ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 406/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții I.B.P. și A.R.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând: - obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzute de lege, decizie care să conțină titlul de despăgubire ca răspuns la Dispoziția nr. 2068 din 18 octombrie 2006 emisă de Primăria Mun. Focșani, jud. Vrancea; - obligarea pârâtei să o transmită Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților; - obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale suferite ca urmare a refuzului emiterii titlului de despăgubire și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 6603 din 9 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții I.B.P. și A.R.M.; - a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în ceea ce privește Dispoziția nr. 2068/2006 a Primăriei Focșani în termen de 6 luni de la comunicarea hotărârii; - a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită de îndată, după emitere, decizia reprezentând titlul de despăgubire către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; - a respins în rest acțiunea reclamanților; - a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să plătească reclamanților suma de 4,3 lei cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că prin acțiune reclamanții au solicitat obligarea pârâtei C.C.S.D., în calitate de reprezentant al Statului român, la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul casă și teren aferent în suprafață de 1.437,40 mp, situat în Focșani, B-dul G. (fosta str. K.), jud. Vrancea; că în anul 2006 a fost emisă Dispoziția nr. 2068 din 18 octombrie 2006 a Primarului Municipiului Focșani, jud. Vrancea; că din anul 2006 până în 2011 pârâta nu a finalizat procedura legală prevăzută de Legea nr. 247/2005 privind emiterea titlului de despăgubiri; că este nejustificată nesoluționarea cererii privind acordarea măsurilor reparatorii la circa 10 ani de la notificare și la circa 5 ani de când dosarul se află la pârâtă, aceste termene neputând fi considerate rezonabile.

Instanța a apreciat că solicitarea reclamanților în sensul obligării pârâtei la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubiri pentru imobilul în litigiu este întemeiată, obligația urmând a se executa în termen de 6 luni de la comunicarea hotărârii, pentru a putea fi finalizată atât procedura de verificare, cât și cea a evaluării imobilului. S-a constatat întemeiat și capătul de cerere privind obligarea pârâtei să transmită de îndată după emitere decizia reprezentând titlu de despăgubiri către A.N.R.P., apreciind că față de timpul extrem de mare scurs de la notificare se justifică preîntâmpinarea oricărei întârzieri pentru ca reclamanții să intre în posesia despăgubirilor.

Cu privire la capătul de cerere privind acordarea unor daune morale, instanța a reținut că nu există niciun document din care să reiasă că pârâta refuză rezolvarea cererii reclamanților, în speță fiind vorba doar despre nesoluționarea cererii într-un termen rezonabil și nu despre un refuz de soluționare a cererii, iar această atitudine a pârâtei nu este de natură a crea daune de natură morală. Instanța de fond a respins în rest acțiunea reclamanților. Cu privire la capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, instanța a reținut că onorariul apărătorului reclamanților nu poate fi acordat deoarece la dosarul cauzei nu se află decât o factură care nu atestă plata onorariului respectiv, având în vedere și faptul că instanța a admis numai în parte acțiunea reclamanților, respingând capătul de cerere privind plata daunelor morale, astfel că a acordat cheltuieli de judecată parțiale corespunzătoare capetelor de cerere admise.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că sentința civilă recurată este netemeinică, având în vedere următoarele considerente: Arată recurentul că în soluționarea cauzei pe fond nu s-a avut în vedere principiul dreptului la apărare al părților și implicit dreptul părților la un proces echitabil, consfințite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; că a solicitat la primul termen de judecată acordarea unui termen, în temeiul art. 156 alin. (1) C. proc.

civ., respectiv pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, dată fiind situația concretă menționată, privind supra încărcarea temporară a instituției recurente cu un număr foarte mare de litigii în care este parte, raportat la numărul mic de angajați, astfel că posibilitatea de a realiza apărări temeinic motivate s-a diminuat considerabil. Recurentul apreciază că, referitor la solicitarea formulată, instanța de fond a reținut că a existat un timp suficient pentru pregătirea apărării, fără a aprecia că în circumstanțele date, problematica instituțională prezentată mai sus ar fi constituit un motiv temeinic pentru acordarea unui termen în vederea formulării apărării, astfel că motivarea instanței de fond de respingere a cererii pentru astfel de motive nu poate fi reținută.

Se mai arată în motivele de recurs că instanța de fond, în mod greșit, a reținut că în speță au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei, având în vedere că etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților, dosarul a fost aprobat pe caz special în ședința Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din 26 mai 2011, potrivit art. 3 din Decizia nr. 2815/2008, a fost întocmit raportul de evaluare care a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, însoțit de dosarul de despăgubire nr. 32065/CC, reclamanții au fost de acord cu concluziile raportului de expertiză tehnică evaluatorie întocmit de M.M.

și cu valoarea estimată pentru despăgubirea imobilului, respectiv suma de 829,460 RON, urmând ca în următoarea ședință a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie supus spre aprobare raportul de evaluare întocmit în Dosarul de despăgubire nr. 32065/CC. Recurentul critică sentința pronunțată, pe motiv că instanța de fond a obligat Comisia Centrală la emiterea directă a deciziei conținând titlul de despăgubire, în termen de 6 luni de la comunicarea hotărârii, fără a lua în considerare că impunerea unei astfel de obligații, cu trecerea peste etapele administrative, este nu numai nejudicioasă, dar poate conduce și la conjuncturi juridice anormale, și anume, existența unei hotărâri judecătorești irevocabile, care nu poate fi pusă în executare, având în vedere aspectele legate de legalitatea dispoziției emise de entitatea notificată, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ.

