ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2609/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2609/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, la data de 21 iunie 2004, contestatoarea Ș.A. (născută

S.) a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Administrației și

Internelor, anularea Dispoziției din 12 mai 2004, prin care acesta a respins

notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în

natură a imobilului situat în Mediaș, str. S.L.R. (fost F.S.), jud. Sibiu.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 876 din 18 octombrie 2004, a

admis contestația, a anulat dispoziția atacată și l-a obligat pe intimat să

emită o nouă dispoziție de restituire a imobilului către contestatoare, în

natură sau prin echivalent.

Apelul declarat de

intimată a fost respins, prin Decizia civilă nr. 1127 din 15 iunie 2005, a

Curții de Apel București, secția a IV- a civilă.

Prin Decizia civilă

nr. 2575 din 8 martie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul intimatului, a casat ambele hotărâri și a dispus trimiterea cauzei

spre rejudecare la prima instanță.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că nu s-au administrat suficiente probe sub aspectul

dovedirii calității contestatoarei de persoană îndreptățită, în condițiile în

care, ignorând prevederile art. 139 alin. (1) C. proc. civ., instanțele nu au

pus în vedere contestatoarei să depună copii certificate de pe înscrisurile

prezentate și emise în alte state și nu au verificat îndeplinirea cerințelor

prevăzute de Legea nr. 105/1992 și O.G. nr. 66/1999. Totodată, a reținut că

contestatoarea nu a depus toate actele de stare civilă, care să ateste schimbarea

numelui autoarei sale din A., în S.A., apoi S.B.

Reluând judecata,

prin Sentința civilă nr. 546 din 11 aprilie 2007, Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că contestatoarea a depus o serie de acte de stare

civilă în original (acte de căsătorie emise de autoritățile altor state), dar

acestea, pe lângă faptul că nu îndeplinesc cerințele impuse de prevederile

Legii nr. 105/1992 și O.G. nr. 66/1999, nici nu atestă cu certitudine că

contestatoarea este succesoarea în drepturi a mamei sale S.B.M. (născută A. și

căsătorită S.A.).

Astfel, potrivit

extrasului de carte funciară depus la dosar, rezultă că imobilul în litigiu era

înscris pe numele A.M., iar naționalizarea s-a făcut pe numele S.A.M., petenta

nefăcând dovada că, în această perioadă, autoarea sa și-a schimbat numele prin

căsătorie, fiind una și aceeași persoană cu titulara dreptului de proprietate

asupra imobilului naționalizat.

Apelul declarat de

contestatoare, împotriva acesteia, a fost admis, a fost schimbată în tot

sentința, a fost anulată Dispoziția din 12 mai 2005 a Ministerului

Administrației și Internelor și a fost obligat intimatul să emită o nouă

dispoziție de restituire în natură a imobilului, prin Decizia civilă nr. 486

din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

civilă nr. 5104 din 8 octombrie 2010, a admis recursul declarat de intimat, a

casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

În considerente,

instanța a reținut că, prin Decizia civilă nr. 2575 din 8 martie 2006, Înalta

Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele anterioare s-au pronunțat

asupra înscrisurilor depuse la dosar în fotocopie, cu neobservarea prevederilor

art. 1188 C. civ. referitoare la forța probantă a înscrisurilor, iar, în ceea

ce privește înscrisurile emise în alte state, fără a verifica dacă acestea

întrunesc cerințele prevăzute de Legea nr. 105/1992 și de O.G. nr. 66/1999.

Cu toate acestea, în

rejudecare, curtea de apel s-a limitat să prezinte situația de fapt, pe care a

reținut-o din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar, fără a motiva în ce

măsură aceste înscrisuri întrunesc exigențele legale la care a făcut referire

decizia de casare și fără a respecta prevederile art. 315 C. proc. civ.

Aceste clarificări

erau necesare cu atât mai mult cu cât, prin întâmpinarea depusă la dosar în

apel, intimatul contesta înscrisurile depuse în fotocopie, solicita depunerea

de copii legalizate sau certificate, iar, în cazul celor emise în Germania și

Argentina, invocă necesitatea apostilării lor, în conformitate cu Convenția de

la Haga din 1961.

Reluând judecata în

Dosarul reînregistrat sub nr. 1157/2/2011, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin Încheierea din 23 noiembrie 2012, sub sancțiunea aplicării

art. 155

1

C. proc. civ., în baza îndrumărilor date de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, i-a pus în vedere contestatoarei să depună la

dosar, în copie certificată sau legalizată, înscrisurile aflate în fotocopie la

dosar, iar actele emise în Germania și Argentina apostilate, conform Convenției

de la Haga.

