ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 395/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 395/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

26 noimebrie 2007, sub nr. 41.719/3/2007, contestatoarea Academia Română a

chemat în judecată pe intimatul Muzeul Național de Artă Contemporană a

României, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o v-a pronunța să dispună

anularea deciziei de respingere a notificării din 14 februarie 2007 emisă de

intimat și obligarea acestuia de a lăsa în deplină proprietate și liniștită

posesie partea pe care acesta o deține din imobilul compus din teren și

construcție situat în București, Bd. N.B., cunoscut sub denumirea de S.D., a

cărui valoare a estimat-o la 5.000.000 RON.

În motivarea cererii,

s-a arătat că imobilul S.D., situat la adresa sus menționată, a fost construit de

Academia Română în executarea testamentului din data de 16 mai 1918 al doamnei E.D.

Academia a fost autorizată să primească legatul prin Decretul Regal nr. 510 din

30 ianuarie 1922, publicat în M. Of. nr. 271/1922, iar ulterior, prin Decizia Consiliului

de Miniștri nr. 1.486/1940, publicată în M. Of. nr. 260/08.11.1948, imobilul a fost

transmis Ministerului Artelor și Informațiilor.

A mai arătat contestatoarea,

că, deși este proprietară de drept a imobilului, nu are posesia și folosința acestuia;

că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 752/2001, privind organizarea și funcționarea

Academiei Române, este continuatorul de drept și unicul legatar al Societății Literare

Române înființate în anul 1966, reorganizată în anul 1967 în Societatea Academică

Română și devenită, în anul 1979, Academia Română,iar în temeiul art. 4 alin.

(2) coroborat cu art. 3 din Legea nr. 10/2001, a formulat notificare în calitate

de persoană îndreptățită, solicitând restituirea în natură a imobilului către Primăria

municipiului București, notificare care a fost transmisă prin B.E.J. S.N. și că,

în urma demersurilor efectuate pe lângă Ministerul Finanțelor Publice și A.N.R.P.,

i s-a comunicat că imobilul se află în prezent în proprietatea statului și în administrarea

Muzeului Național de Artă Contemporană a României, fiind împărțit cu Universitatea

Populară București, acestea fiind instituțiile deținătoare ale imobilului.

Potrivit H.G. nr. 1.705/2006

pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului,

imobilul se află în proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerului

Culturii și Cultelor, ca ordonator principal de credite, precum și a Muzeul Național

de Artă Contemporană a României, astfel că a notificat această instituție prin intermediul

B.E.J. F.G.M. din 19 februarie 2007.

Intimatul a solicitat

reclamantei să depună mai multe înscrisuri transmise la data de 16 mai 2007, iar,

la data de 14 februarie 2007, prin Decizia nr. 83/2007, a respins notificarea, ca

fiind tardivă.

Contestatoarea a susținut

că a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, adresată Primăriei

municipiului București, însă a aflat abia prin adresa din 10 noiembrie 2005 emisă

de Ministerul Finanțelor Publice care este deținătorul legal al imobilului.

Pe cale de consecință,

contestatoarea a solicitat să se constate că imobilul în litigiu a fost preluat

în mod abuziv de către stat, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001,

republicată, cu modificările și completările ulterioare; că Academia Română este

continuatorul de drept al Societății Literare Române; că decizia de respingere a

notificării este nelegală, deoarece s-a adresat Primăriei municipiului București

în anul 2001, astfel că se impune obligarea intimatei să restituie în natură partea

deținută din imobilul situat în București, Bd. N.B., cunoscut sub denumirea de S.D.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 752/2001, ale Legii nr. 10/2001 și ale

art. 112 C. proc. civ.

La termenul de judecată

din 15 februarie 2008, contestatoarea a formulat o precizare de acțiune solicitând

anularea Deciziei nr. 83 din 14 februarie 2007 în forma comunicată la data de 13

decembrie 2007, decizie semnată de conducătorul instituției publice cu un text aproximativ

identic cu cel al primei decizii și cu aceeași motivare, prin care s-a respins notificarea.

Intimatul Muzeului Național

de Artă Contemporană a României a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

acțiunii, ca neîntemeiată, și menținerea deciziei atacate, susținând că notificarea

este tardiv formulată.

