ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1421/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1421/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

În baza

actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 309 din

27 iulie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 3817/63/2012, în

temeiul art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a

faptelor reținute în sarcina inculpatului C.F., din infracțiunea prev. de art.

254 alin. (2) C. pen., art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 41 alin.

(2) C. pen., în: infracțiunea de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (1), (2)

C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și infracțiunea de luare

de mită, prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000, în final cu aplicarea art. 33-34 C. pen.

art. 254 alin. (1), (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000,

art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.F.,

la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul art.

64-65 C. pen., s-a stabilit inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului

drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C.

pen., constând în: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective

publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;

dreptul de a exercita profesia de polițist pe o perioadă de 4 ani, începând de la

data executării pedepsei principale, sau considerării ca executată.

art. 254 alin. (1), (2) C. pen., rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000,

art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.F.

la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul

art. 64-65 C. pen. s-a stabilit inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii

exercițiului drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit.

b), lit. c) C. pen., constând în: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau

în funcții elective publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității

de stat; dreptul de a exercita profesia de polițist pe o perioadă de 4 ani, începând

de la data executării pedepsei principale, sau considerării ca executată.

În temeiul

art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor principale

stabilite, în pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

În temeiul

art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului

drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C.

pen., constând în: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective

publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;

dreptul de a exercita profesia de polițist.

În temeiul

art. 35 alin. (1)-(3) C. pen., s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală

de 2 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor

prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen., constând

în: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice;

dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; dreptul de

a exercita profesia de polițist pe o perioadă de 4 ani, începând de la data executării

pedepsei rezultante sau considerării ca executată.

În temeiul

art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului.

În temeiul

art. 88 C. pen., s-a dispus deducerea duratei reținerii și arestării preventive

din data de 13 martie 2012 până la zi.

S-a constatat

că suma de bani utilizată la organizarea flagrantului din data de 13 martie

2012 a fost restituită către Direcția Generală Anticorupție București.

În temeiul

art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.000

RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat că, prin rechizitoriul cu nr. 24/P/2012 din

27 martie 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj s-a dispus trimiterea

în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului C.F. pentru săvârșirea infracțiunii

de luare de mită prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Analizând ansamblul

probelor administrat procesului penal, respectiv declarațiile martorilor Ș.F. și

P.L.C., înregistrările audio-video efectuate în mediul ambiental de către denunțătorul

M.V.F., procesele-verbale de transcriere a convorbirilor purtate în mediul ambiental,

procesul-verbal întocmit de investigatorul sub acoperire N.J., procesele-verbale

de transcriere a convorbirilor purtate de inculpat cu investigatorul, procesul-verbal

de surprindere în flagrant, declarația inculpatului, ale celor doi martori asistenți

la procedura flagrantului din data de 13 martie 2012, cu precizarea că au fost vizionate

și audiate toate suporturile CD și DVD înaintate de către Parchetul de pe lângă

Tribunalul Dolj în prezența inculpatului și a apărătorilor săi, declarațiile martoruluui

B.F. și investigatorul sub acoperire N.J., instanța a reținut următoarele:

În data de 10

ianuarie 2012, inculpatul, în calitate de agent de poliție rutieră, efectua activitatea

de supraveghere și control al traficului rutier, când l-a oprit pe conducătorul

auto M.V.F., denunțătorul din această cauză. Întrucât nu purta centura de siguranță

și nu deținea documentele asupra sa, a fost sancționat contravențional, prin procesul-verbal

de contravenție din 10 ianuarie 2012. Ulterior, documentele au fost aduse denunțătorului

de un prieten, fapt declarat atât de denunțătorul M.V.F., dar confirmat și de inculpat,

ce a susținut că la fața locului au sosit aproximativ 4 persoane, care i-au adus

probabil documentele denunțătorului.

Inculpatul a declarat

că M.V.F. i-a înmânat permisul de conducere, cartea verde a autoturismului și alte

înscrisuri cu litere chirilice, ce atestau înmatricularea autoturismului în Ucraina,

pe care, după încheierea procesului-verbal de contravenție, i Ie-a restituit conducătorului

auto M.V.F. A mai susținut că nu a pretins niciun ban conducătorului auto și nici

nu i-a reținut certificatul de înmatriculare, despre care inculpatul susține că

nu i s-a prezentat de către denunțător.

Declarația inculpatului

a fost însă infirmată prin declarațiile denunțătorului-martor M.V.F. și ale martorului

Ș.F., ambii declarând că inculpatul a reținut certificatul de înmatriculare al autoturismului,

dar și prin conținutul înregistrărilor audio-video din data de 12 ianuarie 2012.

