ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3449/2011

Asupra

contestației în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 212 din 18 ianuarie

2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de D.I. împotriva

sentinței nr. 193 din 13 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă acțiunea

formulată de susnumitul, în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a

Barourilor din România și Baroul București, având ca obiect anularea deciziei

nr. 434/2008 emisă de Consiliul U.N.B.R. dată în

soluționarea contestației formulate împotriva hotărârii nr. 523/2008 a

Consiliului Baroului București, prin care i-a fost respinsă cererea de primire

în profesia de

avocat cu scutire de examen.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta

Curte a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (2)

lit. b) din Legea nr. 51/1995 poate fi primit în profesia de avocat cu scutire

de examen, cel care până la data primirii

în

profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător, procuror, notar public,

consilier

juridic și jurisconsult timp de cel puțin 10 ani și dacă nu i-a încetat

activitatea din motive disciplinare care îl fac

nedemn pentru profesia de avocat.

Din probatoriul administrat în cauză,

respectiv copia carnetului de muncă al recurentului-reclamant (fila 11-13 dosar

Tribunalul București), rezultă că acesta nu a făcut dovada vechimii minime

necesare prevăzută de dispozițiile legale mai sus menționate.

Perioada cuprinsă

între anii 1973-1986 în care acesta a fost cadrul M.I. nu

poate fi luată în calcul pentru

stabilirea vechimii necesare prevăzută de dispozițiile legale mai sus

menționate, întrucât nu a îndeplinit niciuna din funcțiile expres și limitativ

menționate de textul legal.

Textul de lege menționat nu poate fi

interpretat decât în mod restrictiv,

întrucât

acesta nu se referă și la alte funcții echivalente celei de consilier juridic.

Din această

perspectivă, hotărârea judecătorească nr. 2650/1988, ca și

adeverința nr. 344289 din 1 august 1988,

invocate de recurent, sunt lipsite de relevantă în soluționarea cauzei, astfel

cum în mod corect a reținut și instanța de f

ond.

Împotriva

deciziei nr. 212 din 18 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, a formulat

contestație în anulare recurentul D.I., invocând prevederile art. 318 teza

finală C. proc. civ. și

susținând că

instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs prevăzut de

art.

304 pct. 8 din același cod; în acest sens, contestatorul arată că, deși acest

motiv a fost prezentat distinct în cererea de

recurs, el a fost analizat împreună cu

celălalt motiv, prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. De

asemenea, susține

contestatorul, instanța de recurs i-a încălcat dreptul la apărare,

respingându-i

cererea de probe cu înscrisuri noi, formulată în ședința din 18 ianuarie 2011.

Examinând

decizia atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

motivele invocate de contestator,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea constată că este

nefondată contestația în anulare, după cum se va arăta în continuare.

Conform prevederilor art. 318 teza a

doua C. proc. civ., invocate de contestator în cererea formulată, „hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când (...) instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Aceste dispoziții legale au în vedere,

așadar, omisiunea instanței de a examina motivele de recurs, unul sau mai multe

dintre acestea, indicate expres de recurent în cererea formulată, iar nu

argumentele de fapt și de drept invocate

în

susținerea respectivelor motive de recurs, care, oricât de larg ar fi

dezvoltate,

sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl

sprijină, putând fi grupate de către instanță, pentru a li se răspunde

printr-un considerent comun.

Este, așadar, suficient ca instanța să

arate considerentele pentru care a

găsit un

anumit motiv de recurs neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate

argumentele

invocate în sprijinul acestuia.

Or, în cauză,

motivele invocate în cererea de recurs au fost analizate și

respinse de către instanța de recurs,

care, în considerentele deciziei pronunțate, expuse rezumativ mai sus, s-a

referit la cele două critici formulate de recurent,

ce vizau relevanța în speță a sentinței nr. 2650/1988 a Judecătoriei

Giurgiu, pe de

o parte, și modul de aplicare și interpretare a

dispozițiilor Legii nr. 51/1995, pe de altă parte.

În ce privește,

susținerea contestatorului, potrivit căreia instanța de recurs i-ar fi încălcat

dreptul la apărare, respingându-i cererea de probe, se constată că

aceasta nu este reală, în faza

judecății în recurs nefiind formulată o astfel de

cerere, nici prin cererea de recurs, nici ulterior, așa cum pretinde

contestatorul.

Mai mult decât atât, această critică

nici nu ar putea fi supusă analizei, întrucât situația invocată nu se

încadrează în nici unul din motivele expres și limitativ prevăzute de art. 317-318

C. proc. civ., care sunt de strictă interpretare.

Pentru considerentele arătate, fiind

nefondată, contestația în anulare urmează a fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

contestația în anulare formulată de D.I. împotriva deciziei

nr. 212 din 18 ianuarie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 iunie 2011.