A arătat intimatul că,

potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, contestatoarea nu a avut inițial vocație

la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ; că, ulterior,

prin art. 1 pct. 2 din Legea nr. 564/2004 publicată în M. Of. al României, partea

I-a, nr. 1.197/14.12.2004, s-a dispus completarea art. 4 din Legea nr. 752/2001

privind organizarea și funcționarea Academiei Române, și s-a prevăzut că restituirea

imobilelor urbane care au aparținut Academiei Române, și care au fost preluate abuziv

în perioada martie 1945 – decembrie 1989, va avea loc în condițiile Legii nr. 10/2001,

iar termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 din această lege a început să curgă de

la intrarea în vigoare a Legii nr. 564/2004, respectiv, de la 14 decembrie 2004

până la 14 iunie 2005. Notificarea contestatoarei a fost depusă la 14 februarie

2007 și a fost înregistrată la sediul intimatei din 23 februarie 2007.

Aceasta a recunoscut că

a luat cunoștință de situația juridică a imobilului din adresa din 10 noiembrie

2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice; astfel că, până la data de 14

februarie 2007, când a notificat-o pe intimată au trecut mai mult de 15 luni și

4 zile, fiind depășit termenul prevăzut de art. 2 din Legea nr. 752/2001 și termenul

de 30 de zile prevăzut de art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, pentru a

putea solicita o eventuală repunere în termen.

În opinia intimatului,

notificarea adresată Primăriei municipiului București, potrivit Legii nr. 10/2001,

nu are nici o eficiență, întrucât contestatoarea nu putea obține decât măsuri reparatorii

prin echivalent, imobilul având în prezent o suprafață construită de 2.365 m.p.,

din care numai 925 m.p., aparțin clădirii inițiale, astfel că suprafața nouă însumează

peste 100% din cea inițială.

Cu privire la cel de-al

doilea capăt al cererii de chemare în judecată, respectiv, acțiunea în revendicare,

intimatul a arătat că pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă este

în curs de soluționare o acțiune cu același obiect.

La judecata în primă instanță,

s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice imobiliare pentru identificarea imobilului

compus din construcție și teren situat în București, Bd. N.B. sector 1, reprezentând

S.D., iar potrivit concluziilor acesteia în clădire își desfășoară activitatea mai

multe instituții, suprafața inițială desfășurată a imobilului este de 1.776,82 m.p.,

suprafața actuală utilă desfășurată a imobilului este de 4.145,15 m.p., iar Muzeul

Național de Artă Contemporană a României ocupă din vechea construcție 670 m.p.,

iar din actuala construcție 2.375 m.p.

La obiecțiunile formulate

de către contestatoare, expertul a răspuns că parterul imobilului are o folosință

independentă și aici își desfășoară activitatea Universitatea Populară, agenții

de turism, anticariate, case de schimb valutar, puncte de vânzare de carte, iar

căile de acces și subsolurile au o utilizare comună pentru toate părțile din clădire

aflate în folosința persoanelor fizice sau juridice. S-a menționat, că Muzeul Național

de Artă Contemporană a României ocupă parterul clădirii și partea etajată a căror

utilizare nu poate fi separată de restul anexelor și suprafețelor de expunere care

au fost construite inițial în această parte a clădirii.

Prin sentința civilă

nr. 262 din 26 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins,

ca neîntemeiată, contestația formulată de contestatoarea Academia Română și a luat

act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 83 din 14 februarie 2007, s-a

respins, ca tardiv formulată, notificarea transmisă intimatei sub nr. 83 din 14

februarie 2007 și că dispozițiile art. II Legea nr. 133 din 04 iulie 2008, invocate

de contestatoare, prin care a fost modificat și completat art. 4 din Legea nr. 752/2001

privind organizarea și funcționarea Academiei Române, și prin care s-a prevăzut

că ”Prevederile

art. 4

alin. (2

1

) și

(4) din Legea nr. 752/2001 privind organizarea și funcționarea Academiei Române,

cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta

lege se aplică în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi”,

respectiv, în 90 zile începând cu 09 iulie 2008, nu sunt aplicabile în speță, deoarece

legea civilă nu retroactivează, cadrul juridic existent la momentul soluționării

notificării fiind stabilit de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 752/2001.

Tribunalul a constatat

că imobilul care a aparținut Academiei Române, urmare actului de donație al E.I.D.,

a fost preluat de către stat prin decizia Consiliului de Miniștri nr. 1.486/1948.

