ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1841/2016

Decizia nr. 1841/2016

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Judecata în fața instanței de revizuire. Hotărârea atacată și sentințele civile pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 29.11.2005, sub nr. x/3/2005, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Academia Română, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. 3387 din 16 decembrie 1963 de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August, Regiunea București, prin care autoarea sa, B., a donat pârâtei imobilul situat în București, sector 2.

În urma administrării probei cu înscrisuri și a celei cu declarațiile martorilor C. și D., Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 472 din 28 martie 2006, prin care a admis cererea și a constatat nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. 3387 din 16 decembrie 1963 de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August, Regiunea București, reținând lipsa intenției donatoarei de a dona, derivată din împrejurarea exprimării consimțământului în urma unor presiuni și amenințări.

Această sentință a rămas definitivă, prin decizia civilă nr. 590 din 08 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și irevocabilă, prin decizia nr. 3669 pronunțată la 04.05.2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

La 17.01.2013, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost înregistrată cererea de revizuire prin care Academia Română a solicitat schimbarea sentinței civile nr. 472 din 28 martie 2006 pronunțată de același tribunal, în contradictoriu cu intimata A., în sensul respingerii cererii.

În motivare, a arătat că în dosarul finalizat prin sentința atacată cu revizuire, pretinsele presiuni exercitate asupra donatoarei au fost probate exclusiv prin declarațiile martorilor C. și D.

A mai arătat că a solicitat Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 să efectueze cercetări față de cele două persoane audiate ca martori, cu privire la comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, iar prin rezoluția din 28.01.2011, confirmată prin cea din 31.01.2011, s-a dispus începerea urmăririi penale față de C. și D., pentru săvârșirea acestei infracțiuni.

Revizuenta a precizat că dosarul penal a fost soluționat printr-o ordonanță, la data de 16.10.2012, prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale față de numitul D., pentru că intervenise decesul acestuia și scoaterea de sub urmărire penală a numitei C., căreia i-a fost aplicată o sancțiune cu caracter administrativ. Autoarea căii extraordinare de atac a subliniat că deși Parchetul a reținut că numita C. a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza care a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2005 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, a dispus scoaterea acesteia de sub urmărire penală numai în considerarea vârstei înaintate, a lipsei antecedentelor penale, a atitudinii de recunoaștere a afirmațiilor făcute în fața instanței, dar și a împrejurărilor concrete ale comiterii faptei, care au relevat un grad redus de pericol social și o atingere minimă a valorilor sociale ocrotite.

Prin sentința civilă nr. 1874 din 23 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepțiile prematurității și inadmisibilității, a admis cererea, a încuviințat în parte revizuirea sentinței civile nr. 472 din 28 martie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în ceea ce privește consimțământul donației și a acordat un nou termen, pentru evocarea fondului.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de revizuire a reținut că excepția prematurității nu este fondată, deoarece termenul prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. a început să curgă din ziua în care partea a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală; în acest context, a notat că ordonanța de scoatere de sub urmărire penală din 16.10.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 a fost comunicată revizuentei la 12.12.2012, moment în raport cu care cererea de revizuire promovată la 17.01.2013 a fost formulată în termen.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, tribunalul a subliniat că, și în lipsa unei hotărâri penale, art. 322 pct. 4 C. proc. civ. recunoaște deschisă calea de atac a revizuirii când această împrejurare este cauzată de împedimente de natură legală și care în speță sunt reprezentate, pe de o parte, de decesul martorului D., iar pe de altă parte, de gradul de pericol social redus, vârsta și atitudinea procesuală a martorei C.

Pe fond, instanța a reținut că în motivarea cererii soluționate prin sentința a cărei revizuire se solicită, reclamanta A. a invocat două motive de nulitate absolută a donației, respectiv lipsa cauzei juridice a liberalității și neîndeplinirea condițiilor de formă. Dintre acestea două, tribunalul a apreciat ca fiind fondat doar motivul privind lipsa consimțământului valabil exprimat, în raport de dispozițiile art. 948 pct. 2 și 4 C. civ., în considerarea declarațiilor celor doi martori audiați, C. și D.

În continuare, instanța de revizuire a prezentat citate ample din ordonanța Parchetului emisă la 16.10.2012, notând că, deși procurorul a reținut că martorii făcuseră declarații ce nu corespundeau realității, a dispus totuși încetarea urmăririi penale față de numitul D., deoarece intervenise decesul acestuia, precum și scoaterea de sub urmărire penală a numitei C., căreia i-a fost aplicată o sancțiune cu caracter administrativ, motivat de gradul redus de pericol social al faptei, de vârsta acesteia și de atitudinea sa procesuală, de recunoaștere a faptei imputate.

