ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4382/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 9 martie 2012, Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis

cererea formulată de reclamanta Asociația Magistraților din România, în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, dispunând

suspendarea executării Hotărârii C.S.M. nr. 399/2007 cu privire la funcționarea

cabinetelor demnitarilor, a Hotărârii C.S.M. nr. 570/2011 privind constituirea

cabinetelor demnitarilor și a Hotărârii C.S.M. din 19 ianuarie 2012 privind

cabinetul demnitarului.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a apreciat că în cauză sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 și 15 din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004, reținând, în esență, următoarele:

Cu privire la cazul

justificat, actele administrative contestate instituite o reglementare care nu

se regăsește în normele legale în vigoare, ci instituie o noțiune complet nouă,

o prevedere care nu are nici un fel de acoperire legală, excedând cadrului

legal în baza căruia se susține că a fost adoptat.

Se constată că prin

actele a căror executare se solicită a fi suspendată, Consiliul Superior al

Magistraturii a organizat cabinete de demnitari în cadrul aparatului propriu:

„În cadrul aparatului propriu funcționează și cabinetele demnitarilor” (art. 46

alin. (2), art. 56 pct. 1, art. 58 alin. (2) din HCSM nr. 399/2007).

Conform art. 58 alin.

(2) din Hotărârea CSM nr. 399/2007: Numărul de posturi și structura cabinetului

demnitarului se stabilesc prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii, în limitele prevăzute de O.G. nr. 32/1998 privind cabinetul

demnitarului din administrația publică centrală, cu modificările și

completările ulterioare.

Prin Hotărârea CSM

nr. 570/2011 Plenul CSM a aprobat constituirea cabinetului președintelui

Consiliului Superior al Magistraturii, al vicepreședintelui și ale fiecărui

membru; această hotărâre s-a întemeiat pe dispozițiile O.G. nr. 32/1998 privind

cabinetul demnitarului din administrația publică centrală, potrivit cărora „În

sensul prezentei ordonanțe, prin demnitar din administrația publică centrală,

denumit în continuare demnitar, se înțelege: primul-ministru,

viceprim-ministrul, ministrul de stat, ministrul, ministrul delegat, secretarul

general al Guvernului, secretarul general adjunct al Guvernului, consilierul de

stat, secretarul de stat și asimilatul acestuia din cadrul aparatului propriu

de lucru al primului-ministru, din cadrul aparatului propriu de lucru al

viceprim-ministrului, Secretariatului General al Guvernului, Departamentului

pentru Relația cu Parlamentul și din cadrul ministerelor, precum și

conducătorul organelor de specialitate ale administrației publice centrale, cu

rang de secretar de stat” (art. 1).

Se constată că în

primul rând membrii CSM nu sunt demnitari în sensul dispozițiilor O.G. nr.

32/1998, act aflat la baza constituirii cabinetelor de demnitari prin

hotărârile a căror suspendare s-a solicitat.

Conform art. 2 din

O.G. nr. 32/1998: În cadrul aparatului de lucru al Guvernului, în aparatul ministerelor,

cu excepția Ministerului Apărării Naționale, precum și în aparatul organelor de

specialitate ale administrației publice centrale se organizează și

funcționează, în subordinea demnitarului, cabinetul demnitarului din

administrația publică centrală, denumit în continuare cabinetul demnitarului.

Deci Consiliul

Superior al Magistraturii nu poate organiza cabinete de demnitar pe baza O.G.

nr. 32/1998, iar o concluzie logică este că hotărârile ce au organizat aceste

cabinete de demnitar prezintă o serioasă îndoială de legalitate, în sensul art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Consiliul Superior al

Magistraturii este o instituție ce face parte din “Autoritatea Judecătorească”,

conform Titlului III, Capitolului VI din Constituția României, Secțiunea a 3-a,

iar O.G. nr. 32/1998 privește demnitarii din administrația publică centrală,

care se regăsește în Capitolul V al Constituției, Titlul III - Autoritățile

publice).

Hotărârile

Consiliului Superior al Magistraturii nr. 399/2007, nr. 570/2011 și cele care

fac referire la O.G. nr. 32/1998 privind cabinetul demnitarului din

administrația publică centrală prezintă îndoieli serioase de legalitate, atât

în raport cu dispozițiile Constituției, cât și cu cele ale O.G. nr. 32/1998.

Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii prevede că membrii CSM sunt

demnitari (art. 51), dar nu le oferă cabinete de demnitari și nici nu face

trimitere la O.G. nr. 32/1998 pentru aceste cabinete.

Nu se pot crea

instituții noi prin asimilare sau analogie cu norme ce reglementează în sfera

unei alte puteri, puterea executivă.

Nu s-a motivat în

hotărârile CSM nr. 399/2007 și nr. 570/2011 de ce Consiliul Superior al

Magistraturii, ca autoritate judecătorească, a apelat la O.G. nr. 32/1998 care

este un act ce reglementează în sfera administrației publice centrale.

Pe de o parte,

definiția demnitarului oferită de O.G. nr. 32/1998 se raportează doar la

demnitarul din administrația publică centrală, fiind evident din dispozițiile

Constituției, că instituția Consiliul Superior al Magistraturii nu face parte

din administrația publică centrală, deci demnitarii săi au alt statut juridic.

Se apreciază că

invocarea O.G. nr. 32/1998, ca temei juridic al actelor a căror executare s-a

solicitat a fi suspendată, este un motiv de serioasă nelegalitate.

