ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4788/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4788/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra contestației în anulare de

față;

Prin Decizia civilă nr. 2706 din 11 aprilie

2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția

nulității recursului, invocată de intimata pârâtă Academia Română, a luat act

de renunțarea intimatei-pârâte Casa Oamenilor de Știință la excepția lipsei

calității procesuale active și a respins ca nefondat recursul declarat de

reclamanții D.V.T. și C.A. împotriva Deciziei civile nr. 703 A din 2 decembrie

2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că numai cererea de chemare în judecată

determină cadrul procesual cu privire la părți și la obiectul litigiului și în

aceste limite trebuie să se pronunțe și instanța de judecată, conform

dispozițiilor art. 129 pct. 5 C. proc. civ., cu respectarea principiului

disponibilității.

În raport de cele mai

sus expuse rezultă, din însăși formularea acțiunii, ca și din susținerile

reclamanților, că aceștia au înțeles să dea cererii lor caracterul de plângere

contra soluției dată de pârâta Academia Română prin Decizia nr. 447 din 12

august 2002 de respingere a notificării având ca obiect restituirea imobilului

în natură, în cadrul procedurii instituite în acest sens de Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau după caz dispoziția motivată de

respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată

de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a

cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al

entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la

comunicare.

Termenul de 30 de

zile în care se poate face contestație este un termen de decădere, nefiind

susceptibil de întrerupere ori de suspendare, neputând fi înlocuit cu

dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la

imprescriptibilitatea unei acțiuni în nulitatea absolută.

Decăderea este o

sancțiune legată de respectarea termenelor de procedură.

Importanța decăderii

este determinată de stabilirea unor termene imperative de natură să garanteze

celeritate procedurii judiciare și să contribuie la apărarea intereselor

legitime ale părților.

Decăderea este

virtual conținută în regula care consacră un termen imperativ, în speță

dispozițiile art. 24 (art. 26 în forma actuală) din Legea nr. 10/2001.

Decăderea ca

sancțiune procedurală nu trebuie confundată cu prescripția.

Prescripția

mărginește în timp doar exercițiul inițial al acțiunii civile, în timp ce

decăderea are ca obiect doar un drept procedural subsecvent sesizării instanței

de judecată.

O deosebire

importantă între prescripție și decădere vizează și natura termenelor

înlăuntrul cărora trebuie exercitate anumite drepturi.

Sub acest aspect se

poate remarca că termenele de prescripție sunt susceptibile de întrerupere și

suspendare în anumite condiții, în timp ce termenele de decădere nu pot fi, în

principiu, suspendate și nici întrerupte.

Recurenții-reclamanți

nu au contestat faptul că nu le-a fost comunicată Decizia nr. 447 din 12 august

2002 ci faptul că, în lipsa unei oferte de restituire prin echivalent, termenul

de 30 de zile nu a început să curgă.

O astfel de susținere

este lipsită de temei legal față de dispozițiile art. 24, notificatorii putând

contesta decizia sub aspectul neacordării despăgubirilor. Este nefondată și

critica recurenților că instanța de apel ar fi reținut în speță aplicarea

principiului echipolenței (echivalenței).

Din considerentele

deciziei atacate rezultă că instanța de apel a înlăturat argumentele primei

instanțe referitoare la faptul că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile

referitoare la imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare, că termenul de 30

de zile reglementat de dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în

forma în vigoare la data introducerii acțiunii, stipulează că se poate face

contestație în acest termen în cazul în care restituirea în natură nu este

posibilă, iar unitatea deținătoare a făcut o ofertă de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent, iar aceasta a fost refuzată.

Contestația împotriva

deciziei a fost formulată cu încălcarea termenului de 30 de zile prevăzut de

legea specială.

Împrejurarea că

lipsește confirmarea de primire a deciziei nu afectează concluzia mai sus

arătată câtă vreme prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase,

autentificat sub nr. 1039 din 17 iunie 2004 la Biroul Notarial "S."

