ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 217/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura derulată în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 8815/2/2012, reclamanta P.M.L. a solicitat, în contradictoriu pârâta U.N.B.R., anularea parțială a Regulamentului - cadru privind organizarea examenului de primire în profesia de avocat și a examenului de obținere a titlului profesional de avocat definitiv, respectiv a art. 24 din Regulamentul adoptat prin Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Interesul legitim și actual în formularea cererii a fost justificat de reclamantă, după cum urmează: A absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universității București în anul 2001 și a promovat examenul de primire în profesia de avocat în luna aprilie 2002, în urma căruia a fost emisă Decizia nr. 8823 din 14 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Avocaților din România, ce i-a fost comunicată în data de 05 iulie 2002, însă până în prezent nu a fost înscrisă în cadrul tabloului avocaților al vreunui barou. În anul 2003 a promovat examenul de admitere organizat de I.N.M., instituție de învățământ superior pe care a absolvit-o în anul 2005. A susținut și promovat examenul de definitivat în funcția de judecător în anul 2007. A fost eliberată din funcția de judecător prin Decretul nr. 33 din 16 ianuarie 2012 publicat în M. Of.

din 20 ianuarie 2012, în urma cererii sale de eliberare din funcție prin demisie. Având o vechime de 8 ani în funcția de judecător, consideră că îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi înscrisă în tabloul avocaților definitivi fără a susține din nou examenul de primire în profesie. Cu toate acestea, Consiliul Baroului București, întrunit în ședința din data de 14 februarie 2012, a luat decizia de respingere a cererii, principalul temei de drept invocat fiind art. 24 alin. (2) din Regulamentul adoptat de Consiliul U.N.B.R. în data de 22 septembrie 2007. Regulamentul a fost adoptat de Consiliul U.N.B.R. prin Decizia nr. 268 din data de 22 septembrie 2007, care a fost abrogată prin Hotărârea nr. 04/2011 a Consiliului U.N.B.R.

Având în vedere că respingerea cererii de înscriere în tabloul avocaților definitivi a fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (2) din Regulamentul adoptat de Consiliul U.N.B.R., argumentându-se că normele contestate au produs efecte juridice între data adoptării și data abrogării lor, apreciază că justifică în continuare interes în atacarea Deciziei nr. 268 din data de 22 septembrie 2007, chiar dacă aceasta a fost abrogată prin Hotărârea nr. 04/2011 a Consiliului U.N.B.R. Motivele de nelegalitate privind art. 24 din Regulamentul adoptat prin Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007 sunt, în opinia reclamantei, următoarele: 1.1.

Încălcarea principiului neretroactivității legii civile, prin faptul că măsura adoptată, respectiv „neînscrierea în Barou, în termen de cel mult 2 ani de la data afișării rezultatelor examenului, a candidatului declarat admis atrage decăderea acestuia din dreptul de a solicita înscrierea în Barou” nu fusese prevăzută de legislația în vigoare la data promovării examenului de admitere în Barou, astfel că instituirea sa post factum, printr-o normă ulterioară, constituie o evidentă încălcare a principiului tempus regit actum, confirmând caracterul retroactiv și, prin aceasta, neconstituțional al reglementării în cauză; 1.2. Încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 conform cărora „actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă”.

Din această perspectivă, dispozițiile art. 24 din Regulamentul adoptat prin Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007 adaugă la lege, în sensul că instituie o nouă modalitate de încetare a calității de avocat pe lângă cele prevăzute în art. 26 din Legea nr. 51/1995, republicată, și art. 58 din Statutul profesiei de avocat, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea din 29 iunie 2007, în vigoare la data emiterii Regulamentului. Deși Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007 a fost abrogată prin Hotărârea din 2011 a Consiliului U.N.B.R., anularea acestui act este justificată în continuare, întrucât abrogarea produce efecte de la data intrării în vigoare a Hotărârii din 2011, iar nulitatea are efecte retroactive, respectiv de la data adoptării Deciziei nr. 268 din 22 septembrie 2007 până la data intrării în vigoare a Hotărârii din 2011, perioadă în care actul a cărui anulare se solicită a produs efecte juridice, fiind efectate astfel drepturile celor vizați.

Pârâta U.N.B.R. a solicitat, prin întâmpinarea formulată în cauză, respingerea cererii reclamantei ca lipsită de obiect, iar în subsidiar, respingerea ca nefondată. În privința lipsei de obiect a cererii, pârâta a susținut că instanța de contencios administrativ nu poate dispuse anularea unei prevederi legale abrogate, întrucât ar fi în ipoteza de a lipsi de efecte un act administrativ cu caracter normativ deja lipsit de efecte prin abrogarea sa explicită.

