ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 185/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții G.S., A.M. și M. (S.) M.L. au chemat în judecată pe pârâtul M.E.C.T.S., solicitând obligarea acestuia la recunoașterea diplomelor de licență emise de Universitatea S.H. pe numele reclamanților, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinarea formulată pârâtul M.E.C.T.S. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că în exercitarea atribuțiilor sale emite ordine și instrucțiuni, în condițiile legii, iar cererea formulată de reclamanți nu se înscrie în atribuțiile sale raportat la H.G. nr. 536/2011 și la Legea nr. 1/2011. S-a precizat că nu există obligația M.E.C.T.S.

de a recunoaște diplomele reclamanților. Prin sentința civilă nr. 6817 din 29noiembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât, ca neîntemeiată și a respins acțiunea promovată de reclamanți, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive este neîntemeiată și a respins-o cu motivarea că prin pretenția concretă formulată de reclamanți se justifică calitatea procesuală pasivă a pârâtului, iar împrejurarea că între atribuțiile și competențele M.E.C.T.S. reglementate de H.G. nr. 536/2011 și de Legea nr. 1/2011 nu este reglementată și aceea de a recunoaște diplome de licență constituie o problemă ce ține de fondul cauzei.

Cu alte cuvinte s-a reținut că pârâtul are calitate procesuală pasivă în raport de pretențiile concrete indiferent de împrejurarea dacă acestea se circumscriu sau nu unui cadru legal, dacă au fundament sau nu, indiferent de legislația în vigoare incidentă, aspect ce ține de temeinicia ori de netemeinicia unei cereri. Pe fond, Curtea de Apel a constatat că acțiunea formulată împotriva pârâtului M.E.C.T.S. nu are niciun temei legal, nici reclamanții neindicând de altfel o bază legală, o dispoziție care să legitimeze pretenția lor de obligare a pârâtului la recunoașterea diplomelor de licență și a suplimentelor la acestea eliberate de Universitatea S.H. s-a apreciat că nu se poate vorbi așadar de nerespectarea de către acest pârât a unei prevederi legale, a unei obligații instituite prin lege în sarcina sa și nici de nerespectarea atribuțiilor ce-i incumbă conform Legilor nr. 84/1995 și nr. 1/2011 și H.G.

nr. 536/2011. În raport de apărările formulate prin întâmpinare, de dispozițiile H.G. nr. 916/2005, nr. 676/2007, nr. 635/2008, nr. 749/2009 și chiar nr. 966/2011, Curtea de Apel a se constatat că Universitatea S.H. nu era acreditată pentru specializările urmate de reclamanți - matematică și informatică, respectiv geografie, forma de învățământ I.D., nici la data la care reclamanții au început cursurile la aceste facultăți și nici în prezent. Față de acestea, s-a mai constatat că există o anumită procedură privind acreditarea/autorizarea provizorie a specializărilor instituțiilor de învățământ. Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanții G.S., A.M. și M. (Ș.) M.L. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că hotărârea este netemeinică prin contradicția ei cu faptele stabilite de instanță în sensul că potrivit cererii de chemare în judecată și a probatoriului administrat, sunt îndreptățiți la recunoașterea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă dat fiind faptul că au absolvit cursurile organizate de facultățile Universității S.H., au susținut și promovat examenele de licență în sesiunea iulie 2009 astfel cum rezultă din adeverințele eliberate de intimata Universitatea S.H. Recurenții își întemeiază recursul pe dispozițiile a art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. susținând că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Recurenta consideră că în mod eronat, instanța investită să judece această acțiune a respins-o ca neîntemeiată și nu a dat curs aplicării principiului disponibilității, principiu a cărui aplicare este obligatorie, pentru egalitatea și corectitudinea procesului civil. Instanța trebuia să rețină faptul că există o anumită procedură privind acreditarea/autorizarea specializărilor instituțiilor de învățământ, însă eventualele abateri ale universității pârâte în derularea procesului de învățământ la specializările/programele de studii organizate în formele de învățământ neacreditate/neautorizate nu pot fi imputate reclamanților aflați în eroare comună cu privire la legalitatea formei de învățământ absolvite, iar acestora nu li se poate crea sau menține un statut juridic incert.

