscut notificatorului contestator. Față de aceste considerente, apărarea de fond prin care intimata SC C. SA a susținut că ar fi rămas fără obiect contestația pendinte ca urmare a emiterii deciziei nr. 1 din 23 mai 2011 apare ca vădit nefondată.

Reținând că, astfel cum s-a stabilit prin decizia de casare, dreptul apelantului contestator la acordarea măsurilor reparatorii ce au format obiectul notificării din 13 august 2001 este justificat numai în limitele cotei părți ce îi revine în concurs cu ceilalți notificatori, din transmisiunile succesorale realizate după autoarea comună M.E., Curtea de Apel a apreciat că aspectele de ineficacitate astfel constatate în privința deciziei nr. 1 din 23 mai 2011 pot primi eficiență numai în limitele dreptului apelantului la reparațiile cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001. În privința întinderii acestui drept la măsuri reparatorii, instanța de apel a reținut că apelantul este succesor pe ramura defunctei B.E., aceasta din urmă fiind cea a cărei vocație succesorală directă a avut ca efect transmisiunea dreptului litigios din patrimoniul defunctei M.E.

- decedată la 19 ianuarie 1957 - în calitate de soră. Alături de B.E., la moștenirea aceleași defuncte, a avut vocație și numita B.M. - tot în calitate de soră - astfel că întinderea drepturilor acestor două moștenitoare este, corespunzător prevederilor art. 672 din vechiul C. civ. (care era în vigoare la data deschiderii moștenirii autoarei M.E.), de ½. Aceeași situație rezultă și din certificatul de moștenitor legal nr. X/2003 care a fost emis de B.N.P. M.S. cu mențiunea că privește constatarea calității succesorale inițiale necesară în procedura Legii nr. 10/2001 pentru mai mulți defuncți, printre care și M.E. În ce o privește pe numita B.E., decesul acesteia a survenit la data de 17 iunie 1969 - astfel cum reiese din certificatul de moștenitor - iar numitul B.T.

a avut calitate de fiu - succesibil - față de această defunctă (alături de numitele C.E. și S.E., aceasta din urmă fiind moștenitoarea acceptantă). Defunctul B.T. (decedat la 22 ianuarie 1997) a fost moștenit de soția supraviețuitoare B.E. în cotă de 2/8, și de fiii B.M. și B.N., cărora le-a revenit câte o cotă de 3/8 din masa succesorală a acestui defunct. Numita B.E. a decedat la data de 18 ianuarie 2004 - conform certificatului de moștenitor nr. W/2004 -, moștenirea acesteia fiind culeasă în cote egale de fiii B.M. și B.N., fiindu-le astfel transmisă moștenitorilor și cota de 2/8 culeasă de defunctă din succesiunea lui B.T. Având în vedere: succesiunile astfel deschise, vocațiile pe care succesibilii menționați le aveau în condițiile legii la respectivele succesiuni, împrejurarea că dintre succesibilii defunctei B.E.

numai apelantul și fratele său, B.M., au formulat notificare pentru acordarea de reparații în condițiile Legii nr. 10/2001, transmisiunile succesorale care s-au produs potrivit certificatelor de moștenitor eliberate de pe urma defuncților B.T. și B.E., precum și constatarea făcută de instanța de casare (prin decizia nr. 2240 din 27 februarie 2009) în sensul că aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor art. 4 alin. (4) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 impun concluzia că apelantul contestator are calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul care a fost preluat de la defuncta M.E., Curtea de Apel a reținut că dreptul contestatorului apelant la acordarea măsurilor astfel solicitate este justificat în limita a ¼ din bunul preluat în mod abuziv de către stat de la autoarea menționată.

În ce privește compunerea imobilului a cărui restituire este solicitată de apelantul contestator, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a dispus completarea probatoriului prin administrarea probei cu expertiză pentru lămurirea acestui aspect, și totodată a stabilit în sarcina societății intimate obligația de a administra probe care să ateste efectuarea de construcții/lucrări noi în perioada ulterioară datei la care imobilul a fost preluat de la autoarea apelantului. Cât privește întinderea terenului ce este deținut de intimată și intră în compunerea imobilului în litigiu, Curtea de Apel a apreciat că urmează a se reține dimensiunea ce rezultă din decizia nr. 1 din 23 mai 2011 emisă de această parte, acest act valorând o recunoaștere a aspectului menționat, chiar dacă el este ineficace în ce privește efectele juridice pentru a căror producere a fost întocmit.