Din declarațiile

martorilor s-a reținut că inculpatul Ie-a comunicat că în situația neremiterii sumei

de 600 RON, va chema funcționarii de la Registrul Auto Român, care vor proceda la

verificarea autoturismului și reținerea permisului de conducere.

Declarațiile martorilor

M.V.F. și Ș.F. au confirmat pretinderea de către inculpat a sumei de 600 RON. Martorul

Ș.F. a declarat, în ambele faze ale procesului penal, că deținea asupra sa suma

de 100 RON. pe care a oferit-o inculpatului, după care un prieten i-a mai adus suma

de 200 RON, însă inculpatul Ie-a cerut suma de 600 RON, în după-amiaza aceleiași

zile, respectiv atunci când iese de la serviciu, pentru a le restitui certificatul

de înmatriculare.

Ulterior, cei

doi martori M.V.F. și Ș.F. s-au prezentat la locul de muncă al inculpatului, dar

nu l-au mai găsit, iar a doua zi - 11 ianuarie 2012, au venit iarăși la sediul Poliției

Rutiere, unde li s-a comunicat că inculpatul nu este la serviciu (acesta din urmă

declarând că era liber în acea zi).

Martorii au declarat

ofițerului de serviciu că îi vor denunța pe inculpat Direcției Naționale Anticorupție,

întrucât li s-a pretins suma de 600 RON pentru a li se restitui certificatul de

înmatriculare.

În data de 12

ianuarie 2012, când inculpatul se afla în activitatea de control al traficului rutier,

cei doi martori M.V.F. și Ș.F. au solicitat inculpatului restituirea certificatului

de înmatriculare, întreaga discuție fiind înregistrată audio-video, conform

art. 91

1

și urm. C. proc. pen. Declarațiile inculpatului potrivit cărora

l-a trimis pe M.V.F. la martorul P.L.C. ca acesta din urmă să îl verifice pentru

o presupusă activitate infracțională, nu s-a coroborat cu nicio altă faptă sau împrejurare

care rezultă din ansamblul probelor administrate. Versiunea susținută de inculpat

a fost infirmată nu numai prin înregistrările audio-video din data de 12

ianuarie 2012, care nu lasă niciun dubiu asupra intenției cu care inculpatul l-a

trimis pe martorul M.V.F. la P.L.C., devenind chiar ultima soluție pentru ca denunțătorul

să procure certificatul de înmatriculare și să plece în Anglia (după cum însuși

inculpatul îi preciza denunțătorului), ci și prin declarațiile martorului P.L.C.

Acesta din urmă a declarat că îi furniza inculpatului informații de care lua cunoștință,

însă niciodată inculpatul nu i-a trimis oameni pe care să îi verifice.

Totodată, instanța

a reținut că inculpatul C.F. l-a îndrumat pe martorul M.V.F. să meargă la P.L.C.

de abia la a doua întâlnire, din data de 12 ianuarie 2012, deși, dacă într-adevăr

dorea să îi verifice, avea posibilitatea chiar din data de 10 ianuarie 2012 să procedeze

astfel.

Susținerile inculpatului

au fost contradictorii, astfel a declarat în cursul judecății că pe M.V.F. nu îl

cunoștea și nu știa nimic despre el, deci nu avea niciun motiv întemeiat pentru

a-l verifica prin diverse alte surse.

Declarația martorului

B.F., agent de poliție rutieră, conform căreia sunt cazuri când pot culege informații

despre persoanele în privința cărora există date că ar comite infracțiuni, apelând

în acest sens la surse de informare, nu a fost de natură a susține declarațiile

inculpatului, ci dimpotrivă, au confirmat nesinceritatea acestuia, întrucât nu s-au

dovedit împrejurări concrete de natură a contura asupra lui M.V.F. suspiciuni privind

eventuale activități ilicite.

Apărarea formulată

de inculpat, conform căreia nu este dovedită reținerea certificatului de înmatriculare

întrucât denunțătorului i s-a încheiat proces-verbal de contravenție chiar pentru

lipsa acestui document, este contrară normelor legale în materie contravențională.