Potrivit Legii nr. 133/2008, art. 1 pct. 2, care a completat art. 4 din Legea

nr. 752/2001, pentru aceste bunuri, retrocedarea se face în totalitate în proprietatea

privată a Academiei Române cu aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

În cauză, sunt incidente

dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001 care arată că se restituie

în condițiile legii, în patrimoniul Academiei Române, bunurile mobile și imobile

de care aceasta a fost deposedată în mod abuziv, cu sau fără titlu, deci în condițiile

Legii nr. 10/2001.

Verificând aceste condiții,

tribunalul a constatat că notificarea este tardivă și că reclamanta poate beneficia,

dacă se încadrează în dispozițiile legale, de măsurile reparatorii prin echivalent

potrivit art. 1 pct. 2

1b

din Legea nr. 133/2008.

Deși a apreciat că în

mod corect notificarea transmisă intimatului a fost respinsă ca tardivă, tribunalul

a examinat contestația și cu referire la calitatea contestatoarei de persoană îndreptățită,

și la posibilității de restituire în natură a bunului , reținând că imobilul care

a fost donat de către Fondul I.I.D. prin testament la data de 16 mai 1918 cu mențiunea

că “până la efectuarea exproprierilor proiectate pentru lărgirea străzii I.C.B.

în bulevard…” și descris în inventarul întocmit în anul 1949, nu este unul și același

cu cel deținut în prezent (parțial) de Muzeul Național de Artă Contemporană a României

din cauza modificărilor intervenite.

Tribunalul a considerat

că, potrivit Normelor Metodologice de aplicare ale Legii nr. 10/2001 – art. 19 din

H.G. nr. 250/2007, foștilor proprietari li se pot acorda doar măsuri reparatorii.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr.

75A din 19 martie 2013, a respins apelul formulat de

apelanta-contestatoare

Academia Română, ca nefondat, reținând, în esență, următoarele;

Notificarea a cărei decizie

de respingere, ca tardiv formulată, a fost contestată de către Academia Română,

a fost transmisă intimatului Muzeul Național de Artă Contemporană a României prin

intermediul Biroului Executorului Judecătoresc F.G.M. din 14 februarie 2007, fiind

înregistrată la intimat din 23 februarie 2007.

Prin această notificare,

s-a solicitat emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului situat

în București, B-dul N.B., cunoscut sub denumirea S.D.

Prin decizia contestată,

intimatul Muzeul Național de Artă Contemporană a României a respins această notificare

ca fiind tardivă, prin raportare la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001,

cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001, devenit după republicare

art. 22.

În forma în

vigoare la data soluționării notificării, art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

avea următorul conținut: „Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni

de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând

restituirea în natură a imobilului.”

Termenul de

6 luni, prevăzut de acest art. la alin. (1), a fost prelungit succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001 și nr. 145/2001.

Tribunalul

București a respins contestația, ca nefondată, reținând, sub un prim aspect, că

este corectă soluția de respingere a notificării adresate intimatului

Muzeul Național de Artă

Contemporană a României, întrucât Legea nr. 133/2008 este ulterioară emiterii deciziei

contestate și nu este aplicabilă în cauză.

Prin motivele de apel,

cu referire la acest aspect, apelanta-contestatoare a formulat următoarele critici:

prima instanță nu s-a pronunțat asupra susținerilor conform cărora, cu referire

la același imobil, a formulat și notificarea transmisă Primăriei municipiului București,

prin intermediul Biroului de Executori Judecătorești S.N. (notificare care nu a

fost soluționată), și nu a avut în vedere demersurile pe care le-a efectuat în vederea

identificării deținătorului imobilului.

În vederea examinării

primei critici de apel, Curtea a solicitat Primăriei municipiului București înaintarea

de fotocopii certificate, pentru conformitate cu originalul, de pe înscrisurile

aflate în Dosarul nr. 19.616, format în baza notificării transmise prin intermediul

Biroului de Executori Judecătorești S.N.

De asemenea, s-a pus în

vedere apelantei-contestatoare să depună la dosar, în fotocopii certificate pentru

conformitate cu originalul, hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarele nr.

5.916/1999, 4.592/3/2003 și 36.678/3/2007.

