ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1300/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1300/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Din

raportul de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că suprafața solicitată a

fi restituită în natură este liberă de construcții, astfel că nu există

impedimente la restituire, restul suprafeței deținute de autorii

contestatorilor fiind ocupată de două stadioane, terenuri de tenis, parcări,

iar cu privire la această din urmă suprafață, se impune acordarea de

despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin Decizia civilă nr. 42 din 19 aprilie 2010,

Curtea de Apel Bacău a respins, ca nefondat, apelul reclamanților, a admis

apelul pârâtului, a schimbat sentința, în sensul că a respins contestația

reclamanților.

În esență, s-a reținut că hotărârea primei

instanțe este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a

dispozițiilor pct. 22.1 din H.G nr. 498/2003 și a pct. 23.1 din H.G nr. 250/2007,

și netemeinică, deoarece s-a întemeiat pe o greșeală gravă de fapt decurgând

dintr-o apreciere eronată a probelor administrate în cauză.

Pentru suprafața de teren pe care

contestatorii pretind că au avut-o în proprietate autorii lor și care a făcut

obiectul notificării la Legea nr. 10/2001, nu există acte doveditoare ale

dreptului de proprietate.

Prin Decizia civilă nr. 3678 din 05 mai 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamanților și a trimis

cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În atare situație, trebuie să se stabilească

dacă există identitate între G.T., cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare

transcris din 01 martie 1930 la Tribunalul Județean Bacău, și G.T., autorul

reclamanților, iar în caz afirmativ să se verifice dacă terenul pentru care s-a

dispus reconstituirea dreptului de proprietate, reclamanților, în temeiul Legii

nr. 18/1991, prin titlul de proprietate din 1 iunie 1994, în suprafață de 7 ha

și 9.200 mp este identic cu terenul dobândit de autorul acestora prin

contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat, sau cele două suprafețe sunt

distincte, verificare ce urmează a fi făcută doar printr-o expertiza tehnică de

specialitate.

Prin Decizia civilă nr. 31 din 27 noiembrie 2013,

Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul

reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința, în sensul

că, a respins, ca nefondată, contestația reclamanților.

La termenul de judecată din 11 septembrie 2013,

Curtea, din oficiu, a pus în discuția părților incidența în cauza dedusă

judecății a art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 care prevede că

nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 terenurilor al căror regim juridic

este reglementat prin Legea nr. 18/1991, cu modificările și completările

ulterioare.

Cu prioritate, s-a reținut că există

identitate între G.T., cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare transcris

din 01 martie 1930 și G.T., autorul reclamanților.

Din probatoriul administrat în cauză, în

special înscrisurile noi depuse de pârât în apel (obținute de la Arhivele

Naționale - filele 150-242 dosar) rezultă că în perioada 1950-1962, care

include și perioada de timp, când s-ar fi produs preluarea abuzivă a terenului,

conform susținerilor reclamanților și declarația martorului A.B.C., autorul

reclamanților a avut în proprietate o suprafață maximă totală de 8 ha (fila 242

dosar) și nu de 15 ha (8ha + 7ha) așa cum susțin apelanții-reclamanții.

Or, prin titlul de proprietate din 01 iunie 1994

emis în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost reconstituit pe numele moștenitorilor

lui T.G. dreptul de proprietate pentru suprafața de 7,92 ha teren,

reconstituirea făcându-se în întregime pe raza municipiului Onești.

Reclamanții nu au făcut dovada contrarie

suprafețelor maxime menționate (de 8 ha) în registrul agricol în perioada

1950-1962.

O astfel de dovadă, conform pct. 23.1 din

H.G. nr. 250/2007 s-ar fi putut face doar cu înscrisuri, nu și cu martori

și/sau prezumții.

Curtea a reținut astfel că reclamanții nu au

făcut dovada calității de proprietar a autorului lor asupra terenului de 7 ha

solicitat prin notificare la momentul pretinsei preluări abuzive a acestuia de

către statul român, nefiind îndeplinită astfel condiția prevăzută de art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Curtea a constatat totodată că terenul în

litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, deoarece regimul lui juridic

este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată cu

modificările și completările ulterioare. Acest fapt rezultă fără echivoc din

întreaga documentație care a stat la baza emiterii titlului de proprietate din 01

iunie 1994 pe numele moștenitorilor defunctului T.G.. Astfel, terenul de 7 ha

solicitat de reclamanți prin acțiunea din cauza pendinte a fost cerut și în

temeiul Legii nr. 18/1991 (a se vedea cuprinsul notificării și fila 55 dosar

prima judecată a apelurilor). Identificarea exactă a terenului a fost făcută de

reclamanți prin contestația la Legea nr. 18/1991 formulată de aceștia la 27

ianuarie 1992. Contestația formulată de reclamanți la 27 ianuarie 1992 cu

privire la suprafața de 7 ha a fost respinsă de Comisia Județeană de aplicare a

Legii nr. 18/1991, prin Hotărârea din 09 aprilie 1992, cu următoarea

argumentație: ”se respinge contestația în ceea ce privește suprafața de cca 7

ha pe care este construit Spitalul municipal și complexul sportiv care, așa cum

recunosc și contestatorii, a fost expropriată și nu poate face obiectul

reconstituirii decât în măsura în care fac dovada că nu întreaga suprafață a

fost expropriată”.