București, cedenții confirmă faptul primirii deciziei contestate.

Astfel, din

contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, rezultă că atât

cedenții cât și cesionarii aveau cunoștință de existența Deciziei nr. 447/2002

"Văzând procedurile având ca obiect imobilul, inițiate de către cedenți,

în baza Legii nr. 10/2001, prin modificările înregistrate la Academia Română

sub nr. 3113/2001, respectiv 749 din 6 martie 2003, precum și Decizia nr.

447/2002 a Academiei Române".

Nefondată este și

critica recurenților-reclamanți referitoare la încălcarea art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Dreptul de a se

adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenție și art. 25 din

Constituția României, implică obligativitatea părții interesate de a respecta

prevederile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția

dreptului material pretins, nefiind permisă o opțiune a persoanei între norme

de drept comun și normele din legea specială.

Accesul la justiție

nu este un acces nelimitat, ci impune obligația fiecărei persoane, fie parte

reclamantă, fie parte pârâtă, de a respecta termenele și procedurile impuse

pentru recunoașterea drepturilor pretinse de lege în cauză, Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv.

De altfel,

recurenții-reclamanți aveau posibilitatea, să apeleze la dispozițiile art. II

alin. (1) din Legea nr. 247/2005, intervenită în cursul judecății.

Prin art. II alin.

(2) din Legea nr. 247/2005 s-a statuat că "deciziile sau dispozițiile ori,

după caz, ordinele conducătorilor autorităților administrației centrale, având

ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele

prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, emise până la data

intrării în vigoare a acestei legi, și nevalorificate, pot fi atacate la secția

civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află imobilul unității

deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare, a prezentei

legi".

În cauză, nici

cesionarii și nici cedenții (recurenții-reclamanți) nu au formulat o astfel de

cerere în sensul ca măsurile de restituire prin echivalent să fie înlocuite cu

măsura restituirii în natură a bunului notificat solicitat.

De altfel, regimul

juridic al imobilului din litigiu urmează a fi reevaluat și în cazul procedurii

prevăzute în art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005 de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor. În ceea ce privește critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aceasta nu poate fi primită,

decizia fiind amplu și bine motivată, răspunzând tuturor motivelor de apel și

făcând considerații argumentate cu privire la situația de fapt și la textele

legale incidente în cauză.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au formulat contestație în anulare contestatorii

D.V.T. și C.A., solicitând anularea hotărârii atacate și fixarea unui termen

pentru rejudecarea recursului. Au invocat dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea

contestației au susținut că pct. 6 din recurs, referitor la faptul că decizia

Academiei Române nu poate constitui o dispoziție motivată în sensul art. 26 și

24 din Legea nr. 10/2001, nu a fost analizat de instanță, care nu a făcut nicio

referire, directă sau implicită, la această critică.

În motivarea

recursului au arătat că în speță ne aflăm în prezența unui simulacru de răspuns

din partea Academiei Române, fără vreo consecință de ordin juridic, sens în

care contestația nu poate fi privită ca tardivă, au evocat practica instanței

supreme, citând din decizii de speță. Față de argumentele dezvoltate, simpla

afirmație conform căreia motivul de recurs este neîntemeiat nu reprezintă o

cercetare a conținutului acestuia, motiv de contestație în anulare prevăzut de

art. 318 teza finală C. proc. civ.

Motivul de recurs

referitor la greșita aplicare a principiului echipolenței în materia Legii nr.

10/2001 a fost respins ca nefondat, fără ca frazele anterioare sau ulterioare

acestui considerent să aibă vreo legătură cu principiul echipolenței, vizând

alte motive de recurs. Față de această motivare eliptică, apreciază că instanța

nu cunoaște semnificația principiului mai sus amintit. De asemenea, susțin că

instanța de recurs reține cu totul eronat că în cauză există o hotărâre de

guvern care dispune că imobilul nu poate fi restituit în natură în sensul art.

