ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4616/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4616/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, sub nr. 52697/3/2010

la data de 01 noiembrie 2010, reclamanta SC S. SA a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta SC L.B. SRL și cu Oficiul de Stat pentru Invenții și

Mărci, anularea certificatului de înregistrare a mărcii „La S.” din 28

octombrie 2005, emis în favoarea pârâtei, prevalându-se de dispozițiile art. 47

alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (4) lit. b) și c), art. 3 lit. d), art. 47

alin. (1) lit. e), dar și pe art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 și

art. 1 și 8 din Convenția de la Paris din anul 1883, potrivit cererii

completatoare depuse de reclamantă la 6 ianuarie 2011, în ce privește motivul

de anulare a înregistrării mărcii cu rea-credință; cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea

formulată la data de 02 decembrie 2010, pârâta SC L.B. SRL a solicitat respingerea

acțiunii ca nefondată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de

judecată; totodată, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în

privința cererii de anulare a înregistrării mărcii sale, pentru motivul

prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, în aplicarea

dispozițiilor art. 47 alin. (3) din același act normativ, termenul de

prescripție de 5 ani fiind împlinit la 29 octombrie 2010.

Prin încheierea de

ședință de la termenul din 10 februarie 2011, tribunalul a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, reținând, pe de o parte,

faptul că pentru motivul prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din lege,

acțiunea este imprescriptibilă, iar pe de altă parte, că pentru celelalte

motive de nulitate, termenul de prescripție curge de la data la care

certificatul de înregistrare a mărcii devine opozabil terților prin publicare

în BOPI, care s-a făcut în cursul anului 2006, astfel încât, acțiunea formulată

la data de 1 noiembrie 2010 se situează înăuntrul termenului de 5 ani prevăzut

de art. 47 alin. (3) din Legea nr. 84/1998.

Prin sentința civilă nr.

1346 din 14 iulie 2011, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a

Civilă, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată; s-a luat act că pârâta SC L.B.

SRL nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Instanța a stabilit

premisa analizării cererii, anume prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (4),

art. 47 alin. (2), 48 alin. (1), art. 70 alin. (1) din Legea nr. 84/1998,

precum și la dispozițiile Convenției de la Paris.

În motivarea

sentinței, s-au reținut următoarele::

Ca urmare a cererii

pârâtei SC L.B. SRL din 28 octombrie 2005, s-a constituit depozitul național reglementar

pentru marca individuală, combinată constând din denumirea „LA S.” cu element

figurativ, iar prin decizia nr. 227048 din 09 august 2006 Oficiul de Stat

pentru Invenții și Mărci a dispus înregistrarea mărcii pentru serviciile din

clasa 43 – servicii hoteliere și de cazare temporară, servicii de alimentație

publică, emițând în acest sens certificatul de înregistrare nr. 72457 din 28

octombrie 2005 (filele 80-82 dosar).

Reclamanta a

solicitat anularea înregistrării mărcii menționate, pentru încălcarea

drepturilor sale decurgând din marca notorie neînregistrată - „S.” -, pentru

încălcarea drepturilor conferite de numele comercial, precum și pentru

înregistrarea cu rea credință.

Având în vedere

faptul că nulitatea este o sancțiune civilă care intervine pentru

neîndeplinirea condițiilor de fond și de formă impuse de lege pentru întocmirea

actului, examinarea cauzelor de nulitate se face în raport de legea în vigoare

la data constituirii depozitului reglementar al mărcii, respectiv 28 octombrie 2005.

Prin apărările

făcute, pârâta a invocat dispozițiile art. 49 (actualul art. 48 alin. (1)) din

lege, potrivit cărora „Titularul unei mărci anterioare, care, cu știință, a

tolerat într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani folosirea unei mărci ulterior

înregistrate, nu poate să ceară anularea și nici să se opună folosirii mărcii

ulterioare pentru produsele și serviciile pentru care această marcă ulterioară

a fost folosită, în afară de cazul în care înregistrarea mărcii ulterioare a

fost cerută cu rea-credință.”

Tribunalul a înlăturat

aceste apărări ale pârâtei, reținând, pe de o parte, faptul că reclamanta

invocă înregistrarea cu rea credință a mărcii pârâtei și, pe de altă parte,

faptul că anterior anului 2009, când a finalizat construirea complexului

hotelier „LA S.L.” din Năvodari și a obținut certificatul de clasificare din 08

octombrie 2009, pârâta a folosit marca numai pentru servicii de alimentație

publică în cadrul Pizzeriei/Restaurant „La S.” din Constanța, astfel încât nu

este îndeplinită cerința ca reclamanta să fi tolerat folosința mărcii pentru

servicii hoteliere și de cazare temporară.

Prima instanță a constatat

că motivele de anulare invocate sunt reglementate de art. 48 alin. (1) lit. b),

c) și e) în forma în vigoare la data înregistrării mărcii (actualul art. 47 alin.

(1) lit. b), c) și e), raportate la art. 6 lit. d) și e) din Legea nr. 84/1998,

în forma menționată.

Potrivit

dispozițiilor art. 48 alin. (1) lit. b), c) și e) din Legea nr. 84/1998

„anularea înregistrării mărcii poate fi cerută Tribunalului București de către

orice persoană interesată, pentru oricare dintre următoarele motive: b)

înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 6; c)

înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credință; e) înregistrarea mărcii

aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o indicație

geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept

de proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept de autor”.

Potrivit

dispozițiilor art. 6 lit. d) și e) din lege „În afara motivelor prevăzute la art.

5 alin. (1), o marcă este refuzată la înregistrare, dacă: d) este identică sau

similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii identice sau

similare, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii; e) este identică

sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii diferite

de cele la care se referă marca a cărei înregistrare este cerută și dacă, prin

folosirea nejustificată a acesteia din urmă, s-ar putea profita de caracterul

distinctiv sau de renumele mărcii notorii ori această folosire ar putea produce

prejudicii titularului mărcii notorii.”

Analizând primul

motiv de nulitate invocat, respectiv încălcarea drepturilor conferite

reclamantei de o marcă notorie neînregistrată, Tribunalul a constatat că este

neîntemeiat.

Astfel, potrivit art.

