ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1970/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 693/D din 17 septembrie 2008, Tribunalul Bacău a admis contestația reclamanților B.E., P.V., J.I.I. și V.N.I., a anulat dispoziția din 2 octombrie 2007, a dispus restituirea în natură, către contestatori, a suprafeței de teren de 1600 mp situată în O., județul Bacău, ca parte componentă a suprafeței de 22401 mp, identificată în planul scară 1:500 anexă la raportul de expertiză tehnică întocmit de expert C.P., a dispus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafața de 28588 mp teren situat în O., județul Bacău și identificat în planul scară 1:1000, anexă la raportul de expertiză întocmit de expert C.P.

Prin dispoziția din 2 octombrie 2007 s-a respins cererea ce a făcut obiectul notificării din 13 noiembrie 2001 depusă de reclamanți, prin care aceștia au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 1600 mp și despăgubiri bănești pentru imobilul teren delimitat de fosta G.M., râul T., râul C. și fostul abator, pe motiv că reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. S-a reținut totodată că reclamanții nu au făcut dovada că preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv și că nu au dovedit dreptul de proprietate cu privire la imobilul solicitat, nici calitatea de moștenitori. S-a apreciat că extrasul de rol agricol pentru anul 1954, din care rezultă că T.G.

figurează cu o suprafață totală de 3,6 ha pe raza comunei O. (în prezent Municipiul O.), este un act administrativ cu efect declarativ de proprietate, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001. Contestatorii au făcut dovada prin actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei și asupra calității lor de moștenitori ai defunctului T.G. Din raportul de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că suprafața solicitată a fi restituită în natură este liberă de construcții, astfel că nu există impedimente la restituire, restul suprafeței deținute de autorii contestatorilor fiind ocupată de două stadioane, terenuri de tenis, parcări, iar cu privire la această din urmă suprafață, se impune acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia civilă nr. 42 din 19 aprilie 2010, Curtea de Apel Bacău a respins, ca nefondat, apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința, în sensul că a respins contestația reclamanților. În esență, s-a reținut că hotărârea primei instanțe este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor pct. 22.1 din H.G. nr. 498/2003 și a pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007, și netemeinică, deoarece s-a întemeiat pe o greșeală gravă de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate în cauză.

Astfel, prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, contestatorii au solicitat o suprafață de 7 ha teren agricol situată în intravilanul Municipiului O., alta decât cea de 7 ha și 9200 mp care le-a fost reconstituită prin titlul de proprietate din 1 iunie 1994. Pentru suprafața de teren pe care contestatorii pretind că au avut-o în proprietate autorii lor și care a făcut obiectul notificării la Legea nr. 10/2001, nu există acte doveditoare ale dreptului de proprietate. Toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, inclusiv extrasele din rolul agricol, se referă doar la suprafața de teren ce le-a fost reconstituită în baza Legii nr. 18/1991. Conform registrului agricol, autorii contestatorilor au deținut ulterior anilor 1951-1952, o suprafață totală de 7,64 ha, din care doar 0,13 ha sunt individualizate ca fiind teren curți-construcții.

Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” prevăzută de Legea nr. 10/2001 este clar definită de pct. 22.1 din H.G. nr. 498/2003 și de pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007. Conform acestor texte de lege, dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat se poate face cu înscrisuri, nu și cu martori. Prin decizia civilă nr. 3678 din 5 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamanților și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe. S-a reținut că ulterior pronunțării deciziei recurate, recurenții-reclamanți au intrat în posesia actului de vânzare-cumpărare transcris din 1 martie 1930 la Tribunalul Județean Bacău, din care rezultă că „T.G.” a cumpărat suprafața de „7 ha teren” situată în „comuna O.”, act care, în condițiile art. 23.1 pct. a din H.G.

nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, face dovada dreptului de proprietate. În atare situație, trebuie să se stabilească dacă există identitate între T.G., cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare transcris din 1 martie 1930 la Tribunalul Județean Bacău, și T.G., autorul reclamanților, iar în caz afirmativ să se verifice dacă terenul pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, reclamanților, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin titlul de proprietate nr. 87459 din 1 iunie 1994, în suprafață de 7 ha și 9200 mp este identic cu terenul dobândit de autorul acestora prin contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat, sau cele două suprafețe sunt distincte, verificare ce urmează a fi făcută doar printr-o expertiză tehnică de specialitate.

