ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1970/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1970/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 693/D din 17
septembrie 2008, Tribunalul Bacău a admis contestația reclamanților B.E., P.V.,
J.I.I. și V.N.I., a anulat dispoziția din 2 octombrie 2007, a dispus
restituirea în natură, către contestatori, a suprafeței de teren de 1600 mp
situată în O., județul Bacău, ca parte componentă a suprafeței de 22401 mp,
identificată în planul scară 1:500 anexă la raportul de expertiză tehnică
întocmit de expert C.P., a dispus acordarea de despăgubiri în condițiile
Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafața de 28588 mp teren situat
în O., județul Bacău și identificat în planul scară 1:1000, anexă la raportul
de expertiză întocmit de expert C.P.
Prin dispoziția din 2
octombrie 2007 s-a respins cererea ce a făcut obiectul notificării din 13
noiembrie 2001 depusă de reclamanți, prin care aceștia au solicitat restituirea
în natură a terenului în suprafață de 1600 mp și despăgubiri bănești pentru
imobilul teren delimitat de fosta G.M., râul T., râul C. și fostul abator, pe
motiv că reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite în
sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. S-a reținut totodată că
reclamanții nu au făcut dovada că preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv
și că nu au dovedit dreptul de proprietate cu privire la imobilul solicitat,
nici calitatea de moștenitori.
S-a apreciat că
extrasul de rol agricol pentru anul 1954, din care rezultă că T.G. figurează cu
o suprafață totală de 3,6 ha pe raza comunei O. (în prezent Municipiul O.),
este un act administrativ cu efect declarativ de proprietate, potrivit art. 22
din Legea nr. 10/2001. Contestatorii au făcut dovada prin actele de stare
civilă depuse la dosarul cauzei și asupra calității lor de moștenitori ai
defunctului T.G.
Din raportul de
expertiză efectuat în cauză, a rezultat că suprafața solicitată a fi restituită
în natură este liberă de construcții, astfel că nu există impedimente la
restituire, restul suprafeței deținute de autorii contestatorilor fiind ocupată
de două stadioane, terenuri de tenis, parcări, iar cu privire la această din
urmă suprafață, se impune acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII
din Legea nr. 247/2005.
Prin decizia civilă
nr. 42 din 19 aprilie 2010, Curtea de Apel Bacău a respins, ca nefondat, apelul
reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința, în sensul că a
respins contestația reclamanților.
În esență, s-a
reținut că hotărârea primei instanțe este nelegală, deoarece a fost dată cu
încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor pct. 22.1 din H.G. nr. 498/2003 și
a pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007, și netemeinică, deoarece s-a întemeiat pe o
greșeală gravă de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor
administrate în cauză.
Astfel, prin
notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, contestatorii au solicitat o
suprafață de 7 ha teren agricol situată în intravilanul Municipiului O., alta
decât cea de 7 ha și 9200 mp care le-a fost reconstituită prin titlul de
proprietate din 1 iunie 1994.
Pentru suprafața de teren
pe care contestatorii pretind că au avut-o în proprietate autorii lor și care a
făcut obiectul notificării la Legea nr. 10/2001, nu există acte doveditoare ale
dreptului de proprietate. Toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, inclusiv
extrasele din rolul agricol, se referă doar la suprafața de teren ce le-a fost reconstituită
în baza Legii nr. 18/1991. Conform registrului agricol, autorii contestatorilor
au deținut ulterior anilor 1951-1952, o suprafață totală de 7,64 ha, din care doar
0,13 ha sunt individualizate ca fiind teren curți-construcții.
Sintagma „acte doveditoare
ale dreptului de proprietate” prevăzută de Legea nr. 10/2001 este clar definită
de pct. 22.1 din H.G. nr. 498/2003 și de pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007. Conform
acestor texte de lege, dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat
se poate face cu înscrisuri, nu și cu martori.
Prin decizia civilă
nr. 3678 din 5 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamanților
și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.