Trebuie reținut faptul că Universitatea S.H. a creat această aparență în drept și aparența de legalitate a organizării, desfășurării acestor forme de învățământ. Având în vedere faptul că putem cataloga pârâta Universitatea S.H. ca și "profesionist" (desfășoară o activitate cu caracter specific, repetată și în mod organizat) în aceste raporturi, și având în vedere toate împrejurările descrise, putem trage concluzia că pârâta avea obligația de a pune la dispoziția beneficiarilor serviciilor prestate toată diligentța, toată priceperea profesională, în limitele cadrului legislative adecvat. Atât M.E.C.T.S., cât și Universitatea S.H., trebuia să respecte principiile de drept, dreptul la instruire conform art. 2 Protocol 1 la C.E.D.O., precum și dreptul la educație potrivit Constituției Romanici.

Nu i se poate imputa beneficiarului serviciului să verifice legalitatea acestora, asigurarea legalității fiind în sarcina prestatorului. Recunoașterea, prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către Ministrul Educației, a posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de învățământ la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri la zi, conferă reclamanților dreptul de a cere să li se elibereze Diploma de licență, însoțită de Suplimentul la diplomă.

Acest drept nu poate fi afectat și cu atât mai puțin suprimat, în fapt sau în drept, de divergentele ce au apărut, în decursul timpului, între universitate și Ministerul Educației, pe seama valabilității inițierii și desfășurării formei de învățământ la distanță, atâta timp cât Ministerul Educației sau A.R.A.C.I.S, nu au demarat și nu au finalizat vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că menționata instituție de învățământ superior a acționat în afara cadrului legal, în condițiile în care, în principiu, Ministerului Educației i se recunoștea, prin art. 6 din Legea nr. 443/2002, dreptul de a „propune încetarea activității de învățământ și desființarea prin lege a universității". În acest context, atâta timp cât, nici la încheierea perioadei de monitorizare și nici ulterior acestui moment, Ministerul Educației, în exercitarea atribuției sale de control și monitorizare a aplicării prevederilor legale cu privire la organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de învățământ de stat și particulare, nu a reclamat nereguli în procesul de organizare a admiterii, al funcționarii domeniilor de studiu pentru care s-a obținut acreditarea sau autorizația de funcționare provizorie, precum și în cel al susținerii examenului de licență, organul de specialitate al administrației publice centrale,

cu rol de organizator și conducător al sistemului național de educație, este obligat să recunoască valabilitatea examenului susținut de reclamanți și să ia masurile administrative corespunzătoare care să permită satisfacerea dreptului acestora de a li se elibera diploma de licență în condițiile prevăzute de Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284 din 28 septembrie 2007. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Deși s-au adresat instanței de contencios administrativ, reclamanții nu au invocat ca temei de drept vreo dispoziție din Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”.

Din interpretarea acestui text rezultă că pentru a se putea adresa instanței de contencios administrativ, persoana trebuie să dovedească: - Vătămarea sa într-un drept al său sau într-un interes legitim; - Această vătămare să fie produsă de o autoritate publică fie printr-un act administrativ; - Fie prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri. Actul administrativ, în sensul legii contenciosului administrativ poate fi un act administrativ, pur și simplu sau un act administrativ asimilat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, „actul administrativ reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”, iar conform art. 2 alin. (2) din același act normativ: „Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.” Reclamanții, în acțiunea adresată instanței de fond, nu au indicat nici ce vătămări le-au fost aduse de autoritatea publică pârâtă și nici care este actul administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau actul administrativ asimilat prin care li s-ar fi produs vătămarea.

De asemenea, în cauză nu a fost indicat actul prin care această autoritate publică ar fi afirmat nevalabilitatea diplomei, diplomă care, conform Ordinului M.E.C.T. nr. 2284/2007, este eliberată de instituțiile de învățământ, ministerul având obligația de a pune la dispoziție formularele tipizate printr-o unitate de specialitate. Chiar dacă ar exista o culpă a ministerului în ceea ce privește modul de emitere a diplomelor formular, Înalta Curte constată că reclamanții nu au făcut dovada că ar exista un act administrativ sau un act administrativ asimilat prin care această autoritate nu ar recunoaște valabilitatea diplomei emise pe numele acestora.

Având în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”, Înalta Curte constată că cererea reclamanților, în mod corect a fost respinsă de instanța de fond. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond în mod corect a respins acțiunea reclamanților ca fiind neîntemeiată. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții G.S., A.M. și M. (Ș.) M.L. împotriva sentinței civile nr. 6817 din 29 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2014.