Suprafața de 2.030 m.p. care rezultă din „nota de reconstituire cu caracter informativ” întocmită de Primăria Municipiului București poate constitui doar un reper orientativ ținând seama de faptul că este stabilită în raport de baza de date a acestei instituții, ce nu are vreun drept asupra imobilului, iar nu de constatări faptice - care ar fi presupus determinarea suprafeței efectiv aflate în posesia entității deținătoare - astfel că recunoașterea intimatei, care atestă împrejurarea deținerii în fapt a suprafeței de 2.019 m.p. este de natură a lipsi de relevanță respectivul reper. Expertul desemnat de instanță a concluzionat în sensul existenței unor construcții realizate ulterior preluării imobilului, identificate în raportul de expertiză prin indicativele C 2-9, precum și a unor amenajări exterioare, precizând că nu i-au fost prezentate documente care să permită stabilirea momentului realizării acestora.

În aceste condiții, a estimat expertul că lucrările de construcții au fost făcute în anul 1968, iar amenajările exterioare în perioada 1990-2000. Societatea intimată nu a depus niciun înscris care să justifice caracterul autorizat al efectuării lucrărilor de construcții și amenajare pe care expertul le-a identificat în compunerea imobilului. Instanța de apel a apreciat că se cuvine a fi menționat - în raport de argumentul înfățișat instanței de rejudecare de apărătorul acestei intimate, în sensul că lucrările de construcții au fost realizate de stat în perioada cuprinsă între data preluării bunului de la autoarea apelantului și data transmiterii lui către întreprinderea antecesoare a societății intimate - că, prin întâmpinare depusă la data de 01 februarie 2006, a făcut precizarea că edificiul denumit Braseria T. este „o construcție ridicată legal de I.C.S.

C. pe terenul aferent magazinului, ulterior intrării acestuia în patrimoniul statului prin naționalizare”, fiind astfel evidentă contrarietatea susținerilor făcute de aceeași parte în derularea procesului. Pe de altă parte, din adresa din 2004 emisă de Direcția de Impozite și Taxe sector 1 București reiese că imobilul în litigiu a fost înregistrat ca aparținând antecesoarei intimatei (fosta I.C.A.

C.) începând din anul 1956. Având în vedere faptul că prin expertiza efectuată în cauză a fost identificată în structura imobilului în litigiu, alături de construcția preluată de la autoarea apelantului, construcția-braserie (C2) estimat a fi edificată în anul 1968, că intimata a recunoscut prin întâmpinarea depusă faptul că ea a realizat această construcție, dar nu a administrat vreo probă care să ateste caracterul autorizat al lucrării astfel efectuate, precum și constatările expertizei (necontestate de intimată) în sensul că toate lucrările și construcțiile realizate ulterior preluării de către stat în structura aceluiași imobil sunt abandonate și într-o stare avansată de uzură, Curtea de Apel a apreciat că nu poate fi reținută incidența vreuneia dintre situațiile în care legiuitorul a permis derogarea de la regula potrivit căreia imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire.

Existența unor construcții realizate de intimată, sau chiar de altă entitate de stat, fără autorizație în perioada ulterioară preluării imobilului în mod abuziv nu poate constitui o justificare pentru limitarea dreptului persoanelor îndreptățite la restituirea bunului în coordonatele în care acestea își dovedesc dreptul. Reglementările din cuprinsul Legii nr. 10/2011 referitoare la situațiile în este exclusă restituirea în natură a terenului ocupat de construcții noi sunt de strictă interpretare și aplicare, prin acestea fiind instituite excepții de la regula care se desprinde din art. 9 alin. (1) - conform căruia „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini”.

În condițiile în care susținerile intimatei relativ la modificarea structurii imobilului și probatoriul administrat sub acest aspect nu reliefează existența unei situații susceptibile a atrage incidența vreuneia dintre excepțiile de la regula menționată - astfel cum acestea sunt limitativ reglementate prin art. 10, 11, 16 și 18 din Legea nr. 10/2001 - nu există temei spre a fi diminuată suprafața de teren în privința căreia apelantul și-a justificat dreptul la reparația în natură. Împotriva deciziei civile nr. 12/A din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, în termen legal au declarat și motivat recurs atât reclamantul B.N., cât și pârâta SC C. SA și intervenienții B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I., B.V.

și M.M. 1. Prin recursul declarat, reclamantul B.N. formulează următoarele critici, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: a. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 246 C. proc. civ., art. 129 C. proc. civ. și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru că a ignorat faptul că ceilalți contestatori au renunțat la judecată, considerând greșit că recurentului, sigurul care a continuat judecata, nu i se poate restitui decât cota de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în sector 1, București. Instanța confundă dreptul material, substanțial al recurentului, care este de ¼ din întreaga masă succesorală, cu dreptul procesual al acestuia care, în calitate de contestator, a continuat toate litigiile, în timp ce toți ceilalți contestatori inițiali au renunțat la judecată.