Din analiza dispozițiilor O.G. nr. 2/2001 și O.U.G. nr. 195/2002, fapta de a conduce

un vehicul pe drumurile publice fără a avea asupra sa documentele obligatorii constituie

contravenție, care se consumă în momentul punerii în mișcare a vehiculului, epuizându-se

în momentul surprinderii, controlării de către agenții de poliție. Procurarea ulterioară

a documentelor nu are efect retroactiv asupra existenței faptei contravenționale,

care s-a săvârșit anterior, ci dimpotrivă, privește inexistența din acel moment

a unei alte fapte contravenționale, distincte de prima, cu care nu se suprapune

și în conținutul căreia nu se integrează, ci are autonomie juridică proprie.

Faptul reținerii

certificatului de înmatriculare a rezultat în parte și din declarațiile martorului

P.L.C., acesta din urmă declarând că cei doi au venit la domiciliul său, fiind trimiși

de către inculpat pentru a i se restitui certificatul de înmatriculare. Astfel,

conform instrucțiunilor date de inculpat, ce doi martori M.V.F. și Ș.F. au mers

la martorul P.L.C., căruia i-au comunicat că sunt trimiși de inculpatul C.F., agent

de circulație, ce Ie-a reținut certificatul de înmatriculare.

Declarația martorului

P.L.C. din cursul judecății, în sensul că ar fi declarat martorului M.V.F. că inculpatul

nu ia „dreptul”, dar nu și că inculpatul ar acționa prin intermediul său, este nesinceră,

contrazisă prin înregistrările audio-video din data de 12 ianuarie 2012, al căror

conținut este clar și neechivoc.

Pe baza susținerilor

martorilor privind reținerea certificatului de înmatriculare, martorul P.L.C. l-a

sunat pe inculpat și au stabilit să se întâlnească mai târziu, în cursul aceleiași

zile, la un local public, unde au venit și cei doi martori M.V.F. și Ș.F.

În cursul aceleiași

zile de 12 ianuarie 2012 a urmat întâlnirea inculpatului cu martorii într-un bar,

la ieșire așteptând în autoturism Ș.F., care a declarat că știe de la M.V.F. despre

restituirea de către inculpat a certificatului de înmatriculare.

În cadrul acestei

întâlniri, inculpatul a restituit martorului M.V.F. certificatul de înmatriculare,

iar la întrebarea cât îl costă, inculpatul a refuzat să accepte vreo sumă de bani.

Acțiunea inculpatului

de a nu mai accepta primirea vreunei sume de bani de la martorul M.V.F. se explică

prin cunoașterea denunțului pe care acesta îl formulase la Direcția Națională Anticorupție.

Declarația din cursul judecății, conform căreia nimeni nu îi comunicase existența

vreunei sesizări la Direcția Națională Anticorupție, și că aflase despre denunțul

lui M.V.F. de la un comisar abia în data de 13 martie 2012 este nesinceră. Prin

declarația dată în fața judecătorului învestit cu soluționarea propunerii de arestare

preventivă, din data de 14 martie 2012, inculpatul a recunoscut personal că aflase

despre denunțul formulat de M.V.F. împotriva sa la Direcția Națională Anticorupție

și comunicase acest aspect martorului P.L.C. cu ocazia întâlnirii din data de 12

ianuarie 2012.

Declarația inculpatului

s-a coroborat și cu declarația martorului P.L.C., din cursul urmăririi penale conform

căreia, la întâlnirea din bar, din data de 12 ianuarie 2012, inculpatul i-a povestit

că M.V.F. și Ș.F. au mers la Poliția Rutieră, unde l-au reclamat pentru pretinderea

unei sume de bani, apoi și-au exprimat intenția de a sesiza Direcția Națională Anticorupție.

Refuzul inculpatului

de a primi vreo sumă de bani de Ia M.V.F. în data de 12 ianuarie 2012 nu a produs

efecte asupra existenței infracțiunii prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen.,

întrucât elementul material a constat în acțiunea de a pretinde suma de 600 RON

conducătorului auto M.V.F., în data de 10 ianuarie 2012, pentru a îndeplini un act

în virtutea îndatoririlor de serviciu.

Fapta a fost săvârșită

anterior, în data de 10 ianuarie 2012, astfel că orice acțiune a inculpatului din

data de 12 ianuarie 2012 nu era de natură a afecta retroactiv existența infracțiunii.

