ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2215/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2215/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 257 C. proc. civ. asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

1.Instanța de fond

Reclamantul V.M., prin acțiunea introdusă pe

rolul Tribunalului Mehedinți la 5 aprilie 2006 a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin M.F.P. și Primăria orașului Strehaia pentru

anularea dispoziției din 20 februarie 2006, emisă de această din urmă pârâtă.

Tribunalul Mehedinți

prin sentința civilă nr. 73 din 8 aprilie 2008 a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins contestația.

S-a reținut că

printr-o acțiune anterioară (1 octombrie 2001) reclamantei i s-a respins prin

sentința civilă nr. 364/2002 a Tribunalului Mehedinți o acțiune împotriva

Primăriei Strehaia prin care a cerut restituirea în natură a terenului de 912 m

2

, nefiind de acord cu propunerea Primăriei de a i se acorda despăgubiri bănești.

S-a reținut că ulterior

prin Decizia nr. 65/2006 s-a soluționat notificarea formulată de petent pentru

același imobil, 912 m

2

situat în orașul Strehaia.

Instanța a mai

reținut că terenul este ocupat de clădiri - ale Primăriei - iar terenul,

neafectat de construcții, se află în interiorul clădirilor.

Curtea de Apel

Craiova, prin Decizia nr. 383 din 28 noiembrie 2008 a respins ca nefondat apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 73 din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Mehedinți.

S-a constatat că admiterea

excepției autorității de lucru judecat este greșită pentru că nu sunt incidente

dispozițiile art. 1201 C. civ. raportată la art. 166 C. proc. civ. pentru că nu

există tripla identitate de părți, obiect și cauză între prezentul litigiu și

cel soluționat prin sentința civilă nr. 364 din 21 mai 2002 Tribunalul

Mehedinți în Dosarul nr. 8489/2001, pentru că la data pronunțării sentinței

civile nr. 364/2002 nu fusese emisă dispoziția din 2005 în temeiul Legii nr. 10/2001

care face obiectul prezentului litigiu.

S-a constatat însă că

nu se poate admite apelul pentru că fondul cauzei a primit o rezolvare corectă.

Față de configurația

și destinația actuală a imobilului nu se pot aplica dispozițiile art. 1 și 7

din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a terenului de 912 m

2

.

Terenul este ocupat

de construcțiile în suprafață de 76,01 m

2

, 111,17 m

2

și 66,60 m

2

, edificate în 1962 și respectiv 1970 (în total 254,41 m

2

). Restul terenului neocupat de construcții, (657 m

2

) se află în interiorul construcției și conține căile de acces către aceasta,

clădirea ocupă fațada și accesul spre terenul liber de 657 m

2

se face prin clădire.

S-a mai reținut că

este lipsită de relevanță împrejurarea că cele trei construcții sunt într-o

stare avansată de degradare, câtă vreme au fost edificate cu respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la momentul ridicării lor.

Decizia nr. 383 din

28 noiembrie 2008 a Curții de Apel a fost casată prin Decizia nr. 6716 din 17

iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a trimis cauza aceleiași

instanțe de apel pentru suplimentarea raportului de expertiză în vederea

identificării pe terenul rămas liber de 657 m

2

căile de acces la construcții. S-a mai dispus suplimentarea probelor în vederea stabilirii naturii

construcțiilor,edificate cu sau fără autorizație de construire și dacă acestea

mai sunt sau nu necesare unității deținătoare, pentru situația negativă, urmând

să se aplice art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel prin Decizia

civilă nr. 160 din 17 mai 2010 rejudecând cauza, a admis apelul reclamantului

și a schimbat în totalitate sentința civilă nr. 73/2008. A fost admisă

contestația și anulată în parte dispoziția nr. 65/2006 (art. 1 și 2), în sensul

că s-a admis acțiunea și s-a dispus restituirea în natură a terenului de 912 m

2

situat în Strehaia, pe care sunt edificate construcțiile (expertiza M.A. - cu

completările și schița anexă fila 58 în dosar apel).

Au fost menținute

restul dispozițiilor dispoziției nr. 65/2006, cuprinse în art. 2 cu privire la

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile demolate

precum și dispozițiile cuprinse în art. 3 privind înaintarea dosarului la C.C.S.D.

Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia nr. 4249 din 20 mai 2011 a casat Decizia nr. 160 din 17 mai 2010 a Curții de Apel Craiova (admițând recursul Primăriei

Strehaia) și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a constatat că în

mod greșit instanța de apel a reținut, făcând aplicarea art. 10 alin. (2) și (3)

din Legea nr. 10/2001, că se impune restituirea terenului, întrucât cele trei

construcții ce compun imobilul (grădina de vară a orașului Strehaia edificată

în 1962) și, respectiv, (sala de judo a orașului edificată în 1970), s-au

realizat fără autorizație de construcție.

