ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 754/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 754/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor de față;

Prin

cererea înregistrată la data de 3 februarie 2009, pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. 3914/3/2009, F.M.A. a solicitat

instanței ca, în contradictoriu cu pârâta Academia Română, să se dispună

anularea (constatarea nulității absolute) a contractului de donație dintre Ș.G.

și Academia Română, încheiat la distanță, prin oferta de donație a primului,

autentificată prin procesul - verbal din 9 septembrie 1946 de către Tribunalul

Ilfov, secția notariat, acceptată prin actul autentificat prin procesul verbal

din 1 iulie 1947, comunicat donatorului la data de 17 iulie 1947; obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 8 mai 2009, pârâta a formulat întâmpinare prin

care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar

pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, a solicitat, pe cale

reconvențională, să se constate calitatea sa de unic proprietar asupra moșiei

ce face obiectul acțiunii, să se constate nevalabilitatea titlului statului

asupra acestui imobil, să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor

încheiate în scopul realizării exproprierii.

Cererea reconvențională a fost promovată și pe cale

principală la data de 18 iunie 2009, făcând obiectul Dosarului nr.

26251/3/2009, cele două cauze fiind reunite.

Motivele de nulitate în ce privește nulitatea donației au

fost completate prin cererea depusă la data de 05 iunie 2009.

Astfel, prin cererea precizatoare și completatoare, reclamanta

a susținut că donația este nulă din perspectiva inexistentei autorizației

administrative solicitate de Legea nr. 203/1947, a cerințelor art. 10 din Legea

nr. 21/1924 și art. 817 C. civ., art. 31 alin. (5) din Decretul-Lege nr. 11 din

13 ianuarie 1944.

A mai susținut reclamanta că actul autentic de acceptare a

donației nu a fost comunicat donatorului.

Prin sentința civilă nr. 345 din 12 martie 2010, Tribunalul

București a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a

respins cererea principală ca fiind formulată de o persoană fără calitate

procesuală activă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive pe

cererea reconvențională, a respins cererea reconvențională ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta F.M.A.

Prin Decizia nr. 528/ A din 4 octombrie 2010, Curtea de Apel

București a admis apelul, a desființat sentința civilă nr. 345 din 12 martie

2010, a trimis cauza la rejudecare primei instanțe, apreciind că s-a făcut

dovada calității procesuale active a reclamantei din perspectiva interesului

legitim al acesteia în constatarea nulității absolute a contractului de

donație.

În fond după desființare, prin încheierea din data de 20

ianuarie 2012, prima instanță a dispus disjungerea cererii reconvenționale și a

cererii conexe, judecata separată a acestora, față de faptul că cererea

principală este în stare de judecată iar pârâta- reclamantă nu a reușit să

stabilească cadrul procesual pasiv în cererile sale.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința

civilă nr. 512 din 2 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 3914/3/2009, a admis

cererea de chemare în judecată și a constatat nulitatea absolută a contractului

de donație încheiat în baza ofertei de donație a donatorului G.Ș.F.,

autentificată prin procesul -verbal din 09 septembrie 1946 și acceptării de

donație a donatorului Academiei Române, autentificat și transcrisă prin

procesul - verbal din 01 iulie 1947.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut

următoarele:

Prin actul de donație autentificat la Tribunalul Ilfov în

data de 09 septembrie 1946 donatorul G.Ș. a donat Academiei Române, ferma

situată în comuna Purcăreni - Tărseni, județul Muscel, în limita rămasă după exproprierea

prevăzută pentru reforma agrară din 25 martie 1945.

Această ofertă a fost acceptată de pârâta - donatară prin

actul de acceptare din 1 iulie 1947, transcris la Tribunalul Ilfov sub nr.

28732, și avizat prin Decizia M.E.N., publicată în M. Of. nr. 104 din data de 6

mai 1947, în conținutul său făcându-se precizare că este un act autentic.

Acest act de acceptare a fost notificat donatorului, așa cum

a rezultat din notificarea emisă sub din 10 iulie 1947, din actele dosarului

nerezultând dovada comunicării acestei notificări.

Potrivit art. 801 C. civ., donațiunea este un act de

liberalitate prin care donatorul dă, irevocabil, un lucru donatarului, care-l

primește.

