ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 185/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 185/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamanții

G.S., A.M.

și M. (S.) M.L. au chemat în judecată pe pârâtul M.E.C.T.S., solicitând

obligarea acestuia la recunoașterea diplomelor de licență emise de

Universitatea S.H. pe numele reclamanților, precum și obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin

întâmpinarea formulată pârâtul M.E.C.T.S. a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, arătând că în exercitarea atribuțiilor sale emite ordine și

instrucțiuni, în condițiile legii, iar cererea formulată de reclamanți nu se

înscrie în atribuțiile sale raportat la H.G. nr. 536/2011 și la Legea nr. 1/2011. S-a precizat că nu există obligația M.E.C.T.S. de a recunoaște diplomele

reclamanților.

Prin

sentința civilă nr. 6817 din 29noiembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârât, ca neîntemeiată și a respins acțiunea

promovată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că excepția lipsei

calității procesuale pasive este neîntemeiată și a respins-o cu motivarea că

prin pretenția concretă formulată de reclamanți se justifică calitatea

procesuală pasivă a pârâtului, iar împrejurarea că între atribuțiile și

competențele M.E.C.T.S. reglementate de H.G. nr. 536/2011 și de Legea nr. 1/2011

nu este reglementată și aceea de a recunoaște diplome de licență constituie o

problemă ce ține de fondul cauzei. Cu alte cuvinte s-a reținut că pârâtul are

calitate procesuală pasivă în raport de pretențiile concrete indiferent de

împrejurarea dacă acestea se circumscriu sau nu unui cadru legal, dacă au

fundament sau nu, indiferent de legislația în vigoare incidentă, aspect ce ține

de temeinicia ori de netemeinicia unei cereri.

Pe

fond, Curtea de Apel a constatat că acțiunea formulată împotriva pârâtului M.E.C.T.S.

nu are niciun temei legal, nici reclamanții neindicând de altfel o bază legală,

o dispoziție care să legitimeze pretenția lor de obligare a pârâtului la recunoașterea

diplomelor de licență și a suplimentelor la acestea eliberate de Universitatea

S.H. s-a apreciat că nu se poate vorbi așadar de nerespectarea de către acest

pârât a unei prevederi legale, a unei obligații instituite prin lege în sarcina

sa și nici de nerespectarea atribuțiilor ce-i incumbă conform Legilor nr. 84/1995

și nr. 1/2011 și H.G. nr. 536/2011.

În

raport de apărările formulate prin întâmpinare, de dispozițiile H.G. nr. 916/2005,

nr. 676/2007, nr. 635/2008, nr. 749/2009 și chiar nr. 966/2011, Curtea de Apel

a se constatat că Universitatea S.H. nu era acreditată pentru specializările

urmate de reclamanți - matematică și informatică, respectiv geografie, forma de

învățământ I.D., nici la data la care reclamanții au început cursurile la aceste

facultăți și nici în prezent.

Față

de acestea, s-a mai constatat că există o anumită procedură privind

acreditarea/autorizarea provizorie a specializărilor instituțiilor de

învățământ.

Împotriva

hotărârii instanței de fond, reclamanții G.S., A.M. și M. (Ș.) M.L. au declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului se arată că hotărârea este netemeinică prin contradicția

ei cu faptele stabilite de instanță în sensul că potrivit cererii de chemare în

judecată și a probatoriului administrat, sunt îndreptățiți la recunoașterea

diplomei de licență și a suplimentului de diplomă dat fiind faptul că au

absolvit cursurile organizate de facultățile Universității S.H., au susținut și

promovat examenele de licență în sesiunea iulie 2009 astfel cum rezultă din

adeverințele eliberate de intimata Universitatea S.H.

Recurenții

își întemeiază recursul pe dispozițiile a art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. susținând că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori

a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Recurenta

consideră că în mod eronat, instanța investită să judece această acțiune a

respins-o ca neîntemeiată și nu a dat curs aplicării principiului

disponibilității, principiu a cărui aplicare este obligatorie, pentru

egalitatea și corectitudinea procesului civil.

Instanța

trebuia să rețină faptul că există o anumită procedură privind

acreditarea/autorizarea specializărilor instituțiilor de învățământ, însă

eventualele abateri ale universității pârâte în derularea procesului de învățământ

la specializările/programele de studii organizate în formele de învățământ

neacreditate/neautorizate nu pot fi imputate reclamanților aflați în eroare

comună cu privire la legalitatea formei de învățământ absolvite, iar acestora

nu li se poate crea sau menține un statut juridic incert.

Trebuie

reținut faptul că Universitatea S.H. a creat această aparență în drept și

aparența de legalitate a organizării, desfășurării acestor forme de învățământ.

Având

în vedere faptul că putem cataloga pârâta Universitatea S.H. ca și "profesionist"

(desfășoară o activitate cu caracter specific, repetată și în mod organizat) în

aceste raporturi, și având în vedere toate împrejurările descrise, putem trage

concluzia că pârâta avea obligația de a pune la dispoziția beneficiarilor

serviciilor prestate toată diligentța, toată priceperea profesională, în

limitele cadrului legislative adecvat.