S-a observat că

cerința autorizării construcțiilor este impusă de art. 10 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 imobilelor edificate după 1 ianuarie 1990.

Or, în decizia curții

de apel s-a reținut că cele trei construcții au fost edificate în 1962 și

respectiv în 1970, deci anterior datei de 1 ianuarie 1990 cerută de norma

legală apreciată ca fiind incidentă în cauză.

S-a reținut, față de

această constatare că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru a

se analiza și celelalte apărări - neverificate față de prevalența lipsei

autorizației de construire - și care presupun verificări de fapt incompatibile

cu judecata în recurs.

Curtea de Apel

Craiova rejudecând cauza prin Decizia civilă nr. 61 din 9 iulie 2012 a admis apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 73 din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Mehedinți, care a fost schimbată în totalitate.

A fost admisă în

parte contestația și a fost anulată în parte dispoziția nr. 65/2006 emisă de

Primăria orașului Strehaia (art. 1 și 2) în sensul că s-a admis în parte

solicitarea și s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 853,725 m

2

situat în orașul Strehaia, pe care sunt edificate construcțiile așa cum au fost

identificate prin raportul de expertiză întocmit și completat de ing. M.A. și prin

schița anexă la raport (fila 58 din dosarul Curții de apel).

Au fost menținute

restul dispozițiilor deciziei atacate cuprinse în art. 2 cu privire la

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile demolate

și pentru terenul în suprafață de 58.275 m

2

pe care este edificată parțial construcția, conform schiței anexată la raportul de expertiză, precum

și dispozițiile cuprinse în art. 3, privind înaintarea dosarului la C.C.S.D.

În examinarea

apelului reclamantului curtea de apel și-a circumscris analiza la aspectele

care nu au mai făcut obiectul unor dezbateri contradictorii în urma casării

succesive produse în cauză.

S-a constatat astfel

că nu s-au mai ridicat probleme cât privește regimul juridic al imobilului în

raport cu dispozițiile art. 2 din Lege, identificarea acestuia, calitatea de

persoană îndreptățită și de unitate deținătoare, faptul că imobilele

construcții preluate au fost demolate total după preluare și că pe teren au

fost edificate construcții noi.

S-a mai reținut că Înalta

Curte de Casație și Justiție a stabilit că dispozițiile art. 10 alin. (3) din

lege nu sunt aplicabile prezentei cauze, față de împrejurarea că cele trei

construcții au fost ridicate înainte de 1 ianuarie 1990, astfel că situația de

fapt dedusă judecății nu se încadrează ipotezei prevăzute de art. 10 alin. (3),

toate acestea fiind probleme de drept dezlegate și care sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului.

Curtea de apel,

analizând cauza prin prisma dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (5) din Legea nr.

10/2001 a reținut că aceste texte sunt pe deplin aplicabile în cauză.

Terenul în suprafață

de 912 mp și construcțiile ce au aparținut defunctului V.S. - și care au făcut

obiectul notificării din și al dispoziției din 2006 emise de primarul orașului

Strehaia (dispoziție contestată în prezenta cauză) - au fost preluate de stat

fără titlu valabil. Faptul preluării abuzive nu a constituit un element de

controversă, emitentul dispoziției contestate recunoscând chiar în preambulul

dispoziției din 2006 faptul că „defunctului V.S. i-au fost demolate

construcțiile, iar terenul a fost preluat fără titlu valabil de către stat”.

Fiind îndeplinită

astfel condiția esențială impusă de art. 10 alin (1) din Legea nr. 10/2001,

rezultă deci că pentru terenul liber, respectiv suprafața de 652 mp (conform

raportului de expertiză) neafectată de construcții noi, se impune restituirea

în natură.

În ceea ce privește

terenul ocupat de construcțiile, s-a constatat că analiza instanței trebuie să

aibă în vedere dispozițiile art. 10 alin. (5), respectiv să se stabilească dacă

aceste construcții mai sunt necesare unității deținătoare.

S-a constatat că pe terenul în litigiu sunt edificate

trei construcții: compun imobilul Grădina de vară Strehaia, edificate în 1962

și sala de judo a orașului, edificată în 1970. Din concluziile raportului de

expertiză - fila 40 dosar apel, s-a reținut faptul că nu funcționează în scopul

pentru care au fost construite (activități culturale, prezentări de filme), iar

se desfășoară activități sportive.

Apreciind

asupra situației de fapt prin prisma condiției prevăzute de art. 10 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că imobilele - construcții nu sunt

necesare unității deținătoare, astfel încât reclamantul este îndreptățit și la

restituirea terenului aferent acestor construcții

așa cum au fost

identificate în raportul de expertiză întocmit de expert inginer M.A., așa cum

a fost completat și schița anexă la acesta Plan scară 1:300 - fila 58, dosar

apel nr. 2800/54/2009.