Referitor la transmiterea deciziei la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, recurentul apreciază că o astfel de solicitare este lipsită de interes, având în vedere că deciziile Comisiei Centrale se înaintează din oficiu Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, iar în baza opțiunilor titularilor deciziei Comisiei Centrale, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților emite un titlu de conversie și/sau un titlu de plată. În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurentul arată că cererile formulate în baza Legii nr. 10/2001 sunt scutite de taxa de timbru, motiv pentru care solicită respingerea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiate.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță reținând în mod corect situația de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză și realizând o încadrare juridică adecvată. Legea nr. 247/2005 stabilește procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, în speță sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora: - alin. (1): "Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi."; - alin. (2): "Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor." - alin. (2 1 ): "Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta." - alin. (2 2 ): "Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu soluționarea notificării; - alin. (3): "În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

Biroul Central constituit prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentațiilor depuse de către titularii deciziilor/dispozițiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală și care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi." - alin. (4): "Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură." - alin. (5): "Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare." - alin. (6): "După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale.

Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire." Legiuitorul a menționat în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.

În mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menționează că "în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare." În alin. (8) se arată că dispozițiile alin. (1) - (2) și (7), care reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător și deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflație.

Este necontestat că reclamanții au solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să li se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, că procedura administrativă de restituire a imobilului în litigiu a început în anul 2001, iar, ca urmare, prin Dispoziția nr. 2068 din 18 octombrie 2006, Primăria Municipiului Focșani, în calitate de entitate notificată, a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul precizat anterior reclamanților.

Dosarul de despăgubire a fost înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrat sub nr. 32065/CC la Secretariatul Comisiei, iar ulterior, la data de 7 martie 2011, prin contractul de cesiune de drepturi autentificat sub nr. 742, în favoarea reclamanților cesionari c-a cesionat de către cedentul C.D.A., total și irevocabil, cota de 25% din drepturile ce îi revin conform Dispoziției nr. 2068 din 18 octombrie 2006. În cauză s-a efectuat verificarea legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în natură și evaluarea imobilului, dar nu a fost finalizată procedura administrativă prin emiterea titlului de despăgubire.

Admițând în parte acțiunea formulată de intimații-reclamanți împotriva pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța de fond a susținut, în esență, că este nejustificată nesoluționarea cererii acestora privind acordarea masurilor reparatorii la circa 10 ani de la notificare și la circa 5 ani de când dosarul se află la pârâtă, termene care nu pot fi considerate rezonabile, soluție pe care instanța de recurs o apreciază ca fiind legală și temeinică. Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede niciun termen limită pentru soluționarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în Normele metodologice aprobate prin H.G.

nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situație nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la voia autorității competente. Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administrației publice, este principiul operativității, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.

În acest sens, trebuie menționată Recomandarea CM (2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă. Într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TVE, recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni.

Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil. Or, având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislația primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în reglementările secundare - H.G. nr. 1.095/2005 și Decizia nr. 2.815/2008, în cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Pe de altă parte, trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a statuat că termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către organele administrației publice centrale sau locale. Deci, în concluzie, instanța de fond a reținut în mod întemeiat că autoritățile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acționeze într-un termen rezonabil pentru soluționarea cererii intimaților-reclamanți.

De asemenea, în raport cu data declanșării procedurii administrative - anul 2001 și cu data înregistrării dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și în raport cu importanța cauzei pentru intimații-reclamanți, dar și cu atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autoritățile respective. Or, în cauză, așa cum s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu soluționarea cererii formulate de intimații-reclamanți și-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimații-reclamanți.

Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că nesoluționarea dosarului într-un termen de aproximativ 10 ani de la notificare și 5 ani de la înregistrarea la pârâtă și neîndeplinirea obligației de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noțiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru soluționarea cererii reclamanților și, în consecință, a pronunțat o hotărâre temeinică și legală sub acest aspect. Emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuție ce îi incumbă autorității pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu a fost îndeplinită nici în momentul pronunțării instanței de fond și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs.

Este binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. În speță, față de situația de fapt expusă anterior, instanța de recurs apreciază că atitudinea autorității pârâte nu respectă noțiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Este de altfel cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care contestația unei persoane se află în fața unei autorități administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicțional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanță.

Având în vedere că intimații-reclamanți au demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanța cauzei pentru aceasta, dar și atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat că în speță este vorba de încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cererii reclamanților. În ceea ce privește critica recurentei cu privire la soluția de obligare a acesteia de către instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, deoarece acțiunea reclamanților a fost admisă de către instanța de fond, iar decizia reprezentând titlul de despăgubire în favoarea acestora nu a fost emisă până la pronunțarea sentinței de către această instanță, pârâta datorează reclamanților cheltuieli de judecată în raport de dispozițiile art. 274 și 275 C. proc.

civ. Astfel, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății. Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanții au făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond, astfel că în mod corect pârâta a fost obligată la plata acestora în cuantum corespunzător înscrisurilor depuse la dosar. Potrivit art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

Din probele aflate la dosar nu rezultă că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar fi recunoscut pretențiile reclamanților la prima zi de înfățișare, ci în întâmpinare a explicat motivele pentru care nu a dat curs cererilor reclamanților. În raport de soluția pronunțată, de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a aplicat prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât cu privire la încălcarea principiului dreptului la apărare și al dreptului părților la un proces echitabil prin faptul că instanța nu a dispus la primul termen de judecată amânarea cauzei în baza art. 156 alin. (1) C. proc.

civ., având în vedere actele și lucrările dosarului din care rezultă că pârâtul a avut la dispoziție aproximativ 6 luni pentru a-și pregăti apărarea și a depune la dosar întâmpinare sau înscrisuri de care înțelege să se folosească în prezenta cauză. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speță, nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței civile nr. 6603 din 9 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2013. Procesat de GGC - NN