ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 507/2010

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 61 din 16 ianuarie 2009, astfel cum a fost rectificată prin încheierea

din 13 martie 2009, Tribunalul București, secția a

IV-

a civilă, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantul

D.M.R. în contradictoriu cu pârâții M. București, prin P.G., și P.M. București;

a obligat pe pârâți să emită dispoziție de restituire în natură către reclamant

a imobilului apartament nr. 14, situat în

București,

str. Schitu Măgureanu, sector 1, a boxei situate la subsolul

imobilului

și a terenului în cotă de 36,2 %, aferente apartamentului nr. 14; a

obligat pe pârâți la plata către reclamant a

sumei de 2.702,10 lei, reprezentând

cheltuieli

de judecată, din care 702,10 lei onorariu de expert și 2.000 lei onorariu

de

avocat.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că pârâții nu și-au îndeplinit obligația

prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a răspunde la

notificarea de restituire a reclamantului în termen de 60 de zile de la data

înregistrării acesteia, situație care echivalează cu un refuz de restituire ce

trebuie cenzurat de instanță prin

soluționarea pe fond a notificării, conform

deciziei

de îndrumare a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9/2007, obligatorie

pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Pe fondul notificării, tribunalul a

reținut că cererea de restituire a

reclamantului

este întemeiată, deoarece acesta a făcut dovada că este persoană

îndreptățită la restituire în sensul art. 3 alin.

(1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 și că imobilul solicitat nu a fost vândut

chiriașilor, astfel că

potrivit art. 1

alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 el poate fi

restituit

în natură.

Împotriva sentinței a declarat apel

pârâtul M.B., prin P.G.

Curtea de Apel

București, secția a

IX-

a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, prin decizia nr. 126 A din 18 iunie 2009, a respins apelul, ca

nefondat, sens în care a reținut, în

esență, următoarele:

Apelantul-pârât

nu s-a conformat obligației de a răspunde notificării reclamantului în termenul

de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001.

Este adevărat că

termenul de 60 de zile se poate calcula începând cu două

date de

referință, fie data depunerii notificării, atunci când toate înscrisurile

necesare soluționării notificării au

fost depuse de petent, fie data depunerii tuturor actelor doveditoare, numai

dacă se comunică părții interesate că documentația depusă nu este suficientă.

Posibilitatea depunerii înscrisurilor

doveditoare până la soluționarea

notificării

este reglementată în favoarea titularului notificării, fiind o normă de favoare

pentru el, așa încât entitatea notificată rămâne obligată să soluționeze

notificarea în termenul prescris prin lege, neputând invoca pentru întârzierea

răspunsului, nedepunerea actelor doveditoare de

către petent.

Oricum,

indiferent de data de la care se calculează termenul de 60 de zile

în care unitatea deținătoare trebuia

să răspundă notificării, acesta a fost depășit în speță. Chiar calculat de la

data depunerii ultimelor înscrisuri solicitate reclamantului, cum, potrivit

Legii nr. 289/2003, aceste înscrisuri puteau fi

depuse până la termenul limită de 1 iulie 2003, acest termen a fost

depășit,

nemaiputându-se reține că

pârâtul ar mai fi în așteptarea unor înscrisuri solicitate

reclamantului, întrucât termenul în care puteau fi

primite a expirat. Modalitatea

de răspuns la notificare, cât și termenul

în care trebuie să se răspundă sunt

imperative,

ele neavând caracter de recomandare, pentru că altă calificare ar

deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Ca

urmare, prin lipsa răspunsului la notificarea adresată, pârâtul a adoptat o

conduită culpabilă, prin care a afectat

interesele reclamantului și l-a lipsit de posibilitatea de a-și apăra

drepturile

recunoscute de lege, ceea

ce l-a îndreptățit să se adreseze instanței pentru a cere

obligarea

pârâtului la emiterea dispoziției de restituire.

Cu privire la motivul de apel legat de

cheltuielile de judecată, curtea a reținut că nu există nici un temei legal

pentru a înlătura aplicabilitatea

dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, în speță,

pârâtul este în

culpă procesuală prin faptul nesoluționării cererii în termenul legal și prin

faptul că a căzut în pretenții, neexistând nicio prevedere specială

care să îl exonereze de angajarea răspunderii

conform normelor de drept comun.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul M.B., prin P.G., care a

criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

pentru următoarele motive:

aplicat greșit dispozițiile legale care reglementează termenul de soluționare a

notificării.

