ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 395/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 26 noimebrie 2007, sub nr. 41.719/3/2007, contestatoarea Academia Română a chemat în judecată pe intimatul Muzeul Național de Artă Contemporană a României, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o v-a pronunța să dispună anularea deciziei de respingere a notificării din 14 februarie 2007 emisă de intimat și obligarea acestuia de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie partea pe care acesta o deține din imobilul compus din teren și construcție situat în București, Bd. N.B., cunoscut sub denumirea de S.D., a cărui valoare a estimat-o la 5.000.000 RON.

În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul S.D., situat la adresa sus menționată, a fost construit de Academia Română în executarea testamentului din data de 16 mai 1918 al doamnei E.D. Academia a fost autorizată să primească legatul prin Decretul Regal nr. 510 din 30 ianuarie 1922, publicat în M. Of. nr. 271/1922, iar ulterior, prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1.486/1940, publicată în M. Of. nr. 260/08.11.1948, imobilul a fost transmis Ministerului Artelor și Informațiilor.

A mai arătat contestatoarea, că, deși este proprietară de drept a imobilului, nu are posesia și folosința acestuia; că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 752/2001, privind organizarea și funcționarea Academiei Române, este continuatorul de drept și unicul legatar al Societății Literare Române înființate în anul 1966, reorganizată în anul 1967 în Societatea Academică Română și devenită, în anul 1979, Academia Română,iar în temeiul art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 3 din Legea nr. 10/2001, a formulat notificare în calitate de persoană îndreptățită, solicitând restituirea în natură a imobilului către Primăria municipiului București, notificare care a fost transmisă prin B.E.J. S.N.

și că, în urma demersurilor efectuate pe lângă Ministerul Finanțelor Publice și A.N.R.P., i s-a comunicat că imobilul se află în prezent în proprietatea statului și în administrarea Muzeului Național de Artă Contemporană a României, fiind împărțit cu Universitatea Populară București, acestea fiind instituțiile deținătoare ale imobilului. Potrivit H.G. nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, imobilul se află în proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerului Culturii și Cultelor, ca ordonator principal de credite, precum și a Muzeul Național de Artă Contemporană a României, astfel că a notificat această instituție prin intermediul B.E.J.

F.G.M. din 19 februarie 2007. Intimatul a solicitat reclamantei să depună mai multe înscrisuri transmise la data de 16 mai 2007, iar, la data de 14 februarie 2007, prin Decizia nr. 83/2007, a respins notificarea, ca fiind tardivă. Contestatoarea a susținut că a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, adresată Primăriei municipiului București, însă a aflat abia prin adresa din 10 noiembrie 2005 emisă de Ministerul Finanțelor Publice care este deținătorul legal al imobilului.

Pe cale de consecință, contestatoarea a solicitat să se constate că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de către stat, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare; că Academia Română este continuatorul de drept al Societății Literare Române; că decizia de respingere a notificării este nelegală, deoarece s-a adresat Primăriei municipiului București în anul 2001, astfel că se impune obligarea intimatei să restituie în natură partea deținută din imobilul situat în București, Bd. N.B., cunoscut sub denumirea de S.D. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 752/2001, ale Legii nr. 10/2001 și ale art. 112 C. proc.

civ. La termenul de judecată din 15 februarie 2008, contestatoarea a formulat o precizare de acțiune solicitând anularea Deciziei nr. 83 din 14 februarie 2007 în forma comunicată la data de 13 decembrie 2007, decizie semnată de conducătorul instituției publice cu un text aproximativ identic cu cel al primei decizii și cu aceeași motivare, prin care s-a respins notificarea. Intimatul Muzeului Național de Artă Contemporană a României a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, și menținerea deciziei atacate, susținând că notificarea este tardiv formulată. A arătat intimatul că, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, contestatoarea nu a avut inițial vocație la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ; că, ulterior, prin art. 1 pct. 2 din Legea nr. 564/2004 publicată în M. Of.

