ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 439/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin Sentința civilă nr. 5733 din 10 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul S.R.V., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (în continuare C.N.C.D) și a anulat Hotărârea C.N.C.D nr. 22 din 4 mai 2010 și pe cale de consecință a obligat pârâtul să emită o hotărâre prin care să constate și să sancționeze fapta de discriminare prevăzută de art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000 săvârșită de Consiliul Local al Municipiului Constanța; prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de Consiliul Local al Municipiului Constanța (în continuare C.L.M.

Constanța). Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Prin Hotărârea C.L.M. Constanța nr. 228/2008 s-a stabilit taxa de acces în Stațiunea Mamaia pentru autoturismele care nu au număr de înmatriculare în Municipiul Constanța și care circulă în stațiune în perioada estivală. Consideră instanța de fond că deși autoritatea pârâtă a reținut, în raport de hotărârea contestată, că există situații comparabile tratate diferit, în mod greșit a apreciat că situația în speță constituie un caz de excepție care se încadrează în ipoteza că tratamentul diferit este justificat obiectiv în raport de prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare C.E.D.O.), în condițiile în care nu s-a dovedit că respectiva justificare obiectivă a urmărit un scop legitim, respectiv un scop raportat la dreptul atins prin diferențiere.

Astfel, apreciază judecătorul fondului că taxa de acces instituită pentru finanțarea serviciului public de asigurare și menținere a curățeniei pe domeniul public al Stațiunii Mamaia, pentru a nu fi considerată discriminatorie ar fi trebuit achitată de toți beneficiarii acestui serviciu, de toate persoanele care intră în stațiune. Împrejurarea reținută de C.N.C.D. în sensul că locuitorii Municipiului Constanța plătesc deja impozite și taxe, iar prin neperceperea pentru aceștia a taxei auto de intrare în Stațiunea Mamaia se evită dubla impozitare a acestor cetățeni și ca atare nu poate fi apreciată ca un act de discriminare, în opinia judecătorului fondului, are la bază un raționament greșit. Astfel, se apreciază că faptul că locuitorii Municipiului Constanța plătesc alte taxe și impozite, nu prezintă nicio relevanță, cât timp aceste taxe și impozite acoperă un cu totul alt serviciu, decât serviciul menținerii curățeniei pe domeniul public din Stațiunea Mamaia.

Caracterul discriminatoriu al taxei, este reținut în hotărârea instanței de fond, și din împrejurarea că taxa este datorată doar de către conducătorii de autoturisme, nu și de către persoanele care intră pe jos în stațiune, cu toate că sunt în aceeași măsură beneficiari ai serviciului invocat ca prestat în contrapartidă în sensul menținerii curățeniei pe domeniul public în stațiune. Pe de altă parte, se mai reține că, caracterul discriminatoriu rezultă și din faptul că exclude de la plata acesteia nu numai pe conducătorii de autoturisme înmatriculate în Municipiul Constanța, dar și toate autoturismele înmatriculate în județul Constanța. Sub acest aspect, apreciază judecătorul fondului că nu există nicio justificare pentru o astfel de discriminare între cetățenii din județul Constanța și restul cetățenilor României și ai altor state UE cât timp aceștia intră în stațiune sunt în egală măsură beneficiarii serviciilor acoperite de plata taxei.

În acest sens, se reține că, Curtea de Justiție a Comunităților Europene (denumită, în continuare C.J.C.E.) a reținut o discriminare similară, abordată din perspectiva libertății de furnizare a serviciilor, care subsumează și libertatea destinatarilor/beneficiarilor de servicii de a merge într-un alt stat membru, în scopul de a beneficia pe teritoriul statului membru de un serviciu, turiștii fiind în mod expres menționați în Hotărârea Graziana Luigi și Giuseppe Carbone vs. Ministero Del Tesoro, ca destinatari de servicii. Totodată, în cauza Comisia Comunităților Europene vs. Regatul Spaniei, C.J.C.E. a statuat că prin aplicarea unui sistem discriminatoriu potrivit căruia cetățenii spanioli, străinii rezidenți în Spania și cetățenii sub 21 de ani ai altor state membre ale Uniunii Europene beneficiază de intrare liberă în muzeele naționale, în timp ce cetățenii altor state membre cu vârstă de peste 21 de ani, trebuie să plătească o taxă de intrare.