A mai subliniat prima instanță că aspectele constatate de procuror au făcut obiect al controlului judecătoresc și au fost menținute prin sentința penală nr. 1343 din 24 aprilie 2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, care a reținut atât caracterul mincinos al afirmațiilor făcute de martora C., cât și justețea aplicării față de aceasta a unei sancțiuni cu caracter administrativ, din perspectiva lipsei antecedentelor penale și a vârstei sale, chiar dacă nu și a urmărilor faptei.

Cum proba cu declarațiile care nu corespund realității ale celor doi martori a cântărit hotărâtor la dezlegarea pricinii, tribunalul, apreciind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., a admis cererea de revizuire, în limitele expuse mai sus și a stabilit un nou termen, pentru evocarea fondului.

În urma probatoriului administrat, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 812 din 02 iulie 2014, prin care a respins cererea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Academia Română, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a subliniat caracteristicile juridice ale contractului de donație, așa cum acestea derivă din interpretarea art. 801 C. civ. și a reținut că analiza cauzei unei asemenea convenții trebuie făcută pornind de la specificul actului, ca liberalitate, voința de a dispune neputând fi separată de scopul determinant care trebuie să se afle la baza încheierii actului. Prin urmare, a notat că intenția de donație (animus donandi) și motivul ce îl determină pe donator să facă o liberalitate alcătuiesc cauza donației, cele două elemente neputând fi examinate separat.

Pornind de la aceste considerente de principiu, tribunalul a notat că actul de donație a fost încheiat după instaurarea puterii comuniste, împrejurare de natură a naște, în favoarea reclamantei, o prezumție relativă în sensul că liberalitatea ar fi putut fi făcută în lipsa lui animus donandi, pentru a fi evitate repercusiuni din partea noului regim instalat.

Cauza actului de donație se formează, a reținut prima instanță, din scopul imediat urmărit de donator, și care constă în manifestarea dorinței sale de a dărui (animus donandi) și scopul mediat, respectiv motivul care îl determină pe donator să renunțe la bunul său, constituind astfel în favoarea donatarului o liberalitate.

Cauza este falsă când există asupra scopului imediat (causa proxima), dar și atunci când există eroare asupra scopului mediat (causa remota) - o asemenea eroare nefiind incidentă în speță.

În schimb, tribunalul a apreciat că nu a lipsit intenția de a gratifica, din acest punct de vedere susținerile reclamantei fiind contrazise de probele administrate.

Astfel, a reținut că donarea imobilului către Academia Română s-a făcut din dorința de a gratifica, fără nicio presiune morală, materială sau politică asupra ascendenților reclamantei, profesorul E. și B., soția sa supraviețuitoare.

Examinând, în acest context, declarația martorului F., care a avut calitatea de executor testamentar al profesorului E., prima instanță a constatat că donația făcută de B. a respectat dorința defunctului său soț, că toate doleanțele formulate de donatoare au fost respectate, fiind îngăduit persoanelor care ocupau casa să locuiască acolo în continuare, unele chiar până la sfârșitul vieții; de aceea, a subliniat că intrarea Academiei în posesia imobilului s-a făcut gradual, începând cu anul 1963. De asemenea, tribunalul a subliniat că în aceeași notă se încadrează și declarațiile martorilor G., H., dar și ale celor propuși de reclamantă, respectiv I. ori J., care au arătat nu doar că asupra familiei E. nu au fost făcute presiuni, ci și că profesorul E. a dorit să doneze casa Academiei Române, aceasta preluând imobilul gradual, pe măsură ce persoanele care îl ocupau s-au mutat ori au decedat.

În sensul că intenția profesorului E., respectată ulterior decesului său de către soția supraviețuitoare, a fost aceea de a dona imobilul Academiei Române, se înscrie, a apreciat tribunalul, și atitudinea sa, manifestată anterior instaurării regimului comunist, de a-și dona biblioteca.

Totodată, prima instanță a prezentat amplu corespondența dintre semnatarii actului de donație, prin care donatarul transmite mulțumirile sale donatoarei, care, la rândul său, arată în repetate rânduri că gestul făcut respectă și duce la îndeplinire ultima voință a defunctului soț.

În final, prezentând o vastă jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a subliniat că revizuirea unei hotărâri irevocabile nu încalcă supremația dreptului, în măsura în care ea fusese pronunțată în urma audierii unor martori nesinceri; de asemenea, a mai notat că dreptul la un proces echitabil și la respectarea proprietății trebuie să fie reținute ca principii în favoarea ambelor părți litigante, iar nu doar a reclamantei.

Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva sentinței civile nr. 1874 din 23 octombrie 2013 și sentinței civile nr. 812 din 02 iulie 2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 445/A din 02.10.2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că excepția prematurității cererii a fost corect soluționată de tribunal, în considerarea faptului că cererea de revizuire a fost formulată în termenul de o lună prevăzut de art. 324 C. proc. civ., și calculat de la momentul comunicării ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, respectiv de la 20.12.2012, când autoarea căii de atac a revizuirii a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai putea face printr-o hotărâre penală.

Totodată, a mai apreciat că în mod legal a fost soluționată și excepția de inadmisibilitate a revizuirii, deoarece reglementarea cuprinsă în art. 322 pct. 4 C. proc. civ. cuprinde două ipoteze, respectiv existența unei hotărâri definitive a instanței penale și cea în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, din cauza unor impedimente legale.

În continuare, curtea de apel a notat că prin ordonanța din 16.10.2012 s-a dispus încetarea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă față de D., întrucât a intervenit decesul acestuia și scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei C., procurorul apreciind că, deși fapta acesteia întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, aplicarea unei amenzi administrative reprezintă o sancțiune suficientă, în considerarea vârstei acesteia și a lipsei antecedentelor penale.

A reținut și că ordonanța a fost supusă controlului judiciar, iar prin sentința penală nr. 1343/2013, Judecătoria sectorului 4 București a respins plângerea. În considerentele sentinței, Judecătoria a reținut că declarațiile martorilor J., I. și F. au relevat o situație de fapt contrară celei pe care martora C. a susținut-o în fața instanței de judecată, respectiv faptul că în realitate nu au existat presiunile sau amenințările la care cea din urmă făcuse referire. Așadar, deși a reținut caracterul mincinos al afirmațiilor martorei C. și cu toate că a considerat că aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ acestei persoane este discutabilă în raport cu urmările faptei și justificată numai de lipsa antecedentelor penale și de vârsta făptuitoarei, instanța a respins plângerea care fusese promovată doar de către C., tocmai pentru a nu-i înrăutăți situația în propria cale de atac, în aplicarea principiului non reformatio in pejus.

Instanța de prim control judiciar a înlăturat raționamentul juridic propus de către apelantă, potrivit căruia mărturia defunctului D. nu a fost contestată prin cererea de revizuire, notând, în primul rând, că în însuși cuprinsul cererii, au fost indicate ambele mărturii ca nefiind corespunzătoare realității, iar în al doilea rând, că judecătorul are dreptul de a constata existența infracțiunii, atunci când există un impediment legal pentru pronunțarea unei hotărâri penale. Dincolo de acest aspect, a subliniat totuși existența unei hotărâri în materie penală care consfințește caracterul mincinos al declarațiilor celoi doi martori, care fundamentaseră soluția de admitere a acțiunii și de constatare a nulității absolute a contractului de donație.

Cu privire la caracterul determinant al depozițiilor celor doi martori, curtea de apel a precizat că sentința atacată pe calea revizuirii a fost pronunțată exclusiv în considerarea acestor declarații.

În analiza situației de fapt, a subliniat că donația s-a făcut la scurt timp de la decesul lui E., intervenit la 14.12.1962. După cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 42 din 03 septembrie 1963, singura moștenitoare legală a defunctului a fost soția sa, B., copiii fiind străini de succesiune.

Instanța de apel a apreciat ca fiind relevant, în examinarea intenției de a gratifica, înscrisul în care executorul testamentar, în urma deschiderii testamentului profesorului E., a înaintat Academiei Române la 20.06.1963 cererea soției supraviețuitoare B., de acceptare a donației, cu condiția respectării dreptului de habitație pentru sine și pentru nepoata sa, K. Sub semnătura B., aceasta solicita acceptarea donației sale, ca interpretare a voinței soțului său, „întemeietorul geografiei moderne în țara noastră, care și-a donat biblioteca sa științifică Academiei”, exprimându-și dorința „de a dona Academiei R.P.R. - pentru Institutul Geologie, Geografie - imobilul proprietatea mea (...)”.

Interpretând acest înscris, curtea de apel a considerat că dorința defunctei de a gratifica Academia Română cu imobilul menționat fusese manifestă, aceasta precizând că gestul său respecta voința soțului predecedat.

La rândul ei, Academia Română a inițiat o serie de demersuri, pentru a analiza posibilitatea acceptării donației, în condițiile în care aceasta era făcută sub rezerva uzufructului și a dreptului de habitație, donatoarea solicitase scutirea de taxa succesorală, iar imobilul era locuit de 8 persoane, așa încât Institutul nu putea folosi decât o mică parte din clădire. În acest sens, într-un referat întocmit la data de 22.07.1963, s-a menționat că „Academia R.P.R. nu a acceptat nici o donație de imobile ocupate de locatari, întrucât evacuarea acestora este greu de realizat și de lungă durată, iar preluarea unor imobil în atari condițiuni ridică probleme de administrarea, întreținerea, străine profilului instituției noastre”.

