ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1300/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele: Din raportul de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că suprafața solicitată a fi restituită în natură este liberă de construcții, astfel că nu există impedimente la restituire, restul suprafeței deținute de autorii contestatorilor fiind ocupată de două stadioane, terenuri de tenis, parcări, iar cu privire la această din urmă suprafață, se impune acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Prin Decizia civilă nr. 42 din 19 aprilie 2010, Curtea de Apel Bacău a respins, ca nefondat, apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința, în sensul că a respins contestația reclamanților.

În esență, s-a reținut că hotărârea primei instanțe este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor pct. 22.1 din H.G nr. 498/2003 și a pct. 23.1 din H.G nr. 250/2007, și netemeinică, deoarece s-a întemeiat pe o greșeală gravă de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate în cauză. Pentru suprafața de teren pe care contestatorii pretind că au avut-o în proprietate autorii lor și care a făcut obiectul notificării la Legea nr. 10/2001, nu există acte doveditoare ale dreptului de proprietate. Prin Decizia civilă nr. 3678 din 05 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamanților și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În atare situație, trebuie să se stabilească dacă există identitate între G.T., cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare transcris din 01 martie 1930 la Tribunalul Județean Bacău, și G.T., autorul reclamanților, iar în caz afirmativ să se verifice dacă terenul pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, reclamanților, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin titlul de proprietate din 1 iunie 1994, în suprafață de 7 ha și 9.200 mp este identic cu terenul dobândit de autorul acestora prin contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat, sau cele două suprafețe sunt distincte, verificare ce urmează a fi făcută doar printr-o expertiza tehnică de specialitate. Prin Decizia civilă nr. 31 din 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința, în sensul că, a respins, ca nefondată, contestația reclamanților.

La termenul de judecată din 11 septembrie 2013, Curtea, din oficiu, a pus în discuția părților incidența în cauza dedusă judecății a art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 care prevede că nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 terenurilor al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare. Cu prioritate, s-a reținut că există identitate între G.T., cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare transcris din 01 martie 1930 și G.T., autorul reclamanților.

Din probatoriul administrat în cauză, în special înscrisurile noi depuse de pârât în apel (obținute de la Arhivele Naționale - filele 150-242 dosar) rezultă că în perioada 1950-1962, care include și perioada de timp, când s-ar fi produs preluarea abuzivă a terenului, conform susținerilor reclamanților și declarația martorului A.B.C., autorul reclamanților a avut în proprietate o suprafață maximă totală de 8 ha (fila 242 dosar) și nu de 15 ha (8ha + 7ha) așa cum susțin apelanții-reclamanții. Or, prin titlul de proprietate din 01 iunie 1994 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost reconstituit pe numele moștenitorilor lui T.G. dreptul de proprietate pentru suprafața de 7,92 ha teren, reconstituirea făcându-se în întregime pe raza municipiului Onești.

Reclamanții nu au făcut dovada contrarie suprafețelor maxime menționate (de 8 ha) în registrul agricol în perioada 1950-1962. O astfel de dovadă, conform pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 s-ar fi putut face doar cu înscrisuri, nu și cu martori și/sau prezumții. Curtea a reținut astfel că reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietar a autorului lor asupra terenului de 7 ha solicitat prin notificare la momentul pretinsei preluări abuzive a acestuia de către statul român, nefiind îndeplinită astfel condiția prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Curtea a constatat totodată că terenul în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, deoarece regimul lui juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată cu modificările și completările ulterioare.

Acest fapt rezultă fără echivoc din întreaga documentație care a stat la baza emiterii titlului de proprietate din 01 iunie 1994 pe numele moștenitorilor defunctului T.G.. Astfel, terenul de 7 ha solicitat de reclamanți prin acțiunea din cauza pendinte a fost cerut și în temeiul Legii nr. 18/1991 (a se vedea cuprinsul notificării și fila 55 dosar prima judecată a apelurilor).

