ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4616/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, sub nr. 52697/3/2010 la data de 01 noiembrie 2010, reclamanta SC S. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC L.B. SRL și cu Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, anularea certificatului de înregistrare a mărcii „La S.” din 28 octombrie 2005, emis în favoarea pârâtei, prevalându-se de dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (4) lit. b) și c), art. 3 lit. d), art. 47 alin. (1) lit. e), dar și pe art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 și art. 1 și 8 din Convenția de la Paris din anul 1883, potrivit cererii completatoare depuse de reclamantă la 6 ianuarie 2011, în ce privește motivul de anulare a înregistrării mărcii cu rea-credință; cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea formulată la data de 02 decembrie 2010, pârâta SC L.B.

SRL a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată; totodată, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în privința cererii de anulare a înregistrării mărcii sale, pentru motivul prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, în aplicarea dispozițiilor art. 47 alin. (3) din același act normativ, termenul de prescripție de 5 ani fiind împlinit la 29 octombrie 2010. Prin încheierea de ședință de la termenul din 10 februarie 2011, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, reținând, pe de o parte, faptul că pentru motivul prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din lege, acțiunea este imprescriptibilă, iar pe de altă parte, că pentru celelalte motive de nulitate, termenul de prescripție curge de la data la care certificatul de înregistrare a mărcii devine opozabil terților prin publicare în BOPI, care s-a făcut în cursul anului 2006, astfel încât, acțiunea formulată la data de 1 noiembrie 2010 se situează înăuntrul termenului de 5 ani prevăzut de art. 47 alin. (3) din Legea nr. 84/1998.

Prin sentința civilă nr. 1346 din 14 iulie 2011, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată; s-a luat act că pârâta SC L.B. SRL nu a solicitat cheltuieli de judecată. Instanța a stabilit premisa analizării cererii, anume prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (4), art. 47 alin. (2), 48 alin. (1), art. 70 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, precum și la dispozițiile Convenției de la Paris. În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele:: Ca urmare a cererii pârâtei SC L.B.

SRL din 28 octombrie 2005, s-a constituit depozitul național reglementar pentru marca individuală, combinată constând din denumirea „LA S.” cu element figurativ, iar prin decizia nr. 227048 din 09 august 2006 Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a dispus înregistrarea mărcii pentru serviciile din clasa 43 – servicii hoteliere și de cazare temporară, servicii de alimentație publică, emițând în acest sens certificatul de înregistrare nr. 72457 din 28 octombrie 2005 (filele 80-82 dosar). Reclamanta a solicitat anularea înregistrării mărcii menționate, pentru încălcarea drepturilor sale decurgând din marca notorie neînregistrată - „S.” -, pentru încălcarea drepturilor conferite de numele comercial, precum și pentru înregistrarea cu rea credință.

Având în vedere faptul că nulitatea este o sancțiune civilă care intervine pentru neîndeplinirea condițiilor de fond și de formă impuse de lege pentru întocmirea actului, examinarea cauzelor de nulitate se face în raport de legea în vigoare la data constituirii depozitului reglementar al mărcii, respectiv 28 octombrie 2005. Prin apărările făcute, pârâta a invocat dispozițiile art. 49 (actualul art. 48 alin. (1)) din lege, potrivit cărora „Titularul unei mărci anterioare, care, cu știință, a tolerat într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani folosirea unei mărci ulterior înregistrate, nu poate să ceară anularea și nici să se opună folosirii mărcii ulterioare pentru produsele și serviciile pentru care această marcă ulterioară a fost folosită, în afară de cazul în care înregistrarea mărcii ulterioare a fost cerută cu rea-credință.” Tribunalul a înlăturat aceste apărări ale pârâtei, reținând, pe de o parte, faptul că reclamanta invocă înregistrarea cu rea credință a mărcii pârâtei și, pe de altă parte, faptul că anterior anului 2009, când a finalizat construirea complexului hotelier „LA S.L.” din Năvodari și a obținut certificatul de clasificare din 08 octombrie 2009, pârâta a folosit marca numai pentru servicii de alimentație publică în cadrul Pizzeriei/Restaurant „La S.” din Constanța,

astfel încât nu este îndeplinită cerința ca reclamanta să fi tolerat folosința mărcii pentru servicii hoteliere și de cazare temporară. Prima instanță a constatat că motivele de anulare invocate sunt reglementate de art. 48 alin. (1) lit. b), c) și e) în forma în vigoare la data înregistrării mărcii (actualul art. 47 alin. (1) lit. b), c) și e), raportate la art. 6 lit. d) și e) din Legea nr. 84/1998, în forma menționată.

Potrivit dispozițiilor art. 48 alin. (1) lit. b), c) și e) din Legea nr. 84/1998 „anularea înregistrării mărcii poate fi cerută Tribunalului București de către orice persoană interesată, pentru oricare dintre următoarele motive: b) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 6; c) înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credință; e) înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o indicație geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept de autor”.

Potrivit dispozițiilor art. 6 lit. d) și e) din lege „În afara motivelor prevăzute la art. 5 alin. (1), o marcă este refuzată la înregistrare, dacă: d) este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii identice sau similare, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii; e) este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii diferite de cele la care se referă marca a cărei înregistrare este cerută și dacă, prin folosirea nejustificată a acesteia din urmă, s-ar putea profita de caracterul distinctiv sau de renumele mărcii notorii ori această folosire ar putea produce prejudicii titularului mărcii notorii.” Analizând primul motiv de nulitate invocat, respectiv încălcarea drepturilor conferite reclamantei de o marcă notorie neînregistrată, Tribunalul a constatat că este neîntemeiat.