S-a reținut că ulterior
pronunțării deciziei recurate, recurenții-reclamanți au intrat în posesia actului
de vânzare-cumpărare transcris din 1 martie 1930 la Tribunalul Județean Bacău, din
care rezultă că „T.G.” a cumpărat suprafața de „7 ha teren” situată în „comuna O.”,
act care, în condițiile art. 23.1 pct. a din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice
de aplicare a Legii nr. 10/2001, face dovada dreptului de proprietate.
În atare situație, trebuie
să se stabilească dacă există identitate între T.G., cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare
transcris din 1 martie 1930 la Tribunalul Județean Bacău, și T.G., autorul reclamanților,
iar în caz afirmativ să se verifice dacă terenul pentru care s-a dispus reconstituirea
dreptului de proprietate, reclamanților, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin titlul
de proprietate nr. 87459 din 1 iunie 1994, în suprafață de 7 ha și 9200 mp este
identic cu terenul dobândit de autorul acestora prin contractul de vânzare-cumpărare
sus-menționat, sau cele două suprafețe sunt distincte, verificare ce urmează a fi
făcută doar printr-o expertiză tehnică de specialitate.
Dacă se va constata că
terenul dobândit prin actul de vânzare-cumpărare depus de recurenții-reclamanți
în recurs este altul decât cel pentru care acestora li s-a reconstituit dreptul
de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, trebuie să se stabilească regimul juridic
al acestuia, respectiv daca autorul reclamanților sau reclamanți au făcut sau nu
acte de dispoziție asupra sa, dacă a fost preluat de stat în perioada de referință
prevăzuți de Legea nr. 10/2001, 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și în măsura în
care se va constata că terenul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, să se stabilească
măsurile reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții în temeiul acestui act
normativ.
Prin decizia civilă
nr. 31 din 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins,
ca nefondat, apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința,
în sensul că, a respins, ca nefondată, contestația reclamanților.
La termenul de judecată
din 11 septembrie 2013, Curtea, din oficiu, a pus în discuția părților incidența
în cauza dedusă judecății a art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 care
prevede că nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 terenurilor al căror regim juridic
este reglementat prin Legea nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare.
Cu prioritate, s-a reținut
că există identitate între T.G., cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare transcris
sub nr. 2216 din 1 martie 1930 și T.G., autorul reclamanților.
S-a reținut totodată că
lipsa coordonatelor topo-cadastrale din actul de vânzare-cumpărare din 1 martie
1930 și absența unei schițe anexă la acest contract, coroborate cu dispariția în
timp a reperelor naturale fixe menționate în acest contract (G.M. și obștea locuitorilor
clăcași din O.) și cu schimbările antropice suferite de cursurile albiilor râurilor
T. și C. în perioada 1930-2013, conform mențiunilor din suplimentul la raportul
de expertiză tehnică întocmit de expertul S.F. și susținerilor părților, stabilirea
amplasamentului suprafeței de teren de 7 ha care a fost vândută în anul 1930 de
către M.G., autorului reclamanților, T.G. nu se poate face în timpul zilelor noastre
decât prin aproximare, cu atât mai mult cu cât suprafața de teren cuprinsă astăzi
între albiile celor două râuri (T. și C.) depășește cu mult 7 ha (cuprinde zeci
de hectare conform planului de încadrare în zonă coroborat cu planul de situație
întocmite de expertul S.F.), iar hărțile (planurile cadastrale) întocmite de autoritățile
statului în perioada 1930-1989 nu individualizează în nici un fel acest teren de
7 ha.
Atât timp cât contractul
de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1930 nu cuprinde o identificare exactă a amplasamentului/limitelor
terenului în litigiu, ci una aproximativă, care face trimitere la repere naturale
(apa râului C., apa râului T., G.M. și obștea locuitorilor clăcași din O.) care
în timp fie au dispărut (G.M. și obștea locuitorilor clăcași din O.), fie s-au schimbat
datorită intervențiilor umane (albiile celor două râuri), este absolut imposibil
ca în anul 2013 să se realizeze o transpunere exactă a conturului terenului. La
aceeași concluzie au ajuns și experții care au efectuat expertizele tehnice în cauză
(în ambele cicluri procesuale).