Consideră instanța de fond că raționamentul C.J.C.E. este în egală măsură valabil, mutatis mutandis, și în privința discriminării create prin Hotărârea C.L.M. Constanța pentru reclamant, dar și pentru toți ceilalți cetățeni ai statelor membre UE din afara județului Constanța. Apreciază instanța de fond că un aspect important ce nu poate fi ignorat în analiza discriminării create prin Hotărârea C.L.M. Constanța nr. 500/2008 este și Decizia nr. 799 din 23 martie 2009 prin care Curtea de Apel București, reținând caracterul discriminatoriu al taxei, arătate anterior, a anulat prevederile pct. 5 din anexa 1.5 la Hotărârea nr. 500/2008 a C.L.M. Constanța referitoare la taxa de acces în stațiunea Mamaia pentru autoturismele care nu sunt înmatriculate în Stațiunea Mamaia.

În concluzie, consideră instanța de fond că pârâtul C.N.C.D. a reținut greșit că autoritatea publică locală C.L.M. Constanța a avut o justificare obiectivă și rezonabilă pentru instituirea taxei ce a creat un tratament diferit. 2. Cererile de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 5733 din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, și intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanța. 2.1. Recursul promovat de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.): Apreciind, în contextul unei succinte reluări a situației de fapt, că sentința primei instanțe este criticabilă sub aspectul aplicării și interpretării legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât a fost pronunțată cu greșita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, recurentul C.N.C.D. a dezvoltat, în esență, următoarele aspecte și critici totodată: - Nelegalitatea hotărârii recurate în raport de soluția privind obligarea sa la emiterea unei hotărâri prin care să constate și să sancționeze fapta de discriminare prevăzută de art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, săvârșită de C.L.M. Constanța. Astfel, susține recurentul că judecătorul fondului, prin obligarea Consiliului la emiterea unui act administrativ-jurisdicțional prin care să constate fapta de discriminare, a încălcat atât dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea 554/2004, cât și menirea de jurisdicție specială administrativă a C.N.C.D., precum și procedura jurisdicțională specială utilizată pentru adoptarea actelor administrativ-jurisdicționale, adecvat art. 20 din O.G.

nr. 137/2000, coroborat cu "Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor", publicată în M. Of. nr. 348/06.05.2008. - Hotărârea pronunțată de instanța de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în condițiile în care din raportarea probelor și înscrisurilor aflate la dosar la principiul egalității și nediscriminării, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, este lesne de observat că efectul creat prin impunerea taxei de acces pentru conducătorii de autovehicule care nu au număr de înmatriculare în Municipiul Constanța, nu este discriminatoriu, cum în mod greșit a reținut instanța de fond. Astfel, se arată că, sub aspectul elementului constitutiv al art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, privind criteriul care stă la baza tratamentului diferit, impunerea taxei are ca element determinant, locul înmatriculării autovehiculului, respectiv al domiciliului conducătorului de autovehicul, în cazul autovehiculului cu număr provizoriu, aspect ce permite reținerea ipotezei existenței unui criteriu care aparent stă la baza unui tratament diferit. În analiza acestor elemente reținute, instanța de fond ar fi trebuit ca prin raportare atât la legislația în materie cât și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită, în continuare C.E.D.O.) să observe că distincția indusă între categoriile de persoane reținute are în vedere situații analoage și comparabile și dacă se bazează pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În raport cu aceste considerente, luând act de întreg materialul probatoriu administrat în cauză, precum și Hotărârea nr. 228/2008, recurentul susține că, prin impunerea taxei de acces în stațiunea Mamaia nu s-a vizat ipso jure atingerea unor drepturi, în speță accesul în locuri, spații publice ori servicii publice, ori dreptul la liberă circulație, în condițiile în care taxa de acces în stațiunea Mamaia nu vizează sine qua non persoanele fizice care doresc să intre în stațiunea Mamaia ci conducătorii de autovehicule care intră în stațiunea Mamaia. În raport cu prevederile legale în materia taxelor speciale care prevăd că acestea se percep de la persoanele în beneficiul cărora s-au instituit taxele, se reține că taxa de acces are în vedere categoria persoanelor care conduc autovehicule și care în perioada sezonului estival intră în stațiunea Mamaia.