6 bis din Convenția de la Paris, mărcile notorii sunt protejate fără a fi

necesară condiția înregistrării. Notorietatea mărcii produce un efect similar

cu înregistrarea acesteia, titularul fiind protejat în ceea ce privește

folosirea sau înregistrarea unui semn identic sau similar de către un terț.

Marca individuală

combinată cu element figurativ „LA S.”, înregistrată în favoarea pârâtei și a

cărei anulare se cere în cauză, este similară cu marca verbală a reclamantei „S.”,

iar serviciile prestate de reclamantă sunt identice cu cele pentru care pârâta

a înregistrat marca, respectiv „servicii hoteliere și de cazare temporară și

alimentație publică”.

Tribunalul a apreciat

însă că prin probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada notorietății

mărcii reclamantei.

Astfel, din adresa nr.

316 din 24 martie 2011 emisă de SC P. SA, a rezultat că actualul hotel și

restaurant S. din J., ce aparține reclamantei, a făcut parte din proiectul

DSAPC nr. 55/1968 „Stațiunea turistică Mangalia, extindere Neptun”.

Hotelul și

restaurantul au revenit în patrimoniul reclamantei, SC S. SA, care a fost

înființată și a dobândit autorizare de funcționare prin sentința civilă nr. 4045

din 03 august 1995 a Tribunalului Constanța, ca urmare a reorganizării SC J.

SA, în patrimoniul căruia intrase bunul în baza Legii nr. 15/1991 și H.G. nr. 834/1991,

astfel cum rezultă din anexa 1 la Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 28 noiembrie 1996 emis de Ministerul Turismului.

Din adresa nr. 59

emisă de Direcția Generală Turistică - Serviciul Autorizare din cadrul

Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, a reieșit că SC S. SA a obținut

pentru hotelul S. din J., certificatul de clasificare nr. 145 din 05 august 1991.

Din pliantele privind

litoralul românesc, rezultă că hotelul S. din J. a intrat în circuitul turistic

după darea în folosință, încă din perioada comunistă, prin rețeaua C., fiind

inclus în cataloagele de prezentare editate și în limbi străine.

Tribunalul a apreciat

însă că singură această probă nu este de natură să facă dovada unei largi

cunoașteri pe teritoriul României pentru segmentul de public din România căruia

i se adresează, în sensul Regulii 16 din Regulamentul de punere în aplicare al

legii aprobat prin H.G. nr. 833/1998.

S-a probat unul

dintre criteriile descrise de această regulă, respectiv circuitului de

distribuire a serviciilor la care se referă marca, în sensul Regulii 16 alin. (2)

lit. B), dar nu s-a făcut și dovada faptului că produsele oferite și reclama

făcută prin acest circuit a și adus o reală cunoaștere a serviciilor oferite

sub marca S.

În acest sens, și

contractele de prestări servicii turistice încheiate între SC S. SA în calitate

de prestatori și diverși utilizatori: Sindicatul Liber Metrou în 01 martie 2006,

SC O. SRL în 19 mai 2004, SC T.H.R. Prahova în 12 mai 2003 și 16 mai 2002 fac

dovada desfășurării activității specifice de cazare temporară, dar sunt

insuficiente pentru a dovedi o largă cunoaștere.

În materia

notorietății, elementele esențiale sunt cele privind succesul mărcii, care

permit o asociere imediată și fără efort între marcă și serviciile oferite sub

această marcă. Or, această asociere nu poate fi presupusă, ea trebuie să fie

evidentă.

Dacă poate fi

reținută o prezumție că în perioada comunistă cel mai accesibil mod de

utilizare a serviciilor hoteliere de pe litoral era prin intermediul

întreprinderilor - pentru români și prin rețeaua C. - pentru străini, această

prezumție nu se poate întinde și asupra faptului că serviciile oferite au

devenit cunoscute și apreciate într-o manieră suficientă pentru a permite, în

conștiința consumatorilor de servicii de profil, o asociere între marcă și

serviciile oferite sub marca S.

De asemenea, faptul

că hotelul „S.” din J. a oferit servicii de cazare o perioadă îndelungată sub

acest semn, aproximativ din 1968, nu este suficient pentru a dovedi acea

conexiune specifică dintre marcă și serviciile oferite, specifică notorietății.

În consecință, tribunalul

a constatat că acest motiv de nulitate invocat nu este întemeiat.

Analizând cel de al

doilea motiv de nulitate invocat, respectiv încălcarea drepturilor conferite

reclamantei de numele comercial, prima instanță l-a găsit, de asemenea,

neîntemeiat.

Astfel, potrivit art.

8 din Convenția de la Paris din 1883 pentru protecția proprietății industriale

„numele comercial va fi protejat în toate țările Uniunii, fără obligația de

depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte

dintr-o marcă de fabrică sau de comerț”.

Pârâta a susținut că

reclamanta nu poate invoca protecția numelui comercial, aceasta având doar o

denumire comercială.

Tribunalul a apreciat

că aceste susțineri nu pot fi primite, numele comercial fiind denumirea sub

care un agent economic își exercită activitatea comercială și sub care

semnează.

Or, în cauză este

evident că reclamanta SC S. SA, societate comercială având obiectul principal

de activitate reglementat sub codul CAEN 5510 „hoteluri și alte facilități de

cazare similare” pe care o exercită prin hotelul S. are mai mult decât o

denumire comercială, are chiar un nume comercial, așa cum afirmă, protejat de art.

8 din Convenția de la Paris din 1883 și de art. 48 alin. (1) lit. e) din Legea nr.

84/1998.

Problema care se pune

este aceea a întinderii protecției recunoscute de art. 8, respectiv dacă simpla

deținere a unui nume comercial este suficientă pentru a constitui un motiv de

refuz la înregistrare sau de anulare a unei mărci care conține în tot sau în

parte numele comercial. Jurisprudența a statuat că asigurarea protecției

numelui comercial are ca finalitate limitarea sau înlăturarea prejudiciilor pe

care titularul numelui comercial le-ar suferi prin asocierea numelui său

comercial cu marca unui terț.

Din această

perspectivă, pentru ca existența numelui comercial al reclamantei să determine

refuzul la înregistrare sau anularea mărcii pârâtei este esențial a se dovedi

că reclamanta utilizează numele comercial, condiție îndeplinită în cauză

potrivit înscrisurilor depuse (contractele de prestări servicii turistice la care

s-a făcut referire anterior), precum și potențialul risc de prejudiciu pe care

reclamanta l-ar suferi ca urmare a asocierii între numele său comercial și

marca pârâtei, condiție pe care instanța a apreciat-o ca nedovedită în cauză.