al României, partea I-a, nr. 1.197/14.12.2004, s-a dispus completarea art. 4 din Legea nr. 752/2001 privind organizarea și funcționarea Academiei Române, și s-a prevăzut că restituirea imobilelor urbane care au aparținut Academiei Române, și care au fost preluate abuziv în perioada martie 1945 – decembrie 1989, va avea loc în condițiile Legii nr. 10/2001, iar termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 din această lege a început să curgă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 564/2004, respectiv, de la 14 decembrie 2004 până la 14 iunie 2005. Notificarea contestatoarei a fost depusă la 14 februarie 2007 și a fost înregistrată la sediul intimatei din 23 februarie 2007. Aceasta a recunoscut că a luat cunoștință de situația juridică a imobilului din adresa din 10 noiembrie 2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice; astfel că, până la data de 14 februarie 2007, când a notificat-o pe intimată au trecut mai mult de 15 luni și 4 zile, fiind depășit termenul prevăzut de art. 2 din Legea nr. 752/2001 și termenul de 30 de zile prevăzut de art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, pentru a putea solicita o eventuală repunere în termen.

În opinia intimatului, notificarea adresată Primăriei municipiului București, potrivit Legii nr. 10/2001, nu are nici o eficiență, întrucât contestatoarea nu putea obține decât măsuri reparatorii prin echivalent, imobilul având în prezent o suprafață construită de 2.365 m.p., din care numai 925 m.p., aparțin clădirii inițiale, astfel că suprafața nouă însumează peste 100% din cea inițială. Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, respectiv, acțiunea în revendicare, intimatul a arătat că pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă este în curs de soluționare o acțiune cu același obiect. La judecata în primă instanță, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice imobiliare pentru identificarea imobilului compus din construcție și teren situat în București, Bd.

N.B. sector 1, reprezentând S.D., iar potrivit concluziilor acesteia în clădire își desfășoară activitatea mai multe instituții, suprafața inițială desfășurată a imobilului este de 1.776,82 m.p., suprafața actuală utilă desfășurată a imobilului este de 4.145,15 m.p., iar Muzeul Național de Artă Contemporană a României ocupă din vechea construcție 670 m.p., iar din actuala construcție 2.375 m.p. La obiecțiunile formulate de către contestatoare, expertul a răspuns că parterul imobilului are o folosință independentă și aici își desfășoară activitatea Universitatea Populară, agenții de turism, anticariate, case de schimb valutar, puncte de vânzare de carte, iar căile de acces și subsolurile au o utilizare comună pentru toate părțile din clădire aflate în folosința persoanelor fizice sau juridice.

S-a menționat, că Muzeul Național de Artă Contemporană a României ocupă parterul clădirii și partea etajată a căror utilizare nu poate fi separată de restul anexelor și suprafețelor de expunere care au fost construite inițial în această parte a clădirii. Prin sentința civilă nr. 262 din 26 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de contestatoarea Academia Română și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 83 din 14 februarie 2007, s-a respins, ca tardiv formulată, notificarea transmisă intimatei sub nr. 83 din 14 februarie 2007 și că dispozițiile art. II Legea nr. 133 din 04 iulie 2008, invocate de contestatoare, prin care a fost modificat și completat art. 4 din Legea nr. 752/2001 privind organizarea și funcționarea Academiei Române, și prin care s-a prevăzut că ”Prevederile art. 4 alin. (2 1 ) și (4) din Legea nr. 752/2001 privind organizarea și funcționarea Academiei Române, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege se aplică în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi”, respectiv, în 90 zile începând cu 09 iulie 2008, nu sunt aplicabile în speță, deoarece legea civilă nu retroactivează, cadrul juridic existent la momentul soluționării notificării fiind stabilit de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 752/2001.

Tribunalul a constatat că imobilul care a aparținut Academiei Române, urmare actului de donație al E.I.D., a fost preluat de către stat prin decizia Consiliului de Miniștri nr. 1.486/1948. Potrivit Legii nr. 133/2008, art. 1 pct. 2, care a completat art. 4 din Legea nr. 752/2001, pentru aceste bunuri, retrocedarea se face în totalitate în proprietatea privată a Academiei Române cu aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În cauză, sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001 care arată că se restituie în condițiile legii, în patrimoniul Academiei Române, bunurile mobile și imobile de care aceasta a fost deposedată în mod abuziv, cu sau fără titlu, deci în condițiile Legii nr. 10/2001.

