ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 507/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 61 din 16 ianuarie 2009, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din 13 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantul D.M.R. în contradictoriu cu pârâții M. București, prin P.G., și P.M. București; a obligat pe pârâți să emită dispoziție de restituire în natură către reclamant a imobilului apartament nr. 14, situat în București, str. Schitu Măgureanu, sector 1, a boxei situate la subsolul imobilului și a terenului în cotă de 36,2 %, aferente apartamentului nr. 14; a obligat pe pârâți la plata către reclamant a sumei de 2.702,10 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, din care 702,10 lei onorariu de expert și 2.000 lei onorariu de avocat.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că pârâții nu și-au îndeplinit obligația prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a răspunde la notificarea de restituire a reclamantului în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia, situație care echivalează cu un refuz de restituire ce trebuie cenzurat de instanță prin soluționarea pe fond a notificării, conform deciziei de îndrumare a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9/2007, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Pe fondul notificării, tribunalul a reținut că cererea de restituire a reclamantului este întemeiată, deoarece acesta a făcut dovada că este persoană îndreptățită la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și că imobilul solicitat nu a fost vândut chiriașilor, astfel că potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 el poate fi restituit în natură. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul M.B., prin P.G. Curtea de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 126 A din 18 iunie 2009, a respins apelul, ca nefondat, sens în care a reținut, în esență, următoarele: Apelantul-pârât nu s-a conformat obligației de a răspunde notificării reclamantului în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Este adevărat că termenul de 60 de zile se poate calcula începând cu două date de referință, fie data depunerii notificării, atunci când toate înscrisurile necesare soluționării notificării au fost depuse de petent, fie data depunerii tuturor actelor doveditoare, numai dacă se comunică părții interesate că documentația depusă nu este suficientă. Posibilitatea depunerii înscrisurilor doveditoare până la soluționarea notificării este reglementată în favoarea titularului notificării, fiind o normă de favoare pentru el, așa încât entitatea notificată rămâne obligată să soluționeze notificarea în termenul prescris prin lege, neputând invoca pentru întârzierea răspunsului, nedepunerea actelor doveditoare de către petent.

Oricum, indiferent de data de la care se calculează termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare trebuia să răspundă notificării, acesta a fost depășit în speță. Chiar calculat de la data depunerii ultimelor înscrisuri solicitate reclamantului, cum, potrivit Legii nr. 289/2003, aceste înscrisuri puteau fi depuse până la termenul limită de 1 iulie 2003, acest termen a fost depășit, nemaiputându-se reține că pârâtul ar mai fi în așteptarea unor înscrisuri solicitate reclamantului, întrucât termenul în care puteau fi primite a expirat. Modalitatea de răspuns la notificare, cât și termenul în care trebuie să se răspundă sunt imperative, ele neavând caracter de recomandare, pentru că altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.

Ca urmare, prin lipsa răspunsului la notificarea adresată, pârâtul a adoptat o conduită culpabilă, prin care a afectat interesele reclamantului și l-a lipsit de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege, ceea ce l-a îndreptățit să se adreseze instanței pentru a cere obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de restituire. Cu privire la motivul de apel legat de cheltuielile de judecată, curtea a reținut că nu există nici un temei legal pentru a înlătura aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, în speță, pârâtul este în culpă procesuală prin faptul nesoluționării cererii în termenul legal și prin faptul că a căzut în pretenții, neexistând nicio prevedere specială care să îl exonereze de angajarea răspunderii conform normelor de drept comun.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul M.B., prin P.G., care a criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale care reglementează termenul de soluționare a notificării. Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în înțelesul dat de Normele metodologice de aplicare a acestei legi, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată sa se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin masuri reparatorii.

Așadar, termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei Așa fiind, nu se poate imputa instanței de apel că ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile din Legea nr. 10/2001 referitoare la termenul de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare.

Criticile formulate pe acest aspect sunt nefondate, cu consecința inaplicabilității în speță a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. În condițiile în care, la fond, pârâtul a fost obligat în raportul juridic dedus judecății, iar apelul i-a fost respins, declanșarea procesului fiind determinată de neîndeplinirea de către pârât a obligației prevăzute de art. 25 alin. ( 1) din Legea nr. 10/2001, fapt de natură a-i contura culpa procesuală, obligarea acestei părți la plata cheltuielilor de judecată în etapele procesuale anterioare s-a făcut cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Cât privește reducerea onorariului de avocat în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., aceasta nu se justifica, deoarece sumele reprezentând onorariu de avocat ce au fost incluse în cheltuielile de judecată în etapele procesuale anterioare, 2.000 lei la fond și 1.785 lei în apel, dovedite cu chitanțele de la dosar fond, respectiv 12 dosar apel, sunt proporționale cu complexitatea pricinii și munca îndeplinită de avocat, constând în formularea cererii de chemare în judecată și susținerea orală a pricinii în fond și în apel. Faptul că onorariul de avocat suportat de reclamant în proces se situează peste onorariile minimale stabilite de U.B.R. nu obliga instanțele să procedeze automat la reducerea cheltuielilor de judecată acordate, cât timp acestea au constatat motivat că onorariul plătit de reclamant nu este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită de avocat prin raportare la complexitatea pricinii, respectând astfel criteriile în materie, prevăzute de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Cât privește trimiterea făcută de recurent la criteriile de stabilire a onorariilor avocațiale, prevăzute de art. 132 din Statutul profesiei de avocat, aceasta este irelevantă pe aspectul supus analizei, interesând raporturile contractuale dintre părțile contractului de asistență juridică, pe când pentru reducerea cheltuielilor de judecată în proces sunt aplicabile criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Ca atare, nici criticile privind cheltuielile de judecată nu sunt fondate, ceea ce face inaplicabil și sub acest aspect cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Față de considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtului nu este fondat, urmând a-l respinge în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va obliga pe recurent, ca parte care a căzut în pretenții prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimatul-reclamant în această fază procesuală, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 1785 lei, dovedit cu chitanța nr. 320 din 28 ianuarie 2010.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B., prin P.G., împotriva deciziei nr. 126/ A din 18 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Obligă recurentul la plata către intimatul-reclamant D.M. R. a sumei de 1785 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică/astăzi, 29 ianuarie 2010.