ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 604/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 604/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 3334 din 20 martie 2009, Judecătoria sectorului 3 București,

a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Prin sentința civilă nr. 1230 din 26 octombrie

2009, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibiiității acțiunii și a respins,

pe acest temei, acțiunea reclamantei și a intervenientului.

Conform dispozițiilor art. 6 alin. (1)

și alin. (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație.

Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (1),

se restituie în baza prevederilor acestei legi. Odată cu intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, pentru toate imobilele ce se circumscriu domeniului său de aplicare,

cum este și situația imobilului în litigiu, persoanele îndreptățite pot obține restituirea

în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile

reglementate de acest act normativ, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita

în justiție repararea prejudiciului cauzat.

Întrucât Legea nr. 10/2001 are caracterul

unei legi speciale de reparație, în accepțiunea art. 6 alin. (1) și alin. (2) din

Legea nr. 213/1998, pe deplin aplicabilă în cauză, incidența dreptului comun este

exclusă, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice și juridice

pârâte fiind inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 352 A din 3 iunie

2010, Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a

desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare. S-a reținut că acțiunea în

revendicare are ca principale principii, imprescriptibilitatea, inadmisibilitatea

și insesizabilitatea și că nu poate fi făcută distincție în materia proprietății

între dreptul comun și legea specială.

Prin decizia civilă nr. 3497 din 14 aprilie

2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală

,

a admis recursul, a casat

decizia și a trimis cauza spre rejudecare, retinându-se, în esență, motivarea sumară

și confuză a acestei hotărâri.

Prin decizia civilă nr. 811 din 17 noiembrie

2011, Curtea de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze familie,

a admis apelul, a desființat sentința și

a trimis cauza spre rejudecare.

S-a constatat că instanța a fost sesizată

în anul 2008, de către reclamanta și intervenient, ce se pretind persoane îndreptățite

la restituire, cu o acțiune precizată, cuprinzând două capete de cerere, unul de

constatare a ne valabilității titlului statului care prin pârâtul Ministerul Economiei,

Comerțului și Mediului de Afaceri a transmis bunul pârâtei

SC S. SA, societate comercială ulterior

privatizată, și unul în revendicare de drept comun a bunului, de la pârâtă.

Curtea a apreciat că acțiunea este admisibilă,

pentru următoarele considerente: Textul Convenției Europene a Drepturilor Omului,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența

dezvoltată de C.E.D.O., acestea formând împreună un „bloc de convenționalitate”,

obligatoriu pentru instanțele judecătorești în temeiul dispozițiilor constituționale

ale art. 11 și art. 20 din Constituția României, respectiv art. 46 din Convenție.

Curtea a considerat totodată că neaplicarea

acestei jurisprudențe în cauza dedusă judecății ar determina premisa încălcării

articolelor convenționale incidente.

În

virtutea principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea

art. 1, art. 13 și art. 35 din Convenție, și care atribuie judecătorului intern

rolul de „judecător de drept comun al Convenției” sau de „prim judecător al Convenției”,

chemat să aplice dispozițiile convenționale și jurisprudența Curții, dezvoltată

cel puțin în cauzele împotriva României, instanța de apel este obligată sa țină

seama de acestea și să realizeze aplicarea lor directă în speța dedusă judecății.

Prin hotărârea din 13 ianuarie 2009, în

cauza Faimblat vs. România, C.E.D.O. a statuat că respingerea ca inadmisibilă a

acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării, introduse după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenție care garantează dreptul

la un proces echitabil, întrucât ingerința în dreptul de acces la o instanță al

reclamanților nu este proporțională cu scopul legitim urmărit. C.E.D.O. a arătat

că respingerea acțiunii în constatare nu ar fi ridicat nicio problema dacă, în circumstanțele

concrete ale cauzei, procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale

efectivă. Accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind

în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea

persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Curtea a apreciat

că negarea accesului la instanță, pe calea dreptului comun, poate fi acceptată în

condițiile în care calea specială oferită este una efectivă.

Prin decizia civilă nr. 6628 din 31

octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis recursul pârâtei, a dispus casarea

deciziei și a trimis cauza spre rejudecare,

Pentru a deveni incidență teza a II-a

art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei, trebuie

îndeplinite cumulativ două condiții: prima instanță să fi soluționat procesul fără

a intra în judecata fondului și ca părțile să fi solicitat în

mod expres luarea măsurii de anulare a

sentinței primei instanțe și de trimitere a cauzei spre rejudecare, măsură ce poate

fi luată o singură dată. Cea de-a doua condiție este îndeplinită, însă în ceea ce

privește prima condiție, s-a constat că nu este îndeplinită.