Astfel, de regulă, prejudiciul

care poate fi încercat de titularul numelui comercial constă în riscul de

confuzie între numele său comercial și marca terțului, incluzând și riscul de

asociere între acestea, cu consecința folosirii nejustificate a renumelui

obținut prin activitatea sa de titularul numelui comercial.

Or, în cauză, în

condițiile în care nu s-a putut reține notorietatea denumirii „S.”, nu se poate

presupune nici că înregistrarea acesteia ca marcă de către pârâtă, a avut loc

în scopul obținerii nejustificate de foloase din cunoașterea acestei mărci de către

public.

Sub un alt aspect, tribunalul

a apreciat că, în condițiile în care activitatea pârâtei desfășurată sub marca

înregistrată este una apreciată pe piață, astfel cum rezultă din diplomele

depuse la dosar și din extrasele de pe forumurile de discuții de pe internet,

iar prin înscrisurile depuse, pârâta a făcut dovada preocupării constante

pentru îmbunătățirea serviciilor oferite, prin investiții, prin facilitarea

unor servicii suplimentare, gen telefonie, internet etc., nu se poate reține că

numele comercial al pârâtei ar putea fi asociat cu o marcă neapreciată, astfel

încât să existe consecințe prejudiciabile.

Pentru a justifica

protecția numelui său comercial, reclamanta a invocat și riscul la care este

expusă urmare a formulării de către pârâtă, împotriva sa, a unei acțiuni cu

scopul obligării sale să nu mai folosească marca S. și elementele specifice de

identificare cuprinzând denumirea S., ale fondului său de comerț, pârâta

întemeindu-și acțiunea tocmai pe drepturile asupra mărci.

Tribunalul a apreciat

că acest risc nu este unul serios, deoarece, pe de o parte, reclamanta poate

opune cu succes dreptul său rezultat din folosirea legitimă și îndelungată a

numelui comercial, iar pe de altă parte, întrucât titularul unei mărci

ulterioare nu se poate opune folosirii unei mărci anterioare, suportând riscul

lipsei de diligență în înregistrarea mărcii sale, prin neverificarea existenței

unor drepturi de proprietate anterior protejate.

S-a reținut că dispozițiile

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 (în forma în vigoare la data

înregistrării mărcii „La S.”) prevăd că „în cazul prevăzut la art. 49,

titularul mărcii posterior înregistrate nu poate să se opună folosirii mărcii

anterioare, deși aceasta din urmă nu mai poate fi invocată împotriva mărcii

posterioare”.

Analizând cel de al

treilea motiv de nulitate invocat, respectiv înregistrarea mărcii cu rea

credință de către pârâtă, a fost considerat, de asemenea, neîntemeiat.

Astfel, simpla

existență a mărcii reclamantei, în condițiile în care nu s-a dovedit

notorietatea acesteia, nu poate conduce la concluzia relei credințe a pârâtei

la înregistrarea mărcii sale. Nu s-a făcut dovada faptului că pârâta a încercat

să profite de renumele mărcii reclamantei atunci când a înregistrat marca sa. Pârâta

a oferit un motiv plauzibil pentru care a ales elementul verbal al mărcii sale,

respectiv faptul că acesta, prin efectuarea unei anagramări, să cuprindă prima

parte a numelui unuia dintre asociații pârâtei, L., respectiv „La s.”, iar prin

asociere cu elementul figurativ să inducă ideea de mare, de vacanță, asociată

cu activitatea pârâtei desfășurată pe litoral.

S-a apreciat că în

lipsa altor elemente, care să dovedească contrariul, această explicație este

suficientă pentru a întări prezumția de bună credință instituită de lege.

Reclamanta a invocat

faptul că pârâta a încercat în mai multe rânduri să-și înregistreze marca „La S.”,

cereri care au fost respinse tocmai pentru motivul existenței mărcii anterioare

a reclamantei; instanța a constatat însă că reclamanta nu a făcut însă nicio

dovadă în acest sens, deși sarcina probei îi revenea, anume că a fost titulara

mărcii „S.” anterior înregistrării mărcii de către pârâtă și nici că pârâta a

făcut demersuri anterioare pentru înregistrarea acestei mărci, care au fost

respinse ca urmare a existenței drepturilor sale.

Prima instanță a mai

reținut că extrasul de pe site-ul OSIM cu privire la numărul mărcilor incluzând

elementul verbal „S.” respinse, este insuficient să facă dovada acțiunilor

întreprinse de către pârâtă și a calificării acestora ca intrând în sfera

nelicitului neconcurențial.

În consecință,

acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

În termen legal,

împotriva acestei soluții, reclamanta a promovat apel, criticând sentința pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr.

179A din 4 decembrie 2012 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale a fost admis apelul reclamantei, sentința atacată a fost schimbată în

tot, iar pe fond, s-a admis cererea de chemare în judecată, dispunându-se

anularea înregistrării mărcii „La S.” nr. 72457 din 28 octombrie 2005.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel a reținut că reclamanta a solicitat anularea

înregistrării mărcii menționate pentru încălcarea drepturilor conferite de

marcă notorie neînregistrată –„ S.”, pentru încălcarea drepturilor conferite de

numele comercial și pentru înregistrarea cu rea credință.

Cu privire la primul

motiv de apel, legat de invocarea notorietății mărcii anterioare

neînregistrate, instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit art. 6 bis

din Convenția de la Paris, mărcile notorii sunt protejate fără a fi necesară

condiția înregistrării. Notorietatea mărcii produce un efect similar cu

înregistrarea acesteia, titularul fiind protejat în ceea ce privește folosirea

sau înregistrarea unui semn identic sau similar de către un terț. Marca

individuală combinată cu element verbal „LA S.” și cu element figurativ, înregistrată

în favoarea pârâtei și a cărei anulare se cere în cauză, este similară cu marca

verbală a reclamantei „S.”, iar serviciile prestate de reclamantă sunt identice

cu cele pentru care pârâta a înregistrat marca, respectiv „servicii hoteliere

și de cazare temporară și alimentație publică”.

În fapt, din adresa nr.