Curtea de apel a constatat că aceste înscrisuri au fost coroborate de instanța fondului cu răspunsul Academiei Române la interogatoriul propus de reclamantă și cu declarațiile martorilor audiați, din care rezultă fără echivoc că donația imobilului pentru Academia Română, respectiv Institutul de Geografie, s-a făcut din dorința de a gratifica, fără nicio presiune morală, materială ori politică, atât asupra profesorului E., cât și asupra soției sale supraviețuitoare, B.

Având în vedere aceste considerente, a apreciat că reclamanta nu a răsturnat prezumțiile legale instituite de art. 967 C. civ., intenția de a gratifica existând din partea donatoarei, care a adus la îndeplinire ultima dorință a soțului său, așa încât, notând și că revizuirea, în speță, a unei hotărâri irevocabile care prezintă „defecte fundamentale” nu încalcă nici principiul securității raporturilor juridice, nici pe cel al supremației dreptului, în sensul constant statuat de către contenciosul european, instanța de prim control judiciar a respins apelul, ca nefondat.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului și, în principal, respingerea cererii de revizuire, ca prematură, ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată și în subsidiar, admiterea acțiunii și constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. 3387 din 16 decembrie 1963 de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August, Regiunea București.

În motivare, recurenta a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece instanța s-a pronunțat asupra unor cereri care nu au fost formulate de către revizuentă, cu încălcarea astfel a principiului disponibilității și a limitelor învestirii, că ea este nemotivată sau conține motive contradictorii și străine de natura pricinii și că a fost dată cu încălcarea și greșita aplicare a legii; au fost invocate, astfel, motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de nelegalitate, recurenta a arătat că deși pe calea revizuirii, titulara căii de atac a invocat existența unei hotărâri definitive de condamnare a martorei C., fără să invoce același gen de hotărâre și față de martorul D. și fără să solicite stabilirea pe cale incidentală a săvârșirii de către acesta a infracțiunii de mărturie mincinoasă, instanțele anterioare au încălcat limitele învestirii, prin încadrarea din oficiu a ipotezei situației de fapt în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. În aceste condiții, recurenta a arătat că atât timp cât partea adversă nu a solicitat revizuirea hotărârii pentru existența unei hotărâri de condamnare față de martorul D., nu exista niciun temei care să susțină admiterea revizuirii în considerarea unui asemenea motiv. De aceea, a precizat că simpla menționare în cuprinsul cererii de revizuire a soluției adoptate de procuror și cu privire la această persoană, fără să se solicite în mod expres ca revizuirea să fie analizată și din această perspectivă, respectiv fără să se pretindă că, față de acest martor, există o hotărâre de condamnare sau să se solicite stabilirea pe cale incidentală a existenței infracțiunii, nu echivalează cu invocarea motivului de revizuire.

Or, ignorând limitele deduse judecății și nesocotind caracterul excepțional al căii de atac, care impune o analiză restrictivă, recurenta a apreciat că instanțele anterioare au acordat în mod nelegal mai mult decât s-a cerut.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., autoarea căii de atac a arătat că instanța nu a analizat cerințele prevăzute de lege, care vizează fie condamnarea definitivă a unui martor pentru o infracțiune legată de pricină, fie stabilirea pe cale incidentală a existenței infracțiunii, argumentația curții de apel limitându-se la aprecieri subiective, eronate și contradictorii. Astfel, a indicat că, în ceea ce o privește pe martora C., instanța de apel a reținut, pe de o parte, că există o hotărâre care consfințește caracterul mincinos al afirmațiilor acesteia, dar pe de altă parte s-a substituit instanței penale, făcând o serie de aprecieri asupra caracterului depozițiilor sale. A mai susținut că noțiuni precum „consfințește caracterul mincinos”, „nu s-a dispus achitarea” sunt străine de cele avute în vedere de dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., care fac trimitere, în mod univoc, la existența unei hotărâri de condamnare pentru o infracțiune privitoare la pricină. Cu privire la martorul D., recurenta a evocat contrarietatea cuprinsă în considerentele deciziei, în care s-a susținut existența unei hotărâri penale care ar consfinți caracterul mincinos al mărturiei sale, după ce anterior se reținuse că împotriva ordonanței procurorului nu a formulat plângere decât învinuita C.; totodată, a apreciat că și dacă s-ar considera că hotărârea pronunțată în soluționarea plângerii împotriva ordonanței procurorului ar îndeplini condițiile hotărârii penale de condamnare la care face referire art. 322 pct. 4 C. proc. civ., controlul judiciar nu s-a realizat și cu privire la mărturia lui D., care nu fusese parte în cauză.

Pe de altă parte, în cadrul aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a arătat că instanța de apel nu a motivat înlăturarea criticii vizând încălcarea autorității de lucru judecat.