Numai dacă acesta comitea și acțiunea de luare a banilor existența infracțiunii

se consolida din punct de vedere al conținutului constitutiv. Atitudinea inculpatului

de a restitui martorului M.V.F. certificatul de înmatriculare a fost confirmată

și prin declarațiile martorului P.L.C. din cursul urmăririi penale, care a declarat

de mai multe ori că a restituit lui M.V.F. certificatul de înmatriculare. Împrejurarea

că ulterior în cursul judecății, martorul P.L.C. a revenit asupra declarației,

și a precizat că, în fapt, inculpatul a restituit un înscris similar unei cartele

de telefon, dar nu știe exact ce înscris a fost, nu a fost de natură a înlătura

declarațiile din cursul urmăririi penale. Aceste noi declarații trebuie considerate

ca nesincere, formulate în apărarea inculpatului, cu care se afla în relații speciale,

fiind cunoscuți de aproximativ 10-12 ani. Inculpatul a susținut că a restituit denunțătorului

M.V.F. un înscris similar unei cărți de vizită, sau cartelă de autostradă din străinătate,

pe care, întâmplător, l-a găsit ulterior în agenda personală. Această declarație

este considerată neverosimilă, întrucât nu a oferit nicio explicație asupra modului

în care acel înscris a ajuns în posesia sa, din moment ce a declarat că M.V.F. i-a

înmânat, cu ocazia opririi în trafic, doar permisul de conducere, cartea verde a

autoturismului și alte înscrisuri ale autoturismului. Inculpatul nu explică rațiunile

de a lua cu sine acel înscris la întâlnirea din bar cu P.L.C. și de a-l restitui

denunțătorului, cu care susține că nu știa că se va întâlni. Totodată, această versiune

a fost susținută pentru prima dată în cursul cercetării judecătorești, deși atunci

când a fost audiat de către judecătorul învestit cu soluționarea propunerii de arestare

preventivă nu a învederat o asemenea ipoteză.

În drept, s-a

reținut că fapta inculpatului C.F., aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu

de agent de poliție rutieră, având ca atribuții aplicarea sancțiunilor contravenționale,

de a opri în trafic și de a pretinde martorilor M.V.F. și Ș.F. suma de 600 RON,

pentru a restitui certificatul de înmatriculare, a cărui reținere nu a fost fundamentată

legal, pe încheierea unui proces-verbal de contravenție, întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen., art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000.

Declarațiile inculpatului

potrivit cărora martorul B.F. a fost cel care a oprit atât autoturismul condus de

investigatorul cu identitate protejată, cât și un alt autoturism condus de o femeie

au fost confirmate de acesta din urmă. Susținerea inculpatului conform căreia agentul

B.F. l-a trimis la conducătorul auto, martorul cu identitate protejată N.J., care

conducea un auto marca O., a fost infirmată de martorul B.F., care a susținut că

el nu a comunicat inculpatului să meargă la acest autoturism și că acesta s-a îndreptat

singur către acel autoturism.

S-a apreciat că

inculpatul a fost nesincer când a afirmat că nu cunoaște ce contravenție a comis

investigatorul cu identitate protejată și de aceea nu l-a sancționat, întrucât din

conținutul procesului-verbal de redare a convorbirii interceptate și înregistrate,

rezultă cum investigatorul N.J. îi explică inculpatului cum circulă de la Drobeta

Turnu Severin. Declarațiile martorului B.F. s-au coroborat cu procesul-verbal de

redare a convorbirii ambientale dintre inculpat și investigator și cu imaginile

înregistrate în data de 13 martie 2012, precizând că atât el, cât și inculpatul

priveau spre intersecția unde investigatorul a efectuat manevra de întoarcere interzisă.

Declarația inculpatului

conform căreia l-a întrebat pe martorul B.F. cum să procedeze cu N.J., și că acesta

i-a făcut semn cu mâna din care a dedus că poate să plece, a fost infirmată chiar

de acest martor, coleg de echipaj cu inculpatul, care a declarat că nu a discutat

nimic cu inculpatul despre conducătorul auto N.J. și nici nu l-a întrebat dacă a

încheiat acestuia proces-verbal de contravenție.

Inculpatul și

investigatorul au continuat discuțiile legate de problema privind cumularea punctelor

de penalizare, iar inculpatul își manifestă încă o dată disponibilitatea de a nu

îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, în sensul de a nu-l

sancționa.

Analizând în detaliu

imaginile înregistrate cu ocazia realizării activității de flagrant, a rezultat

că inculpatul a fost cel care a aruncat suma de 100 RON, formată din două bancnote

de 50 RON fiecare, lângă piciorul său stâng, pe sol.

Apărarea invocată

în sensul că înregistrările audio-video nu ar îndeplini condițiile de legalitate

pentru a fi reținute ca mijloace de probă, nu a fost întemeiată, întrucât prin adresa

înaintată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj în data de 01 iunie 2012 s-a

menționat că suporturile CD și DVD înaintate reprezintă copii integrale ale originalelor.

