ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 439/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 439/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cu recurs

Prin Sentința civilă nr. 5733 din 10

octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul S.R.V., în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

(în continuare C.N.C.D) și a anulat Hotărârea C.N.C.D nr. 22 din 4 mai 2010 și

pe cale de consecință a obligat pârâtul să emită o hotărâre prin care să

constate și să sancționeze fapta de discriminare prevăzută de art. 10 lit. h)

din O.G. nr. 137/2000 săvârșită de Consiliul Local al Municipiului Constanța;

prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de intervenție accesorie

formulată de Consiliul Local al Municipiului Constanța (în continuare C.L.M. Constanța).

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Hotărârea C.L.M.

Constanța nr. 228/2008 s-a stabilit taxa de acces în Stațiunea Mamaia pentru

autoturismele care nu au număr de înmatriculare în Municipiul Constanța și care

circulă în stațiune în perioada estivală.

Consideră instanța de

fond că deși autoritatea pârâtă a reținut, în raport de hotărârea contestată,

că există situații comparabile tratate diferit, în mod greșit a apreciat că

situația în speță constituie un caz de excepție care se încadrează în ipoteza

că tratamentul diferit este justificat obiectiv în raport de prevederile art.

14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare C.E.D.O.), în

condițiile în care nu s-a dovedit că respectiva justificare obiectivă a urmărit

un scop legitim, respectiv un scop raportat la dreptul atins prin diferențiere.

Astfel, apreciază

judecătorul fondului că taxa de acces instituită pentru finanțarea serviciului

public de asigurare și menținere a curățeniei pe domeniul public al Stațiunii

Mamaia, pentru a nu fi considerată discriminatorie ar fi trebuit achitată de

toți beneficiarii acestui serviciu, de toate persoanele care intră în stațiune.

Împrejurarea reținută de C.N.C.D. în sensul că locuitorii Municipiului

Constanța plătesc deja impozite și taxe, iar prin neperceperea pentru aceștia a

taxei auto de intrare în Stațiunea Mamaia se evită dubla impozitare a acestor

cetățeni și ca atare nu poate fi apreciată ca un act de discriminare, în opinia

judecătorului fondului, are la bază un raționament greșit. Astfel, se apreciază

că faptul că locuitorii Municipiului Constanța plătesc alte taxe și impozite,

nu prezintă nicio relevanță, cât timp aceste taxe și impozite acoperă un cu

totul alt serviciu, decât serviciul menținerii curățeniei pe domeniul public

din Stațiunea Mamaia.

Caracterul

discriminatoriu al taxei, este reținut în hotărârea instanței de fond, și din

împrejurarea că taxa este datorată doar de către conducătorii de autoturisme,

nu și de către persoanele care intră pe jos în stațiune, cu toate că sunt în

aceeași măsură beneficiari ai serviciului invocat ca prestat în contrapartidă

în sensul menținerii curățeniei pe domeniul public în stațiune.

Pe de altă parte, se

mai reține că, caracterul discriminatoriu rezultă și din faptul că exclude de

la plata acesteia nu numai pe conducătorii de autoturisme înmatriculate în

Municipiul Constanța, dar și toate autoturismele înmatriculate în județul

Constanța.

Sub acest aspect,

apreciază judecătorul fondului că nu există nicio justificare pentru o astfel

de discriminare între cetățenii din județul Constanța și restul cetățenilor

României și ai altor state UE cât timp aceștia intră în stațiune sunt în egală

măsură beneficiarii serviciilor acoperite de plata taxei.

În acest sens, se

reține că, Curtea de Justiție a Comunităților Europene (denumită, în continuare

C.J.C.E.) a reținut o discriminare similară, abordată din perspectiva

libertății de furnizare a serviciilor, care subsumează și libertatea

destinatarilor/beneficiarilor de servicii de a merge într-un alt stat membru,

în scopul de a beneficia pe teritoriul statului membru de un serviciu, turiștii

fiind în mod expres menționați în Hotărârea Graziana Luigi și Giuseppe Carbone

vs. Ministero Del Tesoro, ca destinatari de servicii.

