ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 217/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 217/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 8815/2/2012,

reclamanta P.M.L. a solicitat, în contradictoriu pârâta U.N.B.R., anularea

parțială a Regulamentului - cadru privind organizarea examenului de primire în

profesia de avocat și a examenului de obținere a titlului profesional de avocat

definitiv, respectiv a art. 24 din Regulamentul adoptat prin Decizia nr. 268

din 22 septembrie 2007, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată.

Interesul legitim și

actual în formularea cererii a fost justificat de reclamantă, după cum urmează:

A absolvit Facultatea

de Drept din cadrul Universității București în anul 2001 și a promovat examenul

de primire în profesia de avocat în luna aprilie 2002, în urma căruia a fost

emisă Decizia nr. 8823 din 14 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Avocaților din

România, ce i-a fost comunicată în data de 05 iulie 2002, însă până în prezent

nu a fost înscrisă în cadrul tabloului avocaților al vreunui barou.

În anul 2003 a

promovat examenul de admitere organizat de I.N.M., instituție de învățământ

superior pe care a absolvit-o în anul 2005. A susținut și promovat examenul de

definitivat în funcția de judecător în anul 2007. A fost eliberată din funcția

de judecător prin Decretul nr. 33 din 16 ianuarie 2012 publicat în M. Of. din

20 ianuarie 2012, în urma cererii sale de eliberare din funcție prin demisie.

Având o vechime de 8

ani în funcția de judecător, consideră că îndeplinește condițiile prevăzute de

lege pentru a fi înscrisă în tabloul avocaților definitivi fără a susține din

nou examenul de primire în profesie.

Cu toate acestea,

Consiliul Baroului București, întrunit în ședința din data de 14 februarie 2012,

a luat decizia de respingere a cererii, principalul temei de drept invocat

fiind art. 24 alin. (2) din Regulamentul adoptat de Consiliul U.N.B.R. în data

de 22 septembrie 2007.

Regulamentul a fost

adoptat de Consiliul U.N.B.R. prin Decizia nr. 268 din data de 22 septembrie 2007,

care a fost abrogată prin Hotărârea nr. 04/2011 a Consiliului U.N.B.R.

Având în vedere că

respingerea cererii de înscriere în tabloul avocaților definitivi a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (2) din Regulamentul adoptat de

Consiliul U.N.B.R., argumentându-se că normele contestate au produs efecte

juridice între data adoptării și data abrogării lor, apreciază că justifică în

continuare interes în atacarea Deciziei nr. 268 din data de 22 septembrie 2007,

chiar dacă aceasta a fost abrogată prin Hotărârea nr. 04/2011 a Consiliului U.N.B.R.

Motivele de

nelegalitate privind art. 24 din Regulamentul adoptat prin Decizia nr. 268 din 22

septembrie 2007 sunt, în opinia reclamantei, următoarele:

1.1. Încălcarea

principiului neretroactivității legii civile, prin faptul că măsura adoptată, respectiv

„neînscrierea în Barou, în termen de cel mult 2 ani de la data afișării

rezultatelor examenului, a candidatului declarat admis atrage decăderea

acestuia din dreptul de a solicita înscrierea în Barou” nu fusese prevăzută de

legislația în vigoare la data promovării examenului de admitere în Barou,

astfel că instituirea sa post factum, printr-o normă ulterioară, constituie o

evidentă încălcare a principiului tempus regit actum, confirmând caracterul

retroactiv și, prin aceasta, neconstituțional al reglementării în cauză;

1.2. Încălcarea

dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 conform cărora „actele

normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau hotărârilor Guvernului

se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă”.

Din această

perspectivă, dispozițiile art. 24 din Regulamentul adoptat prin Decizia nr. 268

din 22 septembrie 2007 adaugă la lege, în sensul că instituie o nouă modalitate

de încetare a calității de avocat pe lângă cele prevăzute în art. 26 din Legea nr.

51/1995, republicată, și art. 58 din Statutul profesiei de avocat, astfel cum a

fost modificat prin Hotărârea din 29 iunie 2007, în vigoare la data emiterii

Regulamentului.