316 din 24 martie 2011 emisă de SC P. SA, rezultă că actualul hotel și

restaurant S. din J., ce aparține reclamantei, a făcut parte din proiectul

DSAPC nr. 55/1968 „Stațiunea turistică Mangalia extindere Neptun”. Hotelul și

restaurantul au revenit în patrimoniul reclamantei, SC S. SA care a fost

înființată și a dobândit autorizare de funcționare prin sentința civilă nr. 4045

din 03 august 1995 a Tribunalului Constanța ca urmare a reorganizării SC J. SA,

în patrimoniul căruia intrase bunul în baza Legii nr. 15 /1991 și H.G. nr. 834/1991,

astfel cum rezultă din anexa 1 la Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 28 noiembrie 1996 emis de Ministerul Turismului. Din adresa nr. 59

emisă de Direcția Generală Turistică - Serviciul Autorizare din cadrul

Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului rezultă că SC S. SA obținut

pentru hotelul S. din J. certificatul de clasificare nr. 145 din 05 august 1991.

Din pliantele privind litoralul românesc, rezultă că hotelul S. din J. a intrat

în circuitul turistic după darea în folosință, încă din perioada comunistă,

prin rețeaua C., fiind inclus în cataloagele de prezentare editate și în limbi

străine.

Prin art. 3 lit. c)

din lege este explicitat termenul de marcă notorie ca fiind marca larg

cunoscută în România la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau

la data priorității revendicate în cerere, iar pentru a determina dacă o marcă

este larg cunoscută se va avea în vedere notorietatea acestei mărci în cadrul

segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora marca

respectivă li se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii

în România - criteriile de examinare a motivului de refuz de înregistrare a

mărcii incident, fiind detaliate în art. 20 din lege, dar și în Regula nr. 15 pct.

4 lit. a) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, în vigoare la data

înregistrării mărcii în discuție; de asemenea, au fost avute în vedere cele

prevăzute la Regula 16 din același Regulament, cu referire la cerințele pentru

dovedirea notorietății mărcii.

În aplicarea acestor

norme, s-a constatat că în aprecierea notorietății unei mărci, este necesară

stabilirea ponderii cunoașterii în cadrul segmentului de public relevant din

România, utilizator al produselor/serviciilor protejate sub semnul respectiv și

nu în raport de clasele de produse/servicii, sau toate acestea, protejate prin

mărcile a căror anulare se solicită. În condițiile existenței unei mărci notorii,

se impune refuzul de înregistrare sau anularea mărcii înregistrate, total sau

parțial, în funcție de gradul de suprapunere cu cea notorie.

Un prim argument

invocat de apelantă a fost acela că în perioada comunistă o marcă era larg

cunoscută și mediatizată potrivit politicii epocii comuniste, prin intermediul

ONT-ului, respectiv prin filialele județene, a C.-ului pentru străini, prin

ofertele făcute de către stat Uniunii Generale a Sindicatelor din România la

care fiecare cetățean participa cu 1 % din venituri, prin pliantele publicitare

editate, politici care permiteau consumatorilor de servicii o asociere între

marca S. și serviciile turistice (hotel și restaurant) oferite sub marca S. din

J., în perioada comunistă intimata-pârâtă nefiind înființată ca societate cu

răspundere limitată și nici ca mandatar.

Cu privire la acest

prim argument, instanța de apel a apreciat ca fiind corectă afirmația

tribunalului, în sensul că prezumția că, în perioada comunistă, cel mai

accesibil mod de utilizare a serviciilor hoteliere de pe litoral era prin

intermediul întreprinderilor - pentru români și prin rețeaua C. - pentru

străini, nu se poate întinde și asupra faptului că serviciile oferite au

devenit cunoscute și apreciate într-o manieră suficientă pentru a permite o asociere

în conștiința consumatorilor de servicii de profil între marca și serviciile

oferite sub marca S.. Nici în calea de atac apelanta nu a adus niciun argument

sau probe suplimentare în acest sens, ci doar a reiterat afirmația făcută și în

fața primei instanței.

Apelanta a mai invocat

și prevederile art. 6 bis al Convenției de la Paris privind notorietatea existentă în cauză determinată de vechimea mărcii „S.”, de cunoașterea acestei mărci

din anul 1968, marca fiind aceeași cu numele comercial încă din 1968,

eforturile publicitare de cunoaștere a numelui comercial fiind manifestate față

de turiștii romani și străini încă din anul 1968. Din adresa nr. 316 din 29

martie 2011 și din actele ce se găsesc în arhiva SC P. SA rezultă cunoașterea

ansamblului hotel și restaurant sub numele de S. din anul 1968.

Instanța de apel a

constatat că apelanta aduce drept singur argument pentru notorietate faptul

existenței mărcii și a denumirii comerciale din 1968; or, vechimea unei mărci

nu suplinește nevoia dovezilor privind larga cunoaștere a acesteia; în plus,

simpla cunoaștere a existenței mărcii din 1968 (prin adresa invocată) nu

reprezintă în sine o dovadă a unei cunoașteri suficient de largi pentru a fi

caracterizată ca notorie, argumentele de natură istorică aduse de apelantă fiind

necesare, dar nu și suficiente pentru caracterizarea mărcii ca notorie.

Curtea de apel a

înlăturat argumentul adus de apelantă, în sensul că pentru a se aprecia asupra

notorietății mărcii este suficient a se constata că marca respectivă este larg

cunoscută în cadrul segmentului de public relevant căruia i se adresează,

indiferent pe ce parte a teritoriului țării este situat acel segment, așadar,

nefiind necesar ca marca să fie cunoscută pe întreg teritoriul țării.

Astfel, Regula nr. 16,

intitulată „Determinarea și dovedirea notorietății” este extrem de explicită,

arătând că, pentru a aprecia dacă o marcă este notorie, este suficient ca

aceasta să fie larg cunoscută pe teritoriul României și pentru segmentul de

public din România căruia i se adresează produsele sau serviciile la care se

referă marca. Din interpretarea coroborată a celor două condiții, rezultă că acestea

sunt cerute cumulativ, iar nu alternativ; astfel, marca trebuie să fie

cunoscută publicului relevant, nu oricărei categorii de public, dar pe întreg

teritoriul țării.