Astfel, expertul S.F.
a precizat în mod expres în suplimentul la raportul de expertiză tehnică judiciară
că „la identificarea suprafeței de teren ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare
din 1 martie 1930 s-a avut în vedere planul de situație pus la dispoziție de către
reclamante și întocmit de SC T.T. SRL. Însă acest plan de situație a fost întocmit
nu prin raportare la coordonate topo-cadastrale preexistente anului 1989, ci conform
solicitării reclamanților care au apelat la această societate, în timpul procesului,
nemulțumiți fiind de amplasamentul terenului stabilit de expertizele anterioare
efectuate în cauză (a se vedea în acest sens dezbaterile de la termenul din 11
septembrie 2013).
Pe planul cadastral, în
forma sa originală, care reprezintă singurul document cadastral întocmit de autoritățile
statului în perioada 1930-1960 nu este individualizată proprietatea numitului T.G.
și nici nu sunt menționate numere poștale sau de rol fiscal sau cadastrale pe baza
cărora să se poată individualiza terenul în litigiu.
Construcțiile (reperele
fixe imobiliare) relevate în acest plan cadastral (abator și moară) și proprietățile
numiților H.G.S. și S.G. nu pot fi luate în considerare pentru identificarea terenului,
deoarece aceste repere și vecinătăți nu sunt consemnate în actul de vânzare-cumpărare
încheiat în anul 1930.
Dacă se ține seama de
conturul terenului, astfel cum a fost el indicat de către reclamanți, este cert
că doar terenul situat în intravilan, pe numele moștenitorilor lui T.G. în baza
Legii nr. 18/1992 se suprapune în parte cu terenul de 7 ha solicitat de reclamanți
prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 (în acest sens concluziile
raportului de expertiză-tehnică efectuat de expert S.F.). Suprafața rămasă liberă,
neafectată de utilități publice și care nu se suprapune cu terenul din titlul de
proprietate mai dus-arătat a fost identificată de expertul S.F.
Din probatoriul administrat
în cauză, în special înscrisurile noi depuse de pârât în apel (obținute de la Arhivele
Naționale) rezultă că în perioada 1950-1962, care include și perioada de timp, când
s-ar fi produs preluarea abuzivă a terenului, conform susținerilor reclamanților
și declarația martorului A.B.C., autorul reclamanților a avut în proprietate o suprafață
maximă totală de 8 ha și nu de 15 ha (8ha + 7ha) așa cum susțin apelanții-reclamanții.
Or, prin titlul de
proprietate din 1 iunie 1994 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost reconstituit
pe numele moștenitorilor lui T.G. dreptul de proprietate pentru suprafața de 7,92
ha teren, reconstituirea făcându-se în întregime pe raza municipiului O.
Reclamanții nu au făcut
dovada contrarie suprafețelor maxime menționate (de 8 ha) în registrul agricol în
perioada 1950-1962.
O astfel de dovadă, conform
pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 s-ar fi putut face doar cu înscrisuri, nu și cu
martori și/sau prezumții.
Curtea a reținut astfel
că reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietar a autorului lor asupra
terenului de 7 ha solicitat prin notificare la momentul pretinsei preluări abuzive
a acestuia de către statul român, nefiind îndeplinită astfel condiția prevăzută
de art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Curtea a constatat totodată
că terenul în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, deoarece regimul
lui juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată
cu modificările și completările ulterioare. Acest fapt rezultă fără echivoc din
întreaga documentație care a stat la baza emiterii titlului de proprietate din
1 iunie 1994 pe numele moștenitorilor defunctului T.G. Astfel, terenul de 7 ha solicitat
de reclamanți prin acțiunea din cauza pendinte a fost cerut și în temeiul Legii
nr. 18/1991. Identificarea exactă a terenului a fost făcută de reclamanți prin contestația
la Legea nr. 18/1991 formulată de aceștia la 27 ianuarie 1992. Contestația formulată
de reclamanți la 27 ianuarie 1992 cu privire la suprafața de 7 ha a fost respinsă
de Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 18/1991, prin hotărârea din 9
aprilie 1992, cu următoarea argumentație: „se respinge contestația în ceea ce privește
suprafața de cca 7 ha pe care este construit spitalul municipal și complexul sportiv
care, așa cum recunosc și contestatorii, a fost expropriată și nu poate face obiectul
reconstituirii decât în măsura în care fac dovada că nu întreaga suprafață a fost
expropriată”.