Dacă se va constata că terenul dobândit prin actul de vânzare-cumpărare depus de recurenții-reclamanți în recurs este altul decât cel pentru care acestora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, trebuie să se stabilească regimul juridic al acestuia, respectiv daca autorul reclamanților sau reclamanți au făcut sau nu acte de dispoziție asupra sa, dacă a fost preluat de stat în perioada de referință prevăzuți de Legea nr. 10/2001, 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și în măsura în care se va constata că terenul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, să se stabilească măsurile reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții în temeiul acestui act normativ. Prin decizia civilă nr. 31 din 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința, în sensul că, a respins, ca nefondată, contestația reclamanților.

La termenul de judecată din 11 septembrie 2013, Curtea, din oficiu, a pus în discuția părților incidența în cauza dedusă judecății a art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 care prevede că nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 terenurilor al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare. Cu prioritate, s-a reținut că există identitate între T.G., cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 2216 din 1 martie 1930 și T.G., autorul reclamanților. S-a reținut totodată că lipsa coordonatelor topo-cadastrale din actul de vânzare-cumpărare din 1 martie 1930 și absența unei schițe anexă la acest contract, coroborate cu dispariția în timp a reperelor naturale fixe menționate în acest contract (G.M.

și obștea locuitorilor clăcași din O.) și cu schimbările antropice suferite de cursurile albiilor râurilor T. și C. în perioada 1930-2013, conform mențiunilor din suplimentul la raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul S.F. și susținerilor părților, stabilirea amplasamentului suprafeței de teren de 7 ha care a fost vândută în anul 1930 de către M.G., autorului reclamanților, T.G. nu se poate face în timpul zilelor noastre decât prin aproximare, cu atât mai mult cu cât suprafața de teren cuprinsă astăzi între albiile celor două râuri (T. și C.) depășește cu mult 7 ha (cuprinde zeci de hectare conform planului de încadrare în zonă coroborat cu planul de situație întocmite de expertul S.F.), iar hărțile (planurile cadastrale) întocmite de autoritățile statului în perioada 1930-1989 nu individualizează în nici un fel acest teren de 7 ha.

Atât timp cât contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1930 nu cuprinde o identificare exactă a amplasamentului/limitelor terenului în litigiu, ci una aproximativă, care face trimitere la repere naturale (apa râului C., apa râului T., G.M. și obștea locuitorilor clăcași din O.) care în timp fie au dispărut (G.M. și obștea locuitorilor clăcași din O.), fie s-au schimbat datorită intervențiilor umane (albiile celor două râuri), este absolut imposibil ca în anul 2013 să se realizeze o transpunere exactă a conturului terenului. La aceeași concluzie au ajuns și experții care au efectuat expertizele tehnice în cauză (în ambele cicluri procesuale). Astfel, expertul S.F. a precizat în mod expres în suplimentul la raportul de expertiză tehnică judiciară că „la identificarea suprafeței de teren ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1 martie 1930 s-a avut în vedere planul de situație pus la dispoziție de către reclamante și întocmit de SC T.T.

SRL. Însă acest plan de situație a fost întocmit nu prin raportare la coordonate topo-cadastrale preexistente anului 1989, ci conform solicitării reclamanților care au apelat la această societate, în timpul procesului, nemulțumiți fiind de amplasamentul terenului stabilit de expertizele anterioare efectuate în cauză (a se vedea în acest sens dezbaterile de la termenul din 11 septembrie 2013). Pe planul cadastral, în forma sa originală, care reprezintă singurul document cadastral întocmit de autoritățile statului în perioada 1930-1960 nu este individualizată proprietatea numitului T.G. și nici nu sunt menționate numere poștale sau de rol fiscal sau cadastrale pe baza cărora să se poată individualiza terenul în litigiu.