Identificarea exactă a terenului a fost făcută de reclamanți prin contestația la Legea nr. 18/1991 formulată de aceștia la 27 ianuarie 1992. Contestația formulată de reclamanți la 27 ianuarie 1992 cu privire la suprafața de 7 ha a fost respinsă de Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 18/1991, prin Hotărârea din 09 aprilie 1992, cu următoarea argumentație: ”se respinge contestația în ceea ce privește suprafața de cca 7 ha pe care este construit Spitalul municipal și complexul sportiv care, așa cum recunosc și contestatorii, a fost expropriată și nu poate face obiectul reconstituirii decât în măsura în care fac dovada că nu întreaga suprafață a fost expropriată”. Or, în cauza de față, nu s-a făcut dovada faptului că suprafața de 7 ha ar fi fost preluată de stat de la autorul reclamanților prin expropriere (nici în drept și nici în fapt).

Un alt argument care pledează pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, terenului de 7 ha solicitat de reclamanții, este și faptul că terenul de 1,68 ha situat în intravilan din titlul de propietate din 1994 este amplasat în interiorul perimetrului terenului de 7 ha, astfel cum a fost identificat de expertul S.F. pe baza mențiunilor făcute de reclamanți pe o copie a planului cadastral din 1960. S-a apreciat totodată că nu se poate dispune înaintarea notificării la Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, întrucât, în cazul reclamanților, procedura prevăzută de această lege a fost epuizată definitiv în anul 1994, odată cu eliberarea titlului de proprietate din 01 iunie 1994 a cărui legalitate sau temeinicie nu a fost contestată niciodată de către aceștia.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs la data de 27 ianuarie 2014, reclamanții B.E., P.V., J.I. și V.N.I. Recursul a fost respins prin Decizia civilă nr. 1970 din 19 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Nu a fost primită nici o critică de nelegalitate, întrucât art. 99 alin. (6) din Hotărârea din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prevede în mod expres următoarele: cauzele trimise spre rejudecare după desființare/casare revin la completul inițial învestit. În egală măsură, nu a fost primită nici critica referitoare la faptul că instanța de apel nu ar fi respectat indicațiilor și reținerilor instanței de trimitere, obligatorii pentru instanța de trimitere, pentru următoarele considerente: Decizia de casare s-a întemeiat pe dispozițiile art. 314 C. proc.

civ., conform cărora Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Instanța de apel, respectând întru totul decizia de casare, în urma administrării și aprecierii probatoriului - în special, înscrisurile noi depuse de pârât în apel (obținute de la Arhivele Naționale - filele 150-242 dosar) - a stabilit că, în perioada 1950-1962, care include și perioada de timp când s-ar fi produs preluarea abuzivă a terenului, conform susținerilor reclamanților și declarația martorului A.B.C., autorul reclamanților a avut în proprietate o suprafață maximă totală de 8 ha și nu de 15 ha (8ha + 7ha), așa cum susțin reclamanții.

S-a constatat totodată că prin titlul de proprietate din 01 iunie 1994 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost reconstituit pe numele moștenitorilor lui T.G. dreptul de proprietate pentru suprafața de 7,92 ha teren, reconstituirea făcându-se în întregime pe raza municipiului Onești. S-a stabilit totodată că reclamanții nu au făcut dovada contrarie suprafețelor maxime menționate (de 8 ha) în registrul agricol în perioada 1950-1962. O astfel de dovadă, conform pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 s-ar fi putut face doar cu înscrisuri, nu și cu martori și/sau prezumții.

Sub acest aspect, în mod corect instanța fondului s-a raportat la prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, în raport de care a apreciat că dreptul de proprietate se dovedește cu înscrisuri, sintagma acte doveditoare făcând trimitere la orice înscris constatator al uni act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă. Instanța de apel nu a nesocotit hotărârea instanței supreme atunci când a reținut că reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietar a autorului lor asupra terenului de 7 ha solicitat prin notificare și prin acțiune la momentul pretinsei preluări abuzive a acestuia de către statul român, nefiind îndeplinită astfel condiția prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Instanța supremă a statuat în sensul dispozițiilor legale sus-menționate că actul de vânzare-cumpărare transcris din 01 martie 1930 la Tribunalul Județean Bacău poate face dovada dreptului de proprietate, dar pentru a avea consecințe asupra situației patrimoniale a reclamanților, trebuiau clarificate o serie de alte aspecte de fapt, strict precizate, în principal pentru a nu se ajunge la o dublă reconstituire. În aceste condiții, în mod corect instanța de apel a reținut că terenul solicitat de reclamanți în cauza de față nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, ci a Legii nr. 18/1991.