Cu privire la

condiția pagubei iminente, se apreciază că, dacă s-ar menține cabinetele de

demnitari, s-ar efectua cheltuieli cu organizarea și funcționarea unor cabinete

de demnitari care nu au bază legală. Orice cheltuială publică realizată în

afara dispozițiilor legale reprezintă un prejudiciu material cert pentru

bugetul de stat.

Se apreciază că

aceste două condiții sunt îndeplinite, cea de-a doua fiind în speță rezultantă

din prima: dacă temeiul cheltuielilor cabinetelor de demnitari este supus unei

îndoieli de nelegalitate, atunci se produce un prejudiciu la bugetul de stat.

Continuarea raporturilor contractuale instituie în baza Hotărârii CSM nr.

570/2011 și a hotărârilor anterioare ale CSM creează un prejudiciu material

semnificativ și conduce la grava încălcare a interesului public. Nu există nici

un temei legal pentru ca, de exemplu, salarizarea consilierului din cabinetul

demnitarului să se facă la nivelul indemnizației unui președinte de curte de

apel. În timp, până la soluționarea pe fond a pricinii, cheltuielile - cel

puțin sub acest aspect - cu salarizarea vor fi excesive și vor avea

repercusiuni evidente asupra activității Consiliului Superior al Magistraturii.

Menținerea în vigoare

a actelor administrative atacate ar conduce, așadar, la o pagubă semnificativă,

având în vedere ca în baza Hotărârii CSM nr. 570/2011, așa cum s-a arătat, au

fost angajați trei consilieri ca personal contractual pentru cabinetul

președintelui CSM și detașați doi magistrați în posturile alocate cabinetelor

de demnitar. Această cheltuială este nejustificată, nelegală și excesivă.

Împotriva acestei

soluții a declarat recurs pârâtul, susținând că este netemeinică și nelegală în

raport cu prevederile de art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc.

civ. și arătând, în esență, că prima instanță a pronunțat o hotărâre nemotivată

și a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr.

554/2004, condițiile impuse de aceste texte legale nefiind întrunite.

Examinând încheierea

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile

invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În cauză, sunt

aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „În cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de

fond”.

Rezultă, așadar, că

suspendarea executării unui act administrativ este condiționată de îndeplinirea

cumulativă a următoarelor trei condiții: inițierea procedurii de anulare a

actului administrativ (care se poate afla fie în faza administrativă

prealabilă, fie în faza judiciară), existența unui caz bine justificat și

iminența producerii unei pagube care, astfel, poate fi prevenită.

Referindu-se la

noțiunile susmenționate, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 definește

„paguba iminentă” ca fiind - „prejudiciul material viitor și previzibil sau,

după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public” (lit. ș) iar „cazuri bine justificate” -

„împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să

creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ” (lit.

t).

În speță, s-a făcut

dovada că intimata-reclamantă a sesizat autoritatea publică emitentă a actelor

administrative a cărui executare se solicită a fi suspendată.

De asemenea, având în

vedere gradul de complexitate pe care îl prezintă fondul cauzei, ce presupune

verificarea condițiilor legale și a împrejurărilor de fapt și de drept în care

au fost emise actele administrative contestate, verificare pe care nu o poate

face instanța sesizată cu cererea de suspendare, precum și îndoiala serioasă ce

poartă asupra legalității actelor respective, în raport de argumentele de fond

și formă invocate de intimata-reclamantă și întemeiate pe documentele

prezentate instanței de judecată și pe dispozițiile constituționale și legale

invocate, în mod corect a reținut prima instanță că, în cauză, este îndeplinită

și condiția existenței unui caz bine justificat.

În ceea ce privește

existența celei de-a treia condiții, referitoare la paguba iminentă, se va

reține că și aceasta este îndeplinită în cauză, având în vedere atât cuantumul

sumelor necesare punerii în aplicare a actelor contestate, care presupun

cheltuieli de înființare, organizare și funcționare a structurilor

administrative la care se referă, cât mai ales consecința imediată și directă

pe care punerea în executare a acestor acte ar avea-o asupra activității

desfășurate de autoritatea recurentă, cu repercusiuni și asupra activității

instanțelor judecătorești.

Este adevărat că

actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate dar la fel de adevărat

este că cel ce se consideră vătămat prin emiterea unui astfel de act, tocmai

pentru a preîntâmpina eventualele consecințe grave în ce-l privește, se poate

adresa instanței pentru a obține suspendarea executării actului.

În acest sens sunt,

de altfel, și prevederile cuprinse în Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie

1989 a Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei cu privire la protecția

juridică provizorie în materie administrativă, prin care se solicită

autorității jurisdicționale competente ca - atunci când executarea unei decizii

administrative este de natură să provoace daune grave, dificil de reparat,

persoanelor cointeresate de această decizie - să ia măsuri de protecție provizorii

corespunzătoare, în limitele competenței sale și fără ca, astfel, să

influențeze în vreun fel soluția asupra fondului, cu atât mai mult atunci când

există un argument juridic aparent valabil în raport cu elementele de

legalitate ale actului administrativ contestat.

Or, tocmai acestei

categorii de măsuri de protecție provizorie îi aparține și măsura suspendării

executării actelor administrative contestate în cauză, pe care prima instanță a

dispus-o prin hotărârea recurată, în mod corect apreciind și suficient motivând

că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Față de

considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele și criticile

invocate de recurent, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva Încheierii

din 9 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 26 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM