ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3499/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC "B.A.P.R.S." a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010 prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA în sumă de 803.825 RON; Decizia nr. 1058801 din 27 august 2010, prin care s-au stabilit majorări de întârziere în sumă de 401.156 RON; Înștiințarea nr. 1089521 din 10 noiembrie 2010, prin care s-au stins creanțe fiscale în sumă totală de 403.441 RON; Notele de compensare a obligațiilor fiscale nr. 16742 și 16743 din 22 octombrie 2010, prin care organele fiscale au compensat suma totală de 470.098 RON, reprezentând TVA aprobat la rambursare aferent lunilor iulie și august 2010 cu accesoriile stabilite prin Decizia 103 din 10 august 2010; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în mod greșit s-au stabilit în sarcina societății dobânzi și penalități de întârziere în cuantum de 803.825 RON prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, în condițiile în care anterior fusese supusă unui control fiscal privind TVA-ul finalizat prin emiterea Deciziei de impunere nr. 101 din 28 aprilie 2010 și Decizia de nemodificare a bazei de impunere nr. 102 din 28 aprilie 2010 în care sunt menționate ca obligații de plată TVA în sumă de 956.934 RON și majorări de întârziere în sumă de 217.096 RON, calculate pe perioada 28 februarie 2006 - 25 februarie 2008. Reclamanta a susținut că nu a formulat contestație împotriva Deciziei de impunere nr. 101/2010 și a achitat voluntar suma de 2.103.714 RON reprezentând TVA și 217.096 RON reprezentând majorări de întârziere, însă pârâta, încălcând prevederile art. 94 alin. (3) C. fisc.

și cele cuprinse în Ordinul A.N.A.F. nr. 1181/2007, a emis Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, referitoare la obligațiile de plată accesorii calculate pe perioada 25 februarie 2008 - 14 iunie 2010, în condițiile în care această sumă nu a fost stabilită de inspecția fiscală în urma controlului efectuat, caz în care obligarea sa la plata altor sume decât cele menționate de inspecția fiscală este nelegală, întrucât vizează aceeași perioadă verificată și aceeași bază impozabilă. Cu privire la nelegalitatea Deciziei nr. 1058801 din 27 august 2010, reclamanta a susținut că din anexa la decizie nu reiese în mod clar și fără echivoc modul în care au fost stabilite debitele asupra cărora s-au calculat accesoriile respective și motivul pentru care în calcularea acesteia s-a determinat o anumită perioadă de întindere și nu alta.

Referitor la Înștiințarea nr. 1089521 din 10 noiembrie 2010 și Notele de compensare nr. 16742 și 16743 din 22 octombrie 2010, reclamanta a arătat că organul fiscal, în mod nelegal, a compensat suma de 102.912 RON, reprezentând TVA acceptat la rambursare prin Decizia nr. 372 din 17 septembrie 2010, și a compensat suma de 367.186 RON, reprezentând TVA acceptat la rambursare prin Decizia din 22 octombrie 2010, cu o parte din accesoriile pentru TVA stabilite prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, pentru suma de 803.825 RON.

Reclamanta a apreciat, în privința Înștiințării nr. 1089521 din 10 noiembrie 2010, că în mod greșit organul fiscal a stins din creanța fiscală stabilită prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, suma de 6.709 RON, în condițiile în care nu datorează accesoriile stabilite prin Decizia nr. 103. De asemenea, în mod greșit organul fiscal, prin aceeași înștiințare, a stins din creanța stabilită prin Decizia nr. 1058801 din 27 august 2010 suma de 396.732 RON, reprezentând contribuții șomaj angajator, accident de muncă, impozit salarii, impozit persoane juridice nerezidente, CAS angajator, fond garantare, sănătate angajator și angajat, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, există o îndoială serioasă cu privire la corectitudinea calculării accesoriilor în sumă de 401.156 RON.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că în conformitate cu art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., actul administrativ ce poate fi supus cenzurii instanței de contencios administrativ îl constituie decizia de soluționare a contestației, iar în cauză obiectul acțiunii nu îl constituie această decizie. Prin Încheierea din 3 octombrie 2011, prima instanță a respins această excepție, reținând că pârâta a încălcat termenul de 45 de zile reglementat de art. 70 C. proc. fisc., fiind incidente dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ce permit introducerea acțiunii în contencios administrativ în termen de 6 luni de la data expirării termenului legal de soluționare a cererii, astfel încât pârâta se află în culpă pentru neemiterea deciziei de soluționare a contestației în termenul legal.