Părțile care au calitatea de intimați intervenienți în interesul altei persoane au formulat în mod formal, pro causa, cererile de intervenție accesorii în recurs. Practic, litigiul s-a desfășurat numai între recurent și SC C. SA. Prin urmare, numai recurentului i se poate restitui integral imobilul în litigiu. Intervenienții în interesul SC C. SA. nu își pierd drepturile lor de coproprietari, numai că restituirea fracțiunilor ce li se cuvin din dreptul de proprietate asupra imobilului nu se poate dispune prin admiterea contestației recurentului, ci doar pe calea unui partaj voluntar sau a unei acțiuni de ieșire din indiviziune. b. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 137 C. proc. civ.

și ale art. 315 C. proc. civ. atunci când a considerat că soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 5811 din 06 iulie 2011 pronunțată în dosarul nr. 6157/2/2009. Procura pe care ceilalți comoștenitori au dat-o numitului B.A.M., autentificată în 15 martie 2005 de B.N.P. I.M., era o procură specială, dată numai în vederea renunțării comoștenitorilor la judecată în fața Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4550/2005. Deși aceasta procură nu putea fi utilizată în alt scop, B.A.M. a folosit-o pentru a formula cereri de intervenție accesorie în Dosarul nr. 6157/2/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție și în vederea angajării avocatului S.C., lucru care s-a repetat și în fața instanței de apel.

Curtea de Apel avea îndatorirea de a verifica acest aspect, ca și pe acela că, în baza aceleiași procuri, în rejudecarea cauzei, a fost angajat un alt avocat, respectiv D.P.L. Prin urmare, trebuia verificat dacă în faza de judecată în apel după casare, mandatarul B.A.M., mai putea reprezenta pe intervenienții accesorii și dacă, în numele acestora, mai putea angaja un avocat, în baza aceleiași procuri, aspect pe care Curtea de Apel București a omis să-l soluționeze. 2. Recurenții SC C. SA, B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I., B.V. și M.M. critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive, pe care le întemeiază în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.: a. Instanța de apel, interpretând greșit decizia SC C. SA nr. 1 din 23 mai 2011, a schimbat natura acesteia, a făcut o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a principiului disponibilității în procesul civil.

În aplicarea Legii nr. 10/2001, recurenta SC C. SA a emis decizia nr. 1 din 23 mai 2011 prin care a dispus revocarea deciziei nr. 1 din 19 mai 2011 (contestată inițial în cauză) și restituirea imobilului din sector 1, București, compus din teren în suprafață de 2.019 m.p. și o construcție C1 în suprafață de 543 m.p. către toți notificatorii, în cote-părți ideale, corespunzătoare cotelor de moștenire dovedite prin înscrisurile anexate notificării, contestatorului B.N. (singurul care a insistat în contestația introdusă în instanță), revenindu-i o cotă de ¼ din acest imobil. Decizia nr. 1 din 23 mai 2011 nu a fost desființată, anulată sau modificată nici pe cale administrativă, nici prin vreo hotărâre judecătorească irevocabilă.

Instanța de apel a dispus aceeași restituire în natură ca cea decisă de SC C. SA., în calitate de unitate deținătoare prin decizia nr. 1 din 23 mai 2011, reținând că Legea nr. 10/2001 nu recunoaște dreptul unității deținătoare de a mai dispune restituirea în natură a imobilului către persoana îndreptățită după momentul în care aceasta a formulat contestație împotriva deciziei prin care s-a respins inițial cererea de restituire în natură. Dând o asemenea interpretare Legii nr. 10/2001, instanța de apel a interpretat greșit și decizia nr. 1 din 23 mai 2011 a SC C. SA., schimbând natura acestui act, despre care a reținut în mod nelegal că nu are aptitudinea de produce vreun efect în privința drepturilor la a căror valorificare tinde contestatorul în speță.

