ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2876/2019

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 08.12.2015 sub dosar nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării și Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., solicitând anularea hotărârii nr. 356 din 12.08.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Colegiului director din cadrul C.N.C.D.,obligarea pârâtei la soluționarea pe fondul cauzei, constatarea existenței unui tratament discriminatoriu în legătura cu înlăturarea recunoașterii dreptului recunoscut de lege, drept constând în eliberarea gratuită a rovinietei utilizatorilor exceptați de la plata rovinietei, conform dispozițiile art. 28 din Legea nr. 448/2006, începând cu anul 2011 și până în prezent (inclusiv), fapte de discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000, constatarea conținutului discriminatoriu al actelor administrative emise de făptuitori, în care nu i se recunoaște dreptul, întrucât autovehiculul nu îndeplinește toate condițiile pentru obținerea gratuită a rovinietei și anulare facturilor emise, prin abuz de putere, de către CNADNR S.A., prin D.R.D.P. Constanța, în valoare totală de 372 de euro, reprezentând tarif de despăgubire în număr de 6.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, prin sentința nr. 1579 din 12 mai 2016, a respins ca inadmisibil capătul de cerere în anularea facturilor emise de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A.(CNADNR) în valoare totală de 372 euro, reprezentând tarif de despăgubire.

Totodată, a respins, ca nefondată, în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei de drept al demersului său, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a invocat următoarele critici față de hotărârea instanței de fond, în contextul reluării aspectelor de fapt generatoare ale prezentului litigiu:

• raționamentul primei instanțe este greșit, întrucât acesta pornește de la premisa că discriminarea nu ar opera având în vedere că reclamantul nu se circumscrie definiției legale respectiv vreuneia dintre formele de manifestare a discriminării;

• prima instanță a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 alin. (1) și (2) lit. a), art. 2 alin. (1) și art. 10 alit. h) din O.G. nr. 137/2000, în condițile în care prin sentințe civile rămase irevocabile, pronunțate de Judecătoria Cornetu, Tribunalul Ialomița și Judecăroria Fetești, au stabilit că recurentul face parte din categoria utilizatorilor exceptați de la plata rovinietei rutiere cât și de la tariful de utilizare a podurilor peste Dunăre conform art. 28 din Legea nr. 448/2006, deoarece prezintă un handicap accentuat permanent;

• prima instanță a aplicat greșit conținutul dispozițiilor legale interne și nu a aplicat cu prioritate reglementările internaționale, tratatele cu privire la drepturile fundamentale ale omului;

1.4. Apărările intimaților -pârâți

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și Compania Națională de Autorstrăzi și Drumuri Naționale din România nu au ormulat întâmpinare

față de motivele de recurs înfățișate de recurentul-reclamant.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 24 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 29 mai 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de probatoriul administrat, Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate motivele de recurs înfățișate, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se impune reformarea sentinței primei instanțe în considerarea celor în continuare arătate.

Recurentul- reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, pe calea prevăzută în art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, hotărârea nr. 356 din 12. 08. 2015,prin care, soluționând petiția, Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a reținut că nu se întrunesc elementele constituțive ale unei fapte de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Prin decizia menționată, s-a reținut între altele că petentul, persoană cu handicap, nu deține autoturism (autovehicul cu cel puțin 4 roți și o viteză maximă constructivă mai mare de 25 km/h, conceput și construit pentru transport persoane), cum prevede legea, ci o autoutilitară (autovehicul cu cel puțin 4 roți și o viteză maximă constructivă mai mare de 25 km/h, conceput și construit pentru transport marfă și care poate tracta și o remorcă). Prin urmare, Colegiul director nu poate reține o legătură de cauzalitate între fapta reclamată și criteriul invocat de petent.

Ceea ce a reclamat recurentul prin demersul lui administrativ a fost situația discriminatorie ivită, în opinia sa, întrucât CNCD și CNADNR au considerat că dreptul la care face referire, conferit de legiuitor, a fost acordat în funcție de autoturism și nu în considerarea calității de persoană cu handicap.

Instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, argumentele avute în vedere pentru adoptarea unei atare soluții fiind determinate de conduita reclamată care nu se circumscrie definiției legale, respectiv vreuneia dintre formele de manifestare a discriminării, ci reprezintă aplicarea legii la un caz concret.

Pentru că recursul a vizat aspecte referitoare la existența discriminării și încălcarea principiului egalității în fața legii, Înalta Curte reține că, potrivit normelor naționale și convenționale invocate de recurentul- reclamant, un tratament diferit este discriminatoriu dacă se aplică unor situații analoge sau comparabile, fără o justificare obiectivă și rezonabilă.