Astfel, potrivit art. 6 bis din Convenția de la Paris, mărcile notorii sunt protejate fără a fi necesară condiția înregistrării. Notorietatea mărcii produce un efect similar cu înregistrarea acesteia, titularul fiind protejat în ceea ce privește folosirea sau înregistrarea unui semn identic sau similar de către un terț. Marca individuală combinată cu element figurativ „LA S.”, înregistrată în favoarea pârâtei și a cărei anulare se cere în cauză, este similară cu marca verbală a reclamantei „S.”, iar serviciile prestate de reclamantă sunt identice cu cele pentru care pârâta a înregistrat marca, respectiv „servicii hoteliere și de cazare temporară și alimentație publică”. Tribunalul a apreciat însă că prin probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada notorietății mărcii reclamantei.

Astfel, din adresa nr. 316 din 24 martie 2011 emisă de SC P. SA, a rezultat că actualul hotel și restaurant S. din J., ce aparține reclamantei, a făcut parte din proiectul DSAPC nr. 55/1968 „Stațiunea turistică Mangalia, extindere Neptun”. Hotelul și restaurantul au revenit în patrimoniul reclamantei, SC S. SA, care a fost înființată și a dobândit autorizare de funcționare prin sentința civilă nr. 4045 din 03 august 1995 a Tribunalului Constanța, ca urmare a reorganizării SC J. SA, în patrimoniul căruia intrase bunul în baza Legii nr. 15/1991 și H.G. nr. 834/1991, astfel cum rezultă din anexa 1 la Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 28 noiembrie 1996 emis de Ministerul Turismului.

Din adresa nr. 59 emisă de Direcția Generală Turistică - Serviciul Autorizare din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, a reieșit că SC S. SA a obținut pentru hotelul S. din J., certificatul de clasificare nr. 145 din 05 august 1991. Din pliantele privind litoralul românesc, rezultă că hotelul S. din J. a intrat în circuitul turistic după darea în folosință, încă din perioada comunistă, prin rețeaua C., fiind inclus în cataloagele de prezentare editate și în limbi străine. Tribunalul a apreciat însă că singură această probă nu este de natură să facă dovada unei largi cunoașteri pe teritoriul României pentru segmentul de public din România căruia i se adresează, în sensul Regulii 16 din Regulamentul de punere în aplicare al legii aprobat prin H.G.

nr. 833/1998. S-a probat unul dintre criteriile descrise de această regulă, respectiv circuitului de distribuire a serviciilor la care se referă marca, în sensul Regulii 16 alin. (2) lit. B), dar nu s-a făcut și dovada faptului că produsele oferite și reclama făcută prin acest circuit a și adus o reală cunoaștere a serviciilor oferite sub marca S. În acest sens, și contractele de prestări servicii turistice încheiate între SC S. SA în calitate de prestatori și diverși utilizatori: Sindicatul Liber Metrou în 01 martie 2006, SC O. SRL în 19 mai 2004, SC T.H.R. Prahova în 12 mai 2003 și 16 mai 2002 fac dovada desfășurării activității specifice de cazare temporară, dar sunt insuficiente pentru a dovedi o largă cunoaștere.

În materia notorietății, elementele esențiale sunt cele privind succesul mărcii, care permit o asociere imediată și fără efort între marcă și serviciile oferite sub această marcă. Or, această asociere nu poate fi presupusă, ea trebuie să fie evidentă.

Dacă poate fi reținută o prezumție că în perioada comunistă cel mai accesibil mod de utilizare a serviciilor hoteliere de pe litoral era prin intermediul întreprinderilor - pentru români și prin rețeaua C. - pentru străini, această prezumție nu se poate întinde și asupra faptului că serviciile oferite au devenit cunoscute și apreciate într-o manieră suficientă pentru a permite, în conștiința consumatorilor de servicii de profil, o asociere între marcă și serviciile oferite sub marca S. De asemenea, faptul că hotelul „S.” din J. a oferit servicii de cazare o perioadă îndelungată sub acest semn, aproximativ din 1968, nu este suficient pentru a dovedi acea conexiune specifică dintre marcă și serviciile oferite, specifică notorietății.

În consecință, tribunalul a constatat că acest motiv de nulitate invocat nu este întemeiat. Analizând cel de al doilea motiv de nulitate invocat, respectiv încălcarea drepturilor conferite reclamantei de numele comercial, prima instanță l-a găsit, de asemenea, neîntemeiat. Astfel, potrivit art. 8 din Convenția de la Paris din 1883 pentru protecția proprietății industriale „numele comercial va fi protejat în toate țările Uniunii, fără obligația de depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerț”. Pârâta a susținut că reclamanta nu poate invoca protecția numelui comercial, aceasta având doar o denumire comercială. Tribunalul a apreciat că aceste susțineri nu pot fi primite, numele comercial fiind denumirea sub care un agent economic își exercită activitatea comercială și sub care semnează.

Or, în cauză este evident că reclamanta SC S. SA, societate comercială având obiectul principal de activitate reglementat sub codul CAEN 5510 „hoteluri și alte facilități de cazare similare” pe care o exercită prin hotelul S. are mai mult decât o denumire comercială, are chiar un nume comercial, așa cum afirmă, protejat de art. 8 din Convenția de la Paris din 1883 și de art. 48 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998. Problema care se pune este aceea a întinderii protecției recunoscute de art. 8, respectiv dacă simpla deținere a unui nume comercial este suficientă pentru a constitui un motiv de refuz la înregistrare sau de anulare a unei mărci care conține în tot sau în parte numele comercial.

Jurisprudența a statuat că asigurarea protecției numelui comercial are ca finalitate limitarea sau înlăturarea prejudiciilor pe care titularul numelui comercial le-ar suferi prin asocierea numelui său comercial cu marca unui terț. Din această perspectivă, pentru ca existența numelui comercial al reclamantei să determine refuzul la înregistrare sau anularea mărcii pârâtei este esențial a se dovedi că reclamanta utilizează numele comercial, condiție îndeplinită în cauză potrivit înscrisurilor depuse (contractele de prestări servicii turistice la care s-a făcut referire anterior), precum și potențialul risc de prejudiciu pe care reclamanta l-ar suferi ca urmare a asocierii între numele său comercial și marca pârâtei, condiție pe care instanța a apreciat-o ca nedovedită în cauză.