Or, în cauza de față,
nu s-a făcut dovada faptului că suprafața de 7 ha ar fi fost preluată de stat de
la autorul reclamanților prin expropriere (nici în drept și nici în fapt).
Oricum, conform art. 39
din Legea nr. 18/1991 „persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute
în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror
alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere reconstituirea
dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului,
până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de
familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localități
sau de la autori diferiți, în termenul, cu procedura și în condițiile prevăzute
la art. 9”. Rezultă deci, că și terenurile agricole (intravilane sau extravilane,
legea nu distinge) care au fost expropriate de stat fac obiectul Legii. nr. 18/1991.
Un alt argument care pledează
pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, terenului de 7 ha solicitat de reclamanții,
este și faptul că terenul de 1,68 ha situat în intravilan din titlul de
proprietate din 1994 este amplasat în interiorul perimetrului terenului de 7 ha,
astfel cum a fost identificat de expertul S.F. pe baza mențiunilor făcute de reclamanți
pe o copie a planului cadastral din 1960.
S-a apreciat totodată
că nu se poate dispune înaintarea notificării la Comisia de aplicare a Legii
nr. 18/1991, întrucât, în cazul reclamanților, procedura prevăzută de această lege
a fost epuizată definitiv în anul 1994, odată cu eliberarea titlului de
proprietate din 1 iunie 1994 a cărui legalitate sau temeinicie nu a fost contestată
niciodată de către aceștia.
Împotriva deciziei instanței
de apel au declarat recurs la data de 27 ianuarie 2014, reclamanții B.E., P.V.,
J.I.I. și V.N.I., prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
În drept, au fost invocate
dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.
În rejudecare, la primul
termen de judecată, judecătorul care făcuse parte din primul complet, a declarat
că nu se abține de la judecarea cauzei. Nu s-a formulat cerere de recuzare, convinși
fiind că cercetarea judecătorească se va desfășura conform indicațiilor instanței
de casare, neexistând probleme de fapt și de drept care ar fi putut conduce instanța
să pronunțe o hotărâre prin care să fie menținută prima hotărâre casată.
Pentru a respinge contestația,
instanța de apel a urmărit două coordonate, argumentele aduse fiind contradictorii
și lipsite de logică și realitate și nici nu corespund indicațiilor și reținerilor
instanței de trimitere.
Curtea a reținut că reclamanții
nu au făcut dovada calități de proprietari a autorului lor asupra terenului în litigiu,
de 7 ha, contrazicând astfel instanța supremă, care în decizia civilă nr. 3678/2011
a precizat că actul de vânzare-cumpărare transcris din 1 martie 1930 corespunde
dispozițiilor art. 23 lit. a) din H.G nr. 250/2007, făcând dovada dreptului de proprietate.
Instanța de apel s-a străduit
să explice că terenul din actul de proprietate nu ar putea fi individualizat, deoarece
suprafața de teren cuprinsă astăzi între albiile celor două râuri T. și C., depășește
cu mult 7 ha. Probele din dosarul pendinte demonstrează însă o situație contrară,
expertizele configurând amplasamentul terenului.
S-a susținut că motivele
instanței de apel sunt contradictorii, întrucât, plecând de la premisa greșită că
nu se poate individualiza amplasamentul terenului de 7 ha, a ajuns la concluzia
că nu s-a făcut dovada calității de proprietar, dovadă care se poate face în condițiile
art. 23.1 din H.G nr. 250/2007, iar calitatea reclamanților de proprietar a fost
stabilită indubitabil de instanța supremă.