Pe baza probatoriului

administrat în cauză, examinând, în limita criticilor formulate, sentința apelată,

Curtea, după ce a redat conținutul

art. 3 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare

la data publicării și art. 4 din Legea nr. 752/2001, privind organizarea și

funcționarea Academiei Române, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 564/2004,

a reținut că Legea nr. 564/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 1.197/14.12.2004

și nu conține dispoziții speciale cu privire la intrarea în vigoare, astfel că termenul

de șase luni pentru formularea notificării a început să curgă la data de 17 decembrie

2004 și s-a împlinit la 17 iunie 2005; că susținerile apelantei-contestatoare în

sensul că a formulat o notificare adresată Primăriei municipiului București pentru

același imobil sunt reale, însă ,în cauză, aceasta nu s-a sesizat cu examinarea

acestei notificări având în vedere principiul disponibilității și cadrul procesual

fixat de contestatoare prin cererea de chemare în judecată, și că, întrucât Primăria

municipiului București nu este parte în litigiul pendinte, nu se poate pronunțat

cu privire la efectele pe care notificarea transmisă de contestatoare sub nr. 6.209/2001

Primăriei municipiului București, prin intermediul Biroului de Executori Judecătorești

S.N., le poate produce.

Chiar dacă Tribunalul

nu s-a pronunțat formal asupra modalității în care notificarea adresată Primăriei

municipiului București ar putea influența modul de soluționare a contestației, Curtea

a apreciat că nu s-a produs o vătămare apelantei sub acest aspect, iar critica prin

care s-a susținut că, în fapt, notificarea adresată Primăriei municipiului București

(care nu a fost încă soluționată) ar complini depășirea termenului de formulare

a notificării adresate intimatului Muzeul Național de Artă Contemporană a României

este nefondată.

Deși apelanta nu a combătut

considerentele primei instanțe în ceea ce privește aplicarea Legii nr. 133/2008,

Curtea a reținut că tribunalul a apreciat în mod corect că o lege care nu era în

vigoare la data soluționării notificării nu poate fi aplicată în cauză, având în

vedere principiul neretroactivității legii civile.

Curtea a mai reținut că

susținerile formulate de apelanta-contestatoare, în sensul că Primăria municipiului

București are obligația să identifice unitatea deținătoare sunt conforme dispozițiilor

art. 28 din Legea nr. 10/2001, însă, așa cum s-a arătat, Primăria municipiului București

nu este parte în dosarul de față, iar notificarea adresată acestei instituții este

un act juridic distinct ale cărui efecte urmează a fi analizate în proceduri judiciare

distincte.

În ceea ce privește demersurile

despre care apelanta a făcut vorbire în cererea de apel, cu referire la adresa

din 14 noiembrie 2006 și cererea din 16 martie 2007, menite să îi confere informații

despre unitatea deținătoare, Curtea a reținut, pe de o parte, că prin chiar cererea

de chemare în judecată aceasta a menționat că a luat cunoștință despre situația

juridică a imobilului din adresa din 10 noiembrie 2005 a Ministerului Finanțelor

Publice, iar pe de altă parte, că art. 28 din Legea nr. 10/2001 prevede că, în situația

în care nu este cunoscută unitatea deținătoare,

notificarea se va trimite, în termenul

prevăzut de lege, primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăriei

municipiului București.

În consecință, chiar în

măsura în care ar fi probat că a aflat care este unitatea deținătoare după expirarea

termenului legal, apelanta nu beneficia de curgerea unui nou termen.

De asemenea, Curtea a

mai reținut că, prin respingerea contestației și validarea soluției de respingere

a notificării, ca tardiv formulată, tribunalul, în mod neprocedural, a expus și

considerente de netemeinicie a cererii de restituire în natură a imobilului, considerente

pe care le-ar fi putut reține numai în condițiile în care ar fi considerat că notificarea

a fost formulată în termen, astfel că în apel nu se impune și analiza criticilor

prin care apelanta a combătut considerentele primei instanțe sub aspectul imposibilității

de restituire în natură a bunului imobil.

La stabilirea limitelor

învestirii, Curtea a avut în vedere și precizarea formulată de reprezentantul apelantei-contestatoare

în ședința publică de la 05.03.2013, în sensul că cererea de obligare a intimatului

să îi lase în deplină proprietate și posesie partea deținută din imobilul situat

în București, B-dul N.B., nu reprezintă o cerere de revendicare, ci o consecință

a anulării dispoziției contestate.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs

contestatoarea

Academia Română, care, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor

formulate a arătat următoarele;

Astfel, după ce a expus

modalitatea de soluționare a cauzei în fond și în apel, reclamanta a arătat că instanța

de apel a reținut în considerentele deciziei recurate că notificarea este tardivă,

fără a se fi pronunțat și asupra posibilităților de restituire în natură a imobilului,

deși motivarea tribunalului a fost pe fondul cererii și nu pe excepția tardivității

notificării, în sensul că imobilul nu poate fi restituit în natură, întrucât a fost

modificat în mod substanțial, nemaifiind, practic, unul și același cu cel existent

în prezent.