În același sens, mai arată recurentul că prin Decizia civilă nr. 242/CA/18 iunie 2007, Curtea de Apel Constanța a reținut ca nefondată susținerea că taxa împiedică libera circulație pe teritoriul României, reținând că taxa nu se referă la libera circulație a cetățenilor, ci la restricționarea folosirii autovehiculelor pe raza Stațiunii Mamaia. Pe de altă parte, se reține că prin Hotărârea nr. 228/2008 s-au stabilit și taxele locale ale persoanelor cu domiciliul în Municipiul Constanța care privesc exclusiv aceste persoane, vizând, spre exemplu, impozitul pe mijloacele de transport pentru contribuabilii persoane fizice și persoane juridice, taxa de habitat etc. Or, în raport cu aceste considerente, consideră recurentul că măsura impunerii taxei de acces pentru autovehiculele care nu au număr de înmatriculare în Municipiul Constanța, este justificată în raport cu cei care dețin autovehicule cu număr de înmatriculare în Municipiul Constanța.

2.2. Recursul promovat de intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanța (C.L.M. Constanța): Recurentul-intervenient, la rândul său, invocând prevederile art. 299 și următoarele C. proc. civ. a criticat hotărârea primei instanțe, arătând în esență următoarele: - instanța de fond a făcut o analiză superficială a cauzei dedusă judecății, trecând cu ușurință peste apărările pe care le-a formulat atât intervenientul cât și pârâtul C.N.C.D.; - deși instanța reține că este de esența discriminării tratamentul identic în condiții comparabile, nu face aplicarea acestui principiu în situația de față, în sensul celor arătate în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, care definește discriminarea ca fiind orice faptă de deosebire, excludere, restricție sau preferință pe baza unor criterii printre care nu se regăsește și criteriul domiciliului în una sau alta din unitățile administrativ-teritoriale din România.

- în ceea ce privește practica Curții de Apel București referitoare la taxa în discuție, respectiv Decizia nr. 799 din 23 martie 2009, recurentul susține că hotărârea citată nu are nimic în comun cu speța de față, referindu-se la o cu totul altă problematică. Mai mult decât atât, se arată că în ceea ce privește Hotărârea C.L.M. Constanța nr. 500/2006, inclusiv cu privire la taxa pentru accesul în Stațiunea Mamaia, există un gir de legalitate dat prin hotărâre irevocabilă a Curții de Apel Constanța (prin care s-a respins acțiunea Prefectului Constanța având ca obiect constatarea nulității hotărârii Consiliului Local Constanța.) - mai susține recurentul că nu pot fi considerate pe deplin aplicabile în speța de față concluziile Curții Europene de Justiție în spețele (conexate) C-286/82 și C 026/83 (citate de către instanță), atâta vreme cât nu este clar modul de finanțare a muzeelor naționale din Spania.

Modul de instituire a taxei respective (de intrare în muzee) ar trebui raportat la modul în care se asigură celelalte resursele financiare pentru bugetul acestor instituții. - pe fondul cauzei recurentul susține că taxa de acces în Stațiunea Mamaia pentru autoturisme care nu au număr de înmatriculare în Municipiul Constanța a fost instituită de către C.L.M. Constanța ca taxă specială, fundamentată pe necesitatea finanțării unor activități de interes public în Stațiunea Mamaia, respectiv pentru întreținerea covorului asfaltic în Stațiunea Mamaia, pentru activități legate de întreținerea spațiilor verzi aflate pe domeniul public din Mamaia, pentru activități de curățenie și salubrizare pe domeniul public din Stațiunea Mamaia, pentru acoperirea costurilor legate de iluminatul public în stațiune, și pentru organizarea de spectacole în Stațiunea Mamaia.

Mai arată recurentul că taxa a fost instituită doar în sarcina deținătorilor de autovehicule ce nu au număr de înmatriculare în municipiul Constanța, pe motivul că cei domiciliați în Constanța achită deja taxe pentru finanțarea activităților de interes public mai sus arătate. Consideră recurentul că aceste prevederi nu vin în contradicție cu instituirea unei taxe în modul în care C.L.M. Constanța a reglementat taxa de acces în stațiunea Mamaia pentru autovehiculele care nu au număr de înmatriculare în municipiul Constanța cu atât mai mult cu cât întreg sistemul fiscal român stabilește modalități diferite de taxare pentru diversele categorii de contribuabili.