Există o certitudine că
terenul din titlul de proprietate din 1 iunie 1994 emis pentru o suprafață de 7,92
ha nu este identic cu terenul din contractul de vânzare-cumpărare din 1930, în afară
de terenul în suprafață de 1,68 ha, care a putut face obiectul reconstituirii la
Legea nr. 18/1991, fiind teren fără construcții. Diferența de teren de până la 7
ha din actul de vânzare-cumpărare din 1930 nu a putut fi reconstituită la Legea
nr. 18/1991, ca fiind afectată de construcții de utilitate publică, terenuri de
sport și o parte din terenul ce se află în incinta spitalului O.
Dispozițiile art. 37 din
lege prevăd „terenurile agricole fără construcții, instalații, amenajări de interes
public intrate în proprietatea statului și aflate în administrarea primăriilor la
data prezentei legi, se vor restitui proprietarilor acestora, fără a se putea depăși
suprafața de 10 ha de familie, în echivalent arabii”.
Terenul din actul de vânzare-cumpărare
din anul 1930 nu poate fi poziționat în altă parte decât la confluenta celor doua
râuri, C. și T., deoarece în acest act cele doua râuri sunt indicate ca vecini alături
de G.M.
Adresa din 10
septembrie 2007 confirmă încă de la acel moment drepturile reclamanților asupra
proprietății de 7 ha. Din această adresă rezultă că terenul a intrat în proprietatea
statului în mod abuziv, și că terenul nu este individualizat prin număr de parcelă
pe planul cadastral din 1960, deoarece a fost naționalizat. Identificarea s-a făcut
pe lângă reperele solicitate de reclamanți în cerere și în funcție de construcțiile
relevate în plan, abator, moară și tot în planul cadastral din 1960 sunt relevate
parcelele din partea de sud care au făcut obiectul unui decret de expropriere. Această
adresă a Primăriei rezolvă atât problema identificării terenului cât și a suprafeței
preluată în mod abuziv.
Reconstituirea în baza
Legii nr. 18/1991 s-a făcut pentru alte terenuri, în baza documentațiilor depuse;
numai pentru 1,68 ha din cele 7 ha achiziționate în 1930, s-a emis titlu de proprietate,
astfel, dacă întreaga suprafață de 7 ha ar fi făcut obiectul reconstituirii la Legea
nr. 18/1991, atunci ar fi avut un titlu de proprietate pentru o suprafață de aproximativ
13 ha. Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 nu emite un titlu de proprietate
pentru 13 ha, nu pentru că nu s-a dovedit întinderea terenului și drepturile reclamanților
de proprietate ci pentru că suprafața ocupată de construcții din cele 7 ha nu poate
fi restituită. În concluzie, rezultă că terenurile reconstituite la Legea nr. 18/1991,
în suprafață de 7,92 ha și pentru care au fost puși în posesie, au o altă proveniență
decât actul de vânzare-cumpărare din 1930.
Instanța de apel în mod
surprinzător contrazice prima teorie privind poziționarea suprafeței de teren și
a întinderii ei, prin invocarea excepție privind inadmisibilitatea aplicării Legii
nr. 10/2001, în raport de dispozițiile art. 8 teza a II-a din lege.
În cauza de față nu are
relevanță faptul că terenurile au fost solicitate și la Legea nr. 18/1991, deoarece
persoanele îndreptățite la restituire au dreptul să ceară terenurile cuvenite lor,
în condițiile oricărei legi existente de restituire sau apărute succesiv. Nu persoana
îndreptățită stabilește cadrul procesual și legea aplicabilă, ci organul competent
să soluționeze cererea de reconstituire.
În argumentarea acestui
punct de vedere, în sensul că pentru terenul din litigiu nu se aplică dispozițiile
Legii nr. 10/2001, instanța a încălcat dispozițiile legale, considerând aplicabile
dispozițiile art. 39 din Legea nr. 18/1991 pe care le interpretează eronat fără
să aibă în vedere dispozițiile art. 37 din Legea nr. 18/1991. În niciun caz la Legea
nr. 18/1991 nu s-au restituit terenuri intravilane pe care erau construite obiective
de interes public.