Sub aspectul tezei încălcării principiului neretroactivității legii civile, pârâta a precizat că susținerile reclamantei nu pot fi reținute, întrucât ipoteza retroactivității ar reprezenta-o situația în care termenul de 2 ani s-ar fi calculat de la data promovării de către reclamantă a examenului de primire în profesie, constatată prin Decizia nr. 8823 din 14 iunie 2002. Or, alin. (2) al art. 24 din Regulament a urmărit exact acoperirea acestui tip de situații juridice, cu respectarea principiilor aplicării legii civile.

Pe fondul cauzei, pârâta s-a prevalat de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 51/1995 conform cărora, „profesia de avocat se exercită numai de avocați înscriși în tabloul barourilor din care fac parte.”, afirmând că promovarea examenului de admitere în profesia de avocat creează în persoana candidatului admis vocația de a fi înscris pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare, adică exercitarea în concret a profesiei, în forma de exercitare pentru care respectivul solicitant optează. În privința deciziilor de validare a examenelor de admitere, s-a apreciat că sunt acte administrative emise sub condiție și că, pentru exercitarea concretă a profesiei de avocat, solicitantul, cu vocație de exercitare (examen de admitere promovat) trebuie să: (a) opteze pentru o formă de exercitare; (b) facă dovada încetării oricărui caz de incompatibilitate; (c) dovada asigurării profesionale; (d) depună jurământul,etc.

Introducerea oricăror limitări temporale a îndeplinirii condițiilor actului administrativ apare ca o sancțiune în vederea realizării finalității respectivei decizii. Altfel, spus, sancțiunea decăderii este o măsură firească de protecție a eficienței actului administrativ în contra beneficiarului acestuia care, fie a dat dovadă de neglijență, fie a acționat cu rea- credință, neexercitându-și dreptul în termenul fixat de lege. În final, pârâta a subliniat că intenția reală a legiuitorului de a înlătura, într-un termen fixat de lege, situațiile juridice incerte, se menține și după abrogarea expresă a Regulamentului, în condițiile în care art. 4 din Hotărârea nr. 4/2011 stipulează expresă că: „Neînscrierea în barou, în termen de cel mult 2 ani de la data validării rezultatelor examenului, a candidatului declarat admis atrage decăderea acestuia din dreptul de a solicita înscrierea în barou”.

2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1259 din 8 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus: respingerea excepției lipsei de obiect ca neîntemeiată, admiterea acțiunii formulate de reclamanta P.M.L., în contradictoriu cu pârâta U.N.B.R., și anularea art. 24 din anexa la Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în considerentele relevante ale hotărârii, următoarele: Prin art. 24 din Regulamentul - cadru adoptat prin Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007 emisă de U.N.B.R. s-au stabilit următoarele: „Neînscrierea în Barou în termen de cel mult 2 ani de la data afișării rezultatelor examenului, a candidatului declarat admis atrage decăderea acestuia din dreptul de a solicita înscrierea în Barou.

Pentru candidații declarați admiși în urma examenelor organizate în baza regulamentelor anterioare prezentului regulament termenul de decădere prevăzut la alin. (1) va fi calculat de la data intrării în vigoare a prezentului regulament”. Prin introducerea unui termen de decădere, cu consecința ca în cazul nerespectării sale să intervină sancțiunea decăderii candidatului de a solicita înscrierea în Barou și, în final, cu refuzul practic de a exercita în mod efectiv această profesie, deși anterior a promovat examenul de admitere în cadrul profesiei, pârâta a instituit un nou caz de încetare a calității de avocat, în afara celor prevăzute de Legea nr. 51/1995 și de Statutul profesiei de avocat.

Din analiza dispozițiilor Legii nr. 51/1995, precum și ale Statutului profesiei de avocat, în forma în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat, instanța reține că nu este instituită o procedură similară celei reglementate prin regulamentul adoptat, în sensul stabilirii unui termen de decădere pentru înscrierea în profesie în raport de data validării rezultatelor examenului de admitere în profesie. Din această perspectivă, dispozițiile regulamentare criticate prin prezenta acțiune sunt adoptate în mod nelegal, respectiv cu nerespectarea principiului legalității consacrat atât prin dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României, cât și prin dispozițiile art. 4 alin. (3) și art. 76-77 din Legea nr. 24/2000.