Astfel, de regulă, prejudiciul care poate fi încercat de titularul numelui comercial constă în riscul de confuzie între numele său comercial și marca terțului, incluzând și riscul de asociere între acestea, cu consecința folosirii nejustificate a renumelui obținut prin activitatea sa de titularul numelui comercial. Or, în cauză, în condițiile în care nu s-a putut reține notorietatea denumirii „S.”, nu se poate presupune nici că înregistrarea acesteia ca marcă de către pârâtă, a avut loc în scopul obținerii nejustificate de foloase din cunoașterea acestei mărci de către public.

Sub un alt aspect, tribunalul a apreciat că, în condițiile în care activitatea pârâtei desfășurată sub marca înregistrată este una apreciată pe piață, astfel cum rezultă din diplomele depuse la dosar și din extrasele de pe forumurile de discuții de pe internet, iar prin înscrisurile depuse, pârâta a făcut dovada preocupării constante pentru îmbunătățirea serviciilor oferite, prin investiții, prin facilitarea unor servicii suplimentare, gen telefonie, internet etc., nu se poate reține că numele comercial al pârâtei ar putea fi asociat cu o marcă neapreciată, astfel încât să existe consecințe prejudiciabile.

Pentru a justifica protecția numelui său comercial, reclamanta a invocat și riscul la care este expusă urmare a formulării de către pârâtă, împotriva sa, a unei acțiuni cu scopul obligării sale să nu mai folosească marca S. și elementele specifice de identificare cuprinzând denumirea S., ale fondului său de comerț, pârâta întemeindu-și acțiunea tocmai pe drepturile asupra mărci. Tribunalul a apreciat că acest risc nu este unul serios, deoarece, pe de o parte, reclamanta poate opune cu succes dreptul său rezultat din folosirea legitimă și îndelungată a numelui comercial, iar pe de altă parte, întrucât titularul unei mărci ulterioare nu se poate opune folosirii unei mărci anterioare, suportând riscul lipsei de diligență în înregistrarea mărcii sale, prin neverificarea existenței unor drepturi de proprietate anterior protejate.

S-a reținut că dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 (în forma în vigoare la data înregistrării mărcii „La S.”) prevăd că „în cazul prevăzut la art. 49, titularul mărcii posterior înregistrate nu poate să se opună folosirii mărcii anterioare, deși aceasta din urmă nu mai poate fi invocată împotriva mărcii posterioare”. Analizând cel de al treilea motiv de nulitate invocat, respectiv înregistrarea mărcii cu rea credință de către pârâtă, a fost considerat, de asemenea, neîntemeiat. Astfel, simpla existență a mărcii reclamantei, în condițiile în care nu s-a dovedit notorietatea acesteia, nu poate conduce la concluzia relei credințe a pârâtei la înregistrarea mărcii sale. Nu s-a făcut dovada faptului că pârâta a încercat să profite de renumele mărcii reclamantei atunci când a înregistrat marca sa.

Pârâta a oferit un motiv plauzibil pentru care a ales elementul verbal al mărcii sale, respectiv faptul că acesta, prin efectuarea unei anagramări, să cuprindă prima parte a numelui unuia dintre asociații pârâtei, L., respectiv „La s.”, iar prin asociere cu elementul figurativ să inducă ideea de mare, de vacanță, asociată cu activitatea pârâtei desfășurată pe litoral. S-a apreciat că în lipsa altor elemente, care să dovedească contrariul, această explicație este suficientă pentru a întări prezumția de bună credință instituită de lege.

Reclamanta a invocat faptul că pârâta a încercat în mai multe rânduri să-și înregistreze marca „La S.”, cereri care au fost respinse tocmai pentru motivul existenței mărcii anterioare a reclamantei; instanța a constatat însă că reclamanta nu a făcut însă nicio dovadă în acest sens, deși sarcina probei îi revenea, anume că a fost titulara mărcii „S.” anterior înregistrării mărcii de către pârâtă și nici că pârâta a făcut demersuri anterioare pentru înregistrarea acestei mărci, care au fost respinse ca urmare a existenței drepturilor sale. Prima instanță a mai reținut că extrasul de pe site-ul OSIM cu privire la numărul mărcilor incluzând elementul verbal „S.” respinse, este insuficient să facă dovada acțiunilor întreprinse de către pârâtă și a calificării acestora ca intrând în sfera nelicitului neconcurențial.

În consecință, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. În termen legal, împotriva acestei soluții, reclamanta a promovat apel, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 179A din 4 decembrie 2012 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a fost admis apelul reclamantei, sentința atacată a fost schimbată în tot, iar pe fond, s-a admis cererea de chemare în judecată, dispunându-se anularea înregistrării mărcii „La S.” nr. 72457 din 28 octombrie 2005. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că reclamanta a solicitat anularea înregistrării mărcii menționate pentru încălcarea drepturilor conferite de marcă notorie neînregistrată –„ S.”, pentru încălcarea drepturilor conferite de numele comercial și pentru înregistrarea cu rea credință.

Cu privire la primul motiv de apel, legat de invocarea notorietății mărcii anterioare neînregistrate, instanța de apel a reținut următoarele: Potrivit art. 6 bis din Convenția de la Paris, mărcile notorii sunt protejate fără a fi necesară condiția înregistrării. Notorietatea mărcii produce un efect similar cu înregistrarea acesteia, titularul fiind protejat în ceea ce privește folosirea sau înregistrarea unui semn identic sau similar de către un terț. Marca individuală combinată cu element verbal „LA S.” și cu element figurativ, înregistrată în favoarea pârâtei și a cărei anulare se cere în cauză, este similară cu marca verbală a reclamantei „S.”, iar serviciile prestate de reclamantă sunt identice cu cele pentru care pârâta a înregistrat marca, respectiv „servicii hoteliere și de cazare temporară și alimentație publică”.

