ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3449/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 212 din 18 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de D.I. împotriva sentinței nr. 193 din 13 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă acțiunea formulată de susnumitul, în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul București, având ca obiect anularea deciziei nr. 434/2008 emisă de Consiliul U.N.B.R. dată în soluționarea contestației formulate împotriva hotărârii nr. 523/2008 a Consiliului Baroului București, prin care i-a fost respinsă cererea de primire în profesia de avocat cu scutire de examen.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 poate fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător, procuror, notar public, consilier juridic și jurisconsult timp de cel puțin 10 ani și dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat. Din probatoriul administrat în cauză, respectiv copia carnetului de muncă al recurentului-reclamant (fila 11-13 dosar Tribunalul București), rezultă că acesta nu a făcut dovada vechimii minime necesare prevăzută de dispozițiile legale mai sus menționate.

Perioada cuprinsă între anii 1973-1986 în care acesta a fost cadrul M.I. nu poate fi luată în calcul pentru stabilirea vechimii necesare prevăzută de dispozițiile legale mai sus menționate, întrucât nu a îndeplinit niciuna din funcțiile expres și limitativ menționate de textul legal. Textul de lege menționat nu poate fi interpretat decât în mod restrictiv, întrucât acesta nu se referă și la alte funcții echivalente celei de consilier juridic. Din această perspectivă, hotărârea judecătorească nr. 2650/1988, ca și adeverința nr. 344289 din 1 august 1988, invocate de recurent, sunt lipsite de relevantă în soluționarea cauzei, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de f ond. Împotriva deciziei nr. 212 din 18 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a formulat contestație în anulare recurentul D.I., invocând prevederile art. 318 teza finală C. proc.

civ. și susținând că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din același cod; în acest sens, contestatorul arată că, deși acest motiv a fost prezentat distinct în cererea de recurs, el a fost analizat împreună cu celălalt motiv, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. De asemenea, susține contestatorul, instanța de recurs i-a încălcat dreptul la apărare, respingându-i cererea de probe cu înscrisuri noi, formulată în ședința din 18 ianuarie 2011. Examinând decizia atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de contestator, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea constată că este nefondată contestația în anulare, după cum se va arăta în continuare.

Conform prevederilor art. 318 teza a doua C. proc. civ., invocate de contestator în cererea formulată, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când (...) instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". Aceste dispoziții legale au în vedere, așadar, omisiunea instanței de a examina motivele de recurs, unul sau mai multe dintre acestea, indicate expres de recurent în cererea formulată, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate în susținerea respectivelor motive de recurs, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină, putând fi grupate de către instanță, pentru a li se răspunde printr-un considerent comun.

Este, așadar, suficient ca instanța să arate considerentele pentru care a găsit un anumit motiv de recurs neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele invocate în sprijinul acestuia. Or, în cauză, motivele invocate în cererea de recurs au fost analizate și respinse de către instanța de recurs, care, în considerentele deciziei pronunțate, expuse rezumativ mai sus, s-a referit la cele două critici formulate de recurent, ce vizau relevanța în speță a sentinței nr. 2650/1988 a Judecătoriei Giurgiu, pe de o parte, și modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor Legii nr. 51/1995, pe de altă parte. În ce privește, susținerea contestatorului, potrivit căreia instanța de recurs i-ar fi încălcat dreptul la apărare, respingându-i cererea de probe, se constată că aceasta nu este reală, în faza judecății în recurs nefiind formulată o astfel de cerere, nici prin cererea de recurs, nici ulterior, așa cum pretinde contestatorul.

Mai mult decât atât, această critică nici nu ar putea fi supusă analizei, întrucât situația invocată nu se încadrează în nici unul din motivele expres și limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ., care sunt de strictă interpretare. Pentru considerentele arătate, fiind nefondată, contestația în anulare urmează a fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge contestația în anulare formulată de D.I. împotriva deciziei nr. 212 din 18 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2011.