La termenul de judecată din 7 noiembrie 2011, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește petitele capetelor de cerere 1 și 2, arătând că deciziile atacate au fost comunicate reclamantei la 3 septembrie 2010, iar acțiunea a fost înregistrată la 26 aprilie 2011, cu depășirea termenului de 6 luni, reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004. Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că obligațiile fiscale accesorii contestate în prezenta cauză au fost calculate de la data de 25 februarie 2008, până la data achitării integrale a debitului, respectiv 14 iunie 2010, iar prin actul administrativ invocat de reclamantă nu s-au calculat accesorii decât pentru perioada 28 februarie 2006 - 25 februarie 2008, fiind incidente prevederile art. 119 alin. (1) C. proc.

fisc., decizia de calcul a accesoriilor a fost emisă conform prevederilor O.M.F.P. nr. 1364/2007 privind emiterea prin intermediul mijloacelor informatice a unor acte administrative, documentul fiind editat în programul informatic. În ceea ce privește anularea Deciziei de calcul a accesoriilor nr. 1058801 din 27 august 2010, pârâta a arătat că acestea au fost calculate în conformitate cu prevederile art. 119, 120 și 121 1 C. proc. fisc., iar decizia a fost emisă în condițiile O.M.F.P. nr. 1364/2007 din anexe, rezultând în mod clar care sunt debitele pentru care s-au calculat obligațiile fiscale accesorii, perioada și titlul de creanță ce a stat la baza acestora. Referitor la anularea notelor de compensare, pârâta a arătat că în mod legal s-a procedat la compensarea TVA aprobată la rambursare cu obligațiile fiscale accesorii stabilite prin Decizia nr. 103, fiind respectate prevederile cuprinse la art. 116 alin. (1) C. proc.

fisc., iar înștiințarea privind stingerea creanțelor fiscale a fost emisă în conformitate cu art. 115 C. proc. fisc., în condițiile O.M.F.P. nr. 1364/2007. Pârâta a mai solicitat respingerea cererii de plată a dobânzilor reglementate de art. 124 C. proc. fisc., arătând că ordinea de stingere a creanțelor fiscale a respectat prevederile art. 114 și 115 din acest cod, iar pe de altă parte, acordarea dobânzilor se face la cererea expresă a contribuabililor adresată organelor fiscale. Prin Încheierea de ședință din 5 decembrie 2011, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, reținând că pârâta avea obligația de a soluționa în termenul reglementat de art. 70 alin. (1) C. proc.

fisc. contestația fiscală expediată de reclamantă la 22 septembrie 2010, iar după expirarea termenului de 45 de zile începe să curgă termenul de 6 luni pentru introducerea acțiunii având ca obiect anularea actelor administrativ-fiscale contestate, astfel încât prezenta acțiune este introdusă în termenul reglementat de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 59 din 23 ianuarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, reținând, în esență, următoarele: Prin Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații de plată accesorii în sumă de 803.825 RON, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA, calculate în perioada 25 martie 2008 - 14 iunie 2010, având la bază titlul de creanță reprezentat de Decizia nr. 101 din 17 mai 2010. Prima instanță a reținut că nu pot fi primite susținerile reclamantei privind nelegalitatea acestei decizii, întrucât prin Decizia nr. 101 din 28 aprilie 2010 s-a stabilit în sarcina reclamantei un TVA de plată suplimentar în sumă de 956.934 RON, precum și accesorii de 217.096 RON, acestea din urmă fiind calculate pe perioada 28 februarie 2006 - 25 februarie 2008. Reclamanta nu a formulat contestație împotriva deciziei de impunere menționată și, așa cum au arătat și organele fiscale, a procedat la plata voluntară a sumei astfel stabilită prin Decizia de impunere nr. 101 din 28 aprilie 2010 la data de 14 iunie 2010, motiv pentru care organele fiscale au procedat la emiterea deciziei privind plata accesoriilor calculate de la data de 25 februarie 2008,

până la data plății voluntare din 14 iunie 2010. Prima instanță a reținut că, în speță, nu se identifică obligațiile fiscale accesorii stabilite prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010 cu cele cuprinse în Decizia de impunere 101 din 28 aprilie 2010, întrucât verificând perioada de calcul a acestora se observă că în Decizia nr. 101 acestea au fost calculate până la 25 februarie 2008, iar prin Decizia nr. 103, acestea au fost calculate pe perioada 25 februarie 2008 și până la data achitării integrale a debitului. În cauză, accesoriile stabilite prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010 nu intră sub incidența prevederilor art. 105 alin. (3) C. proc.