Totodată, în cauza

Comisia Comunităților Europene vs. Regatul Spaniei, C.J.C.E. a statuat că prin

aplicarea unui sistem discriminatoriu potrivit căruia cetățenii spanioli,

străinii rezidenți în Spania și cetățenii sub 21 de ani ai altor state membre ale

Uniunii Europene beneficiază de intrare liberă în muzeele naționale, în timp ce

cetățenii altor state membre cu vârstă de peste 21 de ani, trebuie să plătească

o taxă de intrare.

Consideră instanța de

fond că raționamentul C.J.C.E. este în egală măsură valabil, mutatis mutandis,

și în privința discriminării create prin Hotărârea C.L.M. Constanța pentru

reclamant, dar și pentru toți ceilalți cetățeni ai statelor membre UE din afara

județului Constanța.

Apreciază instanța de

fond că un aspect important ce nu poate fi ignorat în analiza discriminării

create prin Hotărârea C.L.M. Constanța nr. 500/2008 este și Decizia nr. 799 din

23 martie 2009 prin care Curtea de Apel București, reținând caracterul

discriminatoriu al taxei, arătate anterior, a anulat prevederile pct. 5 din

anexa 1.5 la Hotărârea nr. 500/2008 a C.L.M. Constanța referitoare la taxa de

acces în stațiunea Mamaia pentru autoturismele care nu sunt înmatriculate în

Stațiunea Mamaia.

În concluzie,

consideră instanța de fond că pârâtul C.N.C.D. a reținut greșit că autoritatea

publică locală C.L.M. Constanța a avut o justificare obiectivă și rezonabilă

pentru instituirea taxei ce a creat un tratament diferit.

Împotriva Sentinței

civile nr. 5733 din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs, în termen

legal, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, și

intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanța.

2.1. Recursul

promovat de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

(C.N.C.D.):

Apreciind, în

contextul unei succinte reluări a situației de fapt, că sentința primei

instanțe este criticabilă sub aspectul aplicării și interpretării legii, în

sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât a fost pronunțată cu greșita

aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, privind

prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, recurentul

C.N.C.D. a dezvoltat, în esență, următoarele aspecte și critici totodată:

- Nelegalitatea

hotărârii recurate în raport de soluția privind obligarea sa la emiterea unei

hotărâri prin care să constate și să sancționeze fapta de discriminare

prevăzută de art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, săvârșită de C.L.M.

Constanța.

Astfel, susține

recurentul că judecătorul fondului, prin obligarea Consiliului la emiterea unui

act administrativ-jurisdicțional prin care să constate fapta de discriminare, a

încălcat atât dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea 554/2004, cât și menirea

de jurisdicție specială administrativă a C.N.C.D., precum și procedura

jurisdicțională specială utilizată pentru adoptarea actelor

administrativ-jurisdicționale, adecvat art. 20 din O.G. nr. 137/2000, coroborat

cu "Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor",

publicată în M. Of. nr. 348/06.05.2008.

- Hotărârea

pronunțată de instanța de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii în condițiile în care din raportarea

probelor și înscrisurilor aflate la dosar la principiul egalității și

nediscriminării, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr.

137/2000, este lesne de observat că efectul creat prin impunerea taxei de acces

pentru conducătorii de autovehicule care nu au număr de înmatriculare în

Municipiul Constanța, nu este discriminatoriu, cum în mod greșit a reținut

instanța de fond.

Astfel, se arată că,

sub aspectul elementului constitutiv al art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000,

privind criteriul care stă la baza tratamentului diferit, impunerea taxei are

ca element determinant, locul înmatriculării autovehiculului, respectiv al

domiciliului conducătorului de autovehicul, în cazul autovehiculului cu număr

provizoriu, aspect ce permite reținerea ipotezei existenței unui criteriu care

aparent stă la baza unui tratament diferit.