Prin Încheierea din 8

februarie 2013, constatând că contestatoarea nu și-a îndeplinit obligațiile

stabilite prin Încheierea din 23 noiembrie 2012, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, în baza art. 155

1

alin. (1) C. proc. civ., a

suspendat judecarea apelului formulat de către contestatoare împotriva

Sentinței civile nr. 546 din 11 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, până la îndeplinirea obligațiilor procesuale.

La data de 6

februarie 2014, contestatoarea, prin mandatar G.A.F., a formulat cerere de

repunere a cauzei pe rol, în temeiul art. 249 C. proc. civ., pentru

întreruperea cursului perimării și a cerut judecarea în lipsă.

Curtea a dispus

citarea contestatoarei prin mandatar pentru discutarea excepției de perimare și

a cererii de repunere pe rol.

Deși legal citată,

contestatoarea nu s-a prezentat pentru susținerea cererii de repunere pe rol și

combaterea excepției de perimare.

Prin Decizia civilă

nr. 121A din 21 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondată, cererea de repunere pe rol.

Prin aceeași decizie,

s-a constatat perimat apelul formulat de apelanta-contestatoare Ș.A. împotriva

Sentinței civile nr. 546 din 11 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 35165/3/2006, în contradictoriu

cu intimatul Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a expus următoarele argumente:

Prin Încheierea din

23 noiembrie 2012, sub sancțiunea aplicării art. 155

1

C. proc. civ.,

în baza îndrumărilor date de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

instanța de apel i-a pus în vedere contestatoarei să depună la dosar, în copie

certificată sau legalizată, înscrisurile aflate în fotocopie la dosar, iar

actele emise în Germania și Argentina, apostilate conform Convenției de la

Haga.

Prin Încheierea din 8

februarie 2013, constatând neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin

Încheierea din 23 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, în baza art. 155

1

alin. (1) C. proc. civ., a suspendat

judecarea apelului până la îndeplinirea obligațiilor stabilite la termenul

anterior, respectiv depunerea la dosar, în copie certificată sau legalizată, a

înscrisurilor aflate în fotocopie și a actelor emise în Germania și Argentina

apostilate, conform Convenției de la Haga.

Conform art. 155

1

alin. (2) C. proc. civ., la cererea părții, judecata va fi reluată dacă

obligațiile la care se referă alin. (1) au fost îndeplinite și, potrivit legii,

aceasta poate continua.

Din examinarea

textului de lege menționat, aplicabil situației procesuale în cauză, rezultă că

cererea de repunere pe rol poate fi admisă doar dacă obligațiile care au

prilejuit suspendarea judecății au fost îndeplinite.

În speță, însă,

contestatoarea a cerut repunerea cauzei pe rol, fără a-și îndeplini obligațiile

statornicite prin Încheierea din 23 noiembrie 2012 și reluate prin Încheierea

din 8 februarie 2013.

Așa fiind, instanța

de apel a reținut că cererea de repunere pe rol formulată este neîntemeiată și

a făcut aplicarea art. 248 alin. (1) C. proc. civ., constatând că, în speță,

apelul a rămas în nelucrare de peste un an, respectiv de la data de 8 februarie

2013.

Cererea de repunere a

cauzei pe rol formulată înăuntrul termenului de un an, dar respinsă pentru

neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, nefiind aptă de a face posibilă

continuarea judecării procesului, nu a întrerupt cursul perimării, în

condițiile art. 249 C. proc. civ.

Astfel, conform

acestui din urmă text, perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de

procedură făcut în vederea judecării procesului, și nu formal, pentru a

întrerupe numai cursul perimării.

Acest raționament

este confirmat și în situația suspendării procesului în temeiul art. 155

1

alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce judecata poate fi reluată în condițiile

art. 155

1

alin. (2) C. proc. civ., doar dacă partea își îndeplinește

obligațiile care au pricinuit suspendarea.

Așa fiind, făcând

aplicarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat

perimat apelul.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Ș.A., solicitând admiterea

recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă

judecată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

reclamanta a arătat că, prin Încheierea din 8 februarie 2013, instanța a

suspendat judecarea apelului, până la îndeplinirea obligației de a depune la

dosar, în copie certificată sau legalizată, a înscrisurilor aflate la dosar în

fotocopie, și a actelor emise în Germania și Argentina apostilate, conform

Convenției de la Haga.

Această cerință a

fost îndeplinită în anul 2009, astfel că actele solicitate pentru stabilirea

imobilului revendicat și a calității de persoană îndreptățită al lui Ș.A. se

află în dosarul cauzei, conform solicitării. Actele emise în Argentina nu sunt

apostilate, întrucât a solicitat aplicarea prevederilor art. 4 pct. 4 din Legea

nr. 10/2001 și art. 4 pct. 7 din H.G. nr. 250/2007, instanța însă nu a mai

verificat acest aspect.

Cum termenul de un an

s-a împlinit la 8 februarie 2014, iar cererea de repunere pe rol a cauzei a

fost depusă în data de 6 februarie 2014, așa cum se menționează și în decizia

atacată, apelul nu putea fi perimat.

Intimatul pârât

Ministerul Internelor și Reformei Administrative a formulat întâmpinare, cu

respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care

a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, invocând lipsa

semnăturii recurentei, nedepunerea în termen a motivelor de recurs și

nerespectarea termenului de recurs reglementat de art. 253 alin. (2) C. proc.

civ. și, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Deliberând cu

prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepțiilor

procesuale invocate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Asupra excepției

tardivității recursului:

Conform art. 301 C.

proc. civ.: "termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea

hotărârii, dacă legea nu dispune altfel", iar, conform art. 303 C. proc.

civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul

termenului de recurs.

Dispozițiile art. 101

C. proc. civ. prevăd modul de calcul al termenului, iar, potrivit alin. (1) al

acestui articol: "Termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în

socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul.".

Art. 104 C. proc.

civ. prevede că: actele de procedură trimise prin poștă instanțelor

judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat

la oficiul poștal înainte de împlinirea lui.

În materia perimării

cererilor, termenul de recurs este unul special, derogatoriu de la cel

reglementat în dispozițiile art. 301 C. proc. civ., astfel cum dispune art. 253

alin. (2) C. proc. civ.: "Hotărârea care constată perimarea este supusă

recursului în termen de 5 zile de la perimare".

Tot astfel, potrivit

art. 244 alin. (2) C. proc. civ., recursul se poate declara cât timp durează

suspendarea cursului judecării procesului (...) împotriva încheierii prin care

s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.

Din examinarea

deciziei recurate, se constată că, în cauză, s-au dispus două măsuri procesuale

distincte, dar care sunt într-o conexiune de tipul cauză-efect, respectiv

respingerea cererii de repunere pe rol a cauzei și constatarea perimării

apelului declarat de reclamanta Ș.A. împotriva Sentinței civile nr. 546 din 11

aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Raportat la această

ipoteză, interpretând dispozițiile legale relevante deja expuse, în opinia

acestei instanțe, nu se pot aplica dispozițiile derogatorii ale art. 253 alin.

(2) C. proc. civ., în ceea ce privește termenul de recurs și nici cele art. 244

alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu mai există pe rolul instanței de apel o cauză

suspendată, ci dispozițiile dreptului comun care reglementează termenul de

recurs de 15 zile de la comunicare.

Cum, în speța dedusă

judecății, decizia atacată i-a fost comunicată reclamantei la data de 8 aprilie

2014, iar cererea de recurs a fost depusă, prin poștă, la data de 23 aprilie

2014, se constată că a fost respectat termenul legal, imperativ, de decădere,

în care partea interesată trebuia să declare calea de atac a recursului.

Pentru considerentele

expuse, se va respinge excepția tardivității recursului.

Asupra excepției

nulității recursului, din perspectiva nesemnării recursului de către recurenta

reclamantă și nedepunerii motivelor de recurs în termenul legal, instanța

reține următoarele:

Potrivit art. 302

1

lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

semnătura părții.

Or, în cauză, cererea

de recurs este semnată de mandatarul reclamantei, G.A.S., a cărui procură

apostilată, conform Convenției de la Haga din 5 octombrie 1961, a fost depusă

în original la dosar, respectându-se astfel dispozițiile art. 67 alin. (1) C.

proc. civ., care prevăd că părțile își pot exercita drepturile procedurale

personal sau prin mandatar și art. 68 alin. (1) care statuează că procura

pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în

judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată.

În ceea ce privește

nulitatea recursului, sub unghiul nedepunerii în termenul legal al motivelor de

recurs, instanța reține că, în cauză, motivele de recurs au fost depuse odată

cu declarația de recurs, prin poștă, la data de 23 aprilie 2014. Or,

argumentele deja expuse în soluționarea excepției tardivității recursului sunt

pe deplin valabile și pentru soluționarea acestui aspect procedural.

În consecință,

excepția nulității recursului invocată de intimatul pârât Ministerul Internelor

și Reformei Administrative va fi respinsă.

Procedând la analiza

recursului, în raport de criticile menționate și dispozițiile legale relevante,

Înalta Curte constată următoarele:

Sub un prim aspect,

ceea ce se dispută în litigiul dedus judecății este incidența sau nu a

dispozițiilor art. 155

1

C. proc. civ., care reglementează un caz de

suspendare facultativă, judecătorească, ce constituie o veritabilă sancțiune

procesuală, și modul în care aceste dispoziții legale au fost aplicate de

instanța de apel, cu consecința constatării perimării apelului și neexaminării

motivelor de apel, astfel cum au fost expuse de partea interesată.

Pentru analiza

acestui aspect, instanța de recurs consideră necesară relevarea, în esență, a

parcursului procesual din apelul finalizat cu decizia recurată.

Astfel, trebuie

observat că soluția atacată prin prezentul recurs a fost pronunțată în

rejudecare după casare. În acest sens, se poate constata că apelul declarat de reclamantă

a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

la data de 4 februarie 2011; prin Încheierea de la data de 5 aprilie 2011,

instanța de apel, în limitele deciziei de casare, a pus în discuția apelantei,

prin mandatar, să depună la dosar toate originalele înscrisurilor aflate în

fotocopie, în cazul celor emise în Germania și Argentina, fiind necesară

apostilarea lor, conform Convenției de la Haga, mandatarul apelantei precizând

în mod expres că toate actele au fost depuse în original și că nu mai are alte

înscrisuri.

Prin aceeași

încheiere, s-a pus în discuție necesitatea efectuării unei noi expertize

tehnice imobiliare topografice, prin comisie rogatorie, la Judecătoria Mediaș,

expertiză ce a fost efectuată în cauză, aceasta fiind principala probă

considerată necesară de către instanța de apel.

La data de 31

ianuarie 2012, instanța a rămas în pronunțare asupra apelului dedus judecății,

pentru ca, prin Încheierea de la 14 februarie 2012, cauza să fie repusă pe rol

pentru efectuarea unei noi expertize topografice, acordându-se termen la 13

martie 2012. Această probă a fost încuviințată la data de 3 aprilie 2012 și

administrată în cauză.

La data de 16

noiembrie 2012, instanța a rămas în pronunțare asupra apelului dedus judecății,

cauza fiind din nou repusă pe rol la data de 23 noiembrie 2012, pentru ca

reclamanta, prin mandatar, să depună la dosar, în copie certificată sau

legalizată, înscrisurile depuse în fotocopie la dosar și actele emise în

Germania și Argentina, apostilate conform Convenției de la Haga, sub sancțiunea

art. 155

1

C. proc. civ.

Prin Încheierea de la

8 februarie 2013, s-a dispus suspendarea judecății apelului, pentru

neîndeplinirea de către apelanta reclamantă a obligațiilor procesuale impuse

prin Încheierea de la 23 noiembrie 2012.

Or, conform

mențiunilor de la dosarul de apel (Încheierea de la data de 5 aprilie 2011),

mandatarul reclamantei a precizat în mod expres că toate actele au fost depuse

în original la dosar și nu mai are alte înscrisuri de depus, instanța, la acel

moment procesual, care coincidea cu momentul reluării judecății, după casarea

cu trimitere, nepunând nicio obligație procesuală în sarcina apelantei.

Mai mult, pentru a

putea verifica dacă obligațiile procesuale impuse reclamantei au fost respectate

sau se puteau respecta era necesar ca instanța de apel să indice ce anume

înscrisuri nu au fost depuse și ar trebui depuse, în copie certificată sau

legalizată, și care sunt actele ce ar trebui apostilate, deci să

individualizeze aceste înscrisuri.

Cum mențiunile

instanței de apel, din Încheierea premergătoare de la 23 noiembrie 2012, au

fost enunțate într-o manieră generală, nu i se putea imputa apelantei că nu

și-a îndeplinit obligațiile procesuale și, în consecință, nu se putea dispune

în cauză măsura suspendării judecății cererii de apel, pentru ca, ulterior, să

intervină refuzul instanței de a repune cauza pe rol și de a o judeca,

constatându-se intervenită perimarea apelului.

În acest context

procesual, în considerarea sancțiunilor ce au fost aplicate părții, aceea a

suspendării judecății și perimării cererii de apel, și care implică, în mod

necesar, dar nefondat, ideea de culpă procesuală, cu consecința neexaminării

temeiniciei motivelor de apel, și, deci, a afectării dreptului de acces la calea

de atac a apelului, Înalta Curte consideră că, în cauza dedusă judecății,

trebuie să realizeze și un examen de proporționalitate a măsurii dispuse de

curtea de apel, argumentele deja expuse fiind ajutătoare în acest sens.

Trebuie reamintit,

astfel, că dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină

jurisdicție, este o componentă materială, esențială a dreptului la un proces

echitabil garantat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în lumina

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care există

o ingerință în dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial,

instituit de lege, această ingerință nu doar că trebuie să fie legală, să

urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, dar

ea trebuie să fie și proporțională, proporționalitate ce se apreciază prin

balansul dintre măsura dispusă și interesele aflate în joc, dintre mijloacele

folosite și scopul vizat (a se vedea în acest sens cauza Lungoci împotriva

României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006, parag.

36).

Or, dacă sancțiunea

suspendării judecății este prevăzută de lege, respectiv art. 155

1

C.

proc. civ., urmărește un scop legitim - respectarea unor formalități și buna administrare

a justiției (a se vedea cauza Roseiro Bento împotriva Portugaliei, Hotărârea

din 23 octombrie 2003) - totuși, în considerarea structurii căii de atac a

apelului, aceea de a fi o cale de atac devolutivă, Înalta Curte apreciază că

această sancțiune nu era necesară și nici proporțională în cauză.

Astfel, din

desfășurarea procesului, amânat de mai multe ori, exclusiv pentru efectuarea

rapoartelor de expertiză dispuse în cauză, sancțiunea suspendării judecății

cererii de apel și respingerea cererii de repunere pe rol a apelului, cu

consecința constatării perimării acestuia, nu puteau fi previzibile pentru

partea interesată, care declarase că toate actele au fost depuse în original la

dosar și nu mai are alte înscrisuri de administrat ca probe, astfel încât se

impunea fie individualizarea înscrisurilor ce ar fi trebuit depuse, în copie

certificată sau legalizată, și a celor care ar fi trebuit apostilate, conform

Convenției de la Haga din 5 octombrie 1961, fie judecarea cauzei în temeiul

celor deja existente, cu consecințele procesuale asumate de partea interesată.

Neprocedând în acest

mod, i s-a produs reclamantei o vătămare procesuală esențială, constând în

aplicarea sancțiunii perimării apelului, perimare ce nu a mai permis cercetarea

pe fond a motivelor de apel, într-o cauză a cărei complexitate este dată de

obiectul său și de miza acestei valori pentru reclamantă, ceea ce echivalează

cu împiedicarea dreptului părții de acces la calea de atac a apelului exercitat

împotriva Sentinței civile nr. 546 din 11 aprilie 2007, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, măsură ce nu este necesară în

cauză și nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între scopul

vizat, mijloacele utilizate și interesul reclamantei de a-și vedea protejat

pretinsul drept de proprietate.

În acest context,

instanța de recurs apreciază că singurul remediu efectiv în cauză, pentru a

garanta dreptul părții la un proces echitabil, între care dreptul de acces nu

este decât un aspect, dar unul esențial, este acela al casării deciziei

recurate și continuării judecării căii de atac a apelului, fără ca instanța de

recurs să speculeze, la acest moment procesual, asupra soluției ce se va

pronunța în cauză.

Pentru considerentele

expuse, constatând operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5

și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va admite recursul declarat de reclamanta Ș.A. împotriva Deciziei nr. 121A din

21 martie 2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă;

va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași curți de apel, care, cu

respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și, în egală măsură, a

garanțiilor procesului echitabil reglementat de art. 6 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, va proceda la soluționarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile

nulității și tardivității recursului invocate de intimatul pârât Ministerul

Internelor și Reformei Administrative.

Admite recursul declarat

de reclamanta Ș.A. împotriva Deciziei nr. 121A din 21 martie 2014, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza în vederea continuării judecații aceleiași curți de

apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