fisc., întrucât nu este vorba de o recalculare a obligațiilor stabilite inițial prin Decizia de impunere nr. 101 din 28 aprilie 2010, ci este vorba despre calcularea de obligații fiscale accesorii în continuare după data de 25 februarie 2008, până la data achitării integrale a debitului, fiind incidente dispozițiile art. 119 alin. (1) și 120 alin. (1) coroborat cu 120 1 alin. (1) C. proc. fisc. Pentru obligațiile de plată accesorii aferente unui debit principal nu este necesară realizarea inspecției fiscale în condițiile art. 94 C. proc. fisc., fiind fără relevanță dispozițiile cuprinse în Ordinul A.N.A.F. nr. 1181/2007 privind modelul și conținutul raportului de inspecție fiscală invocat de reclamantă.

În concluzie, întrucât reclamanta nu a contestat debitul principal cuprins în Decizia nr. 101 din 28 aprilie 2010 și ținând cont de scadența debitului, în mod corect prin Decizia de calcul a accesoriilor nr. 103/2011 s-a procedat la calculul obligațiilor fiscale accesorii de la data la care organul de inspecție fiscală nu a mai calculat aceste accesorii (25 februarie 2008) și până la data achitării debitelor stabilite suplimentar prin Decizia 101/2010 (14 iunie 2010). Referitor la capătul de cerere prin care se solicită anularea Deciziei de calcul a accesoriilor nr. 1058801 din 27 august 2010, prin care s-au stabilit obligații de plată accesorii în sumă de 401.156 RON, prima instanță a reținut că în anexa la decizie sunt cuprinse în coloana a 2-a titlul care constituie creanța principală urmată de natura obligației fiscale accesorii (dobândă), împreună cu perioada pe care aceasta a fost calculată, iar în coloana a 4-a este trecut debitul principal, zilele de întârziere (coloana 5), cota de impunere (coloana 6) și calculul accesoriilor (coloana 7), această decizie fiind de asemenea emisă prin intermediul mijloacelor informatice în conformitate cu prevederile Ordinului M.F.P.

nr. 1364/2007. Totodată, societatea nu a formulat critici concrete împotriva acestei decizii și nu a depus în sprijinul susținerilor sale documente din care să rezulte data achitării debitelor declarate din proprie inițiativă câtă vreme obligațiile fiscale accesorii stabilite prin Decizia nr. 1058801 din 27 august 2010 au la bază obligații fiscale principale stabilite pe baza propriilor declarații ale reclamantei. Cât privește dispozițiile art. 116 alin. (4) C. proc. fisc., prima instanță a reținut că trebuie realizată o distincție fundamentală între stabilirea obligațiilor fiscale, în speță a celor accesorii, realizată conform art. 119 alin. (4) coroborat cu O.M.F.P. nr. 1364/2007, și stingerea creanțelor fiscale prin modalitatea compensării conform art. 116, motiv pentru care reclamanta nu poate invoca compensarea ca un motiv de nelegalitate al stabilirii accesoriilor, compensarea putând reprezenta cel mult o operațiune de stingere a acestei creanțe.

Reclamanta nu a indicat critici exprese și concrete privind calcularea eronată a accesoriilor prin Decizia nr. 1058801 din 27 august 2010. În ceea ce privește anularea Notelor de compensare nr. 16742 și 16743 din 22 octombrie 2010, prima instanță a reținut că prin Decizia de rambursare nr. 6190010020372 din 17 septembrie 2010, i s-a aprobat reclamantei TVA la rambursare în sumă la 102.912 RON, ce a fost compensată prin Nota nr. 16742 din 22 octombrie 2010 cu obligațiile de plată stabilite prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, iar prin Nota de compensare nr. 16743 din 22 octombrie 2010, s-a compensat TVA în sumă de 367.186 RON, aprobat la rambursare prin Decizia nr. 6190010020650 din 22 octombrie 2010 cu aceleași obligații accesorii stabilite prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010. Motivul de nelegalitate al compensării invocat de reclamantă vizează exclusiv faptul că aceasta nu datora obligațiile fiscale accesorii stabilite prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, iar de vreme ce instanța a reținut legalitatea stabilirii accesoriilor în sarcina reclamantei, rezultă că nu subzistă motivul de nulitate invocat de reclamantă cu privire la cele două note de compensare, nefiind contestată din punct de vedere tehnic această operațiune de compensare.