În analiza acestor

elemente reținute, instanța de fond ar fi trebuit ca prin raportare atât la

legislația în materie cât și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului (denumită, în continuare C.E.D.O.) să observe că distincția indusă între

categoriile de persoane reținute are în vedere situații analoage și comparabile

și dacă se bazează pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În raport cu aceste

considerente, luând act de întreg materialul probatoriu administrat în cauză,

precum și Hotărârea nr. 228/2008, recurentul susține că, prin impunerea taxei

de acces în stațiunea Mamaia nu s-a vizat ipso jure atingerea unor drepturi, în

speță accesul în locuri, spații publice ori servicii publice, ori dreptul la

liberă circulație, în condițiile în care taxa de acces în stațiunea Mamaia nu

vizează sine qua non persoanele fizice care doresc să intre în stațiunea Mamaia

ci conducătorii de autovehicule care intră în stațiunea Mamaia. În raport cu

prevederile legale în materia taxelor speciale care prevăd că acestea se percep

de la persoanele în beneficiul cărora s-au instituit taxele, se reține că taxa

de acces are în vedere categoria persoanelor care conduc autovehicule și care

în perioada sezonului estival intră în stațiunea Mamaia.

În același sens, mai

arată recurentul că prin Decizia civilă nr. 242/CA/18 iunie 2007, Curtea de

Apel Constanța a reținut ca nefondată susținerea că taxa împiedică libera

circulație pe teritoriul României, reținând că taxa nu se referă la libera

circulație a cetățenilor, ci la restricționarea folosirii autovehiculelor pe

raza Stațiunii Mamaia.

Pe de altă parte, se

reține că prin Hotărârea nr. 228/2008 s-au stabilit și taxele locale ale

persoanelor cu domiciliul în Municipiul Constanța care privesc exclusiv aceste

persoane, vizând, spre exemplu, impozitul pe mijloacele de transport pentru

contribuabilii persoane fizice și persoane juridice, taxa de habitat etc.

Or, în raport cu

aceste considerente, consideră recurentul că măsura impunerii taxei de acces

pentru autovehiculele care nu au număr de înmatriculare în Municipiul

Constanța, este justificată în raport cu cei care dețin autovehicule cu număr

de înmatriculare în Municipiul Constanța.

2.2. Recursul

promovat de intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanța (C.L.M.

Constanța):

Recurentul-intervenient,

la rândul său, invocând prevederile art. 299 și următoarele C.  proc. civ. a

criticat hotărârea primei instanțe, arătând în esență următoarele:

- instanța de fond a

făcut o analiză superficială a cauzei dedusă judecății, trecând cu ușurință

peste apărările pe care le-a formulat atât intervenientul cât și pârâtul

C.N.C.D.;

- deși instanța

reține că este de esența discriminării tratamentul identic în condiții

comparabile, nu face aplicarea acestui principiu în situația de față, în sensul

celor arătate în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, care definește

discriminarea ca fiind orice faptă de deosebire, excludere, restricție sau

preferință pe baza unor criterii printre care nu se regăsește și criteriul

domiciliului în una sau alta din unitățile administrativ-teritoriale din

România.

- în ceea ce privește

practica Curții de Apel București referitoare la taxa în discuție, respectiv

Decizia nr. 799 din 23 martie 2009, recurentul susține că hotărârea citată nu

are nimic în comun cu speța de față, referindu-se la o cu totul altă

problematică.

Mai mult decât atât,

se arată că în ceea ce privește Hotărârea C.L.M. Constanța nr. 500/2006,

inclusiv cu privire la taxa pentru accesul în Stațiunea Mamaia, există un gir

de legalitate dat prin hotărâre irevocabilă a Curții de Apel Constanța (prin

care s-a respins acțiunea Prefectului Constanța având ca obiect constatarea

nulității hotărârii Consiliului Local Constanța.)

- mai susține recurentul

că nu pot fi considerate pe deplin aplicabile în speța de față concluziile

Curții Europene de Justiție în spețele (conexate) C-286/82 și C 026/83 (citate

de către instanță), atâta vreme cât nu este clar modul de finanțare a muzeelor

naționale din Spania. Modul de instituire a taxei respective (de intrare în

muzee) ar trebui raportat la modul în care se asigură celelalte resursele

financiare pentru bugetul acestor instituții.