Construcțiile (reperele fixe imobiliare) relevate în acest plan cadastral (abator și moară) și proprietățile numiților H.G.S. și S.G. nu pot fi luate în considerare pentru identificarea terenului, deoarece aceste repere și vecinătăți nu sunt consemnate în actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1930. Dacă se ține seama de conturul terenului, astfel cum a fost el indicat de către reclamanți, este cert că doar terenul situat în intravilan, pe numele moștenitorilor lui T.G. în baza Legii nr. 18/1992 se suprapune în parte cu terenul de 7 ha solicitat de reclamanți prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 (în acest sens concluziile raportului de expertiză-tehnică efectuat de expert S.F.).

Suprafața rămasă liberă, neafectată de utilități publice și care nu se suprapune cu terenul din titlul de proprietate mai dus-arătat a fost identificată de expertul S.F. Din probatoriul administrat în cauză, în special înscrisurile noi depuse de pârât în apel (obținute de la Arhivele Naționale) rezultă că în perioada 1950-1962, care include și perioada de timp, când s-ar fi produs preluarea abuzivă a terenului, conform susținerilor reclamanților și declarația martorului A.B.C., autorul reclamanților a avut în proprietate o suprafață maximă totală de 8 ha și nu de 15 ha (8ha + 7ha) așa cum susțin apelanții-reclamanții. Or, prin titlul de proprietate din 1 iunie 1994 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost reconstituit pe numele moștenitorilor lui T.G.

dreptul de proprietate pentru suprafața de 7,92 ha teren, reconstituirea făcându-se în întregime pe raza municipiului O. Reclamanții nu au făcut dovada contrarie suprafețelor maxime menționate (de 8 ha) în registrul agricol în perioada 1950-1962. O astfel de dovadă, conform pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 s-ar fi putut face doar cu înscrisuri, nu și cu martori și/sau prezumții. Curtea a reținut astfel că reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietar a autorului lor asupra terenului de 7 ha solicitat prin notificare la momentul pretinsei preluări abuzive a acestuia de către statul român, nefiind îndeplinită astfel condiția prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Curtea a constatat totodată că terenul în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, deoarece regimul lui juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată cu modificările și completările ulterioare.

Acest fapt rezultă fără echivoc din întreaga documentație care a stat la baza emiterii titlului de proprietate din 1 iunie 1994 pe numele moștenitorilor defunctului T.G. Astfel, terenul de 7 ha solicitat de reclamanți prin acțiunea din cauza pendinte a fost cerut și în temeiul Legii nr. 18/1991. Identificarea exactă a terenului a fost făcută de reclamanți prin contestația la Legea nr. 18/1991 formulată de aceștia la 27 ianuarie 1992. Contestația formulată de reclamanți la 27 ianuarie 1992 cu privire la suprafața de 7 ha a fost respinsă de Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 18/1991, prin hotărârea din 9 aprilie 1992, cu următoarea argumentație: „se respinge contestația în ceea ce privește suprafața de cca 7 ha pe care este construit spitalul municipal și complexul sportiv care, așa cum recunosc și contestatorii, a fost expropriată și nu poate face obiectul reconstituirii decât în măsura în care fac dovada că nu întreaga suprafață a fost expropriată”.

Or, în cauza de față, nu s-a făcut dovada faptului că suprafața de 7 ha ar fi fost preluată de stat de la autorul reclamanților prin expropriere (nici în drept și nici în fapt). Oricum, conform art. 39 din Legea nr. 18/1991 „persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localități sau de la autori diferiți, în termenul, cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9”.

Rezultă deci, că și terenurile agricole (intravilane sau extravilane, legea nu distinge) care au fost expropriate de stat fac obiectul Legii. nr. 18/1991. Un alt argument care pledează pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, terenului de 7 ha solicitat de reclamanții, este și faptul că terenul de 1,68 ha situat în intravilan din titlul de proprietate din 1994 este amplasat în interiorul perimetrului terenului de 7 ha, astfel cum a fost identificat de expertul S.F. pe baza mențiunilor făcute de reclamanți pe o copie a planului cadastral din 1960. S-a apreciat totodată că nu se poate dispune înaintarea notificării la Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, întrucât, în cazul reclamanților, procedura prevăzută de această lege a fost epuizată definitiv în anul 1994, odată cu eliberarea titlului de proprietate din 1 iunie 1994 a cărui legalitate sau temeinicie nu a fost contestată niciodată de către aceștia.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs la data de 27 ianuarie 2014, reclamanții B.E., P.V., J.I.I. și V.N.I., prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. În rejudecare, la primul termen de judecată, judecătorul care făcuse parte din primul complet, a declarat că nu se abține de la judecarea cauzei. Nu s-a formulat cerere de recuzare, convinși fiind că cercetarea judecătorească se va desfășura conform indicațiilor instanței de casare, neexistând probleme de fapt și de drept care ar fi putut conduce instanța să pronunțe o hotărâre prin care să fie menținută prima hotărâre casată.