Referitor la cererea reclamantei privind plata dobânzilor legale în condițiile art. 124 C. proc. fisc., prima instanță a reținut că, întrucât în fapt, organele fiscale au compensat legal o creanță fiscală accesorie datorată de reclamantă stabilită prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010, cu TVA-ul aprobat la rambursare stabilit prin Deciziile nr. 6190010020650 din 22 octombrie 2010 și nr. 6190010020372 din 17 septembrie 2010, sunt respectate dispozițiile art. 116 alin. (3) și (4) C. proc. fisc.

În fine, în privința Înștiințării nr. 1089521 din 10 noiembrie 2010 prin care organul fiscal a stins creanțe fiscale în sumă totală de 403.441 RON din contribuțiile achitate de reclamantă, prima instanță a reținut că acest act administrativ-fiscal a fost emis prin intermediul mijloacelor informatice în procesul de colectare a creanțelor fiscale și este valabil fără semnătura și ștampila organului emitent, după modelul cuprins în Anexa 7 la Ordinul M.F.P. nr. 1364/2007, în conformitate cu prevederile art. 115 C. proc. fisc., ținând cont de ordinea de stingere a creanțelor fiscale, argumentele reclamantei cu privire la nelegalitatea acestui act administrativ doar din perspectiva faptului că nu datora obligațiile fiscale accesorii stabilite prin Decizia de impunere nr. 1058801 din 27 august 2010 nu pot constitui un motiv de nelegalitate, întrucât trebuie realizată distincția între stabilirea creanțelor fiscale și diversele modalități de stingere a acestora.

Recursul Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC B.A.P.R.S. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat în esență următoarele: - Hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală. Consideră recurenta că instanța de fond nu a ținut cont de dispozițiile legale prevăzute de art. 119, 120 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003 în sensul că nu s-a individualizat creanța principală, numărul și data documentului, perioada, numărul de zile, cota aplicată, majorările de întârziere, nivelul majorării. - Arată recurenta că prin emiterea Deciziei nr. 101 din 17 mai 2010 s-a emis o nouă decizie fără a fi comunicată conform art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

Se arată că întrucât nu a fost dispusă reverificarea și îndreptarea erorilor de calcul din raportul de inspecție și decizia de impunere, emiterea ulterioară a unei alte decizii referitoare la alte obligații de plată accesorii pentru sumele stabilite în raport de inspecția fiscală și decizia de impunere, este nelegală. Obligațiile fiscale accesorii pot fi stabilite numai de organul de inspecție deoarece diferența de taxă este rezultatul unei inspecții fiscale. În acest sens, se consideră de recurentă că obligarea sa la plata dobânzii în sumă de 803.825 RON este nelegală. - Cu privire la Decizia nr. 1058801 din 27 august 2010 - pentru suma de 401.156 RON se arată de recurentă că din anexa la această decizie nu reiese în mod clar și echivoc modul în care au fost stabilite debitele asupra cărora și-au calculat accesoriile și modul de calcul al accesoriilor, nu există nota de compensare și stingere de datorii.

În acest sens se arată că recurenta a solicitat efectuarea unei expertize de specialitate instanței de fond, pentru a se stabili exact cuantumul accesoriilor datorate. - Cu privire la Înștiințarea nr. 1089521 din 10 noiembrie 2010, la Nota privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 16742 din 22 octombrie 2010 și Nota privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 16743 din 22 octombrie 2010, arată recurenta că sunt nelegale întrucât au fost compensate sumele menționate în Decizia nr. 103 din 10 august 2010 și Decizia nr. 1058801 din 27 august 2010, ce fac obiectul prezentei cauze. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., art. 304 1 C. proc.

civ. Procedura în fața instanței de recurs Pârâtul-intimat Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat note de concluzii scrise și a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză și conform art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare: - Referitor la Decizia nr. 103 din 10 august 2010 Se reține că prin Decizia nr. 101 din 28 aprilie 2010 au fost stabilite în sarcina recurentei obligații suplimentare de plată reprezentând TVA în sumă de 956.934 RON și accesorii în sumă de 217.096 RON calculate de la data scadenței, 28 februarie 2006, și până la data de 25 februarie 2008. Recurenta a achitat debitele suplimentare reprezentând TVA și obligațiile fiscale accesorii la data de 14 iunie 2010, iar pentru diferența de zile de la data scadenței TVA, 28 februarie 2016, până la data plății voluntare, 14 iunie 2010, organele fiscale au calculat obligații fiscale accesorii.