În fapt, din adresa nr. 316 din 24 martie 2011 emisă de SC P. SA, rezultă că actualul hotel și restaurant S. din J., ce aparține reclamantei, a făcut parte din proiectul DSAPC nr. 55/1968 „Stațiunea turistică Mangalia extindere Neptun”. Hotelul și restaurantul au revenit în patrimoniul reclamantei, SC S. SA care a fost înființată și a dobândit autorizare de funcționare prin sentința civilă nr. 4045 din 03 august 1995 a Tribunalului Constanța ca urmare a reorganizării SC J. SA, în patrimoniul căruia intrase bunul în baza Legii nr. 15 /1991 și H.G. nr. 834/1991, astfel cum rezultă din anexa 1 la Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 28 noiembrie 1996 emis de Ministerul Turismului.

Din adresa nr. 59 emisă de Direcția Generală Turistică - Serviciul Autorizare din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului rezultă că SC S. SA obținut pentru hotelul S. din J. certificatul de clasificare nr. 145 din 05 august 1991. Din pliantele privind litoralul românesc, rezultă că hotelul S. din J. a intrat în circuitul turistic după darea în folosință, încă din perioada comunistă, prin rețeaua C., fiind inclus în cataloagele de prezentare editate și în limbi străine.

Prin art. 3 lit. c) din lege este explicitat termenul de marcă notorie ca fiind marca larg cunoscută în România la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data priorității revendicate în cerere, iar pentru a determina dacă o marcă este larg cunoscută se va avea în vedere notorietatea acestei mărci în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora marca respectivă li se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România - criteriile de examinare a motivului de refuz de înregistrare a mărcii incident, fiind detaliate în art. 20 din lege, dar și în Regula nr. 15 pct. 4 lit. a) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, în vigoare la data înregistrării mărcii în discuție; de asemenea, au fost avute în vedere cele prevăzute la Regula 16 din același Regulament, cu referire la cerințele pentru dovedirea notorietății mărcii.

În aplicarea acestor norme, s-a constatat că în aprecierea notorietății unei mărci, este necesară stabilirea ponderii cunoașterii în cadrul segmentului de public relevant din România, utilizator al produselor/serviciilor protejate sub semnul respectiv și nu în raport de clasele de produse/servicii, sau toate acestea, protejate prin mărcile a căror anulare se solicită. În condițiile existenței unei mărci notorii, se impune refuzul de înregistrare sau anularea mărcii înregistrate, total sau parțial, în funcție de gradul de suprapunere cu cea notorie.

Un prim argument invocat de apelantă a fost acela că în perioada comunistă o marcă era larg cunoscută și mediatizată potrivit politicii epocii comuniste, prin intermediul ONT-ului, respectiv prin filialele județene, a C.-ului pentru străini, prin ofertele făcute de către stat Uniunii Generale a Sindicatelor din România la care fiecare cetățean participa cu 1 % din venituri, prin pliantele publicitare editate, politici care permiteau consumatorilor de servicii o asociere între marca S. și serviciile turistice (hotel și restaurant) oferite sub marca S. din J., în perioada comunistă intimata-pârâtă nefiind înființată ca societate cu răspundere limitată și nici ca mandatar.

Cu privire la acest prim argument, instanța de apel a apreciat ca fiind corectă afirmația tribunalului, în sensul că prezumția că, în perioada comunistă, cel mai accesibil mod de utilizare a serviciilor hoteliere de pe litoral era prin intermediul întreprinderilor - pentru români și prin rețeaua C. - pentru străini, nu se poate întinde și asupra faptului că serviciile oferite au devenit cunoscute și apreciate într-o manieră suficientă pentru a permite o asociere în conștiința consumatorilor de servicii de profil între marca și serviciile oferite sub marca S.. Nici în calea de atac apelanta nu a adus niciun argument sau probe suplimentare în acest sens, ci doar a reiterat afirmația făcută și în fața primei instanței.

Apelanta a mai invocat și prevederile art. 6 bis al Convenției de la Paris privind notorietatea existentă în cauză determinată de vechimea mărcii „S.”, de cunoașterea acestei mărci din anul 1968, marca fiind aceeași cu numele comercial încă din 1968, eforturile publicitare de cunoaștere a numelui comercial fiind manifestate față de turiștii romani și străini încă din anul 1968. Din adresa nr. 316 din 29 martie 2011 și din actele ce se găsesc în arhiva SC P. SA rezultă cunoașterea ansamblului hotel și restaurant sub numele de S. din anul 1968. Instanța de apel a constatat că apelanta aduce drept singur argument pentru notorietate faptul existenței mărcii și a denumirii comerciale din 1968; or, vechimea unei mărci nu suplinește nevoia dovezilor privind larga cunoaștere a acesteia; în plus, simpla cunoaștere a existenței mărcii din 1968 (prin adresa invocată) nu reprezintă în sine o dovadă a unei cunoașteri suficient de largi pentru a fi caracterizată ca notorie, argumentele de natură istorică aduse de apelantă fiind necesare, dar nu și suficiente pentru caracterizarea mărcii ca notorie.

Curtea de apel a înlăturat argumentul adus de apelantă, în sensul că pentru a se aprecia asupra notorietății mărcii este suficient a se constata că marca respectivă este larg cunoscută în cadrul segmentului de public relevant căruia i se adresează, indiferent pe ce parte a teritoriului țării este situat acel segment, așadar, nefiind necesar ca marca să fie cunoscută pe întreg teritoriul țării. Astfel, Regula nr. 16, intitulată „Determinarea și dovedirea notorietății” este extrem de explicită, arătând că, pentru a aprecia dacă o marcă este notorie, este suficient ca aceasta să fie larg cunoscută pe teritoriul României și pentru segmentul de public din România căruia i se adresează produsele sau serviciile la care se referă marca.

Din interpretarea coroborată a celor două condiții, rezultă că acestea sunt cerute cumulativ, iar nu alternativ; astfel, marca trebuie să fie cunoscută publicului relevant, nu oricărei categorii de public, dar pe întreg teritoriul țării. Or, în mod corect a reținut tribunalul că reclamanta nu a făcut dovada unei largi cunoașteri a mărcii pe teritoriul României pentru segmentul de public din România căruia i se adresează, în sensul Regulii 16 din Regulamentul de punere în aplicare al legii aprobat prin H.G. nr. 833/1998.