Verificând aceste condiții, tribunalul a constatat că notificarea este tardivă și că reclamanta poate beneficia, dacă se încadrează în dispozițiile legale, de măsurile reparatorii prin echivalent potrivit art. 1 pct. 2 1b din Legea nr. 133/2008. Deși a apreciat că în mod corect notificarea transmisă intimatului a fost respinsă ca tardivă, tribunalul a examinat contestația și cu referire la calitatea contestatoarei de persoană îndreptățită, și la posibilității de restituire în natură a bunului , reținând că imobilul care a fost donat de către Fondul I.I.D. prin testament la data de 16 mai 1918 cu mențiunea că “până la efectuarea exproprierilor proiectate pentru lărgirea străzii I.C.B. în bulevard…” și descris în inventarul întocmit în anul 1949, nu este unul și același cu cel deținut în prezent (parțial) de Muzeul Național de Artă Contemporană a României din cauza modificărilor intervenite.

Tribunalul a considerat că, potrivit Normelor Metodologice de aplicare ale Legii nr. 10/2001 – art. 19 din H.G. nr. 250/2007, foștilor proprietari li se pot acorda doar măsuri reparatorii. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 75A din 19 martie 2013, a respins apelul formulat de apelanta-contestatoare Academia Română, ca nefondat, reținând, în esență, următoarele; Notificarea a cărei decizie de respingere, ca tardiv formulată, a fost contestată de către Academia Română, a fost transmisă intimatului Muzeul Național de Artă Contemporană a României prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc F.G.M. din 14 februarie 2007, fiind înregistrată la intimat din 23 februarie 2007. Prin această notificare, s-a solicitat emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului situat în București, B-dul N.B., cunoscut sub denumirea S.D.

Prin decizia contestată, intimatul Muzeul Național de Artă Contemporană a României a respins această notificare ca fiind tardivă, prin raportare la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001, devenit după republicare art. 22. În forma în vigoare la data soluționării notificării, art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 avea următorul conținut: „Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.” Termenul de 6 luni, prevăzut de acest art. la alin. (1), a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001.

Tribunalul București a respins contestația, ca nefondată, reținând, sub un prim aspect, că este corectă soluția de respingere a notificării adresate intimatului Muzeul Național de Artă Contemporană a României, întrucât Legea nr. 133/2008 este ulterioară emiterii deciziei contestate și nu este aplicabilă în cauză. Prin motivele de apel, cu referire la acest aspect, apelanta-contestatoare a formulat următoarele critici: prima instanță nu s-a pronunțat asupra susținerilor conform cărora, cu referire la același imobil, a formulat și notificarea transmisă Primăriei municipiului București, prin intermediul Biroului de Executori Judecătorești S.N. (notificare care nu a fost soluționată), și nu a avut în vedere demersurile pe care le-a efectuat în vederea identificării deținătorului imobilului.

În vederea examinării primei critici de apel, Curtea a solicitat Primăriei municipiului București înaintarea de fotocopii certificate, pentru conformitate cu originalul, de pe înscrisurile aflate în Dosarul nr. 19.616, format în baza notificării transmise prin intermediul Biroului de Executori Judecătorești S.N. De asemenea, s-a pus în vedere apelantei-contestatoare să depună la dosar, în fotocopii certificate pentru conformitate cu originalul, hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarele nr. 5.916/1999, 4.592/3/2003 și 36.678/3/2007. Pe baza probatoriului administrat în cauză, examinând, în limita criticilor formulate, sentința apelată, Curtea, după ce a redat conținutul art. 3 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data publicării și art. 4 din Legea nr. 752/2001, privind organizarea și funcționarea Academiei Române, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 564/2004, a reținut că Legea nr. 564/2004 a fost publicată în M. Of.