În dezvoltarea acestei susțineri, a precizat că prin hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat, instanța a reținut că actul de donație a fost încheiat cu nerespectarea a două condiții de fond, respectiv consimțământul valabil și cauza licită, iar cererea de revizuire a fost admisă în parte, doar în ceea ce privește lipsa consimțământului, ceea ce face ca hotărârea atacată să fi rămas irevocabilă sub aspectul celuilalt motiv de nulitate reținut, respectiv lipsa cauzei, iar statuările sale să fi intrat în puterea lucrului judecat.

De aceea, recurenta a susținut că atât timp cât lipsa cauzei se constituie, ea însăși, într-o condiție de nulitate a actului juridic, respingerea cererii prin sentința pronunțată ulterior încuviințării în parte a revizuirii reprezintă o măsură nelegală, care încalcă autoritatea de lucru judecat.

Subsumat celui de-al treilea motiv de nelegalitate invocat, recurenta a arătat că cererea de revizuire este inadmisibilă, întrucât ordonanța procurorului, în raport cu care instanța a apreciat că declarațiile martorilor nu au corespuns adevărului, nu constituie o hotărâre judecătorească, așa încât asimilarea actului emis de procuror unei hotărâri definitive, în analiza cererii de revizuire, relevă o modalitate prin care instanța a adăugat la lege. Mai mult, dacă în cazul martorului D., nu există nicio constatare judecătorească a nesincerității declarațiilor sale, în ceea ce o privește pe martora C., sentința pronunțată în soluționarea plângerii formulate împotriva ordonanței procurorului nu poate fi asimilată unei hotărâri de condamnare. Pe de altă parte, recurenta a mai susținut că în condițiile decesului martorului D., verificarea infracțiunii nu se mai putea face nici măcar pe cale incidentală.

Circumscris aceluiași motiv de recurs, a arătat că instanța de revizuire a fost sesizată numai în considerarea declarației de martor susținută de către C., nu și a celei prezentate de D. În aceste condiții, cum depoziția martorei C. nu a fost singura probă administrată, de natură a fundamenta hotărârea atacată pe calea revizuirii, recurenta a arătat că ea nu avea un caracter determinant, împrejurare față de care calea de atac ar fi trebuit respinsă, ca inadmisibilă.

De asemenea, în cadrul motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., autoarea căii de atac a invocat greșita aplicare a art. 1191 C. civ., care interzice folosirea probei cu martori în contra sau peste ceea ce cuprinde un înscris. În acest sens, a arătat că argumentele expuse de instanțele anterioare, cu privire la verificarea consimțământului, se raportează nu la persoana donatoarei, ci a soțului său predecedat, profesorul E., cu toate că, în mod expres, analiza testamentului acestuia relevă că voința sa de a gratifica Academia Română a fost limitată la transmiterea bibliotecii sale, iar nu și a imobilului.

Totodată, recurenta a invocat și greșita aplicare a art. 966 C. civ.

În cadrul acestei critici, a apreciat că instanțele anterioare, intrând nepermis, cu încălcarea autorității de lucru judecat, în analiza cauzei juridice a actului de donație, ar fi trebuit să aibă în vedere toate circumstanțele încheierii acestuia, pentru a stabili dacă donatoarea a avut intenția de a gratifica sau dacă intenția sa a fost străină de acest scop.

În această ordine de idei, recurenta a susținut că instanțele au ignorat probe importante din dosar, din a căror coroborare rezultă că presiunile morale s-au întins pe o perioadă îndelungată, atât asupra soțului donatoarei, cât și asupra donatoarei.

Astfel, a arătat că instanțele ar fi trebuit să aibă în vedere și mărturia depusă de D., având în vedere considerentele expuse mai sus, să aibă în vedere și împrejurarea că regimul represiv nu permitea exprimarea în mod real a unei voințe libere atunci când intra în discuție donarea unui bun - ceea ce avea aptitudinea de a naște prezumția relativă de inexistență a animus donandi -, să valorifice faptul că, anterior încheierii contractului, asupra familiei E. fuseseră aplicate o serie de măsuri de asuprire și să dea eficiență declarației martorului G., din care rezultă că intenția B. era străină de animus donandi, ci era aceea ca spațiul să fie donat Institutului, doar pentru că nu dorea ca alte persoane să-l ocupe.