Or, în cauza de față, nu s-a făcut dovada

faptului că suprafața de 7 ha ar fi fost preluată de stat de la autorul

reclamanților prin expropriere (nici în drept și nici în fapt).

Un alt argument care pledează pentru

aplicarea Legii nr. 18/1991, terenului de 7 ha solicitat de reclamanții, este

și faptul că terenul de 1,68 ha situat în intravilan din titlul de propietate

din 1994 este amplasat în interiorul perimetrului terenului de 7 ha, astfel cum

a fost identificat de expertul S.F. pe baza mențiunilor făcute de reclamanți pe

o copie a planului cadastral din 1960.

S-a apreciat totodată că nu se poate dispune

înaintarea notificării la Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, întrucât, în

cazul reclamanților, procedura prevăzută de această lege a fost epuizată

definitiv în anul 1994, odată cu eliberarea titlului de proprietate din 01

iunie 1994 a cărui legalitate sau temeinicie nu a fost contestată niciodată de

către aceștia.

Împotriva deciziei instanței de apel au

declarat recurs la data de 27 ianuarie 2014, reclamanții B.E., P.V., J.I. și V.N.I.

Recursul a fost respins prin Decizia civilă nr.

1970 din 19 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nu a fost primită nici o critică de

nelegalitate, întrucât art. 99 alin. (6) din Hotărârea din 22 septembrie 2005

pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor

judecătorești, prevede în mod expres următoarele: cauzele trimise spre

rejudecare după desființare/casare revin la completul inițial învestit.

În egală măsură, nu a fost primită nici

critica referitoare la faptul că instanța de apel nu ar fi respectat

indicațiilor și reținerilor instanței de trimitere, obligatorii pentru instanța

de trimitere, pentru următoarele considerente:

Decizia de casare s-a întemeiat pe

dispozițiile art. 314 C. proc. civ., conform cărora Înalta Curte de Casație și

Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează

hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de

fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Instanța de apel, respectând întru totul

decizia de casare, în urma administrării și aprecierii probatoriului - în

special, înscrisurile noi depuse de pârât în apel (obținute de la Arhivele

Naționale - filele 150-242 dosar) - a stabilit că, în perioada 1950-1962, care

include și perioada de timp când s-ar fi produs preluarea abuzivă a terenului,

conform susținerilor reclamanților și declarația martorului A.B.C., autorul

reclamanților a avut în proprietate o suprafață maximă totală de 8 ha și nu de

15 ha (8ha + 7ha), așa cum susțin reclamanții.

S-a constatat totodată că prin titlul de

proprietate din 01 iunie 1994 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost

reconstituit pe numele moștenitorilor lui T.G. dreptul de proprietate pentru

suprafața de 7,92 ha teren, reconstituirea făcându-se în întregime pe raza

municipiului Onești.

S-a stabilit totodată că reclamanții nu au

făcut dovada contrarie suprafețelor maxime menționate (de 8 ha) în registrul

agricol în perioada 1950-1962. O astfel de dovadă, conform pct. 23.1 din H.G. nr.

250/2007 s-ar fi putut face doar cu înscrisuri, nu și cu martori și/sau

prezumții.

Sub acest aspect, în mod corect instanța

fondului s-a raportat la prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, în raport

de care a apreciat că dreptul de proprietate se dovedește cu înscrisuri,

sintagma acte doveditoare făcând trimitere la orice înscris constatator al uni

act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau

declarativ de proprietate, care generează o prezumție relativă de proprietate

în favoarea persoanei care îl invocă.

Instanța de apel nu a nesocotit hotărârea

instanței supreme atunci când a reținut că reclamanții nu au făcut dovada

calității de proprietar a autorului lor asupra terenului de 7 ha solicitat prin

notificare și prin acțiune la momentul pretinsei preluări abuzive a acestuia de

către statul român, nefiind îndeplinită astfel condiția prevăzută de art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Instanța supremă a statuat în sensul

dispozițiilor legale sus-menționate că actul de vânzare-cumpărare transcris din

01 martie 1930 la Tribunalul Județean Bacău poate face dovada dreptului de

proprietate, dar pentru a avea consecințe asupra situației patrimoniale a

reclamanților, trebuiau clarificate o serie de alte aspecte de fapt, strict

precizate, în principal pentru a nu se ajunge la o dublă reconstituire.