În mod corect a reținut instanța de fond că în speță nu este vorba despre recalcularea obligațiilor stabilite prin Decizia nr. 101 din 28 aprilie 2010 (emisă în temeiul RIF nr. 327 din 28 aprilie 2010), ci este vorba despre calcularea obligației fiscale accesorii în continuare după data de 25 februarie 2008 - până când au calculat inițial organele fiscale și apoi până la data plății integrale a debitului principal. Potrivit art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere. Potrivit art. 120 alin. (1) din O.G.

nr. 92/2003, "Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv". Nu pot fi reținute criticile recurentei privind lipsa informațiilor din decizie în sensul că nu s-a individualizat creanța principală, perioada, nr. de zile, cota aplicată, majorările de întârziere, nivelul majorării, nu și data documentului, toate aceste informații există în anexele Deciziilor nr. 103 din 10 august 2010, nr. 1058801 din 27 august 2010 - fiind în concordanță cu prevederile O.M.F.P. nr. 1364/2007. De asemenea, Înalta Curte apreciază nefondată critica privind incidența prevederilor art. 105 alin. (3) din O.G.

nr. 92/2003 privind comunicarea deciziei, întrucât nefiind vorba de emiterea unei noi decizii care să privească o recalculare a obligațiilor fiscale stabilite inițial prin Decizia de impunere nr. 101 din 28 aprilie 2010, că așa cum s-a arătat mai sus prin Decizia nr. 103, accesoriile au fost calculate în continuare până la data plății debitului principal. Aceste accesorii nu pot fi rezultatul unei noi inspecții fiscale, unei noi verificări a perioadei deja controlate. - În ceea ce privește suma de 401.156 RON - se reține că în Decizia nr. 1058801 din 27 august 2010 sunt cuprinse mențiuni clare cu privire la debitele asupra cărora au fost calculate sumele reprezentând dobânzi, toate aceste obligații fiscale având la bază declarațiile pe proprie răspundere ale reclamantei-recurente.

Criticile recurentei vizează diferențe de sume între 5 - 810 RON, care nu au bază probatorie și care eventual pot fi considerate erori de calcul care nu influențează rezultatele în mod semnificativ. Aceste calcule foarte puțin diferite față de cele arătate în Decizia nr. 1058801 nu au fost prezentate instanței de fond și nici organelor fiscale, nu au fost arătate în contestația administrativă, neputând fi corelate cu documente probatorii. - Cu privire la Notele privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 16742 din 22 octombrie 2010 și nr. 16743 din 22 octombrie 2010 - Înalta Curte reține că argumentele reclamantei-recurente în ceea ce privește plata accesoriilor stabilite prin Decizia nr. 103 din 10 august 2010/1058804 din 27 august 2010 și nr. 1058801 din 27 august 2010 - au fost înlăturate și în consecință - acestea fiind singurele critici de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Se reține în acest context că operațiunea de compensare TVA nu are nicio legătură cu debitele pentru care s-au calculat dobânzi, deconturile de TVA depuse de reclamanta-recurentă nu pot influența decizia privind stabilirea accesoriilor, din moment ce obligațiile fiscale principale nu au fost contestate de societate. Nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că Deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 103 și 1058801/2010 făceau obiectul contestației depuse la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în data de 23 septembrie 2010 și nesoluționată, întrucât potrivit art. 116 alin. (1) C. proc.

fisc., compensarea operează de drept la data la care creanțele există deodată fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile, ori așa cum s-a subliniat mai sus, instanța de fond a apreciat corect că obligațiile suplimentare de plată stabilite prin Decizia nr. 101 din 28 aprilie 2010 nu au fost contestate de recurentă și au fost achitate voluntar de către aceasta. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de cele reținute mai sus, constatând că sentința recurată este legală și temeinică, că nu există motive care să atragă modificarea sau casarea aceasta, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC B.A.P.R.S. împotriva Sentinței nr. 59 din 23 ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2013. Procesat de GGC - AZ