Faptul că terenul de 1,68
ha este în perimetrul celor 7 ha solicitate, nu este un argument favorabil tezei
expuse de instanță, ci el clarifică aplicarea corectă a celor doua legi, Legea
nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001, în raport de dispozițiile legale cuprinse în ele.
Aprecierea instanței conform
căreia nu poate sesiza Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, procedura de restituire
la Legea nr. 18/1991 fiind epuizată prin reconstituirea integrală a suprafeței de
teren, nu poate fi acceptată, întrucât instanța elimină un drept câștigat de către
reclamanți privind întinderea drepturilor, probate prin acte, expertize, declarații
notariale, declarații de martori și adresa din 2007 a Primăriei O.
Recursul reclamanților
este neîntemeiat.
În drept, în mod formal
au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., în sensul
că hotărârea criticată ar cuprinde motive contradictorii și străine față de natura
pricinii și totodată ar fi fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
S-a susținut că, în rejudecare,
la primul termen de judecată, judecătorul care făcuse parte din primul complet,
a declarat că nu se abține de la judecarea cauzei, respectiv că nu s-a formulat
cerere de recuzare, convinși fiind că cercetarea judecătorească se va desfășura
conform indicațiilor instanței de casare.
Sub acest aspect, nu poate
fi primită nici o critică de nelegalitate, întrucât art. 99 alin. (6) din Hotărârea
Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului
de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prevede în mod expres următoarele:
cauzele trimise spre rejudecare după desființare/casare revin la completul inițial
învestit.
Cât timp nu a putut fi
susținută și nici dovedită o stare de incompatibilitate a judecătorului în cauză,
situația consemnată nu poate fi contestată și nici sancționată.
Instanța de apel, prin
faptul că, în urma aprecierii probatoriului, a ajuns la o altă concluzie decât aceea
a recurenților-reclamanți în clarificarea situației juridice a terenului în litigiu,
valorizând totodată și dovezile administrate de partea adversă, nu înseamnă că a
folosit argumente contradictorii și lipsite de logică juridică și nici că primăria
a fost rea-credință, încercând inducerea în eroare a instanței de judecată.
În egală măsură, nu poate
fi primită nici critica referitoare la faptul că instanța de apel nu ar fi respectat
indicațiilor și reținerilor instanței de trimitere, obligatorii pentru instanța
de trimitere, pentru următoarele considerente:
Decizia de casare s-a
întemeiat pe dispozițiile art. 314 C. proc. civ., conform cărora Înalta Curte de
Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care
casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări
de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
S-a reținut faptul că,
ulterior pronunțării deciziei recurate, recurenții-reclamanți au intrat în posesia
actului de vânzare-cumpărare transcris din 1 martie 1930 la Tribunalul Județean
Bacău, din care rezultă că „T.G.” a cumpărat suprafața de „7 ha teren” situată în
„comuna O.”, act care, în condițiile art. 23.1 pct. a din H.G. nr. 250/2007 privind
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, face dovada dreptului de proprietate.
S-a apreciat că se impune
clarificarea deplină a situației de fapt a cauzei pendinte, sub mai multe aspecte:
dacă există identitate între T.G., cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare transcris
din 1 martie 1930 la Tribunalul Județean Bacău, și T.G., autorul reclamanților;
dacă terenul pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, reclamanților,
în temeiul Legii nr. 18/1991, prin titlul de proprietate din 1 iunie 1994, în suprafață
de 7 ha și 9200 mp este identic cu terenul dobândit de autorul acestora prin contractul
de vânzare-cumpărare sus-menționat sau cele două suprafețe sunt distincte, în baza
unei expertize tehnice de specialitate; să se stabilească regimul juridic al terenului
în litigiu, respectiv dacă reclamanții/autorul reclamanților au făcut sau nu acte
de dispoziție asupra sa, dacă a fost preluat de stat în perioada de referință prevăzută
de Legea nr. 10/2001, 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și în măsura în care se va
constata că terenul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, să se stabilească măsurile
reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții în temeiul acestui act normativ.