La data de 17.06.2016, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În urma decesului recurentei, intervenit la 17.01.2016, Înalta Curte a dispus la termenul de la 21.06.2016 introducerea în cauză, în calitate de recurenți, a moștenitorilor acesteia, L. și M., a căror calitate a fost dovedită prin certificatul de calitate de moștenitor nr. 7 din 16 mai 2016 eliberat de Biroul Individual Notarial N.; la rândul lor, aceștia au depus la dosar un înscris, prin care au precizat că-și însușesc recursul promovat de către autoarea lor.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În mod expres, recurenții au invocat trei motive de nelegalitate, cărora le-au subsumat mai multe critici; astfel, au apreciat că prin hotărârea atacată instanța a dat mai mult decât s-a cerut, că decizia este nemotivată sau cuprinde o motivare fie contradictorie, fie străină de natura pricinii și că este dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii; au fost invocate, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Cu prioritate, Înalta Curte notează că, deși au criticat păstrarea în apel a soluției date de prima instanță excepției prematurității și au solicitat, prin petitul memoriului de recurs, modificarea deciziei în acest sens, recurenții nu au prezentat niciun argument de nelegalitate a respectivei măsuri, așa încât dispoziția curții de apel sub acest aspect nu va mai fi reevaluată.

În examinarea primului motiv de nelegalitate, se cuvine subliniat că ipoteza art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în limitele în care a fost invocată (plus petita), permite modificarea hotărârii în cazul în care dispozitivul cuprinde o pronunțare asupra unei cereri neformulate, așadar cu încălcarea regulii cuprinse în art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Un asemenea caz nu este incident în speță, pentru că instanța de apel a dat o soluție apelului cu care a fost învestită și nu s-a pronunțat asupra unor cereri neformulate, așa încât critica recurenților nu se circumscrie ipotezei plus petita.

Pe de altă parte, recurenții susțin că instanțele anterioare ar fi încălcat limitele învestirii, întrucât revizuenta nu a invocat existența unei hotărâri definitive de condamnare a martorului D. și nu a solicitat stabilirea pe cale incidentală a săvârșirii de către acesta a infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Este real că, în condițiile decesului acestei persoane - împrejurare față de care a fost adoptată soluția de încetare a urmăririi penale -, stabilirea pe cale incidentală a săvârșirii unei infracțiuni nu mai era posibilă, cu atât mai mult cu cât însuși art. 322 pct. 4 C. proc. civ. nu permite ca o asemenea judecată să aibă loc fără citarea celui învinuit de săvârșirea infracțiunii.

De altfel, analiza de detaliu a deciziei recurate relevă faptul că nu s-a stabilit, pe cale incidentală, că martorul D. ar fi săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Cu toate acestea, Înalta Curte consideră necesar să sublinieze că atât timp cât probatoriul - care nu poate fi reevaluat în această fază a procesului - a condus spre concluzia că mărturia numitei C. nu a corespuns realității, teoria recurenților potrivit căreia declarația (de altfel, concordantă) a martorului D. a corespuns realității relevă nu doar o gravă fractură de logică juridică, ci este și expresia unui raționament speculativ și a unui silogism lipsit de valabilitate.

În realitate, în cercetarea făcută în privința declarațiilor martorei C. s-au verificat elemente de fapt, comune ambelor declarații.

În astfel de condiții, Înalta Curte impune părților concluzia că situația de fapt relatată concordant în ambele declarații a fost infirmată în urma cercetării efectuate față de C., așa încât recurenții nu mai pot susține existența în concurs a două mărturii opuse, de valoare egală, nemaiputându-se prevala, practic, de declarația martorului D.

Argumentele de mai sus răspund și criticii legate de nemotivarea deciziei, cu sublinierea că motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii trebuie înțelese ca modalități de natură a afecta silogismul judiciar și a conduce spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată.

Susținerea recurenților potrivit căreia instanța nu a analizat cerințele prevăzute de lege, care vizează fie condamnarea definitivă a unui martor pentru o infracțiune legată de pricină, fie stabilirea pe cale incidentală a existenței infracțiunii nu este reală; dimpotrivă, instanțele anterioare au expus ample considerații atât de ordin teoretic, cât și de ordin faptic, aplicând apoi legea la situația de fapt identificată în mod corect.

Este adevărat că ordonanța procurorului nu constituie o hotărâre definitivă de condamnare, în sensul art. 322 pct. 4 C. proc. civ. Cu toate acestea, ordonanța nr. x/P/2011 din 16.10.2012 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București și rezoluția nr. 39/II-2/2013 emisă de prim-procurorul aceluiași Parchet au fost supusă controlului judecătoresc, Judecătoria sectorului 4 București pronunțând sentința penală nr. 1343 din 25 aprilie 2013, prin care a respins plângerea, reținând însă în considerente caracterul mincinos al afirmațiilor martorei C. O astfel de hotărâre nu poate fi ignorată cel puțin sub aspectul valorii sale probatorii, în circumstanțele factuale ale speței, chiar dacă nu poate fi asimilată celei la care se referă art. 322 pct. 4 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, în considerarea vârstei făptuitoarei și a lipsei antecedentelor sale penale, are menirea de a înlocui o eventuală răspundere penală.