Pentru a respinge contestația, instanța de apel a urmărit două coordonate, argumentele aduse fiind contradictorii și lipsite de logică și realitate și nici nu corespund indicațiilor și reținerilor instanței de trimitere. Curtea a reținut că reclamanții nu au făcut dovada calități de proprietari a autorului lor asupra terenului în litigiu, de 7 ha, contrazicând astfel instanța supremă, care în decizia civilă nr. 3678/2011 a precizat că actul de vânzare-cumpărare transcris din 1 martie 1930 corespunde dispozițiilor art. 23 lit. a) din H.G nr. 250/2007, făcând dovada dreptului de proprietate. Instanța de apel s-a străduit să explice că terenul din actul de proprietate nu ar putea fi individualizat, deoarece suprafața de teren cuprinsă astăzi între albiile celor două râuri T. și C., depășește cu mult 7 ha.

Probele din dosarul pendinte demonstrează însă o situație contrară, expertizele configurând amplasamentul terenului. S-a susținut că motivele instanței de apel sunt contradictorii, întrucât, plecând de la premisa greșită că nu se poate individualiza amplasamentul terenului de 7 ha, a ajuns la concluzia că nu s-a făcut dovada calității de proprietar, dovadă care se poate face în condițiile art. 23.1 din H.G nr. 250/2007, iar calitatea reclamanților de proprietar a fost stabilită indubitabil de instanța supremă. Există o certitudine că terenul din titlul de proprietate din 1 iunie 1994 emis pentru o suprafață de 7,92 ha nu este identic cu terenul din contractul de vânzare-cumpărare din 1930, în afară de terenul în suprafață de 1,68 ha, care a putut face obiectul reconstituirii la Legea nr. 18/1991, fiind teren fără construcții.

Diferența de teren de până la 7 ha din actul de vânzare-cumpărare din 1930 nu a putut fi reconstituită la Legea nr. 18/1991, ca fiind afectată de construcții de utilitate publică, terenuri de sport și o parte din terenul ce se află în incinta spitalului O. Dispozițiile art. 37 din lege prevăd „terenurile agricole fără construcții, instalații, amenajări de interes public intrate în proprietatea statului și aflate în administrarea primăriilor la data prezentei legi, se vor restitui proprietarilor acestora, fără a se putea depăși suprafața de 10 ha de familie, în echivalent arabii”. Terenul din actul de vânzare-cumpărare din anul 1930 nu poate fi poziționat în altă parte decât la confluenta celor doua râuri, C. și T., deoarece în acest act cele doua râuri sunt indicate ca vecini alături de G.M.

Adresa din 10 septembrie 2007 confirmă încă de la acel moment drepturile reclamanților asupra proprietății de 7 ha. Din această adresă rezultă că terenul a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, și că terenul nu este individualizat prin număr de parcelă pe planul cadastral din 1960, deoarece a fost naționalizat. Identificarea s-a făcut pe lângă reperele solicitate de reclamanți în cerere și în funcție de construcțiile relevate în plan, abator, moară și tot în planul cadastral din 1960 sunt relevate parcelele din partea de sud care au făcut obiectul unui decret de expropriere. Această adresă a Primăriei rezolvă atât problema identificării terenului cât și a suprafeței preluată în mod abuziv.