Instanța de apel, respectând
întru totul decizia de casare, în urma administrării și aprecierii probatoriului,
în special, înscrisurile noi depuse de pârât în apel (obținute de la Arhivele Naționale),
a stabilit că, în perioada 1950-1962, care include și perioada de timp când s-ar
fi produs preluarea abuzivă a terenului, conform susținerilor reclamanților și declarația
martorului A.B.C., autorul reclamanților a avut în proprietate o suprafață maximă
totală de 8 ha și nu de 15 ha (8ha + 7ha), așa cum susțin reclamanții.
S-a constatat totodată
că prin titlul de proprietate din 1 iunie 1994 emis în temeiul Legii nr. 18/1991
a fost reconstituit pe numele moștenitorilor lui T.G. dreptul de proprietate pentru
suprafața de 7,92 ha teren, reconstituirea făcându-se în întregime pe raza municipiului
O.
S-a stabilit totodată
că reclamanții nu au făcut dovada contrarie suprafețelor maxime menționate (de 8
ha) în registrul agricol în perioada 1950-1962. O astfel de dovadă, conform
pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 s-ar fi putut face doar cu înscrisuri, nu și cu
martori și/sau prezumții.
Sub acest aspect, în mod
corect instanța fondului s-a raportat la prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001,
în raport de care a apreciat că dreptul de proprietate se dovedește cu înscrisuri,
sintagma acte doveditoare făcând trimitere la orice înscris constatator al uni act
juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ
de proprietate, care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei
care îl invocă.
Sintagma „acte doveditoare
ale dreptului de proprietate” prevăzută de Legea nr. 10/2001 este clar definită
de pct. 22.1 din H.G. nr. 498/2003 și de pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007. Conform
acestor texte de lege, dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat
se poate face cu înscrisuri, nu și cu martori.
Instanța de apel nu a
nesocotit hotărârea instanței supreme atunci când a
reținut că reclamanții
nu au făcut dovada calității de proprietar a autorului lor asupra terenului de 7
ha solicitat prin notificare și prin acțiune la momentul pretinsei preluări abuzive
a acestuia de către statul român, nefiind îndeplinită astfel condiția prevăzută
de art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Instanța supremă a statuat
în sensul dispozițiilor legale sus-menționate că act de vânzare-cumpărare transcris
din 1 martie 1930 la Tribunalul Județean Bacău poate face dovada dreptului de proprietate,
dar pentru a avea consecințe asupra situației patrimoniale a reclamanților, trebuiau
clarificate o serie de alte aspecte de fapt, strict precizate, în principal pentru
a nu se ajunge la o dublă reconstituire.
Instanța de apel, consecventă
principiului aflării adevărului și aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt
pe deplin stabilite, a ajuns la concluzia că terenul solicitat de reclamanți în
prezenta cauză nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, întrucât regimul lui juridic
este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată cu modificările
și completările ulterioare.
A avut în vedere astfel
întreaga documentație care a stat la baza emiterii titlului de proprietate din
1 iunie 1994 pe numele moștenitorilor defunctului T.G. care a relevat, la o analiză
atentă, că terenul în litigiu a fost cerut și în temeiul Legii nr. 18/1991.
Identificarea exactă a
terenului a fost făcută de reclamanți prin contestația la Legea nr. 18/1991 formulată
de aceștia la 27 ianuarie 1992: „7 ha teren intravilan megieșit cu râul C., fosta
G.M. (aproximativ gardul spitalului de acum) și râul T., unde se află în prezent
amplasat complexul sportiv C.R. (…). Acest teren a fost cumpărat de T.G. (tatăl
vitreg) împreună cu mama mea. (…) În rolul agricol al părinților mei nu figurează
aceste suprafețe, deoarece fiind categorisiți chiaburi, le-au fost luate fără nici
un fel de despăgubire”. Contestația formulată de reclamanți la 27 ianuarie 1992
a fost respinsă de Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 prin hotărârea
din 9 aprilie 1992 cu următoarea argumentație: „se respinge contestația în ceea
ce privește suprafața de cca 7 ha pe care este construit spitalul municipal și complexul
sportiv care, așa cum recunosc și contestatorii, a fost expropriată și nu poate
face obiectul reconstituirii decât în măsura în care fac dovada că nu întreaga suprafață
a fost expropriată”. Or, în cauza de față, nu s-a făcut dovada faptului că suprafața
de 7 ha ar fi fost preluată de stat de la autorul reclamanților prin expropriere.