Instituirea unei astfel de decăderi cu titlu de sancțiune nu putea fi stabilită în afara dispozițiilor legale și prin prisma principiului proporționalității stabilit prin art. 53 alin. (1) din Constituția României. Argumentele de nelegalitate invocate de reclamantă cu privire la pretinsul caracter retroactiv al dispozițiilor regulamentare atacate sunt neîntemeiate, având în vedere că, prin art. 24 alin. (2) s-a stabilit ca termenul de 2 ani să curgă începând cu data intrării în vigoare a acestui regulament, iar nu la o dată anterioară acestui moment.

În considerarea acestor argumente, acțiunea promovată de reclamantă a fost admisă, în sensul anulării art. 24 din Anexa la Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1259 din 08 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâta U.N.B.R., susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: Regulamentul adoptat prin Decizia U.N.B.R. nr. 268/2007 instituie un termen de decădere tocmai pentru a se clarifica toate situațiile de incertitudine juridică. Astfel, persoanele care aveau examenul promovat li se indică să facă toate demersurile necesare înscrierii în barou, dându-se eficiență, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a solicita înscrierea, deciziilor de primire în profesie.

În mod eronat prima instanță a reținut că Regulamentul, prin art. 24, a cărui nelegalitate se invocă, consacră un nou caz de încetare a calității de avocat. Cazurile de încetare a calității de avocat sunt enumerate limitativ de Legea nr. 51/1995, acestea fiind: prin renunțare scrisă, prin deces, dacă împotriva avocatului s-a luat măsura excluderii din profesie ca sancțiune disciplinară și dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat. Or, nu se poate susține că reclamanta a fost avocat, ca să îi poată înceta această calitate, atât timp cât, nici măcar pentru o zi, această nu a înțeles să urmeze cele impuse prin decizia de admiterea în profesie.

Se invocă propria culpă în interpretarea legală a Deciziei nr. 8823/2002, act care prevedea la art. 2, următoarele condiții: „ Baroul București va dispune înscrierea în barou a doamnei P.M.L. după verificare și aplicarea dispozițiilor art. 13,14,15, 17, 18 și 19 din Lege.” Însă din 2002, reclamanta știa că promovarea examenului de admitere în avocatură i-a creat doar vocația de a fi avocat și că urma să facă pași subsecvenți pentru a fi înscrisă pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare. Acești pași nu i-a făcut, optând prin propria voință, pentru cariera de magistrat, încă din anul 2003. În toată perioada 2003-2013, reclamanta nu a fost judecător incompatibil, pentru simplu motiv că nu a fost avocat.

Dacă forul decizional al magistraților ar fi constatat că vocația reclamantei de a fi judecător nu se poate concretiza, întrucât este împiedicată de o stare de incompatibilitate - avocat nesuspendat din exercițiul acestei profesii nu i-ar fi validat acesteia dosarul sau, în vederea validării calității sale de judecător, i s-ar fi cerut mai întâi să se suspende de pe Tabloul avocaților, pentru a fi numită în funcție. Fără îndoială că dosarul reclamantei, fost judecător, a fost analizat inclusiv din perspectiva incompatibilității prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor și s-a constatat că aceasta nu se află într-un caz de incompatibilitate, deci nu era, printre altele, avocat.

Printr-un raționament de reducțio ad absurdum, situația reclamantei ar echivala, pe tărâmul raporturilor contractuale de muncă, cu următoarea ipoteză: un jurist a participat la un examen de angajare în funcția de consilier al unui minister, a promovat acest examen, dar nu s-a prezentat pentru încheierea contractului de muncă cu angajatorul, deși i s-a pus în vedere acest lucru și i s-a dat un termen de 2 ani, pentru ieșirea din pasivitate, termenul nu a fost valorificat, dar peste 10 ani, juristul revine să-și revendice drepturi salariale și să ceară recunoașterea vechimii sale în muncă, cu încadrarea pe o treaptă ierarhică și salarială superioară (făcând trimitere la drepturile salariale câștigate în decursul acestor 10 ani, dar la alt loc de muncă) tocmai la ipoteticul angajator- ministerul - unde, în urmă cu ani de zile promovase un examen de angajare.

Fără îndoială că reclamanta a realizat imposibilitatea rezolvării favorabile unui astfel de demers, în situația ei proprie, astfel că invocă nelegalitatea termenului de decădere instituit prin art. 24 din Regulamentul adoptat prin Decizia U.N.B.R. nr. 268/2007. În concluzie, pentru toate aceste motive, recurenta a solicitat, în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr. 1259 din 08 aprilie 2013 a Curții de Apel București și reținerea cauzei spre rejudecare. 4. Apărările formulate de intimata P.M.L. Intimata a solicitat prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat, invocând în special următoarele: Argumentul potrivit căruia intimata nu a dovedit niciodată calitatea de avocat este nefondat.