Deși Decizia nr. 268

din 22 septembrie 2007 a fost abrogată prin Hotărârea din 2011 a Consiliului U.N.B.R.,

anularea acestui act este justificată în continuare, întrucât abrogarea produce

efecte de la data intrării în vigoare a Hotărârii din 2011, iar nulitatea are

efecte retroactive, respectiv de la data adoptării Deciziei nr. 268 din 22

septembrie 2007 până la data intrării în vigoare a Hotărârii din 2011, perioadă

în care actul a cărui anulare se solicită a produs efecte juridice, fiind efectate

astfel drepturile celor vizați.

Pârâta U.N.B.R. a

solicitat, prin întâmpinarea formulată în cauză, respingerea cererii

reclamantei ca lipsită de obiect, iar în subsidiar, respingerea ca nefondată.

În privința lipsei de

obiect a cererii, pârâta a susținut că instanța de contencios administrativ nu

poate dispuse anularea unei prevederi legale abrogate, întrucât ar fi în

ipoteza de a lipsi de efecte un act administrativ cu caracter normativ deja

lipsit de efecte prin abrogarea sa explicită.

Sub aspectul tezei încălcării

principiului neretroactivității legii civile, pârâta a precizat că susținerile

reclamantei nu pot fi reținute, întrucât ipoteza retroactivității ar reprezenta-o

situația în care termenul de 2 ani s-ar fi calculat de la data promovării de către

reclamantă a examenului de primire în profesie, constatată prin Decizia nr. 8823

din 14 iunie 2002. Or, alin. (2) al art. 24 din Regulament a urmărit exact

acoperirea acestui tip de situații juridice, cu respectarea principiilor aplicării

legii civile.

Pe fondul cauzei,

pârâta s-a prevalat de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 51/1995 conform

cărora, „profesia de avocat se exercită numai de avocați înscriși în tabloul

barourilor din care fac parte.”, afirmând că promovarea examenului de admitere

în profesia de avocat creează în persoana candidatului admis vocația de a fi

înscris pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare, adică exercitarea în concret

a profesiei, în forma de exercitare pentru care respectivul solicitant optează.

În privința deciziilor

de validare a examenelor de admitere, s-a apreciat că sunt acte administrative emise

sub condiție și că, pentru exercitarea concretă a profesiei de avocat,

solicitantul, cu vocație de exercitare (examen de admitere promovat) trebuie

să: (a) opteze pentru o formă de exercitare; (b) facă dovada încetării oricărui

caz de incompatibilitate; (c) dovada asigurării profesionale; (d) depună

jurământul,etc.

Introducerea oricăror

limitări temporale a îndeplinirii condițiilor actului administrativ apare ca o

sancțiune în vederea realizării finalității respectivei decizii. Altfel, spus,

sancțiunea decăderii este o măsură firească de protecție a eficienței actului

administrativ în contra beneficiarului acestuia care, fie a dat dovadă de

neglijență, fie a acționat cu rea- credință, neexercitându-și dreptul în

termenul fixat de lege.

În final, pârâta a

subliniat că intenția reală a legiuitorului de a înlătura, într-un termen fixat

de lege, situațiile juridice incerte, se menține și după abrogarea expresă a

Regulamentului, în condițiile în care art. 4 din Hotărârea nr. 4/2011

stipulează expresă că: „Neînscrierea în barou, în termen de cel mult 2 ani de

la data validării rezultatelor examenului, a candidatului declarat admis atrage

decăderea acestuia din dreptul de a solicita înscrierea în barou”.

instanțe

Prin sentința civilă nr.

1259 din 8 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, s-a dispus: respingerea excepției lipsei de

obiect ca neîntemeiată, admiterea acțiunii formulate de reclamanta P.M.L., în

contradictoriu cu pârâta U.N.B.R., și anularea art. 24 din anexa la Decizia nr.

268 din 22 septembrie 2007.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în considerentele relevante ale hotărârii,

următoarele:

Prin art. 24 din

Regulamentul - cadru adoptat prin Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007 emisă

de U.N.B.R. s-au stabilit următoarele:

„Neînscrierea în

Barou în termen de cel mult 2 ani de la data afișării rezultatelor examenului,

a candidatului declarat admis atrage decăderea acestuia din dreptul de a

solicita înscrierea în Barou.