Astfel, potrivit art.

23 din Legea nr. 10/2001, în înțelesul dat de Normele

metodologice de

aplicare a acestei legi, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării

sau de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea

deținătoare este obligată sa se

pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii

de restituire în natură sau prin masuri reparatorii.

Așadar, termenul de 60 zile pentru

îndeplinirea obligației unității

deținătoare

de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de

referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor

doveditoare.

În cazul în care

persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate

actele de care înțelege să uzeze

pentru dovedirea cererii de restituire, termenul

de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în

care odată cu

notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul

respectiv va curge de la data depunerii acestora.

Mai mult decât

atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea

existenței, alături de notificare și

celelalte acte, a unei precizări a persoanei

Așa fiind, nu se

poate imputa instanței de apel că ar fi interpretat și aplicat

greșit

dispozițiile din Legea nr. 10/2001 referitoare la termenul de soluționare a

notificării de către unitatea deținătoare. Criticile formulate pe acest aspect

sunt

nefondate, cu

consecința inaplicabilității în speță a cazului de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

pârâtul a fost obligat în raportul juridic dedus judecății, iar apelul i-a fost

respins, declanșarea procesului fiind

determinată

de neîndeplinirea de către pârât a obligației prevăzute de art. 25 alin. (

1) din Legea nr. 10/2001, fapt de natură a-i

contura culpa procesuală, obligarea

acestei

părți la plata cheltuielilor de judecată în etapele procesuale anterioare s-a

făcut cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Cât privește

reducerea onorariului de avocat în condițiile art. 274 alin. (3)

C. proc. civ., aceasta nu se

justifica, deoarece sumele reprezentând onorariu de avocat ce au fost incluse

în cheltuielile de judecată în etapele procesuale anterioare, 2.000 lei la fond

și 1.785 lei în apel, dovedite cu chitanțele de la dosar fond, respectiv 12

dosar apel, sunt

proporționale cu

complexitatea pricinii și munca îndeplinită de avocat, constând

în formularea cererii de chemare în judecată și

susținerea orală a pricinii în fond

și în apel.

Faptul că

onorariul de avocat suportat de reclamant în proces se situează

peste onorariile

minimale stabilite de U.B.R. nu obliga

instanțele să procedeze automat la reducerea

cheltuielilor de judecată acordate, cât timp acestea au constatat motivat că

onorariul plătit de reclamant nu este

nepotrivit

de mare față de munca îndeplinită de avocat prin raportare la complexitatea

pricinii, respectând astfel criteriile în materie, prevăzute de dispozițiile art.

274 alin. (3) C. proc. civ.

Cât privește trimiterea făcută de

recurent la criteriile de stabilire a onorariilor avocațiale, prevăzute de art.

132 din Statutul profesiei de avocat, aceasta este irelevantă pe aspectul supus

analizei, interesând raporturile contractuale dintre părțile contractului de

asistență juridică, pe când pentru

reducerea

cheltuielilor de judecată în proces sunt aplicabile criteriile prevăzute

de

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Ca atare, nici criticile privind

cheltuielile de judecată nu sunt fondate,

ceea

ce face inaplicabil și sub acest aspect cazul de modificare prevăzut de art.

304

pct. 9 C. proc. civ.

Față de considerentele prezentate, Înalta

Curte apreciază că recursul pârâtului nu este fondat, urmând a-l respinge în

consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., Curtea va

obliga pe

recurent, ca parte care a căzut în pretenții prin respingerea cererii sale de

recurs, la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimatul-reclamant în

această fază procesuală, reprezentând onorariu de

avocat în cuantum de 1785 lei,

dovedit cu chitanța nr. 320 din 28

ianuarie 2010.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B., prin P.G., împotriva deciziei nr. 126/

A din 18 iunie 2009 a Curții de

Apel

București, secția a

IX-

a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Obligă recurentul la plata către

intimatul-reclamant D.M.

R. a sumei de 1785

lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică/astăzi, 29 ianuarie 2010.