De asemenea, instanța

de fond, în considerentele hotărârii pronunțate, a recunoscut dreptul Academiei

Romane de a beneficia de masuri reparatorii prin echivalent în compensare cu alte

bunuri similare sau prin conversie cu bunuri mobile ori imobile din alte categorii.

Ca atare, acțiunea reclamantei

a fost soluționata pe fondul cauzei, motivul respingerii cererii fiind tocmai imposibilitatea

restituirii în natura din considerente ce țin exclusiv de modificările aduse imobilului

în discuție.

Curtea de Apel, prin admiterea

probei constând în administrarea unei noi expertize, s-a pronunțat asupra apelului

reclamantei, însă, ulterior, prin schimbarea componenței completului de judecată,

cursul judecații a fost schimbat, iar prin soluția dată reclamantei i-a fost creată

o situație mai grea în propria cale de atac, contrar dispozițiilor art. 296 C.

proc. civ., întrucât instanța de fond, judecând cauza, a apreciat ca restituirea

în natură nu este posibilă, recunoscând astfel dreptul acesteia de a beneficia de

masuri reparatorii.

Ori, prin decizia recurată,

instanța de apel a dispus respingerea acțiunii reclamantei pentru tardivitatea notificării,

astfel încât dreptul său la măsuri reparatorii câștigat la fond a fost pierdut în

propria cale de atac, ceea ce duce la nelegalitatea deciziei recurate.

S-a mai arătat, că, potrivit

art. 304.pct. 9 C. proc. civ., se poate solicită modificarea unei hotărâri pe motiv

de nelegalitate atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori

a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În cauză, hotărârea atacată

este dată cu încălcarea legii, întrucât instanța de apel a încălcat norma juridică

la care reclamanta s-a referit, în sensul că în propria cale de atac i s-a creat

o situație mai grea față de situația creată de primă instanță.

Astfel, deși în apel s-a

dispus efectuarea unei noi expertize tehnice, instanța, în completul modificat,

nu s-a pronunțat asupra chestiunilor legate de fondul problemei dedusă judecații,

respectiv de posibilitatea restituirii în natură sau în echivalent a imobilului.

Procedând astfel, instanța

de apel și-a încălcat propriile dispoziții și masuri luate în cursul judecații apelului,

cu referire la admiterea probei cu expertiza tehnică, care nu a mai fost valorificată.

Ori, în urma efectuării

expertizei tehnice, instanța de apel era obligată să motiveze soluția dată și în

legătură cu posibilitatea restituirii în natură sau în echivalent a imobilului,

judecând cauza pe fond.

S-a mai arătat, că, în

cauză, restituirea în natură a imobilului este posibilă, situație de fapt ce rezulta

din întreg probatoriul administrat, respectiv expertiza tehnică judiciară din apel,

care, la obiectivul nr. 4, a concluzionat că, din suprafața totală de 3.657 m.p.,

teren, 3.443 m.p., este teren liber de construcții. Față de această situație clarificată

în apel, motivarea primei instanțe în legătura cu imposibilitatea restituirii în

natură a imobilului compus din teren și construcții, nu mai poate fi susținută.

În legătura cu construcția

S.D., s-a arătat că, daca sunt înlăturate aprecierile expertului în legătura cu

extinderea clădirii inițiale cu un bloc de locuințe p+7, apreciere fundamental greșită,

se ajunge la concluzia că, în baza art. 18

1

din Normele Metodologice

de Aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, este posibilă

restituirea în natură a părții de imobil deținută, întrucât spațiile construite

ulterior „au o utilizare independentă".

Examinând decizia în limita

criticilor formulate de reclamantă, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., instanța constată următoarele;

Reclamanta a criticat

decizia recurată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor

art. 296 teza a doua din C. proc. civ., potrivit cărora „… Apelantului nu i se poate

însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea

atacată”, în sensul că, deși prima instanță s-a pronunțat pe fondul

litigiului, reținând că cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului

în litigiu este neîntemeiată, însă aceasta este îndreptățită la măsuri reparatorii,

instanța de apel, în calea de atac a reclamantei, i-a înrăutățit situația,

întrucât a soluționat cauza pe excepția tardivității formulării notificării.