Potrivit art. 814 - 817 C. civ., actul juridic având ca

obiect o donație ia ființă din momentul acceptării, astfel că în speță acordul

de voință al părților cu privire la încheierea convenției, s-a produs în

momentul acceptării donației, respectiv la data de 1 iulie 1947.

Fiind în prezenta unui contract de donație între absenți,

prin ofertă și acceptare separate, acceptarea făcută prin act separat produce

efecte numai din momentul în care acesta a fost comunicat donatorului, deci

încheierea convenției este afectată de o condiție suspensivă.

Susținerea pârâtei în sensul că actul de acceptare a fost

comunicat donatorului prin portărelul șef al Tribunalului Ilfov nu a putut fi

reținută, nefiind probată în cauză, întrucât la dosarul cauzei s-a depus doar

cererea adresată portărelului șef al Tribunalului Ilfov în sensul înmânării

notificării, nu și dovada primirii notificării.

Pentru situația în care acceptarea donației a fost

comunicată donatorului, donația fiind valabilă din această perspectivă, prima

instanță a constatat că, referitor la motivele de nulitate invocate asupra

actului de donație, la momentul acceptării acestei donații, bunul nu se afla în

patrimoniul donatorului, bunul ce făcea obiectul donației fiind expropriat la

data de 5 aprilie 1945 în temeiul art. 3 din Legea agrară nr. 187/1945.

Cum de esența donației este micșorarea patrimoniului,

donatorului cu bunul donat, acest bun trebuie să fie în patrimoniul donatorului

sau să poată exista în viitor, să fie în circuitul civil și să fie determinat.

Dacă obiect al contractului îl reprezintă un bun ce nu se regăsește în

patrimoniul donatorului, donația este nulă.

Astfel, prin exproprierea bunului ce face obiectul donației,

acest bun era scos din circuitul civil, asupra lui donatorul nemaiputând

dispune, aspect ce atrage nulitatea actului de donație.

Din corespondența purtată de donatorul cu conducerea pârâtei

de la acea epocă, este evidentă intenția acestuia de a reține în patrimoniul

său 50 ha, teren agricol, însă demersurile comune ale părților în acest scop au

rămas fără rezultat, ca urmare a constatării că această suprafață de teren nu poate

fi apreciată ca fermă model, astfel, în considerarea aceluiași art. 3 din legea

de reformă agrară, proprietatea lui G.Ș. din comuna Purcăreni a fost

expropriata integral, așa cum a rezultat din nota Comisiei Centrale de reformă

agrară dată în ședința din data de 4 aprilie 1947 (fila 60 dosar fond).

Susținerea pârâtei în sensul că anterior acestei note, la 3

octombrie 1946, Hotărârea Comisiei Centrale de Reformă agrară, rezerva

proprietarului G.Ș. cota legală de 50 ha, în care se include și terenul vândut

după 23 august 1944, nu poate fi acceptată, câtă vreme prin avizul din 4

aprilie 1947 al Comisiei Centrale de reformă agrară dată în ședința din data de

4 aprilie 1947, sunt reformate toate dispozițiile anterioare cu privire la

această proprietate, stabilindu-se că este expropriata integral.

Din perspectiva celor reținute, prima instanță a apreciat că

donatorul nu putea dispune de bun la momentul la care s-a încheiat convenția

părților, astfel că această convenție este nulă absolut, încălcând dispozițiile

art. 801 C. civ.

Față de cele reținute analiza celorlalte motive de nulitate

a fost apreciată ca fiind inutilă, inexistența în patrimoniul donatorului a

bunului ce face obiectul donației fiind suficientă pentru a atrage nulitatea

absolută a donației, cu consecința admiterii acțiunii reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel Academia Română,

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin Decizia civilă nr. 374/ A din 24 octombrie 2012,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a fost respins apelul formulat de apelanta -pârâtă

Academia Română împotriva sentinței civile nr. 512 din 2 martie 2012,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în Dosarul nr. 3914/3/2009,

în contradictoriu cu intimata -reclamantă F.M.A., ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut

următoarele:

Prima instanță a admis acțiunea și a constatat nulitatea

actului de donație motivat de faptul că la data acceptării donației (01 iulie

1947) donatorul nu mai era proprietarul bunului imobil, respectiv suprafața, de

50 ha teren, situată în comuna Purcăreni - Tărseni, județ Muscel, ce a făcut

obiectul donației.