3. Soluția și considerentele instanței de control judiciar Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor intimatului și față de prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate în sensul și pentru considerentele în continuare arătate. Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că dată fiind similitudinea criticilor și a motivelor de recurs înfățișate de cei doi recurenți, urmează a le analiza grupat, răspunzând acestora prin argumente comune. 3.1. În contextul primei critici aduse de recurentul C.N.C.D.

hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte, reamintește jurisprudența sa constantă, în sensul că prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 și art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (în continuare L.C.A.) instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia controlul exercitat de instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, în cazul în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului, instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat și în acest scop poate chiar să oblige autoritatea să emită un act cu conținutul solicitat de reclamant, atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

Prin urmare, constatând că prin obligarea C.N.C.D. să pronunțe un act administrativ prin care să constate starea de discriminare în forma invocată de reclamant, în urma aprecierii incidenței dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată în limitele art. 18 din L.C.A., așa încât vor fi înlăturate criticile recurentului C.N.C.D. referitoare la pronunțarea hotărârii recurate cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. 3.2 Înalta Curte, va înlătura și criticile recurentului Consiliul Local al Municipiului Constanța în sensul că, criteriul diferențierii pe baza înmatriculării autovehiculului nu se identifică cu niciunul dintre cele enumerate în art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2002, motivat de faptul că respectiva enumerare are un caracter indicativ, nu limitativ, caracter ilustrat de sintagma "sau orice alt criteriu". 3.3 În ceea ce privește critică comună formulată pe fondul cauzei și care vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte o apreciază ca fiind întemeiată și o va reține ca motiv de reformare a hotărârii recurate, prin prisma motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte, în contextul factual al prezentei cauze, constată, în dezacord cu instanța de fond, că diferența de tratament juridic, invocată în raport de Hotărârea C.L.M. Constanța nr. 228/2008, poate fi justificată, în limitele art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2002 interpretat în armonie cu dispozițiile Protocolului nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, în condițiile în care prejudiciul suferit de reclamant prin supunerea sa la un tratament diferențiat sub aspectul plății unei taxe speciale nu este excesiv în raport cu scopul urmărit iar principiul proporționalității nu este nesocotit, cum în mod greșit s-a reținut prin hotărârea recurată. În acest context, se constată că instanța de fond, prin hotărârea ce formează obiectul recursurilor de față, a admis cererea de anulare a hotărârii C.N.C.D. nr. 22 din 04 mai 2010, apreciind, astfel cum rezultă și din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii de mai sus, că Hotărârea C.L.M.

Constanța nr. 228 din 09 mai 2008 privind stabilirea impozitelor și taxelor locale pentru anul 2009, cu referire la Anexa nr. 12 (pct. 1.3) prin care s-a dispus impunerea unei taxe speciale denumită taxa de acces în Stațiunea Mamaia, plătită, în perioada sezonului estival, doar de către conducătorii de autoturisme ce nu au număr de înmatriculare în municipiul Constanța, a avut un efect discriminatoriu prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Așadar, actul de discriminare invocat, și reținut ca atare de către instanța de fond, prin prisma dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, se referă la tratamentul diferit, sub aspectul obligației de plată a taxei de acces în Stațiunea Mamaia, creat în mod nejustificat printr-o hotărâre a autorităților locale, aplicabil conducătorilor autovehiculelor cu număr de înmatriculare în Municipiul Constanța, respectiv autovehiculelor cu număr provizoriu de înmatriculare în Județul Constanța (cărora nu le incumbă obligația de plată a taxei de acces) în raport cu conducătorii de autovehicule înmatriculate în altă localitate, respectiv județ (cărora le revine obligația de plată a respectivei taxe). Înalta Curte reține, ca prim aspect, faptul că prin Hotărârea C.L.M.

Constanța nr. 228/2008 se creează, sub aspectul obligației de plată a unei taxe speciale, o diferență de tratament juridic, între două categorii de conducători de autovehicule, pe baza unui criteriu obiectiv, respectiv locul înmatriculării autovehiculului ori domiciliul conducătorului de autovehicul, în cazul autovehiculului cu număr provizoriu. Este de necontestat, așadar, existența unei diferențe de tratament, între două categorii de persoane însă, cum împrejurarea că numai conducătorii autoturismelor care nu sunt înmatriculate în Municipiul Constanța sunt obligați la plata unei taxe speciale de acces în Stațiunea Mamaia, pe perioada sezonului estival, nu constituie, în sine, în opinia Înaltei Curți, un act de discriminare al persoanelor aflate "în situații comparabile", în sensul art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, în cauză, este esențial a se verifica dacă diferența de tratament juridic, astfel constatată, poate fi justificată, așa cum susțin recurenții, știut fiind faptul că o diferență de tratament admisibilă trebuie să aibă o justificare obiectivă și să respecte în același timp raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Verificarea justificării cuprinde mai multe condiții care trebuie îndeplinite pentru ca un tratament diferit să fie compatibil cu exigența dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Astfel, din analiza textului art. 2 din O.G. nr. 137/2000, precum și a acestei ordonanțe în ansamblul său, dar și a Protocolului nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că noțiunea de discriminare cuprinde cazurile în care un individ sau un grup de indivizi este, fără justificare adecvată, mai bine sau mai rău tratat decât altul.