Dacă este real că instanța de apel a reținut că există o hotărâre care consfințește caracterul mincinos al afirmațiilor martorei C. - un asemenea considerent fiind, de altfel, corect -, nu se poate aprecia că aceeași instanță s-ar fi substituit uneia penale atunci când a făcut aprecieri asupra caracterului depozițiilor sale, tocmai pentru că, lăsând la îndemâna instanței civile stabilirea pe cale incidentală a infracțiunii, legiuitorul a exclus posibilitatea ca ea să se substituie instanței penale, ci a avut în vedere existența unor impedimente de ordin legal care opresc instanța penală să se pronunțe.

Recurenții au susținut că noțiuni precum „consfințește caracterul mincinos”, „nu s-a dispus achitarea” sunt străine de cele avute în vedere de dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., care fac trimitere, în mod univoc, la existența unei hotărâri de condamnare pentru o infracțiune privitoare la pricină. Nici această critică nu poate fi primită, de vreme ce însuși textul de lege evocat de către autorii căii de atac permite stabilirea, pe cale incidentală, a infracțiunii și nu limitează revizuirea doar la ipoteza existenței unei hotărâri definitive de condamnare.

Cu privire la martorul D., recurenții au arătat că și dacă hotărârea pronunțată în soluționarea plângerii împotriva ordonanței procurorului ar îndeplini condițiile hotărârii penale de condamnare la care face referire art. 322 pct. 4 C. proc. civ., controlul judiciar nu s-a realizat și cu privire la mărturia lui D., care nu fusese parte în cauză, dar cu privire la acest aspect dezlegarea Înaltei Curți a fost prezentată în cele anterior expuse.

Pe de altă parte, în cadrul aceluiași motiv de nelegalitate, recurenții au arătat că instanța de apel nu a motivat înlăturarea criticii vizând încălcarea autorității de lucru judecat.

În dezvoltarea acestei susțineri, au precizat că prin hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat, instanța a reținut că actul de donație a fost încheiat cu nerespectarea a două condiții de fond, respectiv consimțământul valabil și cauza licită, iar cererea de revizuire a fost admisă în parte, doar în ceea ce privește lipsa consimțământului, ceea ce face ca hotărârea atacată să fi rămas irevocabilă sub aspectul celuilalt motiv de nulitate reținut, respectiv lipsa cauzei, iar statuările sale să fi intrat în puterea lucrului judecat.

De aceea, recurenții au susținut că, atât timp cât lipsa cauzei se constituie, ea însăși, într-o condiție de nulitate a actului juridic, respingerea cererii prin sentința pronunțată ulterior încuviințării în parte a revizuirii reprezintă o măsură nelegală, care încalcă autoritatea de lucru judecat.

În examinarea acestei critici, instanța supremă notează că dihotomia propusă de către autorii recursului nu concordă cu cea cu care a fost învestită instanța care a pronunțat sentința atacată pe calea revizuirii și care a fost subliniată și de către curtea de apel.

Astfel, în motivarea cererii de constatare a nulității absolute a contractului de donație au fost invocate două argumente: lipsa cauzei juridice și neîndeplinirea condițiilor de formă.

Instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire a apreciat ca fiind fondat doar motivul privind lipsa consimțământului valabil exprimat, în raport de dispozițiile art. 948 pct. 2 și 4 C. civ., în considerarea declarațiilor celor doi martori audiați, C. și D.

În continuare, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 1874 din 23 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a încuviințat în parte revizuirea sentinței civile nr. 472 din 28 martie 2005 pronunțată de secția a III-a civilă a aceluiași tribunal, în ceea ce privește consimțământul donației, acordând un nou termen, pentru evocarea fondului.

O asemenea statuare este profund eronată, dar ea nu a format obiect al criticii în apel și nici în recurs nu au fost prezentate argumente de natură să o combată, deoarece o asemenea atitudine nu ar fi adus recurenților niciun beneficiu.

Cu toate acestea, se cuvine subliniat că normele de drept procesual civil nu îngăduie soluționarea revizuirii într-o astfel de modalitate.

Potrivit art. 327 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, sub rezerva ipotezei reglementate de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., când anulează cea din urmă hotărâre.

Această reglementare legală a soluțiilor pe care le poate pronunța instanța de revizuire dă expresie scopului căii de atac în discuție, care constă, de regulă, în cel de a îndepărta erorile săvârșite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea atacată.

Așadar, ca efect al încuviințării revizuirii, instanța nu ar fi putut să nu procedeze la schimbarea sentinței atacate, păstrând-o, așa cum susțin recurenții, deoarece o asemenea abordare ar goli de conținut însăși natura specifică a acestei căi de atac, și anume aceea de retractare.