În ceea ce privește legalitatea folosirii investigatorilor sub acoperire, prin prisma

art. 64 alin. (2) și art. 68 C. proc. pen., contestată de inculpat, instanța a reținut

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În drept, s-a

reținut că fapta inculpatului C.F., aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu

de agent de poliție rutieră, având ca atribuții aplicarea sancțiunilor contravenționale,

de a opri în trafic, a pretinde și a primi de la martorul investigator sub acoperire

N.J. suma de 100 RON pentru a nu îndeplini o atribuție de serviciu constând în încheierea

unui proces-verbal de contravenție, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen., art. 7 alin. (1) din Legea nr.

78/2000.

La individualizarea

pedepsei pentru fiecare infracțiune au fost avute în vedere criteriile legale, generale

prev. de art. 72 C. pen., și anume: gradul ridicat de pericol social al faptei din

data de 12 ianuarie 2012. când inculpatul a reținut certificatul de înmatriculare

al unui conducător auto și a condiționat restituirea lui de plata unei sume de bani,

folosind capacitatea sa persuasivă pe lângă cele două persoane, în scopul obținerii

folosului. În cazul celei de-a doua infracțiuni, inculpatul și-a exprimat disponibilitatea

de a-l ierta pe martorul investigator, dacă și acesta îi va oferi un folos.

Modalitatea

și împrejurările în care au fost comise cele două infracțiuni s-a apreciat că denotă

o periculozitate sporită a inculpatului care desconsideră valorile sociale, învestit

prin autoritatea publică să le apere.

La individualizarea

judiciară a pedepsei și la stabilirea regimului de detenție au fost avute în vedere

gradul de pericol social al faptelor, periculozitatea inculpatului, care, folosindu-se

de autoritatea conferită de stat, în loc să sancționeze conducătorii auto vinovați

de încălcarea legii, a folosit puterea de stat în folos propriu, înțelegând să rețină

documentele autoturismului fără temei legal sau să nu îi mai sancționeze, cu condiția

ca aceștia să îi remită bani.

Modalitatea de

executare a pedepsei în regim de detenție a fost apreciată ca singura în măsură

să contribuie la atingerea scopurilor acesteia, în raport cu gravitatea faptelor

comise, prin prisma calității avute de inculpat, aceea de polițist, ce avea obligații

de respectare a legii, în exercitarea atribuțiilor concrete, și pe care Ie-a încălcat,

așa încât modalitățile neprivative de libertate nu și-ar putea atinge finalitatea.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel inculpatul, solicitând achitarea în baza art. 11 pct. 2

lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru inexistența infracțiunilor

considerând că acestea nu sunt dovedite dincolo de orice dubiu rezonabil.

Cu privire la

prima faptă arată că nu a pretins și nu a primit de la denunțător bani, discuțiile

purtate fiind percepute nemijlocit de cei doi colegi de echipaj.

Arată că denunțătorul

a fost trimis la P.L.C. pentru că în baza de date figura ca o persoană predispusă

la comiterea de infracțiuni, având obligații în acest sens prin fișa postului.

Cu privire la

cea de-a doua faptă învederează că nu a pretins, primit sau acceptat nici o sumă

de bani de la investigatorul sub acoperire, transcrierile la interceptări fiind

tendențioase, pro causa, și vădit nelegale, acesta fiind oprit inițial la control

de colegul său, B.F. Evidențiază lipsa procesului-verbal de capcanare a bancnotelor

și arată că suma de bani găsită lângă autoturismul poliției a fost pusă acolo de

unul dintre membrii echipei de cercetare.

Ulterior, prin

memorii separate, au fost completate motivele de apel în sensul reținerii provocării

polițienești, se mai învederează că recurgerea la procedura de simulare a comportamentului

infracțional s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, care impun

nulitatea, în baza art. 197 alin. (4) C. proc. pen., cu consecința desființării

sentinței cu trimitere, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. Se precizează

că denunțătorul nu a fost audiat niciodată la urmărirea penală sau la cercetarea

judecătorească, asemănător agenții de poliție F.L. și P.D., impunându-se confruntarea

martorilor și, de asemenea, că denunțătorul, împreună cu martorul Ș.F., principalii

martori ai acuzării, au condamnări în penal, ceea ce demonstrează profilul lor moral.