- pe fondul cauzei

recurentul susține că taxa de acces în Stațiunea Mamaia pentru autoturisme care

nu au număr de înmatriculare în Municipiul Constanța a fost instituită de către

C.L.M. Constanța ca taxă specială, fundamentată pe necesitatea finanțării unor

activități de interes public în Stațiunea Mamaia, respectiv pentru întreținerea

covorului asfaltic în Stațiunea Mamaia, pentru activități legate de

întreținerea spațiilor verzi aflate pe domeniul public din Mamaia, pentru

activități de curățenie și salubrizare pe domeniul public din Stațiunea Mamaia,

pentru acoperirea costurilor legate de iluminatul public în stațiune, și pentru

organizarea de spectacole în Stațiunea Mamaia.

Mai arată recurentul

că taxa a fost instituită doar în sarcina deținătorilor de autovehicule ce nu

au număr de înmatriculare în municipiul Constanța, pe motivul că cei

domiciliați în Constanța achită deja taxe pentru finanțarea activităților de

interes public mai sus arătate.

Consideră recurentul

că aceste prevederi nu vin în contradicție cu instituirea unei taxe în modul în

care C.L.M. Constanța a reglementat taxa de acces în stațiunea Mamaia pentru

autovehiculele care nu au număr de înmatriculare în municipiul Constanța cu

atât mai mult cu cât întreg sistemul fiscal român stabilește modalități

diferite de taxare pentru diversele categorii de contribuabili.

considerentele instanței de control judiciar

Examinând hotărârea

atacată, prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor intimatului și

față de prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta

Curte apreciază că recursurile sunt fondate în sensul și pentru considerentele

în continuare arătate.

Cu titlu prealabil,

Înalta Curte arată că dată fiind similitudinea criticilor și a motivelor de

recurs înfățișate de cei doi recurenți, urmează a le analiza grupat, răspunzând

acestora prin argumente comune.

3.1. În contextul

primei critici aduse de recurentul C.N.C.D. hotărârii pronunțate de instanța de

fond, Înalta Curte, reamintește jurisprudența sa constantă, în sensul că

prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 și art. 18 din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004 (în continuare L.C.A.) instituie un contencios

subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia controlul exercitat de

instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale

raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, în cazul

în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului,

instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului

legitim vătămat și în acest scop poate chiar să oblige autoritatea să emită un

act cu conținutul solicitat de reclamant, atunci când constată că sunt

îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze

cererea care i-a fost adresată.

Prin urmare,

constatând că prin obligarea C.N.C.D. să pronunțe un act administrativ prin

care să constate starea de discriminare în forma invocată de reclamant, în urma

aprecierii incidenței dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000,

instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată în limitele art. 18 din L.C.A.,

așa încât vor fi înlăturate criticile recurentului C.N.C.D. referitoare la

pronunțarea hotărârii recurate cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești,

motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

3.2 Înalta Curte, va

înlătura și criticile recurentului Consiliul Local al Municipiului Constanța în

sensul că, criteriul diferențierii pe baza înmatriculării autovehiculului nu se

identifică cu niciunul dintre cele enumerate în art. 2 alin. (1) din O.G. nr.

137/2002, motivat de faptul că respectiva enumerare are un caracter indicativ,

nu limitativ, caracter ilustrat de sintagma "sau orice alt criteriu".

3.3 În ceea ce

privește critică comună formulată pe fondul cauzei și care vizează greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, Înalta

Curte o apreciază ca fiind întemeiată și o va reține ca motiv de reformare a

hotărârii recurate, prin prisma motivului de recurs reglementat de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte,

în contextul factual al prezentei cauze, constată, în dezacord cu instanța de

fond, că diferența de tratament juridic, invocată în raport de Hotărârea C.L.M.

Constanța nr. 228/2008, poate fi justificată, în limitele art. 2 alin. (1) din

O.G. nr. 137/2002 interpretat în armonie cu dispozițiile Protocolului nr. 12 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și a jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului în materie, în condițiile în care prejudiciul suferit de

reclamant prin supunerea sa la un tratament diferențiat sub aspectul plății

unei taxe speciale nu este excesiv în raport cu scopul urmărit iar principiul

proporționalității nu este nesocotit, cum în mod greșit s-a reținut prin

hotărârea recurată.