Instanța de apel nu a folosit argumente contradictorii atunci când a apreciat asupra probatoriului administrat în cauză, inclusiv a susținerilor reclamanților pe parcursul întregului proces complex de reconstituire, doar a utilizat argumente complementare inerente clarificării situației juridice a imobilului în litigiu, pentru susținerea aceleași concluzii, redată în paragraful anterior. Instanța de apel a apreciat corect și asupra faptului că nu poate dispune înaintarea notificării la Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, întrucât, în cazul reclamanților, procedura prevăzută de această lege a fost epuizată definitiv în anul 1994, odată cu eliberarea titlului de proprietate din 01 iunie 1994, a cărui legalitate sau temeinicie nu a fost contestată niciodată de către aceștia.

Împotriva Deciziei civile nr. 1970 din 19 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3291/110/ 2007*, a Înaltei Curți de Casație și Justiție au formulat contestație în anulare contestatorii B.E., P.V., J.I. și V.N.I. care au susținut următoarele motive: Se consideră că dezlegarea pricinii în recurs este rezultatul unor evidente greșeli materiale, care au împiedicat Înalta Curte de Casație și Justiție să pronunțe o soluție rezonabilă și juridică. Oricât de restrictivă este noțiunea de greșeală materială pe care tot instanțele au definit-o, nu se poate refuza analiza deoarece greșeala evidentă este matematică. Instanța de recurs stabilește că suprafața maximă totală pe care au avut-o autorii a fost de 8 ha și nu de 15 ha (8 ha +7 ha) și că a fost emis titlul de proprietate pentru suprafața de 7.92 ha teren, deci a fost rezolvată problema reconstituirii dreptului de proprietate în mod integral, în baza Legii nr. 18/1991.

Instanța de recurs abandonează calculul matematic făcut și se lansează în a aprecia ca terenul de 7 ha solicitat nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci intră sub incidența Legii nr. 18/1991. Se mai precizează că acea adresă, din data de 10 septembrie 2007 confirmă că terenul de 7 ha a intrat în proprietatea statului în mod abuziv și că terenul nu este individualizat prin număr de parcelă pe plan cadastral, deoarece a fost naționalizat, și tot în planul cadastral, sunt relevate parcelele în partea de sud care au făcut obiectul unui decret de expropriere. Această adresă a Primăriei rezolvă atât problema identificării terenului, cât și a suprafeței preluate de stat. S-a stabilit fără putere de tăgadă că terenurile reconstituite la Legea nr. 18/1991 au cu totul o altă proveniență și nu fac parte din terenul de 7 ha, cumpărat de autorul, iar în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 39 din Legea nr 18/1991.

Se precizează că și Înalta Curte de Casație și Justiție are tot o astfel de părere greșită, având în vedere că sunt ignorate dispozițiile din legislația privind restituirea proprietăților și care au permis foștilor proprietari să ceară reconstituirea dreptului de proprietate în mai multe etape, iar cererile de restituire nu au fost blocate la o anumită dată, ci ele s-au considerat depuse în termen. Problema legii aplicabile este o falsă problemă, este un cumul de erori evidente care au pornit de la Curtea de Apel Bacău, care a schimbat în tot sentința Tribunalului Bacău, respingând contestația fără să existe o argumentare legală, apoi Înalta Curte de Casație și Justiție rămâne într-o confuzie nepermisă, eliminând șansele de a beneficia de o judecată decentă și corectă, argumentele acestei instanțe fiind îndepărtate de adevăr.