nr. 1.197/14.12.2004 și nu conține dispoziții speciale cu privire la intrarea în vigoare, astfel că termenul de șase luni pentru formularea notificării a început să curgă la data de 17 decembrie 2004 și s-a împlinit la 17 iunie 2005; că susținerile apelantei-contestatoare în sensul că a formulat o notificare adresată Primăriei municipiului București pentru același imobil sunt reale, însă ,în cauză, aceasta nu s-a sesizat cu examinarea acestei notificări având în vedere principiul disponibilității și cadrul procesual fixat de contestatoare prin cererea de chemare în judecată, și că, întrucât Primăria municipiului București nu este parte în litigiul pendinte, nu se poate pronunțat cu privire la efectele pe care notificarea transmisă de contestatoare sub nr. 6.209/2001 Primăriei municipiului București, prin intermediul Biroului de Executori Judecătorești S.N., le poate produce.

Chiar dacă Tribunalul nu s-a pronunțat formal asupra modalității în care notificarea adresată Primăriei municipiului București ar putea influența modul de soluționare a contestației, Curtea a apreciat că nu s-a produs o vătămare apelantei sub acest aspect, iar critica prin care s-a susținut că, în fapt, notificarea adresată Primăriei municipiului București (care nu a fost încă soluționată) ar complini depășirea termenului de formulare a notificării adresate intimatului Muzeul Național de Artă Contemporană a României este nefondată. Deși apelanta nu a combătut considerentele primei instanțe în ceea ce privește aplicarea Legii nr. 133/2008, Curtea a reținut că tribunalul a apreciat în mod corect că o lege care nu era în vigoare la data soluționării notificării nu poate fi aplicată în cauză, având în vedere principiul neretroactivității legii civile.

Curtea a mai reținut că susținerile formulate de apelanta-contestatoare, în sensul că Primăria municipiului București are obligația să identifice unitatea deținătoare sunt conforme dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, însă, așa cum s-a arătat, Primăria municipiului București nu este parte în dosarul de față, iar notificarea adresată acestei instituții este un act juridic distinct ale cărui efecte urmează a fi analizate în proceduri judiciare distincte.

În ceea ce privește demersurile despre care apelanta a făcut vorbire în cererea de apel, cu referire la adresa din 14 noiembrie 2006 și cererea din 16 martie 2007, menite să îi confere informații despre unitatea deținătoare, Curtea a reținut, pe de o parte, că prin chiar cererea de chemare în judecată aceasta a menționat că a luat cunoștință despre situația juridică a imobilului din adresa din 10 noiembrie 2005 a Ministerului Finanțelor Publice, iar pe de altă parte, că art. 28 din Legea nr. 10/2001 prevede că, în situația în care nu este cunoscută unitatea deținătoare, notificarea se va trimite, în termenul prevăzut de lege, primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăriei municipiului București.

În consecință, chiar în măsura în care ar fi probat că a aflat care este unitatea deținătoare după expirarea termenului legal, apelanta nu beneficia de curgerea unui nou termen. De asemenea, Curtea a mai reținut că, prin respingerea contestației și validarea soluției de respingere a notificării, ca tardiv formulată, tribunalul, în mod neprocedural, a expus și considerente de netemeinicie a cererii de restituire în natură a imobilului, considerente pe care le-ar fi putut reține numai în condițiile în care ar fi considerat că notificarea a fost formulată în termen, astfel că în apel nu se impune și analiza criticilor prin care apelanta a combătut considerentele primei instanțe sub aspectul imposibilității de restituire în natură a bunului imobil.

La stabilirea limitelor învestirii, Curtea a avut în vedere și precizarea formulată de reprezentantul apelantei-contestatoare în ședința publică de la 05.03.2013, în sensul că cererea de obligare a intimatului să îi lase în deplină proprietate și posesie partea deținută din imobilul situat în București, B-dul N.B., nu reprezintă o cerere de revendicare, ci o consecință a anulării dispoziției contestate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatoarea Academia Română, care, indicând art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele; Astfel, după ce a expus modalitatea de soluționare a cauzei în fond și în apel, reclamanta a arătat că instanța de apel a reținut în considerentele deciziei recurate că notificarea este tardivă, fără a se fi pronunțat și asupra posibilităților de restituire în natură a imobilului, deși motivarea tribunalului a fost pe fondul cererii și nu pe excepția tardivității notificării, în sensul că imobilul nu poate fi restituit în natură, întrucât a fost modificat în mod substanțial, nemaifiind, practic, unul și același cu cel existent în prezent. De asemenea, instanța de fond, în considerentele hotărârii pronunțate, a recunoscut dreptul Academiei Romane de a beneficia de masuri reparatorii prin echivalent în compensare cu alte bunuri similare sau prin conversie cu bunuri mobile ori imobile din alte categorii.