Apelanta a susținut că, față de succesiunea actelor emise de

autorităților vremii (Comisia Centrală de aplicare a reformei agrare, Comisia

Județeană Muscel și Ministerul Agriculturii etc.) prima instanță a reținut, în

mod greșit, că autorul reclamanților nu mai era proprietarul terenului.

Apărarea este neîntemeiată întrucât la data de 04 aprilie

1947 -Comisia Centrală de reformă agrară, prin avizul emis, a stabilit că moșia

proprietarului G.Ș. este expropriată integral, celelalte dispoziții anterioare

fiind anulate.

Potrivit art. 5 din Decizia Ministrului Secretar de Stat din

Departamentul Agriculturii și Domeniilor din 10 aprilie 1946:

„Hotărârile Comisiei centrale sunt definitive și obligatorii

pentru organele de aplicarea legii și pentru părțile interesate.

Până la pronunțarea Comisiei centrale, se va păstra situația

de fapt existentă.

În contra hotărârilor date în conformitate cu normele

cuprinse în art. 1, 2, 3 și 4, este închisă orice contestațiune sau plângere

intervenită ulterior".

Din examinarea acestor dispoziții rezultă că hotărârile

emise de această Comisie erau definitive și obligatorii pentru organele de

aplicare a legii și pentru părțile interesate în sensul de a fi aplicate, dar

nu se interzicea Comisiei Centrale să revină asupra măsurilor dispuse de ea

însăși, în măsura în care le considera nelegale, așa cum a fost în cauza de

fată.

Faptul că această dispoziție a fost abuzivă, nu conduce la

concluzia că nu și-a produs efectele, chiar dacă ulterior preluarea terenului,

în anul 1948, ca urmare a naționalizării, s-a făcut pe numele Academiei Române.

De asemenea, în prezenta cauză instanța nu a fost investită

cu o constatare a nulității acestei decizii, pentru a nu fi avută în vedere.

În consecință, cum acceptarea donației s-a făcut la o dată

ulterioară acestui aviz, respectiv la data de 1 iulie 1947, instanța de apel a

constatat că, în mod corect, prima instanță a admis acțiunea.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât pârâta Academia

Română București cât și reclamanta F.M.A.

I. În recursul său recurenta - pârâtă, Academia Română, a

adus următoarele critici deciziei recurate:

aplicarea greșită a legii.

Astfel, Comisia Centrală de aplicare a Legii de reformă

agrară s-a pronunțat în mod irevocabil prin Hotărârea din 03 octombrie 1946, în

sensul că în urma exproprierii s-a rezervat proprietarului cota legală de 50 ha

de teren agricol, această hotărâre nemaiputând fi atacată cu contestație sau

plângere, potrivit Deciziei Ministrului Secretar de Stat la Departamentul

Agriculturii și Domeniilor din 10 aprilie 1946, publicată în M. Of. din 17

aprilie 1946.

În acest sens hotărârea Comisiei Centrale din 04 aprilie

1947 a fost un act abuziv, fiind lipsită de eficiență juridică.

Un alt argument în sprijinul recurentei - pârâte îl

reprezintă și faptul că preluarea abuzivă ca urma a naționalizării din 1948 s-a

făcut pe numele Academiei Române, prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486

din 1948, act în care se arată că proprietarul de drept al Fermei era, la acea

dată, Academia Română.

S-a mai arătat de recurenta - pârâtă că, potrivit art. 24

alin. (1) din Legea nr. 107/2001, existența și întinderea dreptului de

proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare

măsura preluării abuzive, acest act fiind Hotărârea din 03 octombrie 1946.

fapt ce a dus la stabilirea greșită a situației de fapt.

În acest sens, s-a susținut că instanța de apel nu a analizat

critica potrivit căreia donația nu putea fi anulată pentru lipsa obiectului la

data acceptării donației, deoarece moșia, la acea dată, cuprindea și o pădure

de stejar, teren care nu putea intra sub incidența Legii nr. 187/1945, privind

reforma agrară, astfel încât obiectul donației exista la momentul acceptării,

chiar în situația reținută de instanța de apel, acest obiect al donației fiind

format doar din păduri.

Recurenta - pârâtă a susținut că aceste aspecte rezultă din

actele depuse la dosarul cauzei chiar de către reclamantă, acte care au fost

enumerate de către recurenta - pârâtă.