Distinct de aceste considerente, chiar dacă atât legea, în art. 948 pct. 2 și 4 C. civ., cât și doctrina tratează separat consimțământul și cauza, ca elemente de fond ale actului juridic civil, se cuvine subliniat că în materia donațiilor, cauza actului, care constă în manifestarea intenției de a dona (animus donandi) este absorbită în consimțământ, înțeles ca manifestare exteriorizată a voinței care cuprinde o astfel de intenție.

De aceea, chiar dacă revizuirea a fost soluționată, prin prima hotărâre a tribunalului, în modalitatea extrem de criticabilă expusă mai sus, menționarea în cuprinsul dispozitivului a faptului că revizuirea urma a viza doar consimțământul trebuie înțeleasă în sensul că sentința civilă nr. 472 din 28 martie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, urma a fi retractată sub aspectul consimțământului (care, în materia donației, reprezintă exteriorizarea intenției de a dona, absorbind astfel cauza actului), nu și al cerințelor de formă - statuările date sub acest aspect fiind singurele care au intrat în puterea lucrului judecat.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că cererea de revizuire este inadmisibilă, întrucât ordonanța procurorului, în raport cu care instanța a apreciat că declarațiile martorilor nu au corespuns adevărului, nu constituie o hotărâre judecătorească, așa încât asimilarea actului emis de procuror unei hotărâri definitive, în analiza cererii de revizuire, relevă o modalitate prin care instanța a adăugat la lege. Mai mult, dacă în cazul martorului D. nu există nicio constatare judecătorească a nesincerității declarațiilor sale, în ceea ce o privește pe martora C. sentința pronunțată în soluționarea plângerii formulate împotriva ordonanței procurorului nu poate fi asimilată unei hotărâri de condamnare. Pe de altă parte, recurenții au mai susținut că, în condițiile decesului martorului D., verificarea infracțiunii nu se mai putea face nici măcar pe cale incidentală.

Toate aceste critici și-au primit un răspuns în considerentele prezentate mai sus, așa încât reluarea lor este inutilă.

Circumscris aceluiași motiv de recurs, s-a mai arătat că instanța de revizuire a fost sesizată numai în considerarea declarației de martor susținută de către C., nu și a celei prezentate de D. În aceste condiții, cum depoziția martorei C. nu a fost singura probă administrată, de natură a fundamenta hotărârea atacată pe calea revizuirii, recurenții au arătat că ea nu avea un caracter determinant, împrejurare față de care calea de atac ar fi trebuit respinsă, ca inadmisibilă.

Și în ceea ce privește pretinsa lipsă a caracterului determinant a mărturiei unei singure persoane, Înalta Curte a prezentat considerentele anterior; din analiza acestora, rezultă că recurenții nu se mai pot prevala de declarația de martor a lui D.

De asemenea, în cadrul motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., autorii căii de atac au invocat greșita aplicare a art. 1191 C. civ., care interzice folosirea probei cu martori în contra sau peste ceea ce cuprinde un înscris.

Se cuvine subliniat însă că proba testimonială nu a fost administrată în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, ci în combaterea unui fapt juridic, după cum în mod judicios a reținut și curtea de apel.

Totodată, recurenții au invocat și greșita aplicare a art. 966 C. civ., apreciind că instanțele anterioare, intrând nepermis, cu încălcarea autorității de lucru judecat, în analiza cauzei juridice a actului de donație, ar fi trebuit să aibă în vedere toate circumstanțele încheierii acestuia, pentru a stabili dacă donatoarea a avut intenția de a gratifica sau dacă intenția sa a fost străină de acest scop.

Toate argumentele expuse în cadrul acestei critici urmăresc însă doar o reevaluare a materialului probator; astfel, recurenții au susținut că instanțele au ignorat probe importante din dosar, cu toate că ar fi trebuit să aibă în vedere și mărturia depusă de D., dar și împrejurarea că regimul represiv nu permitea exprimarea în mod real a unei voințe libere atunci când intra în discuție donarea unui bun, să valorifice faptul că, anterior încheierii contractului, asupra familiei E. fuseseră aplicate o serie de măsuri de asuprire și să dea eficiență declarației martorului G., din care rezultă că intenția B. era străină de animus donandi, ci era aceea ca spațiul să fie donat Institutului doar pentru că nu dorea ca alte persoane să-l ocupe.

Or, acestea sunt împrejurări de fapt, stabilite de instanțele de fond pe baza vastului probatoriu administrat, care scapă însă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Având în vedere toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este una legală, criticile aduse la adresa ei neavând aptitudinea de a o modifica, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți M. și L. împotriva deciziei civile nr. 445/A din 02 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 noiembrie 2016.