S-a probat doar unul dintre criteriile descrise de această regulă, respectiv circuitul de distribuire a serviciilor la care se referă marca, în sensul Regulii 16 alin. (2) lit. b), dar nu și dovada faptului că produsele oferite și reclama făcută prin acest circuit au și adus o reală cunoaștere a serviciilor oferite sub marca S. În acest sens, și contractele de prestări servicii turistice încheiate între SC S. SA în calitate de prestator și diverși utilizatori: Sindicatul Liber Metrou în 01 martie 2006, SC O. SRL în 19 mai 2004, SC T.H.R. Prahova în 12 mai 2003 și 16 mai 2002 sunt apte a proba desfășurarea unei activității specifice de cazare temporară, dar sunt insuficiente pentru a dovedi o largă cunoaștere.

De asemenea, s-a apreciat că simpla invocare a vechimii mărcii nu este suficientă pentru a dovedi acea conexiune specifică dintre marcă și serviciile oferite, specifică notorietății; ar însemna că orice marcă suficient de veche poate invoca notorietatea dobândită prin simpla curgere a timpului, când de fapt de esența notorietății nu este neapărat trecerea timpului (care de regulă, este o condiție implicită), ci utilizarea, în anumite condiții, de-a lungul timpului scurs. Niciuna dintre părți nu a contestat vechimea mărcii ca datând din 1968 și faptul că hotelul S. și-a desfășurat activitate ca unitate turistică în regim sezonier și restaurant și în extrasezon în ultimele 4 decenii, dar acest element, luat singular, nu este concludent pentru notorietate.

Pentru a argumenta larga cunoaștere a mărcii sale, apelanta a arătat că statul român a promovat unitatea lor de cazare, așadar și marca în perioada 1968 și 1995, fiind asigurate sejururi pentru angajați prin intermediul instituțiilor publice; că au fost cazați la Hotelul S. și numeroși turiști străini și că s-a făcut promovarea serviciilor turistice de către ONT și prin intermediul unui Program Phare.

Instanța de apel a apreciat că toate acestea dovedesc că există acțiuni de promovare a serviciilor oferite de reclamantă sub marca sa, dar dincolo de faptul că, în sine, aceste măsuri de promovare nu ating intensitatea necesară unei mărci notorii, este necesară corelarea întinderii promovării cu întinderea utilizării și cunoașterii mărcii; or, s-a constatat că această întindere nu acoperă întreaga țară, aspect recunoscut chiar de apelantă, ci este o cunoaștere locală, limitată la spațiul limitrof litoralului; sub aspectul notorietății nu interesează cunoașterile accidentale, ca urmare a unor acțiuni disparate și singulare de promovare, ci este necesar ca această cunoaștere să fie cvasiunanimă în rândul consumatorului țintă, cu un grad mediu de atenție și informare, condiție ce nu este îndeplinită în cauză.

Argumentul legat de faptul că scopul înregistrării mărcii de către intimata-pârâta a fost acela de a se folosi de renumele mărcii apelantei, nu are relevanță sub aspectul notorietății, după cum nu are relevanță nici faptul că inclusiv reprezentantul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci a susținut admiterea acțiunii formulate de reclamantă apelantă. Astfel, neaducându-se dovezi suficiente cu privire la notorietatea mărcii anterioare a reclamantei, instanța de apel a înlăturat ca nefondat acest prim motiv de apel.

Referitor la cel de-al doilea motiv privind greșita respingere a cererii de anulare a mărcii pârâtei față de existența numelui comercial al reclamantei, instanța de apel a reținut cele ce urmează: Un prim argument invocat de apelantă a fost acela al prejudiciului cauzat ca urmare a folosirii de către intimata-pârâtă a unei mărci similare cu numele său comercial, din acest punct de vedere, curtea de apel a reiterat argumentele reținute de prima instanță, pe care și le-a însușit în totalitate. Cât privește invocarea prevederilor art. 6 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel a constatat că noțiunea de nume comercial nu se include în cea de nume, prin drept la nume, menționat în acest text, legiuitorul având în vedere numele persoanei fizice, astfel că această prevedere legală nu este incidentă în cauză.

Pe de altă parte, din perspectiva art. 6 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 84/1998, este necesar a fi îndeplinită condiția ca acea marca anterioară, neînregistrată, sau acel semn utilizat anterior să confere titularului sau dreptul de a interzice utilizarea mărcii ulterioare. Or, prima teză nu este îndeplinită, deoarece numai o marcă notorie putea da dreptul reclamantei de a cere interzicerea utilizării unei mărci ulterioare, or, în analizarea primului motiv de apel s-a reținut deja nedovedirea caracterului notoriu. În ceea ce privește cea de-a doua teză, astfel cum a apreciat și prima instanța, apelanta beneficiază de un nume comercial protejat de art. 8 din Convenția de la Paris din 1883 și de art. 48 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998.

Apelanta a susținut că exista un mare risc de confuzie între numele său comercial și marca părții adverse, incluzând și riscul de asociere între acestea, astfel că partea adversă beneficiază de renumele obținut prin activitatea apelantei. S-a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect că problema care se pune este aceea a întinderii protecției recunoscute de art. 8, respectiv dacă simpla deținere a unui nume comercial este suficientă pentru a constitui un motiv de refuz la înregistrare sau de anulare a unei mărci care conține în tot sau în parte numele comercial.