De vreme ce, la data soluționării apelului, dreptul contestatorului urmărit a fi protejat pe calea contestației formulate în anul 2005 în baza Legii nr. 10/2001 era deja recunoscut prin decizia nr. 1 din 23 mai 2011 emisă de recurenta SC C. SA., contestația formulată de acesta a rămas fără obiect. Or, instanța de apel, refuzând să recunoască efectele deciziei nr. 1 din 23 mai 2011, a făcut o interpretare greșită a acestui act, dar și o interpretare și aplicare greșită a Legii nr. 10/2001 și de asemenea, a încălcat și principiul disponibilității procesului civil, concretizat în speță prin exercitarea dreptului recurentei SC C. SA. de a achiesa la pretențiile contestatorului.

b. Instanța de apel a interpretat greșit procesul-verbal nr. Z/1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare București, raportat la expertiza specialitatea construcții întocmită în cauză de expert R.B., atunci când a dispus restituirea în natură a construcției identificată prin acest proces-verbal. În acest proces-verbal se menționează, pe lângă construcția principală (C1, conform raportului de expertiză) și „o cameră mare de servitori în fundul curții”, la care se adaugă o terasă, în continuarea construcției principale. Instanța de apel nu a observat și nu a valorificat mențiunile făcute în raportul de expertiză conform cărora „camera mare de servitori în fundul curții și terasa către sud au fost demolate”, nemairegâsindu-se pe teren, numai actuala construcție C1 în suprafață de 543 m.p.

- clădire descrisă și în procesul-verbal de carte funciară din 1940 -, aflându-se actualmente pe teren. Prin decizia nr. 1 din 23 mai 2011, SC C. SA a dispus restituirea în natură doar a construcției corp C1, în suprafață de 543 m.p., parte din construcția descrisă în procesul-verbal nr. Z/1940, camera mare de servitori și terasa din spatele C1 nemaiexistând pe teren la nivelul anului 2011, cu atât mai puțin la nivelul anului 2013, anul pronunțării deciziei recurate. Rezultă că, interpretând greșit procesul-verbal nr. Z/1940, instanța de apel a dispus prin formularea „construcția identificată prin procesul-verbal nr. Z/1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare București” și restituirea unor construcții ce au fost demolate de statul comunist după naționalizare, inexistente în prezent pe terenul din sector 1, București.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente: 1.a. Recurentul B.N. susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 246 C. proc. civ., ale art. 129 C. proc. civ. și ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 atunci când a decis că reclamantului nu i se poate restitui decât cota de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sectorul 1. Argumentele recurentului vizează distincția drept material-drept procesual și caracterul formal, pro causa, al cererilor de intervenție accesorii formulate în recurs. Criticile formulate nu pot fi primite.

Dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Prin decizia nr. 5811 din 06 iulie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în finalizarea celui de-al doilea ciclu procesual, instanța de recurs a statuat că, în aplicarea corectă a prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reclamantului i se cuvine numai o cotă parte din imobil, el neputând fi beneficiar al dreptului de acrescământ pentru că și ceilalți moștenitori ai fostei proprietare a imobilului au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, fiindu-le recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin chiar decizia contestată.

Față de conținutul prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., problemele de drept dezlegate prin decizia de casare vizând interpretarea normelor incidente sub aspectul cotei din imobil care poate fi restituită reclamantului nu mai puteau fi reanalizate de instanța de apel și, pe cale de consecință, nu mai pot fi nici reiterate în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii pronunțate după rejudecarea pricinii. Prin urmare, în mod corect, respectând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel a soluționat apelul cu care a fost învestită, pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia de casare sub aspectul întinderii dreptului contestatorului B.N. asupra imobilului în litigiu.

b. Recurentul B.N. susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 137 C. proc. civ. și ale art. 315 C. proc. civ. atunci când a considerat că soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 5811 din 06 iulie 2011 și formulează argumente în susținerea acestei excepții legate de caracterul special al procurii autentificate în 15 martie 2005, care, deși viza doar renunțarea la judecată, a fost folosită de mandatar pentru formularea unor cereri de intervenție și angajarea unui avocat în fața instanței de recurs. Cu aceleași argumente ce țin de caracterul special al procurii, recurentul susține că, în rejudecarea cauzei, mandatarul B.A.M.

nu putea reprezenta intervenienții accesorii și nu putea angaja un avocat, iar instanța de apel trebuia să rezolve aceste aspecte. Susținerile nu sunt fondate. Pe parcursul rejudecării cauzei de către instanța de apel, contestatorul B.N. a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a mandatarului care, în faza de judecată a recursului, în finalizarea celui de-al doilea ciclu procesual, a formulat cerere de intervenție în numele intervenienților accesorii, susținând că această cerere a depășit limitele mandatului acordat prin procura specială, autentificată în 15 martie 2005. În mod corect, prin decizia recurată, curtea de apel a reținut caracterul neîntemeiat al acestei excepții.