Ca atare, acțiunea reclamantei a fost soluționata pe fondul cauzei, motivul respingerii cererii fiind tocmai imposibilitatea restituirii în natura din considerente ce țin exclusiv de modificările aduse imobilului în discuție. Curtea de Apel, prin admiterea probei constând în administrarea unei noi expertize, s-a pronunțat asupra apelului reclamantei, însă, ulterior, prin schimbarea componenței completului de judecată, cursul judecații a fost schimbat, iar prin soluția dată reclamantei i-a fost creată o situație mai grea în propria cale de atac, contrar dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., întrucât instanța de fond, judecând cauza, a apreciat ca restituirea în natură nu este posibilă, recunoscând astfel dreptul acesteia de a beneficia de masuri reparatorii.

Ori, prin decizia recurată, instanța de apel a dispus respingerea acțiunii reclamantei pentru tardivitatea notificării, astfel încât dreptul său la măsuri reparatorii câștigat la fond a fost pierdut în propria cale de atac, ceea ce duce la nelegalitatea deciziei recurate. S-a mai arătat, că, potrivit art. 304.pct. 9 C. proc. civ., se poate solicită modificarea unei hotărâri pe motiv de nelegalitate atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În cauză, hotărârea atacată este dată cu încălcarea legii, întrucât instanța de apel a încălcat norma juridică la care reclamanta s-a referit, în sensul că în propria cale de atac i s-a creat o situație mai grea față de situația creată de primă instanță.

Astfel, deși în apel s-a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice, instanța, în completul modificat, nu s-a pronunțat asupra chestiunilor legate de fondul problemei dedusă judecații, respectiv de posibilitatea restituirii în natură sau în echivalent a imobilului. Procedând astfel, instanța de apel și-a încălcat propriile dispoziții și masuri luate în cursul judecații apelului, cu referire la admiterea probei cu expertiza tehnică, care nu a mai fost valorificată. Ori, în urma efectuării expertizei tehnice, instanța de apel era obligată să motiveze soluția dată și în legătură cu posibilitatea restituirii în natură sau în echivalent a imobilului, judecând cauza pe fond.

S-a mai arătat, că, în cauză, restituirea în natură a imobilului este posibilă, situație de fapt ce rezulta din întreg probatoriul administrat, respectiv expertiza tehnică judiciară din apel, care, la obiectivul nr. 4, a concluzionat că, din suprafața totală de 3.657 m.p., teren, 3.443 m.p., este teren liber de construcții. Față de această situație clarificată în apel, motivarea primei instanțe în legătura cu imposibilitatea restituirii în natură a imobilului compus din teren și construcții, nu mai poate fi susținută. În legătura cu construcția S.D., s-a arătat că, daca sunt înlăturate aprecierile expertului în legătura cu extinderea clădirii inițiale cu un bloc de locuințe p+7, apreciere fundamental greșită, se ajunge la concluzia că, în baza art. 18 1 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, este posibilă restituirea în natură a părții de imobil deținută, întrucât spațiile construite ulterior „au o utilizare independentă". Examinând decizia în limita criticilor formulate de reclamantă, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele; Reclamanta a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 296 teza a doua din C. proc. civ., potrivit cărora „… Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată”, în sensul că, deși prima instanță s-a pronunțat pe fondul litigiului, reținând că cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului în litigiu este neîntemeiată, însă aceasta este îndreptățită la măsuri reparatorii, instanța de apel, în calea de atac a reclamantei, i-a înrăutățit situația, întrucât a soluționat cauza pe excepția tardivității formulării notificării.