Apelul s-a apreciat

că este nefondat și a fost respins în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Verificând actele

și lucrările dosarului s-a constatat că prima instanță a administrat probele necesare

pentru aflarea adevărului, care au fost complet și just apreciate, reținându-se

o situație de fapt exactă și concordanță cu aceste probatorii, pe baza cărora faptele

inculpatului au fost corespunzător încadrate în drept în prev. art. 254 alin.

(1), (2) C. pen., rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu art. 74

lit. a), art. 76 lit. c) C. pen. (două infracțiuni cu aplicarea concursului real

de infracțiuni).

La Tribunalul

Dolj s-au audiat martori, luându-se declarație agentului de poliție B.F., dar și

investigatorului sub acoperire, au fost vizionate și audiate suporturile și porturile

CD și DVD, s-a stăruit pentru audierea martorului denunțător M.V.F.

În același sens,

la Curtea de Apel Craiova, la cererea inculpatului, s-au audiat martorii P.N.D.,

P.T., s-a dispus și audierea martorilor F.L. și P.L.C. folosindu-se, între altele,

mandat de aducere, s-au depus înscrisuri, s-au solicitat relații privind evaluarea

inculpatului pentru anii 2009-2011, fișa de cazier actualizată, s-a depus Ordinul

nr. 529/C din 21 februarie 2007 pentru aprobarea regulamentului de ordine interioară

al parchetelor, dar și declarația dată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova

de învinuitul P.L.C., totodată, s-au atașat mai multe memorii și hotărâri judecătorești.

Neregularitățile

invocate privind modul de desfășurare al anchetei, maniera lipsită de profesionalism

a cercetărilor, felul în care s-au redat, în succesiunea lor, evenimentele, nu s-a

confirmat și nu s-au apreciat a fi relevante pentru existența infracțiunilor, respectiv

a întrunirii elementelor lor constitutive.

Raportat la actele

dosarului și starea de fapt expusă, se poate aprecia prin coroborarea declarațiilor

martorilor M.V.F., Ș.F. și, în parte, cu declarația martorului P.L.C., apreciată

justificat ca nesinceră la cercetarea judecătorească, cu înregistrarea audio-video

că este demonstrată pretinderea sumei de bani.

Reținerea certificatului

de înmatriculare și îndrumarea categoric nelegală să-l caute pe P.L.C., a fost privită

de denunțător ca ultima soluție, dialogul acestora fiind înregistrat audio-video

și descris în procesul-verbal.

Motivarea instanței

de fond privind credibilitatea celor doi martori s-a apreciat că este corectă, în

condițiile în care, în sens contrar pot fi trași la răspundere penală pentru mărturie

mincinoasă, la dosar neexistând elemente în acest sens.

Cu privire la

cea de-a doua faptă, s-a apreciat că este demonstrat că inculpatul s-a îndreptat

spre autoturismul condus de martorul N.J., cu care a discutat așa cum arată și procesul-verbal

de redare a convorbirii, dar și imaginile înregistrate la 13 martie 2012, ce confirmă

disponibilitatea agentului de poliție la negociere, respectiv de „a-l rezolva” pe

conducătorul auto. S-a înmânat inițial suma de 250 RON, considerată insuficientă

și apoi s-a sugerat o sumă mai mare, de 100 RON, prin ridicarea degetului, așa cum

este evidențiat prin înregistrarea audio-video, folosindu-se exprimări de genul

„eu te-am rezolvat, hai să te văd și pe tine acum” sau „uite, eu te-am rezolvat

pe tine, atât de costă”.

Când s-a înmânat

cartea de asigurare cu cele două bancnote a 50 RON fiecare, inculpatul a scos banii,

i-a introdus în buzunarul stâng al jachetei și, la intervenția echipei operative,

i-a aruncat lângă picior, bancnotele fiind cele tratate criminalistic, potrivit

procesului-verbal încheiat. Apărările inculpatului au fost înlăturate de probatoriile

sus-menționate, necauzându-i-se vătămări, așa cum s-a arătat, care să impună, între

altele, desființarea sentinței cu consecința trimiterii dosarului la instanța de

fond pentru reluarea cercetărilor.

Folosirea investigatorului

sub acoperire s-a apreciat că este justificată, întrucât, anterior, în ianuarie,

se sesizase, în ceea ce-l privește, comiterea unei fapte de corupție „implicarea

inculpatului fiind activă în consens cu reacția investigatorului” fără presiuni

sau constrângeri, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 68 alin. (2) C.

proc. pen., așa cum corect motivează Tribunalul Dolj.

S-a dedus detenția

de la data pronunțării sentinței, până la data de 20 septembrie 2012.

Văzând și disp.