Atât

M.E.C.T.S., cât și Universitatea S.H., trebuia să respecte principiile de

drept, dreptul la instruire conform art. 2 Protocol 1 la C.E.D.O., precum și

dreptul la educație potrivit Constituției Romanici.

Nu

i se poate imputa beneficiarului serviciului să verifice legalitatea acestora,

asigurarea legalității fiind în sarcina prestatorului.

Recunoașterea,

prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către Ministrul Educației,

a posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de învățământ

la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze

cursuri la zi, conferă reclamanților dreptul de a cere să li se elibereze

Diploma de licență, însoțită de Suplimentul la diplomă.

Acest

drept nu poate fi afectat și cu atât mai puțin suprimat, în fapt sau în drept,

de divergentele ce au apărut, în decursul timpului, între universitate și

Ministerul Educației, pe seama valabilității inițierii și desfășurării formei

de învățământ la distanță, atâta timp cât Ministerul Educației sau A.R.A.C.I.S,

nu au demarat și nu au finalizat vreo procedură administrativă care să conducă

la concluzia că menționata instituție de învățământ superior a acționat în

afara cadrului legal, în condițiile în care, în principiu, Ministerului

Educației i se recunoștea, prin art. 6 din Legea nr. 443/2002, dreptul de a

„propune încetarea activității de învățământ și desființarea prin lege a

universității".

În

acest context, atâta timp cât, nici la încheierea perioadei de monitorizare și

nici ulterior acestui moment, Ministerul Educației, în exercitarea atribuției

sale de control și monitorizare a aplicării prevederilor legale cu privire la

organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de învățământ de stat și

particulare, nu a reclamat nereguli în procesul de organizare a admiterii, al

funcționarii domeniilor de studiu pentru care s-a obținut acreditarea sau

autorizația de funcționare provizorie, precum și în cel al susținerii

examenului de licență, organul de specialitate al administrației publice

centrale, cu rol de organizator și conducător al sistemului național de

educație, este obligat să recunoască valabilitatea examenului susținut de

reclamanți și să ia masurile administrative corespunzătoare care să permită

satisfacerea dreptului acestora de a li se elibera diploma de licență în

condițiile prevăzute de Regulamentul privind regimul actelor de studii în

sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284 din 28

septembrie 2007.

Examinând

cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și

cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru

a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

Deși

s-au adresat instanței de contencios administrativ, reclamanții nu au invocat

ca temei de drept vreo dispoziție din Legea nr. 554/2004.

Potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Orice persoană care

se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”.

Din

interpretarea acestui text rezultă că pentru a se putea adresa instanței de

contencios administrativ, persoana trebuie să dovedească:

-

Vătămarea sa într-un drept al său sau într-un interes legitim;

-

Această vătămare să fie produsă de o autoritate publică fie printr-un act

administrativ;

-

Fie prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Actul

administrativ, în sensul legii contenciosului administrativ poate fi un act

administrativ, pur și simplu sau un act administrativ asimilat.

Conform

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, „actul administrativ

reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o

autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării

executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică

sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul

prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca

obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea

lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile

publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte

administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”, iar

conform art. 2 alin. (2) din același act normativ: „Se

asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a

rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după

caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.”

Reclamanții,

în acțiunea adresată instanței de fond, nu au indicat nici ce vătămări le-au

fost aduse de autoritatea publică pârâtă și nici care este actul administrativ,

în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau actul

administrativ asimilat prin care li s-ar fi produs vătămarea.

De

asemenea, în cauză nu a fost indicat actul prin care această autoritate publică

ar fi afirmat nevalabilitatea diplomei, diplomă care, conform Ordinului M.E.C.T.

nr. 2284/2007, este eliberată de instituțiile de învățământ, ministerul având

obligația de a pune la dispoziție formularele tipizate printr-o unitate de

specialitate.

Chiar

dacă ar exista o culpă a ministerului în ceea ce privește modul de emitere a

diplomelor formular, Înalta Curte constată că reclamanții nu au făcut dovada că

ar exista un act administrativ sau un act administrativ asimilat prin care

această autoritate nu ar recunoaște valabilitatea diplomei emise pe numele acestora.

Având

în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora:

„Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau

într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de

răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în

termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de

contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în

parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune

morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și

cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin

nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei

cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni

administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau

interesului legitim”, Înalta Curte constată că cererea reclamanților, în

mod corect a fost respinsă de instanța de fond.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot

fi primite, iar instanța de fond în mod corect a respins acțiunea reclamanților

ca fiind neîntemeiată.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții G.S., A.M. și M. (Ș.) M.L. împotriva sentinței civile nr.

6817 din 29 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2014.