Contestatorii învederează că este evidentă eroarea în care s-a aflat Înalta Curte de Casație și Justiție, când a concluzionat în mod greșit că autorii T.G. și S. nu au avut mai mult de 8 ha, ignorând actele de vânzare-cumpărare sau donație și totodată este eronată și concluzia la care a ajuns în sensul că în condițiile în care s-ar reține că, drepturile de proprietate ar fi de 13,24 ha, nu au nicio șansă să le recupereze, deoarece suprafața de teren trebuia solicitata în condițiile reglementate de dispozițiile Legii nr. 18/1991 și nu de dispozițiile Legii nr. 10/ 2001. Neacordându-le dreptul legitim la proprietate pentru cele 7 ha, cumpărate în anul 1930 și luate abuziv de autoritățile comuniste ale statului român, nici la Legea nr. 18/1991, dar nici la Legea nr. 10/2001 prin interpretări și aprecieri eronate ale instanțelor de judecată, s-au încălcat în mod clar exigențele art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Deși intimatul primarul municipiului Onești a solicitat respingerea contestației ca inadmisibilă, deoarece greșelile invocate nu sunt greșeli materiale, instanța va analiza pe fond contestația formulată pentru a se putea verifica circumscrierea criticilor formulate în acele „greșeli materiale” care ar putea conduce la aplicarea dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ. invocate de contestator. Pe fondul contestației în anulare, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale esențiale, determinante pentru soluția pronunțată.

Textul de lege vizează greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei. Din conținutul deciziei contestate nu rezultă existența unor greșeli materiale care să ducă la anularea acesteia. Susținerile contestatorilor B.E., P.V., J.I. și V.N.I. vizează aspecte legate de pretinsa confuzie instanței de recurs ce ar rezulta din contradicțiile din cuprinsul hotărârii, în condițiile în care instanța a stabilit că autorul contestatorilor a avut în proprietate 8 ha, și nu 15 ha, ignorarea de către instanța de recurs a adresei Primăriei ce ar fi putut rezolva problema în litigiu; judecarea de către același judecător a cauzei pentru a doua oară.

Aceste susțineri nu pot fi încadrate în noțiunea de „greșeli materiale” ce ar fi putut atrage incidența art. 318 teza I C. proc. civ., ele constituie apărări și aspecte ce vizează fondul cauzei ce nu pot fi analizate pe calea contestației în anulare, ci ar fi putut face obiect al criticilor în contextul în care legea ar mai fi permis formulării unor căi de atac de reformare. De altfel, chiar contestatorii au precizat că trebuie să se antameze fondul pentru a se putea dispune remedierea unor greșeli, în opinia lor, matematice și de încadrare a terenului, referindu-se și la „greșeli materiale” ale instanței de apel ce ar fi fost însușite și de instanța de recurs prin motivarea deciziei.

Aceste critici privesc exclusiv fondul cauzei în legătură cu aprecierea unor probe administrate și cu soluția pronunțată pe fond, critici ce nu pot fi primite, întrucât contestația în anulare nu implică reexaminarea sau reaprecierea fondului,fiind o cale de atac extraordinară de retractare. Pe de altă parte, calea procedurală a contestației în anulare este limitată doar la cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale ce poate viza doar hotărârea instanței de recurs, nu și a instanței de apel, chiar dacă acele greșeli ale instanței de apel au fost însușite de instanța de recurs prin motivare. Nici criticile privind incidența prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 care reglementează procedura înaintării notificării la comisiile de aplicare a legilor fondului funciar nu se circumscriu noțiunii de „greșeală materială” a instanței de recurs.

Ele vizează aspecte de nelegalitate, de aplicare sau interpretare eronată a dispozițiilor legale incidente ce nu pot constitui decât obiect al unor căi de atac ordinare exercitate în condițiile și în termenele impuse de lege. Față de aspectele invocate, instanța apreciază că nu au fost sesizate greșeli materiale cu caracter procedural, pentru care să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor, învederându-se în fapt pe de o parte, interpretarea eronată a unor dispoziții legale, iar pe de altă parte, stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor sau a interpretării faptelor, fapt ce echivalează cu o eventuală greșeală de judecată. Pentru aceste considerente, nefiind îndeplinite condițiile aduse de art. 318 C. proc.

civ., se va respinge contestația în anulare formulată de contestatorii B.E., P.V., J.I. și V.N.I. împotriva Deciziei nr. 1970 din 19 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii B.E., P.V., J.I. și V.N.I. împotriva Deciziei nr. 1970 din 19 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2015.