În aceste condiții, în mod corect instanța de

apel a reținut că terenul solicitat de reclamanți în cauza de față nu intră sub

incidența Legii nr. 10/2001, ci a Legii nr. 18/1991.

Instanța de apel nu a folosit argumente

contradictorii atunci când a apreciat asupra probatoriului administrat în

cauză, inclusiv a susținerilor reclamanților pe parcursul întregului proces

complex de reconstituire, doar a utilizat argumente complementare inerente

clarificării situației juridice a imobilului în litigiu, pentru susținerea

aceleași concluzii, redată în paragraful anterior.

Instanța de apel a apreciat corect și asupra

faptului că nu poate dispune înaintarea notificării la Comisia de aplicare a

Legii nr. 18/1991, întrucât, în cazul reclamanților, procedura prevăzută de

această lege a fost epuizată definitiv în anul 1994, odată cu eliberarea titlului

de proprietate din 01 iunie 1994, a cărui legalitate sau temeinicie nu a fost

contestată niciodată de către aceștia.

Împotriva Deciziei civile nr. 1970 din 19

iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3291/110/ 2007*, a Înaltei Curți de

Casație și Justiție au formulat contestație în anulare contestatorii B.E., P.V.,

J.I. și V.N.I. care au susținut următoarele motive:

Se consideră că dezlegarea pricinii în recurs

este rezultatul unor evidente greșeli materiale, care au împiedicat Înalta

Curte de Casație și Justiție să pronunțe o soluție rezonabilă și juridică.

Oricât de restrictivă este noțiunea de

greșeală materială pe care tot instanțele au definit-o, nu se poate refuza

analiza deoarece greșeala evidentă este matematică.

Instanța de recurs stabilește că suprafața

maximă totală pe care au avut-o autorii a fost de 8 ha și nu de 15 ha (8 ha +7 ha)

și că a fost emis titlul de proprietate pentru suprafața de 7.92 ha teren, deci

a fost rezolvată problema reconstituirii dreptului de proprietate în mod

integral, în baza Legii nr. 18/1991.

Instanța de recurs abandonează calculul

matematic făcut și se lansează în a aprecia ca terenul de 7 ha solicitat nu se încadrează

în dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci intră sub incidența Legii nr. 18/1991.

Se mai precizează că acea adresă, din data de

10 septembrie 2007 confirmă că terenul de 7 ha a intrat în proprietatea

statului în mod abuziv și că terenul nu este individualizat prin număr de

parcelă pe plan cadastral, deoarece a fost naționalizat, și tot în planul

cadastral, sunt relevate parcelele în partea de sud care au făcut obiectul unui

decret de expropriere. Această adresă a Primăriei rezolvă atât problema

identificării terenului, cât și a suprafeței preluate de stat.

S-a stabilit fără putere de tăgadă că

terenurile reconstituite la Legea nr. 18/1991 au cu totul o altă proveniență și

nu fac parte din terenul de 7 ha, cumpărat de autorul, iar în cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 39 din Legea nr 18/1991.

Se precizează că și Înalta Curte de Casație

și Justiție are tot o astfel de părere greșită, având în vedere că sunt

ignorate dispozițiile din legislația privind restituirea proprietăților și care

au permis foștilor proprietari să ceară reconstituirea dreptului de proprietate

în mai multe etape, iar cererile de restituire nu au fost blocate la o anumită

dată, ci ele s-au considerat depuse în termen.

Problema legii aplicabile este o falsă

problemă, este un cumul de erori evidente care au pornit de la Curtea de Apel

Bacău, care a schimbat în tot sentința Tribunalului Bacău, respingând contestația

fără să existe o argumentare legală, apoi Înalta Curte de Casație și Justiție

rămâne într-o confuzie nepermisă, eliminând șansele de a beneficia de o judecată

decentă și corectă, argumentele acestei instanțe fiind îndepărtate de adevăr.

Contestatorii învederează că este evidentă

eroarea în care s-a aflat Înalta Curte de Casație și Justiție, când a

concluzionat în mod greșit că autorii T.G. și S. nu au avut mai mult de 8 ha,

ignorând actele de vânzare-cumpărare sau donație și totodată este eronată și concluzia

la care a ajuns în sensul că în condițiile în care s-ar reține că, drepturile

de proprietate ar fi de 13,24 ha, nu au nicio șansă să le recupereze, deoarece

suprafața de teren trebuia solicitata în condițiile reglementate de dispozițiile

Legii nr. 18/1991 și nu de dispozițiile Legii nr. 10/ 2001.