În acest context, se

constată că instanța de fond, prin hotărârea ce formează obiectul recursurilor

de față, a admis cererea de anulare a hotărârii C.N.C.D. nr. 22 din 04 mai

2010, apreciind, astfel cum rezultă și din expunerea rezumativă a

considerentelor hotărârii de mai sus, că Hotărârea C.L.M. Constanța nr. 228 din

09 mai 2008 privind stabilirea impozitelor și taxelor locale pentru anul 2009,

cu referire la Anexa nr. 12 (pct. 1.3) prin care s-a dispus impunerea unei taxe

speciale denumită taxa de acces în Stațiunea Mamaia, plătită, în perioada

sezonului estival, doar de către conducătorii de autoturisme ce nu au număr de

înmatriculare în municipiul Constanța, a avut un efect discriminatoriu prin

raportare la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Așadar, actul de

discriminare invocat, și reținut ca atare de către instanța de fond, prin

prisma dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, se referă la

tratamentul diferit, sub aspectul obligației de plată a taxei de acces în

Stațiunea Mamaia, creat în mod nejustificat printr-o hotărâre a autorităților

locale, aplicabil conducătorilor autovehiculelor cu număr de înmatriculare în

Municipiul Constanța, respectiv autovehiculelor cu număr provizoriu de

înmatriculare în Județul Constanța (cărora nu le incumbă obligația de plată a

taxei de acces) în raport cu conducătorii de autovehicule înmatriculate în altă

localitate, respectiv județ (cărora le revine obligația de plată a respectivei

taxe).

Înalta Curte reține,

ca prim aspect, faptul că prin Hotărârea C.L.M. Constanța nr. 228/2008 se

creează, sub aspectul obligației de plată a unei taxe speciale, o diferență de

tratament juridic, între două categorii de conducători de autovehicule, pe baza

unui criteriu obiectiv, respectiv locul înmatriculării autovehiculului ori

domiciliul conducătorului de autovehicul, în cazul autovehiculului cu număr

provizoriu.

Este de necontestat,

așadar, existența unei diferențe de tratament, între două categorii de persoane

însă, cum împrejurarea că numai conducătorii autoturismelor care nu sunt

înmatriculate în Municipiul Constanța sunt obligați la plata unei taxe speciale

de acces în Stațiunea Mamaia, pe perioada sezonului estival, nu constituie, în

sine, în opinia Înaltei Curți, un act de discriminare al persoanelor aflate

"în situații comparabile", în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr.

137/2000, în cauză, este esențial a se verifica dacă diferența de tratament

juridic, astfel constatată, poate fi justificată, așa cum susțin recurenții,

știut fiind faptul că o diferență de tratament admisibilă trebuie să aibă o justificare

obiectivă și să respecte în același timp raportul rezonabil de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Verificarea

justificării cuprinde mai multe condiții care trebuie îndeplinite pentru ca un

tratament diferit să fie compatibil cu exigența dispozițiilor art. 2 alin. (1)

din O.G. nr. 137/2000.

Astfel, din analiza

textului art. 2 din O.G. nr. 137/2000, precum și a acestei ordonanțe în

ansamblul său, dar și a Protocolului nr. 12 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că noțiunea de discriminare cuprinde

cazurile în care un individ sau un grup de indivizi este, fără justificare

adecvată, mai bine sau mai rău tratat decât altul.

Însă, așa cum s-a

arătat în mod constant și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, a distinge nu înseamnă a discrimina, deoarece există situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine

discriminatorie numai atunci când autoritățile statale introduc distincții

între situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un

tratament preferențial, și că această distincție nu-și găsește nicio

justificare obiectivă sau rezonabilă.

Totodată, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a apreciat prin jurisprudența sa, că în domenii

precum taxarea și politica economică, statele dispun de o marjă largă de

apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații

analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincții de tratament

juridic aplicate.

Este prin urmare

posibil, ca prin instituirea unei taxe speciale, să se creeze o anumită

diferențiere între diverse categorii de persoane, însă în mod obiectiv, conform

unor criterii care nu variază în funcție de persoane, ci care țin de ansamblu

grupului. Faptul că, conducătorii de autoturisme sunt tratați diferit după

locul de înmatriculare al autovehiculului condus, această diferență nu se

explică prin caracteristici personale, ci prin locul de înmatriculare al

autoturismului.

