ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4788/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra contestației în anulare de față; Prin Decizia civilă nr. 2706 din 11 aprilie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata pârâtă Academia Română, a luat act de renunțarea intimatei-pârâte Casa Oamenilor de Știință la excepția lipsei calității procesuale active și a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții D.V.T. și C.A. împotriva Deciziei civile nr. 703 A din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că numai cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual cu privire la părți și la obiectul litigiului și în aceste limite trebuie să se pronunțe și instanța de judecată, conform dispozițiilor art. 129 pct. 5 C. proc.

civ., cu respectarea principiului disponibilității. În raport de cele mai sus expuse rezultă, din însăși formularea acțiunii, ca și din susținerile reclamanților, că aceștia au înțeles să dea cererii lor caracterul de plângere contra soluției dată de pârâta Academia Română prin Decizia nr. 447 din 12 august 2002 de respingere a notificării având ca obiect restituirea imobilului în natură, în cadrul procedurii instituite în acest sens de Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau după caz dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Termenul de 30 de zile în care se poate face contestație este un termen de decădere, nefiind susceptibil de întrerupere ori de suspendare, neputând fi înlocuit cu dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la imprescriptibilitatea unei acțiuni în nulitatea absolută. Decăderea este o sancțiune legată de respectarea termenelor de procedură. Importanța decăderii este determinată de stabilirea unor termene imperative de natură să garanteze celeritate procedurii judiciare și să contribuie la apărarea intereselor legitime ale părților. Decăderea este virtual conținută în regula care consacră un termen imperativ, în speță dispozițiile art. 24 (art. 26 în forma actuală) din Legea nr. 10/2001.

Decăderea ca sancțiune procedurală nu trebuie confundată cu prescripția. Prescripția mărginește în timp doar exercițiul inițial al acțiunii civile, în timp ce decăderea are ca obiect doar un drept procedural subsecvent sesizării instanței de judecată. O deosebire importantă între prescripție și decădere vizează și natura termenelor înlăuntrul cărora trebuie exercitate anumite drepturi. Sub acest aspect se poate remarca că termenele de prescripție sunt susceptibile de întrerupere și suspendare în anumite condiții, în timp ce termenele de decădere nu pot fi, în principiu, suspendate și nici întrerupte. Recurenții-reclamanți nu au contestat faptul că nu le-a fost comunicată Decizia nr. 447 din 12 august 2002 ci faptul că, în lipsa unei oferte de restituire prin echivalent, termenul de 30 de zile nu a început să curgă.

O astfel de susținere este lipsită de temei legal față de dispozițiile art. 24, notificatorii putând contesta decizia sub aspectul neacordării despăgubirilor. Este nefondată și critica recurenților că instanța de apel ar fi reținut în speță aplicarea principiului echipolenței (echivalenței). Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a înlăturat argumentele primei instanțe referitoare la faptul că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile referitoare la imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare, că termenul de 30 de zile reglementat de dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, stipulează că se poate face contestație în acest termen în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, iar unitatea deținătoare a făcut o ofertă de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, iar aceasta a fost refuzată.

Contestația împotriva deciziei a fost formulată cu încălcarea termenului de 30 de zile prevăzut de legea specială. Împrejurarea că lipsește confirmarea de primire a deciziei nu afectează concluzia mai sus arătată câtă vreme prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, autentificat sub nr. 1039 din 17 iunie 2004 la Biroul Notarial "S." București, cedenții confirmă faptul primirii deciziei contestate.

Astfel, din contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, rezultă că atât cedenții cât și cesionarii aveau cunoștință de existența Deciziei nr. 447/2002 "Văzând procedurile având ca obiect imobilul, inițiate de către cedenți, în baza Legii nr. 10/2001, prin modificările înregistrate la Academia Română sub nr. 3113/2001, respectiv 749 din 6 martie 2003, precum și Decizia nr. 447/2002 a Academiei Române". Nefondată este și critica recurenților-reclamanți referitoare la încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenție și art. 25 din Constituția României, implică obligativitatea părții interesate de a respecta prevederile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins, nefiind permisă o opțiune a persoanei între norme de drept comun și normele din legea specială.

Accesul la justiție nu este un acces nelimitat, ci impune obligația fiecărei persoane, fie parte reclamantă, fie parte pârâtă, de a respecta termenele și procedurile impuse pentru recunoașterea drepturilor pretinse de lege în cauză, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv. De altfel, recurenții-reclamanți aveau posibilitatea, să apeleze la dispozițiile art. II alin. (1) din Legea nr. 247/2005, intervenită în cursul judecății.

Prin art. II alin. (2) din Legea nr. 247/2005 s-a statuat că "deciziile sau dispozițiile ori, după caz, ordinele conducătorilor autorităților administrației centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, emise până la data intrării în vigoare a acestei legi, și nevalorificate, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află imobilul unității deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare, a prezentei legi". În cauză, nici cesionarii și nici cedenții (recurenții-reclamanți) nu au formulat o astfel de cerere în sensul ca măsurile de restituire prin echivalent să fie înlocuite cu măsura restituirii în natură a bunului notificat solicitat.