Or, în mod corect a

reținut tribunalul că reclamanta nu a făcut dovada unei largi cunoașteri a

mărcii pe teritoriul României pentru segmentul de public din România căruia i

se adresează, în sensul Regulii 16 din Regulamentul de punere în aplicare al legii

aprobat prin H.G. nr. 833/1998. S-a probat doar unul dintre criteriile descrise

de această regulă, respectiv circuitul de distribuire a serviciilor la care se

referă marca, în sensul Regulii 16 alin. (2) lit. b), dar nu și dovada faptului

că produsele oferite și reclama făcută prin acest circuit au și adus o reală

cunoaștere a serviciilor oferite sub marca S. În acest sens, și contractele de

prestări servicii turistice încheiate între SC S. SA în calitate de prestator

și diverși utilizatori: Sindicatul Liber Metrou în 01 martie 2006, SC O. SRL în

19 mai 2004, SC T.H.R. Prahova în 12 mai 2003 și 16 mai 2002 sunt apte a proba desfășurarea

unei activității specifice de cazare temporară, dar sunt insuficiente pentru a

dovedi o largă cunoaștere.

De asemenea, s-a

apreciat că simpla invocare a vechimii mărcii nu este suficientă pentru a

dovedi acea conexiune specifică dintre marcă și serviciile oferite, specifică

notorietății; ar însemna că orice marcă suficient de veche poate invoca

notorietatea dobândită prin simpla curgere a timpului, când de fapt de esența

notorietății nu este neapărat trecerea timpului (care de regulă, este o

condiție implicită), ci utilizarea, în anumite condiții, de-a lungul timpului

scurs.

Niciuna dintre părți

nu a contestat vechimea mărcii ca datând din 1968 și faptul că hotelul S. și-a

desfășurat activitate ca unitate turistică în regim sezonier și restaurant și

în extrasezon în ultimele 4 decenii, dar acest element, luat singular, nu este

concludent pentru notorietate.

Pentru a argumenta

larga cunoaștere a mărcii sale, apelanta a arătat că statul român a promovat

unitatea lor de cazare, așadar și marca în perioada 1968 și 1995, fiind

asigurate sejururi pentru angajați prin intermediul instituțiilor publice; că

au fost cazați la Hotelul S. și numeroși turiști străini și că s-a făcut

promovarea serviciilor turistice de către ONT și prin intermediul unui Program

Phare.

Instanța de apel a

apreciat că toate acestea dovedesc că există acțiuni de promovare a serviciilor

oferite de reclamantă sub marca sa, dar dincolo de faptul că, în sine, aceste

măsuri de promovare nu ating intensitatea necesară unei mărci notorii, este

necesară corelarea întinderii promovării cu întinderea utilizării și

cunoașterii mărcii; or, s-a constatat că această întindere nu acoperă întreaga

țară, aspect recunoscut chiar de apelantă, ci este o cunoaștere locală,

limitată la spațiul limitrof litoralului; sub aspectul notorietății nu interesează

cunoașterile accidentale, ca urmare a unor acțiuni disparate și singulare de

promovare, ci este necesar ca această cunoaștere să fie cvasiunanimă în rândul

consumatorului țintă, cu un grad mediu de atenție și informare, condiție ce nu

este îndeplinită în cauză.

Argumentul legat de

faptul că scopul înregistrării mărcii de către intimata-pârâta a fost acela de

a se folosi de renumele mărcii apelantei, nu are relevanță sub aspectul

notorietății, după cum nu are relevanță nici faptul că inclusiv reprezentantul

Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci a susținut admiterea acțiunii

formulate de reclamantă apelantă.

Astfel, neaducându-se

dovezi suficiente cu privire la notorietatea mărcii anterioare a reclamantei, instanța

de apel a înlăturat ca nefondat acest prim motiv de apel.

Referitor la cel

de-al doilea motiv privind greșita respingere a cererii de anulare a mărcii pârâtei

față de existența numelui comercial al reclamantei, instanța de apel a reținut

cele ce urmează:

Un prim argument

invocat de apelantă a fost acela al prejudiciului cauzat ca urmare a folosirii

de către intimata-pârâtă a unei mărci similare cu numele său comercial, din

acest punct de vedere, curtea de apel a reiterat argumentele reținute de prima

instanță, pe care și le-a însușit în totalitate.

Cât privește

invocarea prevederilor art. 6 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 84/1998, instanța

de apel a constatat că noțiunea de nume comercial nu se include în cea de nume,

prin drept la nume, menționat în acest text, legiuitorul având în vedere numele

persoanei fizice, astfel că această prevedere legală nu este incidentă în cauză.

Pe de altă parte, din

perspectiva art. 6 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 84/1998, este necesar a fi

îndeplinită condiția ca acea marca anterioară, neînregistrată, sau acel semn

utilizat anterior să confere titularului sau dreptul de a interzice utilizarea

mărcii ulterioare. Or, prima teză nu este îndeplinită, deoarece numai o marcă

notorie putea da dreptul reclamantei de a cere interzicerea utilizării unei

mărci ulterioare, or, în analizarea primului motiv de apel s-a reținut deja

nedovedirea caracterului notoriu.

În ceea ce privește

cea de-a doua teză, astfel cum a apreciat și prima instanța, apelanta

beneficiază de un nume comercial protejat de art. 8 din Convenția de la Paris din 1883 și de art. 48 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998. Apelanta a susținut că

exista un mare risc de confuzie între numele său comercial și marca părții

adverse, incluzând și riscul de asociere între acestea, astfel că partea adversă

beneficiază de renumele obținut prin activitatea apelantei.

S-a apreciat că prima

instanță a reținut în mod corect că problema care se pune este aceea a

întinderii protecției recunoscute de art. 8, respectiv dacă simpla deținere a

unui nume comercial este suficientă pentru a constitui un motiv de refuz la înregistrare

sau de anulare a unei mărci care conține în tot sau în parte numele comercial.

Un astfel de prejudiciu ar fi generat de folosirea de renumele numelui

comercial anterior, ca urmare a dobândirii notorietății acestuia; or, nu este

suficientă simpla afirmare a producerii asocierii în mintea consumatorului, fiind

necesară probarea acestei susțineri, dovezi ce nu au fost produse; în plus,

prin nereținerea notorietății mărcii anterioare (și implicit, a numelui

comercial anterior), nu se poate aplica prezumția de folosire a renumelui

acestora. Ceea ce invocă, în esență, apelanta este de fapt un prejudiciu de

natură morală, dedus din preluarea, conform susținerilor sale, a denumirii sale

comerciale, dar o asemenea pretenție nu se încadrează în condițiile legale

pentru care poate fi dispusă anularea unei mărci ulterioare, pentru existența

unui nume comercial anterior.