S-a

mai reținut că nu prezintă relevanță împrejurarea că imobilul Grădină de vară,

ar urma - potrivit unor măsuri dispuse de Consiliul Local Strehaia - să fie

reabilitat și folosit în viitor, potrivit destinației sale inițiale, situația

de fapt fiind apreciată în funcție de momentul notificării.

Dispozițiile art. 10 alin.

(5) sancționează lipsa de interes a unității deținătoare față de construcțiile

autorizate și finalizate, edificate ulterior preluării abuzive a terenurilor și

motivează restituirea în natură a imobilelor față de persoana îndreptățită,

ținută însă de obligația achitării despăgubirilor reprezentând valoarea pe

piață a construcțiilor respective.

În ceea ce privește

construcția, Curtea a constatat că aceasta îi este necesară unității

deținătoare, fiind utilizată în prezent ca sală de sport. Pentru terenul de

58,275 mp (31,50m x 1,85 m) pe care este edificată parțial construcția, conform

schiței la raportul de expertiză, s-a observat că soluția măsurii reparatorii

prin echivalent dispusă prin dispoziția din 2006, este corectă. Imobilul fiind

necesar unității deținătoare, nu se încadrează în situația prevăzută la art. 10

alin. (5), ci în soluția prevăzută de art. 10 alin. (1) teza finală.

Concluzionând asupra

cauzei, Curtea a apreciat că reclamantul este îndreptățit la restituirea în

natură a terenului în suprafață de 853,725 mp situat în orașul Strehaia, pe

care sunt edificate construcțiile, așa cum au fost identificate în raportul de

expertiză întocmit de expert inginer M.A., și ulterior completat și în schița

anexă la acesta Plan - fila 58, Dosar apel nr. 2800/54/2009.

Curtea a dispus menținerea

restului dispozițiilor actului atacat cuprinse în art. 2 cu privire la

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile demolate

și pentru terenul în suprafață de 58,275 mp pe care este edificată parțial

construcția, conform schiței la raportul de expertiză, precum și cele cuprinse

la art. 3 privind înaintarea dosarului la Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor.

S-a mai constatat că

sunt neavenite motivele formulate prin cererea de intervenție accesorie

formulată în interesul pârâtei de către intervenientul B.A.A. la data de 12 mai

2012 (în faza procesuală a recursului în fața Înaltei Curți de Casație și

Justiție ). În primul rând s-a reținut faptul că, deși intitulată cerere de

intervenție accesorie, cererea nu cuprinde motive care să susțină apărarea

pârâtei, întreaga motivare fiind axată pe susținerea intervenientului privind

existența propriului său drept de proprietate asupra unei părți din terenul ce

face obiectul judecății, respectiv pentru o suprafață de 10,13 mp. Or, asemenea

susțineri nu pot fi analizate pe fond în cadrul procesual definit de însuși

intervenientul accesoriu prin formularea direct în recurs a unei cereri de

intervenție accesorii.

Pârâta Primăria

Strehaia a declarat în termen recurs împotriva Deciziei nr. 61/2012 a Curții de

Apel Craiova criticând-o pentru nelegalitate potrivit motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a susținut

că hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii deoarece art. 10

alin (5) din Legea nr. 10/2001 nu este coroborat cu art. 10.5 din H.G. nr. 250/2007

privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Recurenta a citat

aceste din urmă dispoziții și a susținut că ele trebuie interpretate în sensul

că numai unitatea deținătoare are dreptul de a decide dacă propriile bunuri îi

mai sunt sau nu utile. Clădirile Grădinii de Vara din Strehaia sunt, în mod

cert, proprietate a orașului iar acesta trebuie să beneficieze de toate

atributele specifice dreptului de proprietate, deci și de capacitatea de a

dispune liber de bunul său așa cum garantează Constituția. Nimeni altcineva nu

are competentă să se pronunțe in privința utilizării unei proprietăți decât

proprietarul însuși.

Recurenta a apreciat

astfel că în cauză se fac aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) în sensul că

restituirea în natură se dispune pentru terenul liber iar pentru construcțiile

demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin

echivalent. De altfel și normele metodologice prevăzute de H.G. nr. 250/2007

prevăd faptul că art. 10. alin. (1) se interpretează în sensul că restituirea

în natură se limitează doar la restituirea terenurilor care nu sunt ocupate de

noi construcții sau nu sunt afectate altor amenajări de utilitate publică.

În ceea ce privește

autorizația de construire, recurenta a arătat că legea face referire la construcțiile

neautorizate în condițiile legii, după data de 1 ianuarie 1990 or, Gradina de

Vară a orașului Strehaia este edificată în anii dictaturii comuniste. S-a

invocat că acest aspect a fost reținut și de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Decizia nr. 4249 din 20 mai 2011 care a dispus completarea

probatoriului față de toate aspectele dezbătute pe fond, cerință care, în

opinia recurentei, nu a fost realizată pe deplin.