În speță, prima instanță

a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantă, soluționând

astfel contestația formulată de aceasta, în condițiile art. 26 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, republicată, împotriva Deciziei nr. 83 din 14 februarie 2007 emisă

de pârât, prin care a fost respinsă ca tardiv formulată notificarea transmisă acestuia

din 14 februarie 2007, prin care reclamanta a solicitat intimatului restituirea

în natură a imobilului compus din teren și construcție, cunoscut sub denumirea de

„S.D.”, reținând că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 752/2001, potrivit cărora se restituie în condițiile legii în patrimoniul

Academiei Române bunurile mobile și imobile de care aceasta a fost deposedată în

mod abuziv, cu sau fără titlu, deci în condițiile Legii nr. 10/2001, și că, verificând

aceste condiții, se constată că notificarea este tardivă.

De asemenea, prima instanță

a reținut în considerentele sentinței pronunțate și motive de netemeinicie a cererii

de restituire în natură a imobilului în litigiu, cu motivarea că bunul nu este unul

și același cu cel deținut în prezent de pârât din cauza modificărilor făcute și

că, în condițiile art. 19 din H.G. nr. 250/2008, privind Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, foști proprietari sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii.

Instanța de apel a respins

apelul formulat de reclamantă, reținând că soluția primei instanțe, prin care

s-a respins contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de respingere

ca tardivă a notificării emisă de pârât, este legală, deoarece termenul de formulare

a notificării a început să curgă la data de 17 decembrie 2004 și s-a împlinit la

17 iunie 2005, astfel că notificarea reclamantei, la 14 februarie 2007, a fost formulată

tardiv, și că, nelegal, prima instanță a reținut și considerente de netemeinicie

a cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu și că reclamanta este

îndreptățită la măsuri reparatorii, în motivarea sentinței pronunțate, considerente

pe care le-ar fi putut reține numai în condițiile în care notificarea ar fi fost

formulată în termen.

Prin urmare, se constată

că instanța de apel, respingând ca nefondat apelul declarat de reclamantă,

a confirmat sentința primei instanțe prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată,

contestația formulată de către contestatoarea Academia Română împotriva deciziei

de respingere a notificării din 14 februarie 2007, astfel că decizia recurată nu

a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 296 teza a II-a din C. proc. civ.,

așa cum susține recurenta, deoarece agravarea situației în propria cale

de atac, care are reprezenta o încălcare a acestor dispoziții legale potrivit

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este incidentă în speță, câtă vreme în primă

instanță contestația a fost respinsă, reținându-se tardivitatea formulării

notificării, iar instanța de apel nu a făcut decât să păstreze această soluție,

înlăturând motivele de netemeinicie a cererii de restituire în natură a imobilului

în litigiu, precum și pe cele potrivit cărora reclamanta este îndreptățită

la măsuri reparatorii, cu argumente legale, în sensul că prima instanță ar

fi putut reține respectivele considerente numai în situația în care notificarea

era formulată de reclamantă în termen, așa încât situația reclamantei a rămas neschimbată.

Cu privire la soluționarea

cauzei în fond și apel pe excepția tardivității formulării notificării de către

reclamantă, se constată că reclamanta nu a formulat critici în termenul legal de

motivare a recursului pe acest aspect, ci, cu depășirea acestuia, cu ocazia dezbaterilor,

când apărătorul ales a susținut că” soluția instanței de apel a prejudiciat-o mai

mult decât sentința primei instanțe prin reținerea eronată a tardivității

notificării”, însă, cum aceste critici nu se constituie în motiv de ordine publică,

sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Or, câtă vreme instanța

de fond a soluționat cauza pe excepția tardivității formulării notificării, iar

instanța de apel, prin decizia recurată, a păstrat această soluție, fără

ca reclamanta să formuleze critici pe acest aspect în termenul legal de motivare

a recursului, de 15 zile de la comunicarea decizie recurate, prevăzut de art. 303

alin. (1) raportat la art. 301 din C. proc. civ., se constată că dezlegarea instanțelor

de fond și apel pe excepția tardivității notificării a intrat în

puterea lucrului judecat, astfel că aceasta nu mai poate face obiectul controlului

judiciar pe calea prezentului recurs, iar criticile formulate de reclamantă privind

fondul litigiului, prin care se contestă considerentele primei instanțe sub

aspectul imposibilității restituirii în natură a imobilului în litigiu, nu

vor fi primite și analizate, așa cum corect a procedat și instanța

de apel.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de contestatoarea Academia Română.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de contestatoarea Academia Română împotriva deciziei nr. 75/A din 19 martie

2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 februarie 2014.