Astfel, și acest

motiv de apel a fost înlăturat ca nefondat.

Instanța de apel a

găsit însă fondat ultimul motiv de apel, privind înregistrarea mărcii pârâtei

cu rea-credință.

Reclamanta a invocat

reaua credință atât în raport de marca sa anterioară, cât și în raport de

numele său comercial. Instanța de apel a apreciat ca fiind juste cele dezlegate

prin sentința apelată cu privire la marca anterioară invocată de reclamantă;

astfel, dincolo de faptul că nu a fost dovedită notorietatea, nu a fost

dovedită nici existența unei înregistrări anterioare mărcii pârâtei cu privire

la marca La S. invocată de reclamantă, aceste considerente ale primei instanțe

fiind menținute.

Instanța de apel a

apreciat însă diferit probele administrate sub acest aspect, reținând reaua

credință a pârâtei în raport de existența numelui comercial al reclamantei.

Astfel, cu ocazia

cercetării notorietății, curtea de apel însăși a reținut dovedirea unor acțiuni

de promovare a serviciilor oferite de reclamantă sub numele său comercial, dar

dincolo de faptul că, în sine, aceste măsuri de promovare nu ating intensitatea

necesară pentru probarea unei mărci notorii, este necesară corelarea întinderii

promovării cu întinderea utilizării și cunoașterii mărcii; pe de altă parte, instanța

de apel a constatat că această întindere nu acoperă întreaga țară, aspect

recunoscut chiar de apelantă, ci această cunoaștere este locală, limitată la

spațiul limitrof litoralului.

Reclamanta își

desfășoară activitatea în zona Mangalia - J., pe când pârâta în

Constanța-Mamaia, pe același obiect de activitate, servicii hoteliere;

reclamanta deține hotelul S., cu denumirea comercială S., iar pârâta folosește marca

La S. pentru aceleași servicii de cazare.

Față de identitatea

serviciilor oferite, față de similaritatea crescută prin identitate parțială a

denumirii semnelor folosite, având în vedere anterioritatea denumirii

comerciale a reclamantei (1968) raportată la data cererii de depozit pentru

marca pârâtei (2005), instanța de apel a apreciat că s-a făcut dovada relei

credințe a pârâtei cu ocazia înregistrării mărcii sale. Astfel, s-a avut în

vedere consumatorul mediu avizat, pe zona teritorială relevantă-litoral, care

poate cu ușurință aprecia că există o legătură comercială între cele două

semne. Câtă vreme reclamanta a dovedit o oarecare cunoaștere a semnului său pe

plan local, cunoaștere insuficientă pentru notorietate, dar suficientă pentru a

se prezuma că orice consumator mediu putea afla de existența sa, s-a reținut că

și pârâta, cu diligențe minime, putea afla, la momentul înregistrării mărcii,

despre existența unui nume comercial anterior similar cu cel al mărcii pe care

intenționa să o înregistreze, cu atât mai mult cu cât aceasta funcționa pe piața

acelorași servicii pe care pârâta voia ulterior să le ofere. Astfel, nu se

poate susține că nu a existat, în lipsa unei minime diligențe, o intenție de a

se folosi de cunoașterea locală a numelui comercial anterior al reclamantei.

Spre deosebire de

tribunal, instanța de apel a apreciat că nu poate fi considerată o explicație

plauzibilă modalitatea în care pârâta a susținut că a ajuns la născocirea

mărcii sale: prin efectuarea unei anagramări, care să cuprindă prima parte a

numelui unuia dintre asociații pârâtei, L., respectiv „La s.”, care, prin

asociere cu elementul figurativ să inducă ideea de mare, de vacanță, asociată

cu activitatea pârâtei desfășurată pe litoral; s-a apreciat că această

explicație conduce mai mult la ideea unei justificări post factum.

Curtea de apel nu a

reținut însă ca dovezi suplimentare ale relei-credințe: cererile repetate

adresate intimatei-parate OSIM pentru înregistrarea mărcii LA S., deoarece

formularea unei cereri în mod repetat nu are relevanță, în cauza de față având

relevanță buna sau reaua credință de la data depozitului mărcii a cărei anulare

se cere, ceea ce deja s-a analizat; nesolicitarea conform art. 21 din Legea nr.

26/1990 la înregistrarea în Registrul Comerțului a mențiunii referitoare la

marca LA S., deoarece o asemenea obligație revenea numai dacă marca pârâtei ar

fi existat la momentul înregistrării societății pârâtei în Registrul

Comerțului, nu aceasta fiind situația din speță.

A fost apreciat ca

nerelevant și argumentul legat de faptul că pârâta nu ar fi dorit decât

inducerea în eroare a instanței și prejudicierea apelantei-reclamante prin

formularea cu rea credință a cererii de stingere a litigiului pe cale amiabilă,

cerere în care nu a insistat, deoarece reaua credință procesuală este distinctă

și produce consecințe diferite de reaua credință la înregistrarea mărcii. De

asemenea, nici formularea unei acțiuni în instanța de către partea adversă prin

care se solicita încetarea folosirii de către apelanta a denumirii S. și solicitarea

daunelor morale exorbitante de către intimata nu a fost reținută ca dovadă a

relei credințe la înregistrarea mărcii, pentru aceleiași argumente.

Pentru aceste

considerente, constatând dovedită reaua credință a pârâtei la data depozitului

mărcii în raport de existența numelui comercial anterior al reclamantei,

Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va admite apelul, va schimba în tot

sentința apelată, va admite în parte acțiunea precizată și va anula

certificatul de înregistrare a mărcii „La S.” nr. 72457 din 28 octombrie 2005.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâta SC L.B. SRL a formulat recurs, prevalându-se

de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, pârâta a susținut că decizia instanței de apel este nelegală,

întrucât, pe de o

parte, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar pe de altă parte, cuprinde

motive contradictorii și străine de natura pricinii, critici susținute pe

temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel,

reținând reaua-credință, instanța de apel, în fapt, nu face nicio referire la o

situația concretă din care să rezulte îndeplinirea acestui motiv de anulare a

mărcii, în mod nelegal răsturnându-se prezumția de bună-credință ce opera în

favoarea sa, ce a fost înlocuită cu reținerea relei-credințe bazate pe

prezumția existentei acesteia și pe motive contrazise de realitatea probată în

cauză.