Așadar, sub aspectul

caracterului obiectiv diferențierea invocată nu constituie un tratament

discriminatoriu, în sensul Protocolului nr. 12 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, chiar și în situația în care se poate accepta că prima

facia anumite categorii de persoane sunt defavorizate. (În cauză, este vorba de

conducătorii autoturismelor înmatriculate în afara Municipiului Constanța,

respectiv conducătorii autoturismelor cu numere provizorii de înmatriculare

care nu au domiciliul în Municipiul Constanța).

Odată reținut

caracterul obiectiv al măsurii de diferențiere rămâne a verifica respectarea

raportului rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul

urmărit.

În cauză, Înalta

Curte constată că sunt întrunite elementele de justificare obiectivă și

rezonabilă a măsurii dispuse în raport cu scopul urmărit, în condițiile în

care, taxa de acces în stațiunea Mamaia pentru autovehicule care nu sunt

înmatriculate în municipiul Constanța a fost instituită în limitele

atribuțiilor conferite de Legea nr. 273/2006 și de Codul fiscal, autorității

locale emitente și din rațiuni de interes public (menținere a unui confort

corespunzător în rândul turiștilor, prin asigurarea și menținerea curățeniei pe

domeniul public, apărarea sănătății populației prin activități de dezinsecție

și deratizare a domeniului public, asigurarea iluminatului pe domeniul public,

crearea unei atmosfere de vacanță, prin organizarea de spectacole estivale

gratuite, întreținerea rețelei stradale din stațiunea Mamaia).

Așadar, măsura de

instituire a taxei speciale de acces în Stațiunea Mamaia a avut un scop

obiectiv, perfect legal și justificat, iar mijloacele de realizare astfel, cum

s-a arătat, au fost determinate exclusiv de intenția de a asigura un cadru

civilizat, curat, confortabil, liniștit și sigur, într-o localitate turistică

(Stațiunea Mamaia).

Prin urmare, în mod

greșit instanța de fond a apreciat caracterul discriminator al taxei de acces

prin raportare la faptul că respectiva taxă nu este achitată de toate

persoanele care intră în Stațiunea Mamaia, (indiferent dacă sunt sau nu

conducători auto sau indiferent de domiciliu sau locul de înmatriculare a

autovehiculului condus), pe motiv că sunt beneficiare ale serviciilor pentru

care se percepe taxa de acces, fără a ține cont de marja de apreciere de care

se bucură autoritățile locale în stabilirea și gestionarea, în raport cu

cetățenii care își au domiciliu în propria rază de competență, a politicilor

privind taxele și impozitele, implicit în stabilirea atât a categoriilor de

taxe cât și a categoriilor de persoane fizice sau juridice cărora de incumbă

obligația de plată a fiecărei taxe, în raport de anumite aspecte și împrejurări

specifice perimetrului vizat prin instituirea taxelor dar nici de

particularitățile categorii persoanelor scutite de la plata respectivei taxe.

Astfel, se observă că în sarcina persoanelor exceptate de la plata taxei de

acces (respectiv, conducătorii de autovehicule înmatriculate în Municipiul

Constanța și conducătorii autoturismelor înmatriculate provizoriu cu domiciliul

în Municipiul Constanța) prin aceeași Hotărâre a C.L.M. Constanța, respectiv

nr. 228/2008, s-au instituit o serie de taxe care acopereau, implicit și scopul

pentru care a fost instituită taxa de acces în Stațiunea Mamaia.

Totodată, Înalta

Curte constată că prin instituirea taxei speciale de acces în Stațiunea Mamaia

nu s-a realizat o atingere a dreptului la libera circulație a serviciilor, în

forma libertății de a primi servicii, cum în mod greșit a apreciat instanța de

fond, în condițiile în care taxa poate avea ca efect o eventuală restricționare

a folosirii autovehiculelor, în scop turistic, pe raza Stațiunii Mamaia, ceea

ce excede sferei de aplicare a art. 49 (în prezent art. 56 din Tratatul privind

Funcționarea Uniunii Europene, în continuare T.F.U.E), care se referă la

libertatea de a presta servicii și art. 50 (în prezent art. 57 din T.F.U.E.),

care reglementează categoriile de servicii precum și drepturile prestatorului

de servicii, din Tratatul de instituire a Comunității Europene (în continuare

T.C.E.).