Un astfel de prejudiciu ar fi generat de folosirea de renumele numelui comercial anterior, ca urmare a dobândirii notorietății acestuia; or, nu este suficientă simpla afirmare a producerii asocierii în mintea consumatorului, fiind necesară probarea acestei susțineri, dovezi ce nu au fost produse; în plus, prin nereținerea notorietății mărcii anterioare (și implicit, a numelui comercial anterior), nu se poate aplica prezumția de folosire a renumelui acestora. Ceea ce invocă, în esență, apelanta este de fapt un prejudiciu de natură morală, dedus din preluarea, conform susținerilor sale, a denumirii sale comerciale, dar o asemenea pretenție nu se încadrează în condițiile legale pentru care poate fi dispusă anularea unei mărci ulterioare, pentru existența unui nume comercial anterior.

Astfel, și acest motiv de apel a fost înlăturat ca nefondat. Instanța de apel a găsit însă fondat ultimul motiv de apel, privind înregistrarea mărcii pârâtei cu rea-credință. Reclamanta a invocat reaua credință atât în raport de marca sa anterioară, cât și în raport de numele său comercial. Instanța de apel a apreciat ca fiind juste cele dezlegate prin sentința apelată cu privire la marca anterioară invocată de reclamantă; astfel, dincolo de faptul că nu a fost dovedită notorietatea, nu a fost dovedită nici existența unei înregistrări anterioare mărcii pârâtei cu privire la marca La S. invocată de reclamantă, aceste considerente ale primei instanțe fiind menținute. Instanța de apel a apreciat însă diferit probele administrate sub acest aspect, reținând reaua credință a pârâtei în raport de existența numelui comercial al reclamantei.

Astfel, cu ocazia cercetării notorietății, curtea de apel însăși a reținut dovedirea unor acțiuni de promovare a serviciilor oferite de reclamantă sub numele său comercial, dar dincolo de faptul că, în sine, aceste măsuri de promovare nu ating intensitatea necesară pentru probarea unei mărci notorii, este necesară corelarea întinderii promovării cu întinderea utilizării și cunoașterii mărcii; pe de altă parte, instanța de apel a constatat că această întindere nu acoperă întreaga țară, aspect recunoscut chiar de apelantă, ci această cunoaștere este locală, limitată la spațiul limitrof litoralului. Reclamanta își desfășoară activitatea în zona Mangalia - J., pe când pârâta în Constanța-Mamaia, pe același obiect de activitate, servicii hoteliere; reclamanta deține hotelul S., cu denumirea comercială S., iar pârâta folosește marca La S. pentru aceleași servicii de cazare.

Față de identitatea serviciilor oferite, față de similaritatea crescută prin identitate parțială a denumirii semnelor folosite, având în vedere anterioritatea denumirii comerciale a reclamantei (1968) raportată la data cererii de depozit pentru marca pârâtei (2005), instanța de apel a apreciat că s-a făcut dovada relei credințe a pârâtei cu ocazia înregistrării mărcii sale. Astfel, s-a avut în vedere consumatorul mediu avizat, pe zona teritorială relevantă-litoral, care poate cu ușurință aprecia că există o legătură comercială între cele două semne.

Câtă vreme reclamanta a dovedit o oarecare cunoaștere a semnului său pe plan local, cunoaștere insuficientă pentru notorietate, dar suficientă pentru a se prezuma că orice consumator mediu putea afla de existența sa, s-a reținut că și pârâta, cu diligențe minime, putea afla, la momentul înregistrării mărcii, despre existența unui nume comercial anterior similar cu cel al mărcii pe care intenționa să o înregistreze, cu atât mai mult cu cât aceasta funcționa pe piața acelorași servicii pe care pârâta voia ulterior să le ofere. Astfel, nu se poate susține că nu a existat, în lipsa unei minime diligențe, o intenție de a se folosi de cunoașterea locală a numelui comercial anterior al reclamantei.

Spre deosebire de tribunal, instanța de apel a apreciat că nu poate fi considerată o explicație plauzibilă modalitatea în care pârâta a susținut că a ajuns la născocirea mărcii sale: prin efectuarea unei anagramări, care să cuprindă prima parte a numelui unuia dintre asociații pârâtei, L., respectiv „La s.”, care, prin asociere cu elementul figurativ să inducă ideea de mare, de vacanță, asociată cu activitatea pârâtei desfășurată pe litoral; s-a apreciat că această explicație conduce mai mult la ideea unei justificări post factum.

Curtea de apel nu a reținut însă ca dovezi suplimentare ale relei-credințe: cererile repetate adresate intimatei-parate OSIM pentru înregistrarea mărcii LA S., deoarece formularea unei cereri în mod repetat nu are relevanță, în cauza de față având relevanță buna sau reaua credință de la data depozitului mărcii a cărei anulare se cere, ceea ce deja s-a analizat; nesolicitarea conform art. 21 din Legea nr. 26/1990 la înregistrarea în Registrul Comerțului a mențiunii referitoare la marca LA S., deoarece o asemenea obligație revenea numai dacă marca pârâtei ar fi existat la momentul înregistrării societății pârâtei în Registrul Comerțului, nu aceasta fiind situația din speță.

A fost apreciat ca nerelevant și argumentul legat de faptul că pârâta nu ar fi dorit decât inducerea în eroare a instanței și prejudicierea apelantei-reclamante prin formularea cu rea credință a cererii de stingere a litigiului pe cale amiabilă, cerere în care nu a insistat, deoarece reaua credință procesuală este distinctă și produce consecințe diferite de reaua credință la înregistrarea mărcii. De asemenea, nici formularea unei acțiuni în instanța de către partea adversă prin care se solicita încetarea folosirii de către apelanta a denumirii S. și solicitarea daunelor morale exorbitante de către intimata nu a fost reținută ca dovadă a relei credințe la înregistrarea mărcii, pentru aceleiași argumente.