Recurenta

susține că într-o manieră neglijentă, instanța de apel a introdus confuzia

între noțiunea de „rea-credință” utilizată de lege, ca motiv de nulitate a

mărcii, și un eventual risc de confuzie și asociere ca motive de anulare a unei

mărci ulterioare.

În

aceeași manieră confuză, instanța de judecată a ignorat faptul reținerea relei-credințe

presupune dovedirea existenței unor elemente de fapt (comportamentale) ce pot

fi reținute în sarcina intimatei pârâte și nu utilizarea unor elemente abstracte,

teoretice, în baza cărora să poată fi răsturnată o prezumție fundamentală a

sistemului juridic. De altfel, titularului unui eventual drept anterior legea

însăși îi conferă mijloace de protecție distincte și eventuale reparații

corespunzătoare într-o atare situație de fapt.

Pentru a

reține reaua-credință la înregistrarea mărcii, instanța de apel a avut în

vedere criteriul consumatorului mediu, în zona teritorială relevantă - litoral,

care poate aprecia cu ușurință că exista o legătura comercială între cele două

semne, reținând, totodată, cunoașterea numelui intimatei reclamante insuficientă

pentru notorietate, dar suficientă pentru a se prezuma că orice cunoscător

mediu poate afla de existența sa; de asemenea, s-a mai reținut că intimata

reclamantă funcționa pe piața acelorași servicii pe care pârâta voia ulterior

să le ofere; drept urmare, s-a concluzionat că nu se poate susține că nu a

existat, în lipsa unei minime diligente, o intenție a pârâtei de a se folosi de

cunoașterea locală a numelui comercial anterior al reclamantei.

Recurenta

susține că faptele, așa cum sunt ele demonstrate prin probele administrate în

cauză, atestă că niciunul dintre motivele reținute de instanța nu sunt reale.

Se mai

arată de recurentă că asociații săi au denumit,

“

La S."

activitatea sub care a început să își desfășoare afacerile de alimentație și

comerț, cu mult înainte de a înregistra marca a cărei anulare s-a solicitat;

or, aceste activități de alimentație și comerț nu intrau în sfera celor

desfășurate de intimata reclamantă, aceasta activând în domeniul hotelier; în

consecință, recurenta a folosit marca numai pentru servicii de alimentație

publică, iar această denumire sub care recurenta a prestat servicii de

alimentație a fost aleasă ca urmare a numelui celor doi asociați, frați - L.D. și

L.S.

Pe de

altă parte, la data înregistrării mărcii recurentei, a cărei anulare s-a

dispus, aceasta avea o cifră de afaceri superioară intimatei reclamante (așa

cum a rezultat din probele cauzei), astfel încât nu se poale justifica niciun

interes pentru folosirea cunoașterii locale a numelui comercial al intimatei,

asociații recurentei neavând nicio legătură cu zona de sud a litoralului, întrucât

au copilărit în zona de nord a acestuia și, în plus, au fost plecați din țară o

perioadă îndelungată, ambii asociați având cetățenie americană; la întoarcerea

din SUA, asociații recurentei au luat decizia denumirii activității în acest

fel, fără a proceda la o cercetare a litoralului; în acest sens, recurenta face

trimitere și la declarația aut. sub nr. 172 din 29 martie 2011 dată de numita V.C.D.

Cele

arătate, în opinia recurentei, relevă caracterul nelegal al deciziei recurate,

întrucât cei doi asociați ai săi, la data alegerii denumirii „La S.”, nu intrau

în categoria consumatorului mediu avizat, dimpotrivă, fiind străini de

realitatea actuala a zonei litoralului romanesc, pe care o părăsiseră din

copilărie.

Totodată,

în mod nelegal instanța de apel a reținut că, la nivelul anului 1999, asociații

recurentei știau ce servicii voiau să ofere ulterior, respectiv în anul 2009;

or, reaua-credință nu se poate fundamenta pe o prezumție.

De asemenea,

se învederează că din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție,

anterioară deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene din 11

iunie 2009 în cauza C-529/07, rezultă că atunci când se reține reaua-credință,

sunt avute în vedere circumstanțe concrete din care să rezulte că pârâtul

cunoștea existența mărcii, ca urmare a unei asocieri a titularului

înregistrării la capitalul unei societăți ce deținea o marcă similară

înregistrată sau ca urmare a unor recunoscute relații de afaceri anterioare între

titularul înregistrării și cel care deținea marca anterioară, că s-a

înregistrat marca unui terț fără ca titularul înregistrării cu rea-credință să

desfășurare activități în legătură cu aceasta, în mod deliberat, în scopul

promovării propriilor produse prin mijlocirea unor mărci cunoscute.

În opinia

recurentei, hotărârea pronunțată nu cuprinde niciun motiv din care să rezulte

intenția frauduloasă, ci doar se presupune, nefondat și în ciuda tuturor

probelor administrate în susținerea bunei-credințe, că ea aceasta ar fi putut

exista.

Recurenta

dezvoltă critici și din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținându-se că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel,

decizia se fundamentează, în realitate, pe prezumția existenței relei credințe,

care, nu poate fi presupusă, ci numai dovedită, sens în care se face trimitere

la dispozițiile art. 970 și art. 1899 alin. (2) C. civ.

Instanța

de apel a aplicat greșit legea, apreciind ca o oarecare cunoaștere a semnului

intimatei reclamante pe plan local este suficientă pentru a se prezuma că a

existat o intenție a recurentei de a se folosi de cunoașterea locală a numelui

comercial al reclamantei.

Or, așa

cum a reieșit din probele cauzei recurenta avea o cifră de afaceri și un profit

de aproape 5 ori mai mari decât cele ale intimatei, un număr de 70 de angajați,

fata de cei 16 ai intimatei, precum și o activitate diferită de a acesteia din

urmă, situație care preexista și în ultimii doi ani anteriori înregistrării

mărcii.

În

consecință, mai susține recurenta, nu numai ca nu se poate „prezuma"

intenția sa de a folosi numele intimatei, dar poate fi justificat nici

interesul ce ar fi determinat intenția sa de risca confuzia cu o marcă.