Însă, așa cum s-a arătat în mod constant și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a distinge nu înseamnă a discrimina, deoarece există situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminatorie numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial, și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat prin jurisprudența sa, că în domenii precum taxarea și politica economică, statele dispun de o marjă largă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincții de tratament juridic aplicate.

Este prin urmare posibil, ca prin instituirea unei taxe speciale, să se creeze o anumită diferențiere între diverse categorii de persoane, însă în mod obiectiv, conform unor criterii care nu variază în funcție de persoane, ci care țin de ansamblu grupului. Faptul că, conducătorii de autoturisme sunt tratați diferit după locul de înmatriculare al autovehiculului condus, această diferență nu se explică prin caracteristici personale, ci prin locul de înmatriculare al autoturismului. Așadar, sub aspectul caracterului obiectiv diferențierea invocată nu constituie un tratament discriminatoriu, în sensul Protocolului nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, chiar și în situația în care se poate accepta că prima facia anumite categorii de persoane sunt defavorizate.

(În cauză, este vorba de conducătorii autoturismelor înmatriculate în afara Municipiului Constanța, respectiv conducătorii autoturismelor cu numere provizorii de înmatriculare care nu au domiciliul în Municipiul Constanța). Odată reținut caracterul obiectiv al măsurii de diferențiere rămâne a verifica respectarea raportului rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

În cauză, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele de justificare obiectivă și rezonabilă a măsurii dispuse în raport cu scopul urmărit, în condițiile în care, taxa de acces în stațiunea Mamaia pentru autovehicule care nu sunt înmatriculate în municipiul Constanța a fost instituită în limitele atribuțiilor conferite de Legea nr. 273/2006 și de Codul fiscal, autorității locale emitente și din rațiuni de interes public (menținere a unui confort corespunzător în rândul turiștilor, prin asigurarea și menținerea curățeniei pe domeniul public, apărarea sănătății populației prin activități de dezinsecție și deratizare a domeniului public, asigurarea iluminatului pe domeniul public, crearea unei atmosfere de vacanță, prin organizarea de spectacole estivale gratuite, întreținerea rețelei stradale din stațiunea Mamaia).

Așadar, măsura de instituire a taxei speciale de acces în Stațiunea Mamaia a avut un scop obiectiv, perfect legal și justificat, iar mijloacele de realizare astfel, cum s-a arătat, au fost determinate exclusiv de intenția de a asigura un cadru civilizat, curat, confortabil, liniștit și sigur, într-o localitate turistică (Stațiunea Mamaia).

Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a apreciat caracterul discriminator al taxei de acces prin raportare la faptul că respectiva taxă nu este achitată de toate persoanele care intră în Stațiunea Mamaia, (indiferent dacă sunt sau nu conducători auto sau indiferent de domiciliu sau locul de înmatriculare a autovehiculului condus), pe motiv că sunt beneficiare ale serviciilor pentru care se percepe taxa de acces, fără a ține cont de marja de apreciere de care se bucură autoritățile locale în stabilirea și gestionarea, în raport cu cetățenii care își au domiciliu în propria rază de competență, a politicilor privind taxele și impozitele, implicit în stabilirea atât a categoriilor de taxe cât și a categoriilor de persoane fizice sau juridice cărora de incumbă obligația de plată a fiecărei taxe, în raport de anumite aspecte și împrejurări specifice perimetrului vizat prin instituirea taxelor dar nici de particularitățile categorii persoanelor scutite de la plata respectivei taxe.

Astfel, se observă că în sarcina persoanelor exceptate de la plata taxei de acces (respectiv, conducătorii de autovehicule înmatriculate în Municipiul Constanța și conducătorii autoturismelor înmatriculate provizoriu cu domiciliul în Municipiul Constanța) prin aceeași Hotărâre a C.L.M. Constanța, respectiv nr. 228/2008, s-au instituit o serie de taxe care acopereau, implicit și scopul pentru care a fost instituită taxa de acces în Stațiunea Mamaia.