Neacordându-le dreptul legitim la proprietate

pentru cele 7 ha, cumpărate în anul 1930 și luate abuziv de autoritățile

comuniste ale statului român, nici la Legea nr. 18/1991, dar nici la Legea nr. 10/2001

prin interpretări și aprecieri eronate ale instanțelor de judecată, s-au

încălcat în mod clar exigențele art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Deși intimatul primarul municipiului Onești a

solicitat respingerea contestației ca inadmisibilă, deoarece greșelile invocate

nu sunt greșeli materiale, instanța va analiza pe fond contestația formulată

pentru a se putea verifica circumscrierea criticilor formulate în acele

„greșeli materiale” care ar putea conduce la aplicarea dispozițiilor art. 318

teza I C. proc. civ. invocate de contestator.

Pe fondul contestației în anulare, Înalta

Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 318 teza I C. proc. civ.,

hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale esențiale, determinante

pentru soluția pronunțată.

Textul de lege vizează greșeli materiale cu

caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această

categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date

esențiale ale dosarului cauzei.

Din conținutul deciziei contestate nu rezultă

existența unor greșeli materiale care să ducă la anularea acesteia.

Susținerile contestatorilor B.E., P.V., J.I. și

V.N.I. vizează aspecte legate de pretinsa confuzie instanței de recurs ce ar

rezulta din contradicțiile din cuprinsul hotărârii, în condițiile în care instanța

a stabilit că autorul contestatorilor a avut în proprietate 8 ha, și nu 15 ha,

ignorarea de către instanța de recurs a adresei Primăriei ce ar fi putut

rezolva problema în litigiu; judecarea de către același judecător a cauzei

pentru a doua oară.

Aceste susțineri nu pot fi încadrate în

noțiunea de „greșeli materiale” ce ar fi putut atrage incidența art. 318 teza I

C. proc. civ., ele constituie apărări și aspecte ce vizează fondul cauzei ce nu

pot fi analizate pe calea contestației în anulare, ci ar fi putut face obiect

al criticilor în contextul în care legea ar mai fi permis formulării unor căi

de atac de reformare.

De altfel, chiar contestatorii au precizat că

trebuie să se antameze fondul pentru a se putea dispune remedierea unor

greșeli, în opinia lor, matematice și de încadrare a terenului, referindu-se și

la „greșeli materiale” ale instanței de apel ce ar fi fost însușite și de

instanța de recurs prin motivarea deciziei.

Aceste critici privesc exclusiv fondul cauzei

în legătură cu aprecierea unor probe administrate și cu soluția pronunțată pe

fond, critici ce nu pot fi primite, întrucât contestația în anulare nu implică

reexaminarea sau reaprecierea fondului,fiind o cale de atac extraordinară de

retractare.

Pe de altă parte, calea procedurală a

contestației în anulare este limitată doar la cazurile în care dezlegarea dată

este rezultatul unor greșeli materiale ce poate viza doar hotărârea instanței

de recurs, nu și a instanței de apel, chiar dacă acele greșeli ale instanței de

apel au fost însușite de instanța de recurs prin motivare.

Nici criticile privind incidența prevederilor

art. 8 din Legea nr. 10/2001 care reglementează procedura înaintării

notificării la comisiile de aplicare a legilor fondului funciar nu se

circumscriu noțiunii de „greșeală materială” a instanței de recurs.

Ele vizează aspecte de nelegalitate, de

aplicare sau interpretare eronată a dispozițiilor legale incidente ce nu pot

constitui decât obiect al unor căi de atac ordinare exercitate în condițiile și

în termenele impuse de lege.

Față de aspectele invocate, instanța

apreciază că nu au fost sesizate greșeli materiale cu caracter procedural,

pentru care să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a

probelor, învederându-se în fapt pe de o parte, interpretarea eronată a unor

dispoziții legale, iar pe de altă parte, stabilirea eronată a situației de fapt

în urma aprecierii probelor sau a interpretării faptelor, fapt ce echivalează

cu o eventuală greșeală de judecată.

Pentru aceste considerente,

nefiind îndeplinite

condițiile aduse de art. 318 C. proc. civ., se va respinge contestația în

anulare formulată de contestatorii B.E., P.V., J.I. și V.N.I. împotriva Deciziei

nr. 1970 din 19 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în

anulare formulată de contestatorii B.E., P.V., J.I. și V.N.I. împotriva Deciziei

nr. 1970 din 19 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai

2015.