Pentru candidații

declarați admiși în urma examenelor organizate în baza regulamentelor

anterioare prezentului regulament termenul de decădere prevăzut la alin. (1) va

fi calculat de la data intrării în vigoare a prezentului regulament”.

Prin introducerea

unui termen de decădere, cu consecința ca în cazul nerespectării sale să

intervină sancțiunea decăderii candidatului de a solicita înscrierea în Barou

și, în final, cu refuzul practic de a exercita în mod efectiv această profesie,

deși anterior a promovat examenul de admitere în cadrul profesiei, pârâta a

instituit un nou caz de încetare a calității de avocat, în afara celor

prevăzute de Legea nr. 51/1995 și de Statutul profesiei de avocat.

Din analiza

dispozițiilor Legii nr. 51/1995, precum și ale Statutului profesiei de avocat,

în forma în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat, instanța

reține că nu este instituită o procedură similară celei reglementate prin

regulamentul adoptat, în sensul stabilirii unui termen de decădere pentru

înscrierea în profesie în raport de data validării rezultatelor examenului de

admitere în profesie.

Din această

perspectivă, dispozițiile regulamentare criticate prin prezenta acțiune sunt

adoptate în mod nelegal, respectiv cu nerespectarea principiului legalității

consacrat atât prin dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României, cât

și prin dispozițiile art. 4 alin. (3) și art. 76-77 din Legea nr. 24/2000.

Instituirea unei

astfel de decăderi cu titlu de sancțiune nu putea fi stabilită în afara

dispozițiilor legale și prin prisma principiului proporționalității stabilit

prin art. 53 alin. (1) din Constituția României.

Argumentele de

nelegalitate invocate de reclamantă cu privire la pretinsul caracter retroactiv

al dispozițiilor regulamentare atacate sunt neîntemeiate, având în vedere că,

prin art. 24 alin. (2) s-a stabilit ca termenul de 2 ani să curgă începând cu

data intrării în vigoare a acestui regulament, iar nu la o dată anterioară

acestui moment.

În considerarea

acestor argumente, acțiunea promovată de reclamantă a fost admisă, în sensul

anulării art. 24 din Anexa la Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007.

exercitată în cauză

Împotriva sentinței

civile nr. 1259 din 08 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen

legal, pârâta U.N.B.R., susținând că este nelegală și netemeinică, pentru

următoarele motive:

Regulamentul adoptat

prin Decizia U.N.B.R. nr. 268/2007 instituie un termen de decădere tocmai

pentru a se clarifica toate situațiile de incertitudine juridică. Astfel, persoanele

care aveau examenul promovat li se indică să facă toate demersurile necesare

înscrierii în barou, dându-se eficiență, sub sancțiunea decăderii din dreptul

de a solicita înscrierea, deciziilor de primire în profesie.

În mod eronat prima

instanță a reținut că Regulamentul, prin art. 24, a cărui nelegalitate se

invocă, consacră un nou caz de încetare a calității de avocat.

Cazurile de încetare a

calității de avocat sunt enumerate limitativ de Legea nr. 51/1995, acestea

fiind: prin renunțare scrisă, prin deces, dacă împotriva avocatului s-a luat

măsura excluderii din profesie ca sancțiune disciplinară și dacă avocatul a

fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl

face nedemn de a fi avocat.

Or, nu se poate

susține că reclamanta a fost avocat, ca să îi poată înceta această calitate,

atât timp cât, nici măcar pentru o zi, această nu a înțeles să urmeze cele

impuse prin decizia de admiterea în profesie.

Se invocă propria

culpă în interpretarea legală a Deciziei nr. 8823/2002, act care prevedea la art.

2, următoarele condiții:

„ Baroul București va

dispune înscrierea în barou a doamnei P.M.L. după verificare și aplicarea

dispozițiilor art. 13,14,15, 17, 18 și 19 din Lege.”

Însă din 2002,

reclamanta știa că promovarea examenului de admitere în avocatură i-a creat

doar vocația de a fi avocat și că urma să facă pași subsecvenți pentru a fi

înscrisă pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare. Acești pași nu i-a

făcut, optând prin propria voință, pentru cariera de magistrat, încă din anul

2003.