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare

statului.

Împotriva deciziei

penale nr. 313 din 21 octombrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și

pentru cauze cu minori, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.F.

Recurentul inculpat

a criticat decizia recurată prin prisma cazurilor de casare de la art. 385

9

pct. 12 și pct. 17

2

C. proc. pen. anterior, și a solicitat în principal

casarea cu trimitere spre rejudecare în vederea administrării probatoriilor, iar

în subsidiar a solicitat achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10

lit. a) C. proc. pen., pentru inexistența infracțiunilor, considerând că acestea

nu sunt dovedite dincolo de orice dubiu rezonabil.

Cu privire la

legea mai favorabilă a arătat că legea veche este mai favorabilă inculpatului.

Cu referire la

cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea

art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013, respectiv pct. 18 al art. 385

9

C. proc. pen. în raport de art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) și art. 124 din

Constituția României, cerere ce a fost respinsă ca inadmisibilă în ședința publică

de la termenul din 23 aprilie 2014, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, a apreciat dispozițiile legale a căror constituționalitate este criticată

de către recurentul inculpat - respectiv prevederile art. II alin. (1) din

Legea nr. 2/2013, - nu au legătură cu soluționarea prezentei cauze, raportat la

stadiul procesual în care se află aceasta.

În consecință,

constatând că nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulative prevăzute de

dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, s-a respins cererea de sesizare

a Curții Constituționale formulată de recurentul inculpat C.F. cu excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013, pct. 18 al art. 385

9

C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) și art. 124 din Constituție,

excepția fiind inadmisibilă.

Potrivit art.

29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea

cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă

a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ: a) starea de procesivitate,

în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural

creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului

litigiului; b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ,

lege sau ordonanță, după caz, în vigoare; c) prevederile care fac obiectul excepției

să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară

a Curții Constituționale; d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției

de neconstituționalitate.

Instanța de judecată

în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența

examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenței excepției, în sensul legăturii ei

cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia,

și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.

În cauză, excepția

de neconstituționalitate invocată, privind dispozițiile art. II alin. (1) din

Legea nr. 2/2013 vizează un text de lege care este în vigoare și nu s-a constatat

anterior printr-o decizie a Curții Constituționale că este neconstituțional.

Referitor la condiția

de admisibilitate privind legătura cu soluționarea cauzei este de observat că raportul

cu soluționarea cauzei trebuie să privească incidența dispoziției legale a cărei

neconstituționalitate se cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța

asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesual penal aflat pe rolul

instanței judecătorești.

Astfel, Decizia

Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă

un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Aceasta presupune,

pe de o parte, existența unei legături directe dintre norma contestată și soluția

procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia

sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului deciziei

judecătorului.

În speță, inculpatul

C.F. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II alin.

(1) din Legea nr. 2/2013, pct. 18 al art. 385

9

C. proc. pen. susținând

că dispozițiile legale menționate contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art.

21 alin. (3) și art. 124 din Constituție, care garantează dreptul la apărare și

egalitatea în drepturi.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, apreciază că dispozițiile legale a căror constituționalitate

este criticată nu au legătură cu soluționarea prezentei cauze, raportat la stadiul

procesual în care se află aceasta, fiind finalizată cercetarea judecătorească în

fața primei instanțe, cât și în fața instanței de prim control judiciar, iar în

recurs cauza a fost înregistrată la data de 11 noiembrie 2013, deci în urmă cu mai

mult de 5 luni, motivele de recurs au fost depuse la data de 04 martie 2014 și printre

cazurile de casare nu a fost invocat și cel de la pct. 18 al art. 385

9

C. proc. pen., excepția fiind invocată la termenul din data de 23 aprilie 2014,

când inculpatul cunoștea faptul că urmează a se soluționa definitiv cauza.

Așadar, condiția

de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate privind legătura cu soluționarea

cauzei nu este îndeplinită.

Examinând recursul

declarat de inculpat prin prisma cazurilor de casare invocate, Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Consacrând efectul

parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art.

385

9

C. proc. pen. stabilește, în alin. (2), că instanța de recurs examinează

cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385

9

din

același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor

date în apel, nici recurentul și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile

care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate

pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele

încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ

reglementate în art. 385

9

C. proc. pen.

Instituind, totodată,

o altă limită a devoluției recursului, art. 385

10

C. proc. pen. prevede

în alin. (2), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul

din cazurile prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., dacă motivul de recurs,

deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel

puțin 5 zile înaintea primului, termen de judecată, așa cum se prevede în alin.