De altfel, regimul juridic al imobilului din litigiu urmează a fi reevaluat și în cazul procedurii prevăzute în art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aceasta nu poate fi primită, decizia fiind amplu și bine motivată, răspunzând tuturor motivelor de apel și făcând considerații argumentate cu privire la situația de fapt și la textele legale incidente în cauză. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat contestație în anulare contestatorii D.V.T. și C.A., solicitând anularea hotărârii atacate și fixarea unui termen pentru rejudecarea recursului.

Au invocat dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În motivarea contestației au susținut că pct. 6 din recurs, referitor la faptul că decizia Academiei Române nu poate constitui o dispoziție motivată în sensul art. 26 și 24 din Legea nr. 10/2001, nu a fost analizat de instanță, care nu a făcut nicio referire, directă sau implicită, la această critică. În motivarea recursului au arătat că în speță ne aflăm în prezența unui simulacru de răspuns din partea Academiei Române, fără vreo consecință de ordin juridic, sens în care contestația nu poate fi privită ca tardivă, au evocat practica instanței supreme, citând din decizii de speță. Față de argumentele dezvoltate, simpla afirmație conform căreia motivul de recurs este neîntemeiat nu reprezintă o cercetare a conținutului acestuia, motiv de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza finală C. proc.

civ. Motivul de recurs referitor la greșita aplicare a principiului echipolenței în materia Legii nr. 10/2001 a fost respins ca nefondat, fără ca frazele anterioare sau ulterioare acestui considerent să aibă vreo legătură cu principiul echipolenței, vizând alte motive de recurs. Față de această motivare eliptică, apreciază că instanța nu cunoaște semnificația principiului mai sus amintit. De asemenea, susțin că instanța de recurs reține cu totul eronat că în cauză există o hotărâre de guvern care dispune că imobilul nu poate fi restituit în natură în sensul art. 16 din Legea nr. 10/2001. Aceasta reprezintă o greșeală materială de necontestat, din moment ce un asemenea act nu există. Intimata Casa Oamenilor de Știință a depus întâmpinare prin care, în principal, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a contestatorului.

În subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondată a contestației în anulare, susținând că argumentele pentru care instanța a respins motivul de recurs a cărui necercetare se invocă sunt dezvoltate pe patru pagini, iar susținerea contestatorului este făcută cu rea-credință, cu atât mai mult cu cât contestatorii au formulat șase motive de recurs aproape identice, care se referă la comunicarea deciziei, conținutul acesteia, momentul comunicării și termenul în care se atacă. Analizând contestația în anulare în raport de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, urmând a o respinge, pentru considerentele ce succed: În analizarea susținerilor contestatorilor trebuie făcută distincția între motivele de casare și argumentele arătate în sprijinirea acestor motive.

Art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt și de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate unui motiv de modificare sau de casare. Instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare pentru a răspunde printr-un considerent comun. Astfel, este suficient ca instanța de recurs să arate considerentele pentru care a găsit că motivul de casare este neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului. În situația în care mai multe motive de recurs au fost discutate și respinse în bloc, prin analizarea lor sistematică, dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. nu-și găsesc aplicarea. Motivele de recurs formulate de contestatori, deși sunt numerotate de la 1 la 6, nu sunt critici distincte, ci vizează împrejurarea că decizia emisă de Academia Română nu le-a fost comunicată conform legii, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire și că ea nu poate constitui o dispoziție motivată în sensul exigențelor impuse de art. 26 și 24 din Legea nr. 10/2001. Decizia atacată este motivată pe larg, răspunzând tuturor criticilor formulate de recurenții-reclamanți, inclusiv motivului de recurs nr. 6, referitor la faptul că dispoziția emisă de unitatea deținătoare, nefiind un act valabil care să marcheze finalizarea procedurii administrative, nu poate avea consecințe de ordin juridic, deci nu poate marca momentul începutului curgerii termenului de 30 zile.

Or, în cuprinsul Deciziei nr. 2706/2012 se menționează că "Recurenții-reclamanți nu au contestat faptul că nu le-a fost comunicată Decizia nr. 447 din 12 august 2002 ci faptul că, în lipsa unei oferte de restituire prin echivalent, termenul de 30 de zile nu a început să curgă. O astfel de susținere este lipsită de temei legal față de dispozițiile art. 24, notificatorii putând contesta decizia sub aspectul neacordării despăgubirilor." Cât privește susținerea contestatorilor că instanța de recurs nu a motivat respingerea criticii referitoarea la inaplicabilitatea în speță a principiului echipolenței, aceasta nu poate fi reținută. După ce instanța constată caracterul nefondat al criticii, argumentează punctual care este momentul curgerii termenului de 30 zile în speță și de ce lipsa confirmării de primire nu împiedică curgerea acestui termen.

În fine, pretinsa greșeală materială constând în inexistența hotărârii de guvern care nu permite restituirea în natură a bunului ar putea fi analizată doar ca o eventuală greșeală de judecată, iar nu ca greșeală materială în sensul dat de art. 318 teza I C. proc. civ. Analizând decizia pronunțată în recurs în ansamblul său, Înalta Curte constată că aceasta răspunde tuturor criticilor formulate de reclamanți, astfel încât în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii D.V.T. și C.A. împotriva Deciziei civile nr. 2706 din 11 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2013. Procesat de GGC - NN