În toată perioada

2003-2013, reclamanta nu a fost judecător incompatibil, pentru simplu motiv că

nu a fost avocat. Dacă forul decizional al magistraților ar fi constatat că

vocația reclamantei de a fi judecător nu se poate concretiza, întrucât este

împiedicată de o stare de incompatibilitate - avocat nesuspendat din exercițiul

acestei profesii nu i-ar fi validat acesteia dosarul sau, în vederea validării

calității sale de judecător, i s-ar fi cerut mai întâi să se suspende de pe

Tabloul avocaților, pentru a fi numită în funcție.

Fără îndoială că

dosarul reclamantei, fost judecător, a fost analizat inclusiv din perspectiva

incompatibilității prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind Statutul

judecătorilor și procurorilor și s-a constatat că aceasta nu se află într-un

caz de incompatibilitate, deci nu era, printre altele, avocat.

Printr-un raționament

de reducțio ad absurdum, situația reclamantei ar echivala, pe tărâmul raporturilor

contractuale de muncă, cu următoarea ipoteză: un jurist a participat la un

examen de angajare în funcția de consilier al unui minister, a promovat acest

examen, dar nu s-a prezentat pentru încheierea contractului de muncă cu

angajatorul, deși i s-a pus în vedere acest lucru și i s-a dat un termen de 2

ani, pentru ieșirea din pasivitate, termenul nu a fost valorificat, dar peste

10 ani, juristul revine să-și revendice drepturi salariale și să ceară

recunoașterea vechimii sale în muncă, cu încadrarea pe o treaptă ierarhică și

salarială superioară (făcând trimitere la drepturile salariale câștigate în

decursul acestor 10 ani, dar la alt loc de muncă) tocmai la ipoteticul angajator-

ministerul - unde, în urmă cu ani de zile promovase un examen de angajare.

Fără îndoială că

reclamanta a realizat imposibilitatea rezolvării favorabile unui astfel de

demers, în situația ei proprie, astfel că invocă nelegalitatea termenului de

decădere instituit prin art. 24 din Regulamentul adoptat prin Decizia U.N.B.R. nr.

268/2007.

În concluzie, pentru

toate aceste motive, recurenta a solicitat, în temeiul art. 312 alin. (3)

raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea

sentinței civile nr. 1259 din 08 aprilie 2013 a Curții de Apel București și

reținerea cauzei spre rejudecare.

formulate de intimata P.M.L.

Intimata a solicitat

prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat, invocând în special

următoarele:

Argumentul potrivit

căruia intimata nu a dovedit niciodată calitatea de avocat este nefondat.

Din interpretarea

logico-sistematică a normelor de drept incidente rezultă faptul că dobândirea

calității de avocat și dobândirea dreptului de a exercita profesia de avocat

sunt evenimente care au loc la momente diferite.

Examenul de primire

în profesia de avocat, odată promovat,naște în patrimoniul persoanei respective

dreptul personal nepatrimonial de a deține calitatea de avocat, potrivit art. 17

alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, respectiv art. 14 alin. (1) din

Statutul profesiei de avocat.

Decizia de admitere

în profesie produce propriile efecte juridice, distincte de cele produse de

înscrierea în tabloul avocaților.

În cazul prevăzut de art.

25 alin. (1) din Lege, și anume atunci când situația care determină

incompatibilitatea este preexistentă sau survine concomitent cu emiterea

deciziei de primire în profesie, efectele acesteia din urmă se produc doar sub

condiția rezolvării stării de incompatibilitate.

Per a contrario, în

situația în care starea de incompatibilitate survine ulterior deciziei de

admitere în profesie, efectele acesteia se produc fără a fi condiționate de

rezolvarea stării de incompatibilitate. Într-o asemenea situație nu poate

interveni sancțiunea caducității, stipulată de art. 32 alin. (2) din Statut.

La data la care a

fost primită în profesie nu exista nicio limitare în timp pentru formularea

cererii de înscriere în tabloul avocaților și pentru îndeplinirea condițiilor

legale pentru înscriere în acest tablou.

În dispozițiile

legale care au forță juridică superioară deciziei U.N.B.R. nu există niciun caz

în care neformularea într-o perioadă de doi ani de la data deciziei de primire

în profesie a unei cereri privind înscrierea în barou conduce la lipsirea de

efecte juridice a respectivei decizii de admitere în profesie.