Pentru aceste considerente, constatând dovedită reaua credință a pârâtei la data depozitului mărcii în raport de existența numelui comercial anterior al reclamantei, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va admite apelul, va schimba în tot sentința apelată, va admite în parte acțiunea precizată și va anula certificatul de înregistrare a mărcii „La S.” nr. 72457 din 28 octombrie 2005. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta SC L.B. SRL a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susținut că decizia instanței de apel este nelegală, întrucât, pe de o parte, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar pe de altă parte, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, critici susținute pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Astfel, reținând reaua-credință, instanța de apel, în fapt, nu face nicio referire la o situația concretă din care să rezulte îndeplinirea acestui motiv de anulare a mărcii, în mod nelegal răsturnându-se prezumția de bună-credință ce opera în favoarea sa, ce a fost înlocuită cu reținerea relei-credințe bazate pe prezumția existentei acesteia și pe motive contrazise de realitatea probată în cauză. Recurenta susține că într-o manieră neglijentă, instanța de apel a introdus confuzia între noțiunea de „rea-credință” utilizată de lege, ca motiv de nulitate a mărcii, și un eventual risc de confuzie și asociere ca motive de anulare a unei mărci ulterioare.

În aceeași manieră confuză, instanța de judecată a ignorat faptul reținerea relei-credințe presupune dovedirea existenței unor elemente de fapt (comportamentale) ce pot fi reținute în sarcina intimatei pârâte și nu utilizarea unor elemente abstracte, teoretice, în baza cărora să poată fi răsturnată o prezumție fundamentală a sistemului juridic. De altfel, titularului unui eventual drept anterior legea însăși îi conferă mijloace de protecție distincte și eventuale reparații corespunzătoare într-o atare situație de fapt.

Pentru a reține reaua-credință la înregistrarea mărcii, instanța de apel a avut în vedere criteriul consumatorului mediu, în zona teritorială relevantă - litoral, care poate aprecia cu ușurință că exista o legătura comercială între cele două semne, reținând, totodată, cunoașterea numelui intimatei reclamante insuficientă pentru notorietate, dar suficientă pentru a se prezuma că orice cunoscător mediu poate afla de existența sa; de asemenea, s-a mai reținut că intimata reclamantă funcționa pe piața acelorași servicii pe care pârâta voia ulterior să le ofere; drept urmare, s-a concluzionat că nu se poate susține că nu a existat, în lipsa unei minime diligente, o intenție a pârâtei de a se folosi de cunoașterea locală a numelui comercial anterior al reclamantei.

Recurenta susține că faptele, așa cum sunt ele demonstrate prin probele administrate în cauză, atestă că niciunul dintre motivele reținute de instanța nu sunt reale. Se mai arată de recurentă că asociații săi au denumit, “ La S." activitatea sub care a început să își desfășoare afacerile de alimentație și comerț, cu mult înainte de a înregistra marca a cărei anulare s-a solicitat; or, aceste activități de alimentație și comerț nu intrau în sfera celor desfășurate de intimata reclamantă, aceasta activând în domeniul hotelier; în consecință, recurenta a folosit marca numai pentru servicii de alimentație publică, iar această denumire sub care recurenta a prestat servicii de alimentație a fost aleasă ca urmare a numelui celor doi asociați, frați - L.D.

și L.S. Pe de altă parte, la data înregistrării mărcii recurentei, a cărei anulare s-a dispus, aceasta avea o cifră de afaceri superioară intimatei reclamante (așa cum a rezultat din probele cauzei), astfel încât nu se poale justifica niciun interes pentru folosirea cunoașterii locale a numelui comercial al intimatei, asociații recurentei neavând nicio legătură cu zona de sud a litoralului, întrucât au copilărit în zona de nord a acestuia și, în plus, au fost plecați din țară o perioadă îndelungată, ambii asociați având cetățenie americană; la întoarcerea din SUA, asociații recurentei au luat decizia denumirii activității în acest fel, fără a proceda la o cercetare a litoralului; în acest sens, recurenta face trimitere și la declarația aut.

sub nr. 172 din 29 martie 2011 dată de numita V.C.D. Cele arătate, în opinia recurentei, relevă caracterul nelegal al deciziei recurate, întrucât cei doi asociați ai săi, la data alegerii denumirii „La S.”, nu intrau în categoria consumatorului mediu avizat, dimpotrivă, fiind străini de realitatea actuala a zonei litoralului romanesc, pe care o părăsiseră din copilărie. Totodată, în mod nelegal instanța de apel a reținut că, la nivelul anului 1999, asociații recurentei știau ce servicii voiau să ofere ulterior, respectiv în anul 2009; or, reaua-credință nu se poate fundamenta pe o prezumție.

De asemenea, se învederează că din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, anterioară deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene din 11 iunie 2009 în cauza C-529/07, rezultă că atunci când se reține reaua-credință, sunt avute în vedere circumstanțe concrete din care să rezulte că pârâtul cunoștea existența mărcii, ca urmare a unei asocieri a titularului înregistrării la capitalul unei societăți ce deținea o marcă similară înregistrată sau ca urmare a unor recunoscute relații de afaceri anterioare între titularul înregistrării și cel care deținea marca anterioară, că s-a înregistrat marca unui terț fără ca titularul înregistrării cu rea-credință să desfășurare activități în legătură cu aceasta, în mod deliberat, în scopul promovării propriilor produse prin mijlocirea unor mărci cunoscute.

În opinia recurentei, hotărârea pronunțată nu cuprinde niciun motiv din care să rezulte intenția frauduloasă, ci doar se presupune, nefondat și în ciuda tuturor probelor administrate în susținerea bunei-credințe, că ea aceasta ar fi putut exista. Recurenta dezvoltă critici și din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, decizia se fundamentează, în realitate, pe prezumția existenței relei credințe, care, nu poate fi presupusă, ci numai dovedită, sens în care se face trimitere la dispozițiile art. 970 și art. 1899 alin. (2) C. civ. Instanța de apel a aplicat greșit legea, apreciind ca o oarecare cunoaștere a semnului intimatei reclamante pe plan local este suficientă pentru a se prezuma că a existat o intenție a recurentei de a se folosi de cunoașterea locală a numelui comercial al reclamantei.