Din interpretarea logico-sistematică a normelor de drept incidente rezultă faptul că dobândirea calității de avocat și dobândirea dreptului de a exercita profesia de avocat sunt evenimente care au loc la momente diferite. Examenul de primire în profesia de avocat, odată promovat,naște în patrimoniul persoanei respective dreptul personal nepatrimonial de a deține calitatea de avocat, potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, respectiv art. 14 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. Decizia de admitere în profesie produce propriile efecte juridice, distincte de cele produse de înscrierea în tabloul avocaților. În cazul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Lege, și anume atunci când situația care determină incompatibilitatea este preexistentă sau survine concomitent cu emiterea deciziei de primire în profesie, efectele acesteia din urmă se produc doar sub condiția rezolvării stării de incompatibilitate.

Per a contrario, în situația în care starea de incompatibilitate survine ulterior deciziei de admitere în profesie, efectele acesteia se produc fără a fi condiționate de rezolvarea stării de incompatibilitate. Într-o asemenea situație nu poate interveni sancțiunea caducității, stipulată de art. 32 alin. (2) din Statut. La data la care a fost primită în profesie nu exista nicio limitare în timp pentru formularea cererii de înscriere în tabloul avocaților și pentru îndeplinirea condițiilor legale pentru înscriere în acest tablou. În dispozițiile legale care au forță juridică superioară deciziei U.N.B.R. nu există niciun caz în care neformularea într-o perioadă de doi ani de la data deciziei de primire în profesie a unei cereri privind înscrierea în barou conduce la lipsirea de efecte juridice a respectivei decizii de admitere în profesie.

Interpretarea formulată de instanța de fond este corectă. Dispozițiile art. 24 alin. (1) din Regulamentul adoptat prin Decizia U.N.B.R. nr. 268/2007 care, potrivit interpretării U.N.B.R., operează în situația tuturor deciziilor de admitere în profesie, indiferent de situația juridică a persoanelor care au beneficiat de efectele acestora, sunt nelegale, deoarece completează dispozițiile art. 26 din Legea nr. 51/1995, republicată, invocând o nouă modalitate de încetare a calității de avocat. Este nelegală susținerea din cadrul motivelor de recurs, neinvocată în apărările formulate în fața instanței, potrivit căreia, dacă intimata ar fi avut calitatea de avocat ar fi fost un judecător incompatibil.

Această susținere vine în contradicție cu instituția suspendării calității de avocat pe perioada incompatibilității, prevăzută de art. 28 din Legea nr. 51/1995, republicată. Din analiza textelor legale ce reglementează incompatibilitatea în Legea nr. 303/2004, invocată de recurentă, nu rezultă obligativitatea încetării calității de avocat pentru evitarea unei stări de incompatibilitate cu funcția de magistrat. Pentru toate aceste considerente, intimata a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe, ca fiind legală și temeinică. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele ce urmează. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Litigiul dedus judecății vizează exercitarea controlului de legalitate în privința art. 24 din Regulamentul - cadru privind organizarea examenului de primire în profesia de avocat și a examenului de obținere a titlului profesional de avocat definitiv, adoptat prin Decizia U.N.B.R. nr. 268/22 septembrie 2007, potrivit căruia: ”(1) Neînscrierea în Barou, în termen de cel mult 2 ani de la data afișării rezultatelor examenului, a candidatului declarat admis atrage decăderea acestuia din dreptul de a solicita înscrierea în Barou; (2) Pentru candidații declarați admiși în urma examenului organizat în baza regulamentelor anterioare prezentului regulament, termenul de decădere prevăzut la alin. (1) va fi calculat de la data intrării în vigoare a prezentului regulament”.

Calea procedurală pentru care reclamanta a optat este acțiunea directă, întemeiată pe dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, și nu excepția de nelegalitate, în condițiile art. 4 din același act normativ, în cadrul Dosarului nr. 1952/3/2013 aflat pe rolul Tribunalului București. Interesul reclamantei în promovarea acțiunii în anulare parțială a Regulamentului a fost justificat prin faptul că cererea de înscriere în Tabloul avocaților definitivi a fost respinsă în temeiul art. 24 alin. (2) din Regulamentul adoptat prin Decizia U.N.B.R.

nr. 268 din 22 septembrie 2007. Deși Decizia nr. 268 din septembrie 2007 a fost abrogată prin Hotărârea nr. 04/2011 a Consiliului U.N.B.R., reclamanta a susținut că anularea parțială a Regulamentului este justificată în continuare, întrucât abrogarea produce efecte de la data intrării în vigoare a Hotărârii nr. 04/2011, iar nulitatea produce efecte retroactive, respectiv de la data adoptării Deciziei nr. 268 din 22 septembrie 2007 și până la data intrării în vigoare a Hotărârii nr. 04/2011, perioadă în care actul a cărui anulare se solicită a produs efecte juridice fiind afectate astfel drepturile celor vizați.