Totodată, Înalta Curte constată că prin instituirea taxei speciale de acces în Stațiunea Mamaia nu s-a realizat o atingere a dreptului la libera circulație a serviciilor, în forma libertății de a primi servicii, cum în mod greșit a apreciat instanța de fond, în condițiile în care taxa poate avea ca efect o eventuală restricționare a folosirii autovehiculelor, în scop turistic, pe raza Stațiunii Mamaia, ceea ce excede sferei de aplicare a art. 49 (în prezent art. 56 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, în continuare T.F.U.E), care se referă la libertatea de a presta servicii și art. 50 (în prezent art. 57 din T.F.U.E.), care reglementează categoriile de servicii precum și drepturile prestatorului de servicii, din Tratatul de instituire a Comunității Europene (în continuare T.C.E.).

Prin urmare este străină pricinii jurisprudența Curții Europene de Justiție (în prezent Curtea de Justiție a Uniunii Europene) - reținută în argumentarea soluției primei instanțe - care nu are relevanță, în cauză, în condițiile în care niciuna dintre cele două cauze invocate nu prezintă elemente de identitate cu cauza speței, așa încât vor fi reținute și criticile formulate de recurenți pe acest aspect. Astfel, este adevărat că, cauza Luisi și Carbone c. Ministero del Tesoro, C.E.J. este o cauză de referință sub aspectul sferei de întindere a dreptului la libera circulație a serviciilor, în sensul că, C.E.J. a constatat că art. 49 și 50 din T.C.E. acoperă situația beneficiarilor în egală măsură cu cea a prestatorilor de servicii și a hotărât că libertatea beneficiarului de a se deplasa reprezintă corolarul necesar al libertății prestatorului, însă nu pot fi extinse limitele libertății de a primi servicii la situația de fapt dedusă judecății.

Totodată, situația de fapt sancționată, prin prisma încălcării principiului nediscriminării, de C.E.J. în cauza Comisia Comunităților Europene vs. Regatul Spaniei, C.J.C.E., viza tocmai libertatea de a primi servicii (accesul într-un muzeu), ceea ce nu este cazul în speță. A primi modul în care instanța de fond s-a raportat la jurisprudența C.E.J. ar fi de natură a aduce atingere esenței libertății de circulație a serviciilor, ceea ce nu poate fi acceptat.

Totodată, în condițiile în care jurisprudența nu poate fi izvor de drept iar regulile de drept de sorginte jurisprudențială, destinate a fundamenta soluția instanței într-un proces determinat, sunt individuale, cazuistice și deci, fără aplicație repetată, hotărârea instanței de fond nu își poate găsi justificare prin invocarea Decizia nr. 799 din 23 martie 2009 prin care Curtea de Apel București, a apreciat asupra caracterului discriminator al taxei speciale de acces chiar dacă judecătorul fondului și-a însușit în mare parte considerentele respectivei decizii. De altfel, și recurenții au invocat, la rândul lor, o jurisprudență favorabilă, (Decizia civilă nr. 242/CA/18 iunie 2007, Curtea de Apel Constanța) care pentru aceleași considerente nu poate reprezenta mai mult decât un reper în interpretarea și aplicarea unor norme de drept în materia principiului nediscriminării la o situație concretă supusă la un moment dat analizei unei instanțe de contencios.

Prin urmare, în cauza dedusă judecății, nu poate fi vorba de existența unei discriminări a recurentului prin adoptarea acestei măsuri, întrucât nu s-a probat aplicarea unor tratamente diferențiate între persoane care sunt plasate în situații comparabile, fără o justificare obiectivă sau rezonabilă. În acest context, Înalta Curte constată că în mod greșit s-a reținut de către prima instanță că instituirea unei taxe speciale de acces în Stațiunea Mamaia doar pentru o categorie de conducători de autovehicule încalcă principiul nediscriminării reglementat de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, inclusiv dispozițiile art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv ale Protocolului nr. 12 la această Convenție.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre prin care au fost în mod incorect aplicate dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 la situația concretă dedusă judecății. Având în vedere considerentele prezentei decizii, în baza art. 20 alin. (3) din L.C.A. și art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate în cauză și pe cale de consecință va modifica sentința atacată în sensul respingerii acțiunii reclamantului S.R.V., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, și de Consiliul Local al Municipiului Constanța împotriva Sentinței civile nr. 5733 din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului S.R.V., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2013. Procesat de GGC - NN