Lipsa dovezii calității de reprezentant convențional în formularea cererii de intervenție accesorie, excepție ridicată de contestator în fața instanței de apel, a vizat cererea de intervenție accesorie care a fost formulată în faza de judecată a recursului și pe care, cerere pe care Înalta Curte a admis-o în principiu și apoi a soluționat-o pe fond. Excepția lipsei dovezii de reprezentant este o excepție de procedură, relativă, deoarece norma care o reglementează, protejează interesele părților, recunoscându-le posibilitatea de a-și exercita drepturile procesuale personal sau prin mandatar [art. 67 alin. (1) C. proc. civ.]. Prin urmare, sancțiunea lipsei dovezii calității de reprezentant nu poate fi decât nulitatea relativă.

Or, nulitatea relativă a unui act de procedură săvârșit în fața instanței de recurs - formularea unei cereri de intervenție accesorie cu depășirea limitelor unui mandat convențional - nu poate, față de dispozițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., să fie invocată cu ocazia rejudecării pricinii de către instanța de apel. Aceleași dispoziții legale împiedică partea să invoce, pentru prima dată în prezentul recurs, excepția lipsei calității de reprezentant legal necesară exercitării unui act de procedură efectuat în faza de judecată a apelului. Acestea sunt considerentele pentru care, Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentului vizând lipsa calității de reprezentant convențional necesară mandatarului pentru angajarea unui avocat cu ocazia rejudecării cauzei de către instanța de apel, cât timp astfel de susțineri nu au fost formulate în fața curții de apel.

Pentru aceleași motive nu poate fi primită nici susținerea vizând lipsa calității de reprezentant convențional necesară mandatarului pentru angajarea unui avocat cu ocazia judecării recursului soluționat în finalizarea celui de-al doilea ciclu procesual și care a fost pentru prima dată formulată prin motivele de recurs care au învestit instanța cu soluționarea prezentului recurs. 2.a. Pârâta SC C. SA și intervenienții B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I., B.V. și M.M. susțin că instanța de apel, lipsind de efecte decizia SC C. SA nr. 1 din 23 mai 2011, a schimbat natura acesteia - ceea ce în opinia recurenților atrage incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ. -, a făcut o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a principiului disponibilității în procesul civil.

Aceste critici sunt nefondate. Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs menționat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanței cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părți și a cărui natură ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanța de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic și, de aceea, nici motivul de recurs bazat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Pe de altă parte, respingând apărarea SC C. SA prin care această parte a susținut că, prin emiterea deciziei nr. 1 din 23 mai 2011, contestația formulată împotriva deciziei nr. 1 din 19 iulie 2005 a rămas fără obiect, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 incidente în cauză. SC C. SA, entitate învestită prin notificarea din 13 august 2001 cu cererea de restituire în natură a imobilului situat în sector 1, București, s-a dezînvestit prin emiterea deciziei nr. 1 din 19 iulie 2005 pe care a comunicat-o notificatorilor. Câtă vreme aceștia au înțeles să declanșeze procedura judiciară prin contestarea în justiție a actului emis de entitatea notificată, decizia nr. 1 din 23 mai 2011 emisă de către societatea intimată ulterior declanșării acestei proceduri, nu poate duce la stingerea drepturilor pe care notificatorii au înțeles să și le valorifice în justiție, în condițiile permise de art. 26 și următoarele din Legea nr. 10/2001.

Tot astfel, pronunțarea hotărârii recurate nu constituie o încălcare a principiului disponibilității, rezultată din emiterea deciziei nr. 1 din 23 mai 2011, decizie care, în opinia recurenților, ar concretiza dreptul SC C. SA. de a achiesa la pretențiile contestatorului. Achiesarea SC C. SA. ar fi dus la stingerea litigiului dacă și contestatorul era de acord cu conținutul ei.

Or, cât timp, acesta a înțeles să continue judecata și după emiterea deciziei nr. 1 din 23 mai 2011, în mod corect, instanța de apel, în respectarea principiului disponibilității, nu a primit apărarea SC C. SA vizând stingerea litigiului ca rămas fără obiect prin emiterii deciziei nr. 1 din 23 mai 2011. b. Recurenții susțin că instanța de apel a interpretat greșit procesul-verbal nr. Z/1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare București, raportat la expertiza specialitatea construcții întocmită în cauză, atunci când a dispus restituirea în natură a construcției identificată prin acest proces-verbal. Critica astfel formulată vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin interpretarea probelor administrate.

Aceste critici nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor, față de natura controlului judiciar care poate fi exercitat pe calea recursului și care nu poate cuprinde decât aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B.N., respectiv de pârâta SC C. SA și de intervenienții B.I.C., B.P.I., B.E.A., P.M., O.I., B.V. și M.M. împotriva deciziei civile nr. 12/A din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2014.