Prima instanță, în cadrul analizei excepției lipsei de obiect invocată de pârâta U.N.B.R., a abordat și condiția interesului reclamantei în promovarea acțiunii în anulare constatând că ”față de obiectul acțiunii există inclusiv interesul direct și practic al reclamantei de a solicita desființarea (prin anulare) a acestui act administrativ cu caracter normativ în mod retroactiv, încă de la data emiterii acestuia, iar nu numai de la data abrogării sale”. Se observă că, atât reclamanta, cât și prima instanță, pornind de la premisa că actul administrativ atacat este unul cu caracter normativ, s-au limitat în analiza condiției interesului reclamantei în sesizarea instanței de contencios administrativ din perspectiva existenței unei vătămări a unui drept ori a unui interes legitim, fără a verifica aplicabilitatea dispozițiilor art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Potrivit acestor dispoziții legale, hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Analizarea incidenței în cauză a prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004 se impunea a fi efectuată de prima instanță care avea obligația de a proceda la un examen preliminar care să vizeze determinarea cu exactitate a naturii juridice a actului administrativ contestat, în funcție de conținutul și întinderea efectelor acestuia, în scopul încadrării lui în categoria actelor administrative cu caracter normativ ori a celor cu caracter individual.

Acest demers se impunea a fi realizat cu prioritate, în considerarea caracterului de ordine publică al litigiilor de contencios administrativ care au ca obiect acte administrative are caracter normativ, dar și a faptului că se circumscrie condițiilor de admisibilitate a sesizării instanței de contencios administrativ. Necesitatea acestei abordări derivă din efectele juridice ale hotărârii de anulare a actului administrativ care diferă în funcție de natura actului administrativ contestat. Astfel, anularea actului administrativ unilateral cu caracter individual produce efecte juridice și pentru trecut, ceea ce reprezintă o recunoaștere a conduitei ilicite a administrației - sursă a obligației de reparare a prejudiciului cauzat.

În schimb, anularea unui act administrativ unilateral cu caracter normativ, în considerarea dispozițiilor art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, produce efecte erga omnes și numai pentru viitor, similar abrogării ori ajungerii la termen. Aceasta reprezintă o importantă derogare de la adagiul quod nullum est nullum producit effectum, potrivit căruia consecințele nulității sunt totale, întrucât efectele actului se șterg inclusiv pentru trecut. Problema adusă în discuție prezintă relevanță sub aspectul dimensiunii procedurale a noțiunii de interes, înțeleasă ca fiind folosul practic urmărit de reclamantă prin promovarea acțiunii în anulare parțială a actului administrativ, în condițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

O astfel de abordare nu este de natură să lipsească partea de un remediu procedural eficient, menit să-i asigure repararea prejudiciului suferit prin aplicarea actului administrativ înainte de ieșirea lui din vigoare, întrucât cadrul normativ reprezentat de Legea nr. 554/2004 oferă posibilitatea invocării excepției de nelegalitate în cadrul litigiului de fond ce are ca obiect recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei, cu consecința constatării nelegalității actului, care devine astfel inopozabil părții împotriva căreia a fost invocat.

În egală măsură, calificarea juridică a actului administrativ unilateral contestat în cauză are consecințe în privința termenului de promovare a acțiunii în justiție, prin raportare atât la normele de drept intern reprezentate de art. 11 din Legea nr. 554/2004, cât și la principiul securității raporturilor juridice, garanție esențială a statului de drept, în general, și a dreptului la un proces echitabil, în special, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Sub aspect procedural, posibilitatea instanței de a pune în dezbaterea părților împrejurările anterior redate, cu respectarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare, este asigurată de dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc.

civ. potrivit cărora: „(4) Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare”. În privința hotărârii pe care Înalta Curte este chemată să o pronunțe, având în vedere că împrejurări de drept esențiale dezlegării pricinii nu au fost lămurite de prima instanță, casarea cu trimitere se impune, asigurându-se astfel respectarea tuturor garanțiilor procedurale privind judecata în primă instanță, precum și dublul grad de jurisdicție prevăzut de lege în materia contenciosului administrativ.

2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, art. 313 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâta U.N.B.R., casarea sentinței civile nr. 1259/8 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta U.N.B.R. împotriva sentinței civile nr. 1259 din 8 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza la aceeași instanță, spre rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2014.