Ca atare, consideră recurenta - pârâtă, actul de expropriere

din 04 aprilie 1947 chiar dacă s-ar accepta că se referă la exproprierea

întregii suprafețe agricole, acesta, însă, nu se referă la întreg obiectul

donației, și în niciun caz nu se referă la păduri.

făcut dovada comunicării actului de acceptare al donației către donatorul G.Ș.,

această situație reprezentând un motiv de nulitate reținut de prima instanță și

menținut de către instanța de apel.

fiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

II. în recursul său recurenta - reclamantă, F.M.A., a adus

următoarele critici deciziei recurate:

Hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu

greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., deoarece, deși

instanța de apel a respins apelului recurentei - pârâte, nu i-au fost acordate

cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.

La data de 15 ianuarie 2014, recurenta - reclamantă a depus

întâmpinare la recursul formulat de către recurenta - pârâtă.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile

formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru

următoarele considerente:

I. În ce privește recursul recurentei - pârâte, Academia

Română:

Așa după cum, în mod legal, a reținut și curtea de apel,

deși hotărârile Comisiei Centrale erau definitive și obligatorii pentru

organele de aplicare a legii și pentru părțile interesate, potrivit art. 5 din

Decizia Ministrului Secretar de Stat din Departamentul Agriculturii și Domeniilor

din 10 aprilie 1946, împotriva acestora fiind închise orice contestație sau

plângere intervenită ulterior, nu se interzicea, însă, Comisiei Centrale să

revină asupra măsurilor dispuse de ea însăși, în măsura în care aceasta

considera necesar, or, în speța de față, la data de 04 aprilie 1947 Comisia

Centrală de reformă agrară, prin avizul emis, a stabilit că moșia

proprietarului G.Ș. a fost expropriată integral, celelalte dispoziții

anterioare fiind anulate.

Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a confirmat

soluția primei instanțe, care a constatat că actul de donație este nul absolut,

fiind încălcate dispozițiile art. 801 C. civ., donatorul nemaifiind proprietar

asupra bunului ce a făcut obiectul donației, la data acceptării donației.

Argumentația privind faptul că preluarea abuzivă prin Legea

de naționalizare din 1948 s-ar fi făcut pe numele Academiei Române, cu

trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită, deoarece

aceasta vizează starea de fapt, deci temeinicia deciziei recurate, critică ce

nu poate fi formulată în calea de atac, extraordinară, a recursului, cât timp

instanța de apel a reținut că la momentul acceptării actului de donație

proprietarul bunului nu mai era numitul G.Ș., întreaga suprafață de teren fiind

expropriată.

fi reținute.

Deși recurenta - pârâtă încearcă să acrediteze ideea că

instanța de apel nu și-a motivat decizia și nu a analizat toate motivele de

apel, în fapt aceasta este nemulțumită de modul de soluționare a criticilor

sale, instanța de apel analizând criticile formulate de către pârâta -

apelantă, reținând o anumită stare de fapt, anume aceea că las data acceptării

donației, respectiv 01 iulie 1947, donatorul G.Ș. nu mai era proprietarul

bunului imobil, deoarece prin avizul din 04 aprilie 1947, Comisia Centrală de

Reformă Agrară statuase că moșia acestuia fusese expropriată integral.

Cum criticile recurentei - pârâte vizează temeinicia

deciziei recurate, acestea nu mai pot fi analizate în calea de atac a

recursului, punctele 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G.

nr. 138/2000.

de apel nesusținând că nu s-ar fi făcut dovada comunicării actului de acceptare

al donației către donatorul G.Ș., dimpotrivă, instanța de apel reținând că

acceptarea donației a fost comunicată lui G.Ș. însă, la data de 01 iulie 1947,

care este dată ulterioară datei de 04 aprilie 1947, dată la care G.Ș. nu mai

era proprietarul moșiei.

II. În ce privește recursul formulat de către recurenta -

reclamantă F.M.A.:

Critica recurentei - reclamante cu privire la neacordarea

cheltuielilor de judecată nu poate fi reținută deoarece din cuprinsul

încheierii din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a lll-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, rezultă că, la încheierea

dezbaterilor, apărătorul acesteia a arătat, în mod expres, că nu solicită plata

cheltuielilor de judecată, motiv pentru care instanța de apel nu Ie-a acordat.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta Academia

Română București și de reclamanta F.M.A. împotriva Deciziei civile nr. 374/ A

din 24 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2014.