Or, așa cum a reieșit din probele cauzei recurenta avea o cifră de afaceri și un profit de aproape 5 ori mai mari decât cele ale intimatei, un număr de 70 de angajați, fata de cei 16 ai intimatei, precum și o activitate diferită de a acesteia din urmă, situație care preexista și în ultimii doi ani anteriori înregistrării mărcii. În consecință, mai susține recurenta, nu numai ca nu se poate „prezuma" intenția sa de a folosi numele intimatei, dar poate fi justificat nici interesul ce ar fi determinat intenția sa de risca confuzia cu o marcă. Recurenta invocă încălcarea de către instanța de apel a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene reflectată în decizia pronunțată la data de 11 iunie 2009 în cauza C-529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Spungli AG contra Franz Hauswieth GmbH).

Astfel, s-a făcut instanța de apel o aplicare necorespunzătoare a unor principii ce guvernează raporturile concurențiale între părți, din perspectiva cărora trebuie evaluată atitudinea subiectivă a solicitantului mărcii, reguli confirmate prin decizia instanței europene. Reaua credință implică îndeplinirea cumulativă a trei cerințe distincte, vizând, pe de o parte, cunoașterea „faptului relevant" – existenta și folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă - iar, pe de altă parte, intenția frauduloasă, iar o a treia cerință pentru verificarea relei-credințe, este reprezentată de cea privind gradul de protecție juridică de care se bucură atât marca terțului, cât și semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată.

În plus, simpla cunoaștere a faptului relevant nu prezumă, prin ea însăși, existența unei intenții frauduloase, atare intenție trebuind a fi probată distinct de prima cerință și apreciată ca atare. Din considerentele decizie recurate rezultă că niciuna dintre aceste condiții impuse de lege și de jurisprudența internă și comunitară nu se regăsesc în motivarea hotărârii atacate. Astfel, nu s-a reținut existența faptului relevant, ci s-a prezumat existența acestuia, apreciindu-se că, din perspectiva consumatorului mediu, rezonabil informat și avizat se presupune că s-a dorit folosirea mărcii intimatei reclamante. În ce privește intenția frauduloasă, a apărut ca o consecință a prezumției instanței, iar cerința gradului de protecție juridică a fost în întregime ignorată.

Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere lipsa de diligență a intimatei în a-și proteja dreptul de proprietate, neținând cont că aceasta nu și-a înregistrat niciodată numele ca marcă și nici faptul că recurenta, care, pentru cunoașterea și dezvoltarea mărcii sale a depus eforturi susținute, se vede în situația de a primi o soluție judiciară care încălcă principiile stabilității juridice și ale încrederii legitime. Totodată, recurenta mai arată că practica a statuat că în evaluarea intenției frauduloase, este relevant istoricul constituirii celor două părți litigante, activitatea desfășurată de acestea, anterior cererii de înregistrare a mărcii, actele de utilizare ulterioare înregistrării a semnelor în raport cu produsele sau serviciile cărora marca le-a fost destinată.

Așadar, trebuiau avute în vedere circumstanțele obiective ale speței care indică lipsa unei justificări a intenției de a beneficia de numele intimatei reclamante, de vreme ce recurenta, în anul înregistrării mărcii – 2005, se bucura de un renume superior acesteia, atestat prin comparația cifrelor rezultate din cele două afaceri. Instanța de apel nu a avut în vedere istoricul celor două parți, ci a apreciat că recurenta a acționat într-o manieră vizionară, la nivelul anului 1999, când si-a ales denumirea și, apoi, în anul 2005, când a înregistrat-o la OSIM, pentru alte clase de produse și servicii ale Clasificării de la Nisa decât cele ale intimatei reclamante, câtă vreme intimata reclamantă și-a folosit numele comercial exclusiv pentru servicii hoteliere, lipsite de distinctivitatea sau de cunoașterea necesară unei mărci.

Mai mult, instanța de apel nu a reținut că anterior înregistrării mărcii de către recurentă, aceasta dezvoltase o marcă apreciată și cunoscută, înregistrarea venind ca o consecință a acesteia, iar nu în încercarea de a atrage beneficiile folosirii numelui unui terț ce activa pe o altă piață, într-o alta zonă. Recurenta pârâtă a anexat motivelor de recurs practică judiciară în materia anulării mărcilor înregistrate cu rea-credință, dar și anumite evidențe în susținerea comparației dimensiunii activității economice a fiecăreia dintre părți, fără a se indica sursa de proveniență a informațiilor primare pe care le conțin. În termen legal, intimata reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei recurate.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed. Se constată că în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta pârâtă pretinde atât împrejurarea că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cât și cealaltă variantă normativă a textului invocat (cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii), cele două ipoteze ale normei neputând coexista cu referire la una și aceeași soluție, anume cea de admitere a cererii de anulare a mărcii pârâtei pentru rea-credință, dispusă de instanța de apel în aplicarea dispozițiilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 (forma în vigoare la data înregistrării mărcii).

În realitate, în dezvoltarea criticilor întemeiate pe același motiv de recurs (art. 304 pct. 7), recurenta susține argumente ce tind la demonstrarea netemeiniciei deciziei, întrucât susține în mod explicit că instanța de apel nu a făcut nicio referire la situația concretă din speță din care să reiasă reaua sa credință la momentul înregistrării mărcii; or, cenzurarea unei hotărâri pronunțate în apel nu îi este permisă instanței de recurs decât pentru motive de nelegalitate, anume cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, luând în considerare susținerea potrivit căreia decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este argumentată în mod convingător prin arătarea situației de fapt reținute în cauză și aplicarea regulilor de drept incidente, cu referire specială la criteriile de apreciere a relei-credințe într-o cerere de anulare a înregistrării mărcii pentru acest motiv, dând acestei noțiuni conținutul conceptual dezvoltat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în special, în decizia pronunțată la data de 11 iunie 2009, în cauza C – 529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH), din conținutul căreia rezultă criteriile de apreciere a relei credințe, astfel cum se va arăta în evaluarea criticilor dezvoltate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În consecință, vor fi înlăturate ca nefondate criticile dezvoltate de recurentă pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Recurenta critică, în principal, criteriile de analiză a atitudinii sale subiective