În speță, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantă, soluționând astfel contestația formulată de aceasta, în condițiile art. 26 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, împotriva Deciziei nr. 83 din 14 februarie 2007 emisă de pârât, prin care a fost respinsă ca tardiv formulată notificarea transmisă acestuia din 14 februarie 2007, prin care reclamanta a solicitat intimatului restituirea în natură a imobilului compus din teren și construcție, cunoscut sub denumirea de „S.D.”, reținând că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001, potrivit cărora se restituie în condițiile legii în patrimoniul Academiei Române bunurile mobile și imobile de care aceasta a fost deposedată în mod abuziv, cu sau fără titlu, deci în condițiile Legii nr. 10/2001, și că, verificând aceste condiții, se constată că notificarea este tardivă.

De asemenea, prima instanță a reținut în considerentele sentinței pronunțate și motive de netemeinicie a cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu, cu motivarea că bunul nu este unul și același cu cel deținut în prezent de pârât din cauza modificărilor făcute și că, în condițiile art. 19 din H.G. nr. 250/2008, privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, foști proprietari sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii.

Instanța de apel a respins apelul formulat de reclamantă, reținând că soluția primei instanțe, prin care s-a respins contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de respingere ca tardivă a notificării emisă de pârât, este legală, deoarece termenul de formulare a notificării a început să curgă la data de 17 decembrie 2004 și s-a împlinit la 17 iunie 2005, astfel că notificarea reclamantei, la 14 februarie 2007, a fost formulată tardiv, și că, nelegal, prima instanță a reținut și considerente de netemeinicie a cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu și că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii, în motivarea sentinței pronunțate, considerente pe care le-ar fi putut reține numai în condițiile în care notificarea ar fi fost formulată în termen.

Prin urmare, se constată că instanța de apel, respingând ca nefondat apelul declarat de reclamantă, a confirmat sentința primei instanțe prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată de către contestatoarea Academia Română împotriva deciziei de respingere a notificării din 14 februarie 2007, astfel că decizia recurată nu a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 296 teza a II-a din C. proc. civ., așa cum susține recurenta, deoarece agravarea situației în propria cale de atac, care are reprezenta o încălcare a acestor dispoziții legale potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu este incidentă în speță, câtă vreme în primă instanță contestația a fost respinsă, reținându-se tardivitatea formulării notificării, iar instanța de apel nu a făcut decât să păstreze această soluție, înlăturând motivele de netemeinicie a cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu, precum și pe cele potrivit cărora reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii, cu argumente legale, în sensul că prima instanță ar fi putut reține respectivele considerente numai în situația în care notificarea era formulată de reclamantă în termen, așa încât situația reclamantei a rămas neschimbată.

Cu privire la soluționarea cauzei în fond și apel pe excepția tardivității formulării notificării de către reclamantă, se constată că reclamanta nu a formulat critici în termenul legal de motivare a recursului pe acest aspect, ci, cu depășirea acestuia, cu ocazia dezbaterilor, când apărătorul ales a susținut că” soluția instanței de apel a prejudiciat-o mai mult decât sentința primei instanțe prin reținerea eronată a tardivității notificării”, însă, cum aceste critici nu se constituie în motiv de ordine publică, sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Or, câtă vreme instanța de fond a soluționat cauza pe excepția tardivității formulării notificării, iar instanța de apel, prin decizia recurată, a păstrat această soluție, fără ca reclamanta să formuleze critici pe acest aspect în termenul legal de motivare a recursului, de 15 zile de la comunicarea decizie recurate, prevăzut de art. 303 alin. (1) raportat la art. 301 din C. proc.

civ., se constată că dezlegarea instanțelor de fond și apel pe excepția tardivității notificării a intrat în puterea lucrului judecat, astfel că aceasta nu mai poate face obiectul controlului judiciar pe calea prezentului recurs, iar criticile formulate de reclamantă privind fondul litigiului, prin care se contestă considerentele primei instanțe sub aspectul imposibilității restituirii în natură a imobilului în litigiu, nu vor fi primite și analizate, așa cum corect a procedat și instanța de apel. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea Academia Română.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatoarea Academia Română împotriva deciziei nr. 75/A din 19 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2014.