Recurenta

invocă încălcarea de către instanța de apel a jurisprudenței Curții de Justiție

a Uniunii Europene reflectată în decizia pronunțată la data de 11 iunie 2009 în

cauza C-529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Spungli AG contra Franz Hauswieth

GmbH).

Astfel, s-a

făcut instanța de apel o aplicare necorespunzătoare a unor principii ce

guvernează raporturile concurențiale între părți, din perspectiva cărora

trebuie evaluată atitudinea subiectivă a solicitantului mărcii, reguli

confirmate prin decizia instanței europene.

Reaua

credință implică îndeplinirea cumulativă a trei cerințe distincte, vizând, pe

de o parte, cunoașterea „faptului relevant" – existenta și folosirea unei

mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă - iar, pe de altă

parte, intenția frauduloasă, iar o a treia cerință pentru verificarea

relei-credințe, este reprezentată de cea privind gradul de protecție juridică

de care se bucură atât marca terțului, cât și semnul a cărui înregistrare se

solicită a fi anulată.

În plus, simpla

cunoaștere a faptului relevant nu prezumă, prin ea însăși, existența unei

intenții frauduloase, atare intenție trebuind a fi probată distinct de prima

cerință și apreciată ca atare.

Din

considerentele decizie recurate rezultă că niciuna dintre aceste condiții impuse

de lege și de jurisprudența internă și comunitară nu se regăsesc în motivarea

hotărârii atacate.

Astfel, nu

s-a reținut existența faptului relevant, ci s-a prezumat existența acestuia,

apreciindu-se că, din perspectiva consumatorului mediu, rezonabil informat și

avizat se presupune că s-a dorit folosirea mărcii intimatei reclamante.

În ce

privește intenția frauduloasă, a apărut ca o consecință a prezumției instanței,

iar cerința gradului de protecție juridică a fost în întregime ignorată.

Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere lipsa de diligență a intimatei în

a-și proteja dreptul de proprietate, neținând cont că aceasta nu și-a

înregistrat niciodată numele ca marcă și nici faptul că recurenta, care, pentru

cunoașterea și dezvoltarea mărcii sale a depus eforturi susținute, se vede în

situația de a primi o soluție judiciară care încălcă principiile stabilității

juridice și ale încrederii legitime.

Totodată,

recurenta mai arată că practica a statuat că în evaluarea intenției

frauduloase, este relevant istoricul constituirii celor două părți litigante, activitatea

desfășurată de acestea, anterior cererii de înregistrare a mărcii, actele de

utilizare ulterioare înregistrării a semnelor în raport cu produsele sau

serviciile cărora marca le-a fost destinată.

Așadar,

trebuiau avute în vedere circumstanțele obiective ale speței care indică lipsa

unei justificări a intenției de a beneficia de numele intimatei reclamante, de

vreme ce recurenta, în anul înregistrării mărcii – 2005, se bucura de un renume

superior acesteia, atestat prin comparația cifrelor rezultate din cele două

afaceri.

Instanța

de apel nu a avut în vedere istoricul celor două parți, ci a apreciat că

recurenta a acționat într-o manieră vizionară, la nivelul anului 1999, când

si-a ales denumirea și, apoi, în anul 2005, când a înregistrat-o la OSIM, pentru alte clase de produse și servicii ale Clasificării de la Nisa decât cele ale intimatei reclamante, câtă vreme intimata reclamantă și-a folosit numele

comercial exclusiv pentru servicii hoteliere, lipsite de distinctivitatea sau

de cunoașterea necesară unei mărci.

Mai mult,

instanța de apel nu a reținut că anterior înregistrării mărcii de către recurentă,

aceasta dezvoltase o marcă apreciată și cunoscută, înregistrarea venind ca o

consecință a acesteia, iar nu în încercarea de a atrage beneficiile folosirii

numelui unui terț ce activa pe o altă piață, într-o alta zonă.

Recurenta

pârâtă a anexat motivelor de recurs practică judiciară în materia anulării

mărcilor înregistrate cu rea-credință, dar și anumite evidențe în susținerea

comparației dimensiunii activității economice a fiecăreia dintre părți, fără a

se indica sursa de proveniență a informațiilor primare pe care le conțin.

În termen

legal, intimata reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs,

solicitând menținerea deciziei recurate.

Recursul

formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.

Se

constată că în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., recurenta pârâtă pretinde atât împrejurarea că decizia recurată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, cât și cealaltă variantă normativă a

textului invocat (cuprinde motive contradictorii și străine de natura

pricinii), cele două ipoteze ale normei neputând coexista cu referire la una și

aceeași soluție, anume cea de admitere a cererii de anulare a mărcii pârâtei

pentru rea-credință, dispusă de instanța de apel în aplicarea dispozițiilor art.

48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 (forma în vigoare la data

înregistrării mărcii).

În

realitate, în dezvoltarea criticilor întemeiate pe același motiv de recurs (art.

304 pct. 7), recurenta susține argumente ce tind la demonstrarea netemeiniciei

deciziei, întrucât susține în mod explicit că instanța de apel nu a făcut nicio

referire la situația concretă din speță din care să reiasă reaua sa credință la

momentul înregistrării mărcii; or, cenzurarea unei hotărâri pronunțate în apel

nu îi este permisă instanței de recurs decât pentru motive de nelegalitate,

anume cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pe de

altă parte, luând în considerare susținerea potrivit căreia decizia recurată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, Înalta Curte constată că hotărârea

instanței de apel este argumentată în mod convingător prin arătarea situației

de fapt reținute în cauză și aplicarea regulilor de drept incidente, cu

referire specială la criteriile de apreciere a relei-credințe într-o cerere de

anulare a înregistrării mărcii pentru acest motiv, dând acestei noțiuni

conținutul conceptual dezvoltat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în

special, în

decizia

pronunțată la data de 11 iunie 2009, în cauza C – 529/07 (Chocoladefabriken

Lindt & Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH), din conținutul căreia

rezultă criteriile de apreciere a relei credințe, astfel cum se va arăta în

evaluarea criticilor dezvoltate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

consecință, vor fi înlăturate ca nefondate criticile dezvoltate de recurentă pe

temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta

critică, în principal, criteriile de analiză a atitudinii sale subiective