Interpretarea

formulată de instanța de fond este corectă. Dispozițiile art. 24 alin. (1) din

Regulamentul adoptat prin Decizia U.N.B.R. nr. 268/2007 care, potrivit

interpretării U.N.B.R., operează în situația tuturor deciziilor de admitere în

profesie, indiferent de situația juridică a persoanelor care au beneficiat de efectele

acestora, sunt nelegale, deoarece completează dispozițiile art. 26 din Legea nr.

51/1995, republicată, invocând o nouă modalitate de încetare a calității de

avocat.

Este nelegală

susținerea din cadrul motivelor de recurs, neinvocată în apărările formulate în

fața instanței, potrivit căreia, dacă intimata ar fi avut calitatea de avocat

ar fi fost un judecător incompatibil.

Această susținere

vine în contradicție cu instituția suspendării calității de avocat pe perioada

incompatibilității, prevăzută de art. 28 din Legea nr. 51/1995, republicată.

Din analiza textelor

legale ce reglementează incompatibilitatea în Legea nr. 303/2004, invocată de

recurentă, nu rezultă obligativitatea încetării calității de avocat pentru

evitarea unei stări de incompatibilitate cu funcția de magistrat.

Pentru toate aceste

considerente, intimata a solicitat respingerea recursului și menținerea

hotărârii primei instanțe, ca fiind legală și temeinică.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului

și de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele ce urmează.

și de drept relevante

Litigiul dedus

judecății vizează exercitarea controlului de legalitate în privința art. 24 din

Regulamentul - cadru privind organizarea examenului de primire în profesia de

avocat și a examenului de obținere a titlului profesional de avocat definitiv,

adoptat prin Decizia U.N.B.R. nr. 268/22 septembrie 2007, potrivit căruia:

”(1) Neînscrierea în

Barou, în termen de cel mult 2 ani de la data afișării rezultatelor examenului,

a candidatului declarat admis atrage decăderea acestuia din dreptul de a

solicita înscrierea în Barou;

(2) Pentru candidații

declarați admiși în urma examenului organizat în baza regulamentelor anterioare

prezentului regulament, termenul de decădere prevăzut la alin. (1) va fi

calculat de la data intrării în vigoare a prezentului regulament”.

Calea procedurală

pentru care reclamanta a optat este acțiunea directă, întemeiată pe

dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

și nu excepția de nelegalitate, în condițiile art. 4 din același act normativ,

în cadrul Dosarului nr. 1952/3/2013 aflat pe rolul Tribunalului București.

Interesul reclamantei

în promovarea acțiunii în anulare parțială a Regulamentului a fost justificat

prin faptul că cererea de înscriere în Tabloul avocaților definitivi a fost

respinsă în temeiul art. 24 alin. (2) din Regulamentul adoptat prin Decizia U.N.B.R.

nr. 268 din 22 septembrie 2007.

Deși Decizia nr. 268

din septembrie 2007 a fost abrogată prin Hotărârea nr. 04/2011 a Consiliului U.N.B.R.,

reclamanta a susținut că anularea parțială a Regulamentului este justificată în

continuare, întrucât abrogarea produce efecte de la data intrării în vigoare a

Hotărârii nr. 04/2011, iar nulitatea produce efecte retroactive, respectiv de

la data adoptării Deciziei nr. 268 din 22 septembrie 2007 și până la data

intrării în vigoare a Hotărârii nr. 04/2011, perioadă în care actul a cărui

anulare se solicită a produs efecte juridice fiind afectate astfel drepturile

celor vizați.

Prima instanță, în

cadrul analizei excepției lipsei de obiect invocată de pârâta U.N.B.R., a abordat

și condiția interesului reclamantei în promovarea acțiunii în anulare constatând

că ”față de obiectul acțiunii există inclusiv interesul direct și practic al

reclamantei de a solicita desființarea (prin anulare) a acestui act

administrativ cu caracter normativ în mod retroactiv, încă de la data emiterii

acestuia, iar nu numai de la data abrogării sale”.

Se observă că, atât

reclamanta, cât și prima instanță, pornind de la premisa că actul administrativ

atacat este unul cu caracter normativ, s-au limitat în analiza condiției

interesului reclamantei în sesizarea instanței de contencios administrativ din

perspectiva existenței unei vătămări a unui drept ori a unui interes legitim,

fără a verifica aplicabilitatea dispozițiilor art. 23 din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004.