Prin urmare este

străină pricinii jurisprudența Curții Europene de Justiție (în prezent Curtea

de Justiție a Uniunii Europene) - reținută în argumentarea soluției primei

instanțe - care nu are relevanță, în cauză, în condițiile în care niciuna

dintre cele două cauze invocate nu prezintă elemente de identitate cu cauza

speței, așa încât vor fi reținute și criticile formulate de recurenți pe acest

aspect.

Astfel, este adevărat

că, cauza Luisi și Carbone c. Ministero del Tesoro, C.E.J. este o cauză de

referință sub aspectul sferei de întindere a dreptului la libera circulație a

serviciilor, în sensul că, C.E.J. a constatat că art. 49 și 50 din T.C.E.

acoperă situația beneficiarilor în egală măsură cu cea a prestatorilor de

servicii și a hotărât că libertatea beneficiarului de a se deplasa reprezintă

corolarul necesar al libertății prestatorului, însă nu pot fi extinse limitele

libertății de a primi servicii la situația de fapt dedusă judecății.

Totodată, situația de

fapt sancționată, prin prisma încălcării principiului nediscriminării, de

C.E.J. în cauza Comisia Comunităților Europene vs. Regatul Spaniei, C.J.C.E.,

viza tocmai libertatea de a primi servicii (accesul într-un muzeu), ceea ce nu

este cazul în speță. A primi modul în care instanța de fond s-a raportat la

jurisprudența C.E.J. ar fi de natură a aduce atingere esenței libertății de

circulație a serviciilor, ceea ce nu poate fi acceptat.

Totodată, în

condițiile în care jurisprudența nu poate fi izvor de drept iar regulile de

drept de sorginte jurisprudențială, destinate a fundamenta soluția instanței

într-un proces determinat, sunt individuale, cazuistice și deci, fără aplicație

repetată, hotărârea instanței de fond nu își poate găsi justificare prin

invocarea Decizia nr. 799 din 23 martie 2009 prin care Curtea de Apel

București, a apreciat asupra caracterului discriminator al taxei speciale de

acces chiar dacă judecătorul fondului și-a însușit în mare parte considerentele

respectivei decizii. De altfel, și recurenții au invocat, la rândul lor, o

jurisprudență favorabilă, (Decizia civilă nr. 242/CA/18 iunie 2007, Curtea de

Apel Constanța) care pentru aceleași considerente nu poate reprezenta mai mult

decât un reper în interpretarea și aplicarea unor norme de drept în materia

principiului nediscriminării la o situație concretă supusă la un moment dat

analizei unei instanțe de contencios.

Prin urmare, în cauza

dedusă judecății, nu poate fi vorba de existența unei discriminări a

recurentului prin adoptarea acestei măsuri, întrucât nu s-a probat aplicarea

unor tratamente diferențiate între persoane care sunt plasate în situații

comparabile, fără o justificare obiectivă sau rezonabilă.

În acest context,

Înalta Curte constată că în mod greșit s-a reținut de către prima instanță că

instituirea unei taxe speciale de acces în Stațiunea Mamaia doar pentru o

categorie de conducători de autovehicule încalcă principiul nediscriminării

reglementat de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, inclusiv dispozițiile

art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, respectiv ale Protocolului nr. 12 la această

Convenție.

Așa fiind, Înalta

Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre prin care au fost în

mod incorect aplicate dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 la

situația concretă dedusă judecății.

Având în vedere

considerentele prezentei decizii, în baza art. 20 alin. (3) din L.C.A. și art.

312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate în cauză și pe

cale de consecință va modifica sentința atacată în sensul respingerii acțiunii

reclamantului S.R.V., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, și de

Consiliul Local al Municipiului Constanța împotriva Sentinței civile nr. 5733

din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului S.R.V., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 ianuarie 2013.

Procesat

de GGC - NN