Reconstituirea în baza Legii nr. 18/1991 s-a făcut pentru alte terenuri, în baza documentațiilor depuse; numai pentru 1,68 ha din cele 7 ha achiziționate în 1930, s-a emis titlu de proprietate, astfel, dacă întreaga suprafață de 7 ha ar fi făcut obiectul reconstituirii la Legea nr. 18/1991, atunci ar fi avut un titlu de proprietate pentru o suprafață de aproximativ 13 ha. Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 nu emite un titlu de proprietate pentru 13 ha, nu pentru că nu s-a dovedit întinderea terenului și drepturile reclamanților de proprietate ci pentru că suprafața ocupată de construcții din cele 7 ha nu poate fi restituită.

În concluzie, rezultă că terenurile reconstituite la Legea nr. 18/1991, în suprafață de 7,92 ha și pentru care au fost puși în posesie, au o altă proveniență decât actul de vânzare-cumpărare din 1930. Instanța de apel în mod surprinzător contrazice prima teorie privind poziționarea suprafeței de teren și a întinderii ei, prin invocarea excepție privind inadmisibilitatea aplicării Legii nr. 10/2001, în raport de dispozițiile art. 8 teza a II-a din lege. În cauza de față nu are relevanță faptul că terenurile au fost solicitate și la Legea nr. 18/1991, deoarece persoanele îndreptățite la restituire au dreptul să ceară terenurile cuvenite lor, în condițiile oricărei legi existente de restituire sau apărute succesiv.

Nu persoana îndreptățită stabilește cadrul procesual și legea aplicabilă, ci organul competent să soluționeze cererea de reconstituire. În argumentarea acestui punct de vedere, în sensul că pentru terenul din litigiu nu se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța a încălcat dispozițiile legale, considerând aplicabile dispozițiile art. 39 din Legea nr. 18/1991 pe care le interpretează eronat fără să aibă în vedere dispozițiile art. 37 din Legea nr. 18/1991. În niciun caz la Legea nr. 18/1991 nu s-au restituit terenuri intravilane pe care erau construite obiective de interes public. Faptul că terenul de 1,68 ha este în perimetrul celor 7 ha solicitate, nu este un argument favorabil tezei expuse de instanță, ci el clarifică aplicarea corectă a celor doua legi, Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001, în raport de dispozițiile legale cuprinse în ele.

Aprecierea instanței conform căreia nu poate sesiza Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, procedura de restituire la Legea nr. 18/1991 fiind epuizată prin reconstituirea integrală a suprafeței de teren, nu poate fi acceptată, întrucât instanța elimină un drept câștigat de către reclamanți privind întinderea drepturilor, probate prin acte, expertize, declarații notariale, declarații de martori și adresa din 2007 a Primăriei O. Recursul reclamanților este neîntemeiat. În drept, în mod formal au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea criticată ar cuprinde motive contradictorii și străine față de natura pricinii și totodată ar fi fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

S-a susținut că, în rejudecare, la primul termen de judecată, judecătorul care făcuse parte din primul complet, a declarat că nu se abține de la judecarea cauzei, respectiv că nu s-a formulat cerere de recuzare, convinși fiind că cercetarea judecătorească se va desfășura conform indicațiilor instanței de casare. Sub acest aspect, nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate, întrucât art. 99 alin. (6) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prevede în mod expres următoarele: cauzele trimise spre rejudecare după desființare/casare revin la completul inițial învestit. Cât timp nu a putut fi susținută și nici dovedită o stare de incompatibilitate a judecătorului în cauză, situația consemnată nu poate fi contestată și nici sancționată.

Instanța de apel, prin faptul că, în urma aprecierii probatoriului, a ajuns la o altă concluzie decât aceea a recurenților-reclamanți în clarificarea situației juridice a terenului în litigiu, valorizând totodată și dovezile administrate de partea adversă, nu înseamnă că a folosit argumente contradictorii și lipsite de logică juridică și nici că primăria a fost rea-credință, încercând inducerea în eroare a instanței de judecată. În egală măsură, nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că instanța de apel nu ar fi respectat indicațiilor și reținerilor instanței de trimitere, obligatorii pentru instanța de trimitere, pentru următoarele considerente: Decizia de casare s-a întemeiat pe dispozițiile art. 314 C. proc.

civ., conform cărora Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. S-a reținut faptul că, ulterior pronunțării deciziei recurate, recurenții-reclamanți au intrat în posesia actului de vânzare-cumpărare transcris din 1 martie 1930 la Tribunalul Județean Bacău, din care rezultă că „T.G.” a cumpărat suprafața de „7 ha teren” situată în „comuna O.”, act care, în condițiile art. 23.1 pct. a din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, face dovada dreptului de proprietate.