În conformitate cu

principiile de soluționare a notificărilor cuprinse în H.G. nr. 250/2007, pct. 2,

nu pot fi încălcate exigențele art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul

la respectarea bunurilor sale”. Or, restituirea unui teren ocupat de un imobil

proprietate a orașului Strehaia, cu imobil cu tot, ar însemna de asemenea o

încălcare a dreptului de proprietate și s-ar soluționa o nedreptate printr-o

altă nedreptate. Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată în sens restrictiv,

acordând foștilor proprietari drepturi pe care nu le-au avut și care ar duce la

o îmbogățire fără justă cauză în defavoarea unui alt proprietar. Totuși legea

este complexă și prevede în toate situațiile în care restituirea în natură nu

este posibilă, acordarea de masuri reparatorii în echivalent pentru

proprietarii deposedați.

de recurs

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate s-a constatat că aceasta este legală

și temeinică iar recursul a fost respins ca nefondat pentru considerentele ce

urmează:

În limitele casării

cu trimitere dispuse prin Decizia nr. 4249 din 20 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a făcut, la situația de fapt dedusă

judecății, o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, recte art. 10 alin.

(1) și (5) din Legea nr. 10/2001.

Terenul de 912 m

2

a fost preluat abuziv de Statul Român, clădirile edificate pe acesta fiind demolate

în totalitate după momentul preluării, situație în care, potrivit art. 10 alin.

(1) din Lege, restituirea în natură se dispune pentru terenul rămas liber iar

pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se

stabilesc prin echivalent.

Cât privește construcțiile

noi ridicate pe teren - în condițiile art. 10 alin. (5) - în mod corect s-a

stabilit că acestea nu reprezintă un impediment la restituirea în natură, ele

nemaifiind necesare pârâtei.

De altfel această

situație nu a fost discutată de pârâta recurentă care a criticat măsura numai

sub aspectul că oportunitatea aplicării unei asemenea măsuri aparține exclusiv

pârâtei conform H.G. nr. 250/2007 care singură apreciază dacă îi mai sunt sau

nu utile construcțiile.

Curtea de apel a dat

o corectă interpretare dispozițiilor art. 10 alin. (5) și alin. (2) și nu

a încălcat dispozițiile legale în materie când a apreciat asupra faptului că

imobilele noi construite pe teren de pârâtă nu mai sunt de folos unității

deținătoare.

Instanța este

îndreptățită să facă propria apreciere asupra acestei situații, fiind investită

cu controlul judiciar - prevăzut de Legea nr. 10/2001 - al modului în care în

soluționarea notificării, unitatea deținătoare a făcut aplicarea dispoziției

legale corespunzătoare.

În exercitarea

acestui control, instanța a examinat situația de fapt dedusă judecății și a

constatat că aceasta, potrivit probelor administrate în cauză, impune o altă

soluție, în cadrul dispozițiilor legale incidente, decât cea stabilită de

unitatea deținătoare, exprimată în cuprinsul dispoziției nr. 65/2006, atacată

cu contestație de reclamant.

Constatând din

probele administrate, potrivit argumentelor aduse în considerentele hotărârii,

că imobilele edificate nu mai sunt folosite de pârâtă, starea acestora fiind

degradată, se constată că nu este fondată nici critica referitoare la

încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană cât privește proprietatea pârâtei asupra construcțiilor edificate de ea

pe terenul revendicat.

Protecția prevăzută

de dispoziția invocată, care altfel se regăsește și în normele de drept intern,

nu se justifică în cauză în raport de constatările făcute de expert cât

privește starea acestor imobile.

Atunci când a fost

cazul - pentru partea din construcția care se regăsește pe terenul revendicat

și cu privire la care s-a dovedit că îi este necesară pârâtei, tocmai pentru a

respecta dreptul de proprietate al pârâtei instanța a confirmat măsurile luate

de unitatea deținătoare prin dispoziția nr. 65/2006, despăgubiri prin

echivalent bănesc.

Celelalte critici

referitoare la existența autorizației pentru construcțiile în discuție și

respectiv lipsa stabilirii obligației petentului la o sumă de bani pentru construcțiile

rămase pe terenul ce i-a fost restituit, se situează în afara cadrului

procesual, casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare fiind făcută pentru considerente

care nu s-au referit la problema autorizației, acest aspect fiind deja dezlegat

de instanța de recurs.

Constatând că nu s-au

dovedit motive de nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 invocat, se reține că

recursul este nefondat și, ca urmare, în temeiul art. 312, alin. (1) C. proc.

civ. a fost respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Orașului Strehaia împotriva Deciziei

nr. 61 din data de 9 iulie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 aprilie 2013.