Potrivit acestor

dispoziții legale, hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care

s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt

general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Analizarea incidenței

în cauză a prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004 se impunea a fi

efectuată de prima instanță care avea obligația de a proceda la un examen

preliminar care să vizeze determinarea cu exactitate a naturii juridice a

actului administrativ contestat, în funcție de conținutul și întinderea

efectelor acestuia, în scopul încadrării lui în categoria actelor

administrative cu caracter normativ ori a celor cu caracter individual.

Acest demers se

impunea a fi realizat cu prioritate, în considerarea caracterului de ordine

publică al litigiilor de contencios administrativ care au ca obiect acte

administrative are caracter normativ, dar și a faptului că se circumscrie

condițiilor de admisibilitate a sesizării instanței de contencios

administrativ.

Necesitatea acestei abordări

derivă din efectele juridice ale hotărârii de anulare a actului administrativ

care diferă în funcție de natura actului administrativ contestat.

Astfel, anularea

actului administrativ unilateral cu caracter individual produce efecte juridice

și pentru trecut, ceea ce reprezintă o recunoaștere a conduitei ilicite a

administrației - sursă a obligației de reparare a prejudiciului cauzat.

În schimb, anularea

unui act administrativ unilateral cu caracter normativ, în considerarea

dispozițiilor art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

produce efecte erga omnes și numai pentru viitor, similar abrogării ori

ajungerii la termen.

Aceasta reprezintă o

importantă derogare de la

adagiul quod

nullum est nullum producit effectum, potrivit căruia

consecințele nulității

sunt totale, întrucât efectele actului se șterg inclusiv pentru trecut.

Problema adusă în

discuție prezintă relevanță sub aspectul dimensiunii procedurale a noțiunii de

interes, înțeleasă ca fiind folosul practic urmărit de reclamantă prin promovarea

acțiunii în anulare parțială a actului administrativ, în condițiile art. 1 și art.

8 din Legea nr. 554/2004.

O astfel de abordare

nu este de natură să lipsească partea de un remediu procedural eficient, menit să-i

asigure repararea prejudiciului suferit prin aplicarea actului administrativ

înainte de ieșirea lui din vigoare, întrucât cadrul normativ reprezentat de

Legea nr. 554/2004 oferă posibilitatea invocării excepției de nelegalitate în

cadrul litigiului de fond ce are ca obiect recunoașterea dreptului pretins și

repararea pagubei, cu consecința constatării nelegalității actului, care devine

astfel inopozabil părții împotriva căreia a fost invocat.

În egală măsură,

calificarea juridică a actului administrativ unilateral contestat în cauză are

consecințe în privința termenului de promovare a acțiunii în justiție, prin

raportare atât la normele de drept intern reprezentate de art. 11 din Legea nr.

554/2004, cât și la principiul securității raporturilor juridice, garanție

esențială a statului de drept, în general, și a dreptului la un proces

echitabil, în special, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene.

Sub aspect

procedural, posibilitatea instanței de a pune în dezbaterea părților

împrejurările anterior redate, cu respectarea principiilor

contradictorialității și dreptului la apărare, este asigurată de dispozițiile art.

129 alin. (4) C. proc. civ. potrivit cărora:

„(4) Cu privire la

situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea

pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora

să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor

orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere

sau în întâmpinare”.

În privința hotărârii

pe care Înalta Curte este chemată să o pronunțe, având în vedere că împrejurări

de drept esențiale dezlegării pricinii nu au fost lămurite de prima instanță,

casarea cu trimitere se impune, asigurându-se astfel respectarea tuturor

garanțiilor procedurale privind judecata în primă instanță, precum și dublul

grad de jurisdicție prevăzut de lege în materia contenciosului administrativ.

soluției instanței de recurs

Pentru toate aceste

considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, art. 313 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va

dispune admiterea recursului declarat de pârâta U.N.B.R., casarea sentinței

civile nr. 1259/8 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal. și trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta U.N.B.R. împotriva sentinței civile nr. 1259 din 8 aprilie

2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza la aceeași instanță, spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 ianuarie 2014.