S-a apreciat că se impune clarificarea deplină a situației de fapt a cauzei pendinte, sub mai multe aspecte: dacă există identitate între T.G., cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare transcris din 1 martie 1930 la Tribunalul Județean Bacău, și T.G., autorul reclamanților; dacă terenul pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, reclamanților, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin titlul de proprietate din 1 iunie 1994, în suprafață de 7 ha și 9200 mp este identic cu terenul dobândit de autorul acestora prin contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat sau cele două suprafețe sunt distincte, în baza unei expertize tehnice de specialitate; să se stabilească regimul juridic al terenului în litigiu, respectiv dacă reclamanții/autorul reclamanților au făcut sau nu acte de dispoziție asupra sa, dacă a fost preluat de stat în perioada de referință prevăzută de Legea nr. 10/2001, 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și în măsura în care se va constata că terenul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, să se stabilească măsurile reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții în temeiul acestui act normativ.

Instanța de apel, respectând întru totul decizia de casare, în urma administrării și aprecierii probatoriului, în special, înscrisurile noi depuse de pârât în apel (obținute de la Arhivele Naționale), a stabilit că, în perioada 1950-1962, care include și perioada de timp când s-ar fi produs preluarea abuzivă a terenului, conform susținerilor reclamanților și declarația martorului A.B.C., autorul reclamanților a avut în proprietate o suprafață maximă totală de 8 ha și nu de 15 ha (8ha + 7ha), așa cum susțin reclamanții. S-a constatat totodată că prin titlul de proprietate din 1 iunie 1994 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost reconstituit pe numele moștenitorilor lui T.G. dreptul de proprietate pentru suprafața de 7,92 ha teren, reconstituirea făcându-se în întregime pe raza municipiului O. S-a stabilit totodată că reclamanții nu au făcut dovada contrarie suprafețelor maxime menționate (de 8 ha) în registrul agricol în perioada 1950-1962.

O astfel de dovadă, conform pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 s-ar fi putut face doar cu înscrisuri, nu și cu martori și/sau prezumții. Sub acest aspect, în mod corect instanța fondului s-a raportat la prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, în raport de care a apreciat că dreptul de proprietate se dovedește cu înscrisuri, sintagma acte doveditoare făcând trimitere la orice înscris constatator al uni act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă. Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” prevăzută de Legea nr. 10/2001 este clar definită de pct. 22.1 din H.G.

nr. 498/2003 și de pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007. Conform acestor texte de lege, dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat se poate face cu înscrisuri, nu și cu martori. Instanța de apel nu a nesocotit hotărârea instanței supreme atunci când a reținut că reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietar a autorului lor asupra terenului de 7 ha solicitat prin notificare și prin acțiune la momentul pretinsei preluări abuzive a acestuia de către statul român, nefiind îndeplinită astfel condiția prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Instanța supremă a statuat în sensul dispozițiilor legale sus-menționate că act de vânzare-cumpărare transcris din 1 martie 1930 la Tribunalul Județean Bacău poate face dovada dreptului de proprietate, dar pentru a avea consecințe asupra situației patrimoniale a reclamanților, trebuiau clarificate o serie de alte aspecte de fapt, strict precizate, în principal pentru a nu se ajunge la o dublă reconstituire. Instanța de apel, consecventă principiului aflării adevărului și aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt pe deplin stabilite, a ajuns la concluzia că terenul solicitat de reclamanți în prezenta cauză nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, întrucât regimul lui juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată cu modificările și completările ulterioare.

A avut în vedere astfel întreaga documentație care a stat la baza emiterii titlului de proprietate din 1 iunie 1994 pe numele moștenitorilor defunctului T.G. care a relevat, la o analiză atentă, că terenul în litigiu a fost cerut și în temeiul Legii nr. 18/1991. Identificarea exactă a terenului a fost făcută de reclamanți prin contestația la Legea nr. 18/1991 formulată de aceștia la 27 ianuarie 1992: „7 ha teren intravilan megieșit cu râul C., fosta G.M. (aproximativ gardul spitalului de acum) și râul T., unde se află în prezent amplasat complexul sportiv C.R. (…). Acest teren a fost cumpărat de T.G. (tatăl vitreg) împreună cu mama mea. (…) În rolul agricol al părinților mei nu figurează aceste suprafețe, deoarece fiind categorisiți chiaburi, le-au fost luate fără nici un fel de despăgubire”.