Astfel, Înalta Curte reține că printr-un prim set de critici, recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond în mod greșit a constatat că, conduita reclamantă nu se circumscrie definiției legale, respectiv vreuneia dintre formele de manifestare a discriminării, ci reprezintă aplicarea legii la un caz concret, CNADNR S.A. reținând faptul că art. 28 din Legea nr. 448/2006 face referire în mod expres la "autoturism",

Contrar celor afirmate de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată, reevaluând probatoriul administrat în cauză, că prima instanță a analizat cu minuțiozitate și acuratețe atât susținerile părților cât și probele administrate, din chiar perspectiva exigențelor impuse de art. 28 din Legea nr. 448/2006.

În opinia Înaltei Curți, instanța de fond a evaluat și stabilit corespunzător, din perspectiva art. 28 din Legea nr. 448/2006 care prevede că exceptarea de la plata rovinietei se constituie într-o reglementare limitativ și strict prevăzută în beneficiul persoanelor deținătoare de autoturisme adaptate necesităților unor persoane cu handicap.

Pentru aplicarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 448/2006 au fost elaborate Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap care prin art. 15 alin. (1) și (5) a stabilit că în vederea obținerii rovinietei, persoanele care se încadrează în prevederile art. 28 din lege vor depune fie la primăriile din localitatea de domiciliu sau reședință, fie la direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului județene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului București, o cerere însoțită de documentul care atestă încadrarea în grad de handicap, actul de identitate, certificatul de înmatriculare sau cartea de identitate a autovehiculului.

Pe de o parte, din perspectiva acestor considerațiuni teoretice dar în acord și cu exigențele normei legale incidente, sus-arătate, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate alegațiile și criticile recurentului-reclamant întrucât, în concret, instanța de fond a analizat deopotrivă constatările pârâtului CNCD, cât și conținutul înscrisurilor administrate în cauză, constatându-se că recurentul figurează înregistrat în rolul fiscal al Primăriei Comunei Stelnica atât cu un autoturism marca x având o capacitate cilindrică de până la 1600 cm

3

, cât și cu o autoutilitară având o capacitate cilindrică de 2463 cm

3

, astfel că în patrimoniul părții reclamante se găsesc două autoturisme, aspect confirmat și de celelalte înscrisuri administrate în cauză .

În virtutea reglementării mai sus- menționate nu putea opera o scutire de la plata rovinietei pentru vehiculul deținut de recurent, respectiv o autoutilitară destinată transportului de marfă, pentru care tariful de utilizare a rețelei de drumuri naționale este diferit față de cel aferent unui autoturism.

În plus, prevederi legale sunt în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale, astfel că recurentului îi revine obligația de plată a tarifului de utilizare a rețelei de drumuri naționale aferent vehiculului deținut, fără ca această situație să prezinte un caracter discriminatoriu.

Pe de altă parte, art. 28 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (forma în vigoare la data învestirii cu petiția reclamantului, dar și anterior, modificat prin Legea nr. 193/2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 518/13.07.2015, prevede că persoanele cu handicap, precum și însoțitorii sau, după caz, asistenții personali ai acestora, deținători de autoturisme, beneficiază de scutire de la plata tarifului de utilizare a rețelelor de drumuri naționale, prevăzut în Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările și completările ulterioare. Scutirea prevăzută la alin. (1) se aplică pentru un singur autoturism deținut de fiecare din persoanele îndreptățite potrivit prevederilor enunțate anterior.

Legiuitorul a acordat facilitatea în considerarea statutului special al persoanelor cărora li se acordă, respectiv persoane cu handicap și nu în considerarea tipului de autovehicul pentru a cărui utilizare persoana cu handicap este scutită de la plată, respectiv autoturism, autoutilitară ș.a.m.d.. Prin urmare, ar fi neconstituțională interpretarea potrivit căreia, la acordarea scutirii de la plata tarifului prevăzute de art. 28 din Legea nr. 448/2006, nu se ține cont exclusiv de calitatea specială a beneficiarului, respectiv de persoană cu handicap, ci scutirea, potrivit alin. (2) al art. 28 din Legea nr. 448/2006, introdus prin Legea nr. 193/2015, se aplică pentru un singur autoturism deținut de fiecare dintre persoanele îndreptățite.

Astfel, se ajunge la situația în care puterii publice îi revine o marjă arbitrară în procesul de interpretare a legii, iar condiționarea prevăzută în art. 28 alin. (2) al Legii nr. 448/2006 determină neclaritatea legii care, astfel, rămâne fără efecte față de cei care ar fi trebuit să beneficieze de prevederile ei.

Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile recurentului nu este de natură a antrena modificarea raționamentului logico-argumentativ înfățișat de prima instanță, în legătură cu aprecierea probatoriului cauzei, în susținerea soluției adoptate, în sensul constatării legalității deciziei CNCD.

Nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și criticile recurentului vizând aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind discriminarea consacrate de O.G. nr. 137/2000 atare concluzie urmând a fi desprinsă în considerarea evaluării și analizei întregului probatoriu administrat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă (Decizia din 26.09.2002, Duchez contra Franței, Decizia din 06.12.2007, Beian contra României).

În speță, textul art. 28 din Legea nr. 448/2006 se aplică în aceleași condiții pentru toate categoriile de persoane cu handicap aflate în aceeași situație, fără a determina privilegii sau discriminări.

Ideea de șanse egale nu poate fi interpretată ca însemnând aceleași condiții și circumstanțe pentru persoane cu diferite nevoi, prin urmare, persoanele cu diferite dizabilități trebuie să aibă acces la mijloace adecvate care să le permită să achiziționeze bunuri și servicii.

Interpretarea recurentului- reclamant în sensul extinderii textului de lege nu poate avea decât semnificația modificării textului art. 28 din Legea nr. 554/2004, în sensul acordării scutirii tuturor persoanelor cu handicap indiferent de gradul de handicap.

Situațiile în care există dispensă de la plata rovinietei pentru anumiți utilizatori, fiind instituite cu titlu de excepție sunt de strictă aplicare și interpretare, neputând fi extinse prin analogie.

Enumerarea realizată prin dispozițiile art. 28 din Legea nr. 448/2006 este limitativă, nu exemplificativă, astfel că nu pot face parte din categoria utilizatorilor exceptați de la plata rovinietei alte persoane decât cele indicate în mod expres de aceste dispoziții legale.

În fine, în ceea ce privește aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor legale interne și efectul obligatoriu al hotărârilor CJUE, cum de asemenea a susținut recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că o atare critică nu poate fi primită întrucât nu este întemeiată.

Pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta, trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiții: existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile); existența unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare;tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Nu se poate reține ca un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, faptul că în considerentele acesteia nu se face referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care soluțiile pronunțate în contenciosul constituțional român sunt în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în aplicarea principiului nediscriminării, prevăzut în art. 14 din Convenție, a statuat că orice diferență de tratament făcută de stat între persoanele aflate în situații similare trebuie să-și găsească o justificare obiectivă și rezonabilă.

Deci diferența de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Fără putință de tăgadă, rezultă că recurentului reclamant nu i-au fost încălcate drepturi fundamentale ale omului prevăzute de Convenție, dar nici nu a fost încălcat vreun criteriu prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 analizează fapte de discriminare care prin criteriile mai sus enunțate se diferențiază de fapte care sunt de natură să producă aceleași consecințe, dar intră sub incidența altor acte normative.

Corect s-a apreciat de Curtea de Apel că întrucât nu sunt îndeplinite criteriile prevăzute de O.G. nr. 137/2000, faptele reclamate nu sunt de natură discriminatorie.

De altfel, soluția pronunțată în cauza înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 25.06.2012, ds. x/2012*, prin care același reclamat, A. a solicitat anularea actului administrativ emis de C.N.A.D.N.R. S.A. si M.T.I. București, act emis sub nr. x/DG.IRC. din 12.05.2011 și 07.09.2011, prin care este informat că nu beneficiază de scutirea la plata rovinietei la autoutilitara pe care o deține în proprietate, confirmă faptul că instanța de fond a făcut o interpretare corectă a prevederilor legale incidente în cauză.

Instanța, prin considerentele sentinței nr. 1647 din 09.06.2015, a argumentat în sensul că prin art. 28 din Legea nr. 448/2006 este reglementată scutirea de la plata tarifului de utilizare a rețelelor de drumuri naționale a persoanelor cu handicap, deținătoare de autoturisme- autovehicule concepute și construite pentru transportul de pasageri, nu și a celor deținătoare de autovehicule concepute și construite pentru transportul de mărfuri. Art. 28 face trimitere, în stabilirea scutirii, la tariful de utilizare a rețelelor de drumuri naționale prevăzut în Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, act normativ care stabilește, conform art. 14 și Anexa 1 "Nivelul tarifului de utilizare a drumurilor naționale", tarife distincte pentru autoturisme (lit. A), respectiv vehicule de transport marfă cu masa maximă autorizată mai mică sau egală cu 3,5 t- lit. B). Având în vedere că eliberarea gratuită a rovinietei este solicitată pentru o autoutilitară- autovehicul transport marfă (certificat de înmatriculare dosar), instanța a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile legale, cererea fiind respinsă cu interpretarea și aplicarea corectă a legii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Prin urmare, față de toate argumentele sus arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, va fi respins ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței nr. 1579 din 12 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 mai 2019.