16 din Legea nr. 10/2001. Aceasta reprezintă o greșeală materială de

necontestat, din moment ce un asemenea act nu există.

Intimata Casa

Oamenilor de Știință a depus întâmpinare prin care, în principal, a invocat

excepția lipsei calității procesuale active a contestatorului. În subsidiar, a

solicitat respingerea ca nefondată a contestației în anulare, susținând că

argumentele pentru care instanța a respins motivul de recurs a cărui

necercetare se invocă sunt dezvoltate pe patru pagini, iar susținerea

contestatorului este făcută cu rea-credință, cu atât mai mult cu cât

contestatorii au formulat șase motive de recurs aproape identice, care se

referă la comunicarea deciziei, conținutul acesteia, momentul comunicării și

termenul în care se atacă.

Analizând contestația

în anulare în raport de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că aceasta nu este fondată, urmând a o respinge, pentru considerentele

ce succed:

În analizarea

susținerilor contestatorilor trebuie făcută distincția între motivele de casare

și argumentele arătate în sprijinirea acestor motive. Art. 318 C. proc. civ.

are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate

în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt și de drept indicate de

parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate unui motiv de

modificare sau de casare. Instanța de recurs este în drept să grupeze

argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare pentru a

răspunde printr-un considerent comun.

Astfel, este

suficient ca instanța de recurs să arate considerentele pentru care a găsit că

motivul de casare este neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate

argumentele recurentului. În situația în care mai multe motive de recurs au

fost discutate și respinse în bloc, prin analizarea lor sistematică,

dispozițiile art. 318 C. proc. civ. nu-și găsesc aplicarea.

Motivele de recurs

formulate de contestatori, deși sunt numerotate de la 1 la 6, nu sunt critici

distincte, ci vizează împrejurarea că decizia emisă de Academia Română nu le-a

fost comunicată conform legii, prin scrisoare recomandată cu confirmare de

primire și că ea nu poate constitui o dispoziție motivată în sensul exigențelor

impuse de art. 26 și 24 din Legea nr. 10/2001.

Decizia atacată este

motivată pe larg, răspunzând tuturor criticilor formulate de

recurenții-reclamanți, inclusiv motivului de recurs nr. 6, referitor la faptul

că dispoziția emisă de unitatea deținătoare, nefiind un act valabil care să

marcheze finalizarea procedurii administrative, nu poate avea consecințe de

ordin juridic, deci nu poate marca momentul începutului curgerii termenului de

30 zile. Or, în cuprinsul Deciziei nr. 2706/2012 se menționează că

"Recurenții-reclamanți nu au contestat faptul că nu le-a fost comunicată

Decizia nr. 447 din 12 august 2002 ci faptul că, în lipsa unei oferte de

restituire prin echivalent, termenul de 30 de zile nu a început să curgă. O

astfel de susținere este lipsită de temei legal față de dispozițiile art. 24,

notificatorii putând contesta decizia sub aspectul neacordării

despăgubirilor."

Cât privește

susținerea contestatorilor că instanța de recurs nu a motivat respingerea

criticii referitoarea la inaplicabilitatea în speță a principiului

echipolenței, aceasta nu poate fi reținută. După ce instanța constată

caracterul nefondat al criticii, argumentează punctual care este momentul

curgerii termenului de 30 zile în speță și de ce lipsa confirmării de primire

nu împiedică curgerea acestui termen.

În fine, pretinsa

greșeală materială constând în inexistența hotărârii de guvern care nu permite

restituirea în natură a bunului ar putea fi analizată doar ca o eventuală

greșeală de judecată, iar nu ca greșeală materială în sensul dat de art. 318

teza I C. proc. civ.

Analizând decizia

pronunțată în recurs în ansamblul său, Înalta Curte constată că aceasta

răspunde tuturor criticilor formulate de reclamanți, astfel încât în cauză nu

sunt aplicabile dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatorii D.V.T. și C.A. împotriva Deciziei civile

nr. 2706 din 11 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 octombrie 2013.

Procesat

de GGC - NN