S-au avut în vedere și
prevederile art. 39 din Legea nr. 18/1991, conform cărora „persoanele fizice ale
căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului
nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii
acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren
trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3
lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează
a se face în mai multe localități sau de la autori diferiți, în termenul, cu procedura
și în condițiile prevăzute la art. 9”.
Un alt argument pertinent
care pledează pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 terenului de 7 ha solicitat de
reclamanții în cauza de față este și faptul că terenul de 1,68 ha situat în intravilan
din titlul de proprietate din 1994 este amplasat în interiorul perimetrului terenului
de 7 ha, astfel cum a fost identificat de expertul S.F. pe baza mențiunilor făcute
de reclamanți pe o copie a planului cadastral din 1960.
În aceste condiții, în
mod corect instanța de apel a reținut că terenul solicitat de reclamanți în cauza
de față nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, ci a Legii nr. 18/1991.
Instanței de apel nu a
folosit argumente contradictorii atunci când a apreciat asupra probatoriului administrat
în cauză, inclusiv a susținerilor reclamanților pe parcursul întregului proces complex
de reconsituire, doar a utilizat argumente complementare inerente clarificării situației
juridice a imobilului în litigiu, pentru susținerea aceleași concluzii, redată în
paragraful anterior.
Toate celelalte critici
ale recurenților-reclamanți referitoare la poziționarea suprafeței de teren și la
întinderea acesteia, referirile la confluența celor două râuri, C. și T., adresa
din 10 septembrie 2007 care ar confirma susținerile reclamanților asupra proprietății
de 7 ha etc., nu pot fi primite, întrucât vizează aspecte de pretinsă netemeinicie
ce nu pot fi cercetate în recurs din perspectiva niciunei critici de nelegalitate.
Este motivul pentru care, la ultimul termen de judecată, instanța i-a pus în vedere
reprezentantei recurenților-reclamanți să precizeze în mod explicit care sunt motivele
de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează
criticile invocate.
S-a susținut și că nu
ar avea relevanță faptul că terenurile au fost solicitate și la Legea nr. 18/1991,
întrucât nu persoana îndreptățită stabilește cadrul procesual și legea aplicabilă,
ci organul competent să soluționeze cererea de reconstituire, nesocotindu-se printr-o
astfel de abordare unele din dispozițiile de bază ale procesului civil, art. 112
pct. 4 C. proc. civ., respectiv art. 129 alin. (1) și alin. (6) C. proc. civ.
Instanța de apel a
apreciat corect și asupra
faptului că nu poate dispune înaintarea notificării la Comisia de aplicare a Legii
nr. 18/1991, întrucât, în cazul reclamanților, procedura prevăzută de această lege
a fost epuizată definitiv în anul 1994, odată cu eliberarea titlului de
proprietate din 1 iunie 1994, a cărui legalitate sau temeinicie nu a fost contestată
niciodată de către aceștia.
Pentru a contesta un astfel
de raționament al instanței de judecată trebuie invocat textul de lege care obligă
la o măsură contrară, altfel simpla susținere că instanța ar elimina un drept câștigat
de către reclamanți privind întinderea drepturilor, probate prin acte, expertize,
declarații notariale, declarații de martori și adresa din 2007 a Primăriei O., este
superfluă.
Pentru toate aceste considerente
de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312
alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanților, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamanții B.E., P.V., J.I.I. și V.N.I. împotriva deciziei nr. 31 din 27 noiembrie
2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 19 iunie 2014.