(2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă

că decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și

pentru cauze cu minori, la data de 21 octombrie 2013, deci ulterior intrării în

vigoare (15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita

motivelor de recurs prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum

au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse

în art. ll din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare

prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale

aflate.la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau

în termenul de declarare a recursului, ipoteză, care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea

nr. 2/2013 s-a realizat însă o nouă limitare a devoluției recursului în sensul că

unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial

sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea

cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin

intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni

de drept.

În ce privește

cazurile de casare prev. în art. 385

9

alin. (1) pct. 12 și pct. 17

2

C. proc. pen., se constată că, într-adevăr, acestea au fost menținute și nu au suferit

nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare au fost excluse

din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesar,

pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea

condițiilor formale prevăzute în art. 385

10

alin. (1) și (2) C. proc.

pen.

Verificând îndeplinirea

acestor cerințe, se observă că recurentul inculpat și-a motivat în scris recursul

la data de 04 martie 2014, (primul termen de judecată acordat în cauză fiind 12

martie 2014), respectându-și, astfel, obligația ce-i revenea potrivit art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen.

Cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen., când nu sunt întrunite elementele

constitutive ale unei infracțiuni sau când instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare

pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată,

cu excepția cazurilor prevăzute în art. 334-337.

Cazul de casare

prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen. anterior prevede

că este supusă casării hotărârea care este contrară legii sau când prin hotărâre

s-a făcut o greșită aplicare a legii.

În ceea ce privește

criticile referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii de luare

de mită se constată că aceste critici sunt nefondate, din înscrisurile aflate la

dosarul cauzei rezultă că fapta inculpatului C.F., aflat în exercițiul atribuțiilor

de serviciu de agent de poliție rutieră, având ca atribuții aplicarea sancțiunilor

contravenționale, de a opri în trafic, a pretinde și a primi de la martorul investigator

sub acoperire N.J. suma de 100 RON pentru a nu îndeplini o atribuție de serviciu

constând în încheierea unui proces-verbal de contravenție, întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen., art. 7

alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În realitate,

inculpatul solicită reevaluarea probatoriului, critică subsumată de către apărare

cazului de casare indicat inițial de la pct. 12, ulterior apărarea revenind și încadrând

criticile în cazul de la pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc.

pen., însă aceste cazuri de casare au fost invocate formal, întrucât nu pot face

obiectul cenzurii la acest moment, anterior s-ar fi încadrat în art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen. anterior, însă Legea nr. 2/2013 a înlăturat, odată cu abrogarea

art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen. anterior, posibilitatea instanței de

recurs de a reaprecia faptele. Orice reformare a hotărârii pronunțate în apel este

în consecință strict legată de aplicarea legii. În consecință, având în vedere că

art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen. anterior este echivalentă cu o limitare

a cazurilor de casare, instanța de recurs nu poate examina în cauza de față critica

referitoare la reaprecierea probatoriilor în cadrul cazului de casare de la

pct. 17

2

C. proc. pen. anterior. Cu privire la aplic. art. 5 C. pen.,

se constată că legea veche îi este mai favorabilă inculpatului față de împrejurarea

că pedeapsa aplicată este sub minimul special ca urmare a reținerii circumstanțelor

atenunate, circumstanțe care în legea nouă nu se mai regăsesc și chiar dacă legea

nouă ar fi fost mai favorabilă inculpatului, instanța de recurs nu poate să facă

o nouă individualizare a sancțiunii atât cu privire la cuantum, cât și cu privire

la modalitatea de executare, fiind obligată să reducă proporțional sancțiunea stabilită

de instanța de apel (către minimum, mediu sau maximul special), în raport de limitele

prevăzute de legea nouă (către minimum, mediu sau maximul special). Astfel, în aplicarea

legii penale mai favorabile, instanța de recurs nu poate stabili o sancțiune către

minimul special prevăzut de legea nouă, dacă instanța de apel a stabilit aceeași

sancțiune către maximul special prevăzut de legea veche, așa cum nu este posibilă

nici situația inversă.

Înalta Curte constată

că toate motivele de critică invocate de către inculpat sunt nefondate întrucât

nu se circumscriu cazurilor de casare invocate.

Față de aceste

considerente, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va

rspinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.F. împotriva deciziei penale

nr. 313 din 21 octombrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru

cauze cu minori.

Va obliga recurentul

inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul C.F. împotriva deciziei penale nr. 313 din 21 octombrie

2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 23 aprilie 2014.