Contestația formulată de reclamanți la 27 ianuarie 1992 a fost respinsă de Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 prin hotărârea din 9 aprilie 1992 cu următoarea argumentație: „se respinge contestația în ceea ce privește suprafața de cca 7 ha pe care este construit spitalul municipal și complexul sportiv care, așa cum recunosc și contestatorii, a fost expropriată și nu poate face obiectul reconstituirii decât în măsura în care fac dovada că nu întreaga suprafață a fost expropriată”. Or, în cauza de față, nu s-a făcut dovada faptului că suprafața de 7 ha ar fi fost preluată de stat de la autorul reclamanților prin expropriere.

S-au avut în vedere și prevederile art. 39 din Legea nr. 18/1991, conform cărora „persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localități sau de la autori diferiți, în termenul, cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9”.

Un alt argument pertinent care pledează pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 terenului de 7 ha solicitat de reclamanții în cauza de față este și faptul că terenul de 1,68 ha situat în intravilan din titlul de proprietate din 1994 este amplasat în interiorul perimetrului terenului de 7 ha, astfel cum a fost identificat de expertul S.F. pe baza mențiunilor făcute de reclamanți pe o copie a planului cadastral din 1960. În aceste condiții, în mod corect instanța de apel a reținut că terenul solicitat de reclamanți în cauza de față nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, ci a Legii nr. 18/1991.

Instanței de apel nu a folosit argumente contradictorii atunci când a apreciat asupra probatoriului administrat în cauză, inclusiv a susținerilor reclamanților pe parcursul întregului proces complex de reconsituire, doar a utilizat argumente complementare inerente clarificării situației juridice a imobilului în litigiu, pentru susținerea aceleași concluzii, redată în paragraful anterior. Toate celelalte critici ale recurenților-reclamanți referitoare la poziționarea suprafeței de teren și la întinderea acesteia, referirile la confluența celor două râuri, C. și T., adresa din 10 septembrie 2007 care ar confirma susținerile reclamanților asupra proprietății de 7 ha etc., nu pot fi primite, întrucât vizează aspecte de pretinsă netemeinicie ce nu pot fi cercetate în recurs din perspectiva niciunei critici de nelegalitate.

Este motivul pentru care, la ultimul termen de judecată, instanța i-a pus în vedere reprezentantei recurenților-reclamanți să precizeze în mod explicit care sunt motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează criticile invocate. S-a susținut și că nu ar avea relevanță faptul că terenurile au fost solicitate și la Legea nr. 18/1991, întrucât nu persoana îndreptățită stabilește cadrul procesual și legea aplicabilă, ci organul competent să soluționeze cererea de reconstituire, nesocotindu-se printr-o astfel de abordare unele din dispozițiile de bază ale procesului civil, art. 112 pct. 4 C. proc. civ., respectiv art. 129 alin. (1) și alin. (6) C. proc.

civ. Instanța de apel a apreciat corect și asupra faptului că nu poate dispune înaintarea notificării la Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, întrucât, în cazul reclamanților, procedura prevăzută de această lege a fost epuizată definitiv în anul 1994, odată cu eliberarea titlului de proprietate din 1 iunie 1994, a cărui legalitate sau temeinicie nu a fost contestată niciodată de către aceștia. Pentru a contesta un astfel de raționament al instanței de judecată trebuie invocat textul de lege care obligă la o măsură contrară, altfel simpla susținere că instanța ar elimina un drept câștigat de către reclamanți privind întinderea drepturilor, probate prin acte, expertize, declarații notariale, declarații de martori și adresa din 2007 a Primăriei O., este superfluă.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții B.E., P.V., J.I.I. și V.N.I. împotriva deciziei nr. 31 din 27 noiembrie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 iunie 2014.