Prima instanță, deși formal prin dispozitivul

hotărârii pronunțată a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea,

a intrat în judecata fondului, întrucât după ce a analizat admisibilitatea acțiunii

pe calea dreptului comun, față de dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001,

în raport de dispozițiile deciziei nr. 33/2001, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, într-un recurs în interesul legii, a cercetat și fondul procesului

atât în raport de dispozițiile dreptului comun, cât și de cele ale art. 1 din Primul

Protocol adiționai la Convenție, și, analizând preferabilitatea titlurilor invocate,

cu respectarea principiului securității raporturilor juridice, a concluzionat că

atâta timp cât reclamanții nu dețin un „bun” în sensul Convenției sau o hotărâre

judecătorească anterioară prin care să Ii se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul

în natură, nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție

cu privire la imobilul în litigiu.

Prin decizia civilă nr. 152 A din 30 mai

2013, Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepțiile

autorității de lucru judecat, a respins apelurile reclamantei și intervenientului,

ca nefondate.

S-a apreciat că dispozițiile Legii nr.

10/2001, care reprezintă actul normativ cu caracter special ce reglementează materia

restituirii proprietăților imobiliare preluate abuziv în perioada regimului comunist,

prin art. 2, definesc noțiunea de imobil preluat abuziv, enumerând categoriile de

imobile care se subsumează acestui concept. Legiuitorul a înglobat în categoria

imobilelor preluate abuziv și orice alte imobile preluate cu titlu valabil, potrivit

dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, precum și orice alte imobile

preluate fără titlu valabil.

Dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998 statuează că aparțin domeniului public sau privat al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul

unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la

care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Având în vedere că părțile solicită constatarea

caracterului nevalabil al titlului cu care statul deține un imobil din perspectiva

revendicării acestuia, Curtea a constatat că această chestiune ține de regimul juridic

al imobilului, pe care instanța, învestită cu o astfel de acțiune, o elucidează

în mod obligatoriu pentru a se pronunța asupra posibilității retrocedării imobilului

către foștii proprietari.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun trebuie soluționată prin raportare la prevederile legii speciale,

Legea nr. 10/2001, în conformitate cu cele statuate de decizia civilă nr. 33/2008

a instanței supreme.

Așadar, instanța sesizată cu o acțiune

în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., examinează, în prealabil,

regimul juridic al imobilului, inclusiv modalitatea de preluare a acestuia de către

stat și implicit valabilitatea titlului statului, prin raportare a dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Această soluție nu este de natură să aducă

atingere dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 din Convenție,

în condițiile în care dreptul de a avea acces la o instanță nu este încălcat și

trebuie precizat că acest drept nu este, în concepția jurisprudenței C.E.D.O., unul

absolut și, pe cale de consecință, poate comporta anumite limitări sau restricționări,

cu condiția să nu fie vorba de o atingere substanțială adusă dreptului, de natură

să-l golească de conținut.

O astfel de soluție nu poate fi considerată

că ar contraveni dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care recunosc

competența instanțelor de judecată de a tranșa asupra valabilități titlului statului.

Acest aspect formează obiect de analiză pentru instanța în cadrul soluționării capătului

de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, organul judiciar clarificând

această chestiune prin raportare la normele Legii nr. 10/2001 și la cele statuate

de instanța supremă prin decizia civilă nr. 33/2008.

În ceea ce privește fondul acțiunii în

revendicare, Curtea a avut în vedere următoarele:

Imobilul revendicat este un imobil preluat

de către stat în perioada regimului comunist, ceea ce înseamnă că examinarea acțiunii

în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001

și prin raportare la criteriile stabilite de decizia civilă nr. 33/2008.

Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată

în interesul legii, condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea

imobilului de existența unui bun în sensul Convenției, sub forma dreptului de proprietate

în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de

C.E.D.O. în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului.

Preluarea imobilului în baza Decretului

nr. 224/1951 nu este suficientă pentru ca o instanță să ajungă la concluzia restituirii

în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere

administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște

în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile

legale în vigoare și jurisprudența C.E.D.O.

Simpla adoptare a unei legislații reparatorii,

care recunoaște posibilitatea foștilor titulari de a solicita retrocedarea imobilelor

preluate abuziv, conform procedurii reglementate, nu poate avea semnificația generării,

în mod automat, a unui drept la restituire în favoarea foștilor proprietari, ci

doar a creării unui cadru legislativ și instituțional care să permită examinarea

administrativă și, dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerințelor legale

pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale și situației concrete

a imobilului. Dreptul de proprietate și, respectiv, dreptul la restituire sunt consecința

recunoașterii pe cale administrativă sau judiciară a calității de titulari ai acestui

drept a persoanelor îndreptățite și a dispunerii retrocedării imobilului, ce face

obiectul acestui drept.

Curtea a examinat cu prioritate chestiunea

admisibilității acțiunii în revendicare față de Legea nr. 10/2001, după care a examinat

mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare strictă la

criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008.

Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi

speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor

preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist. Legea nr. 10/2001

nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și subdobânditorii imobilelor

în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în urma procesului de privatizare, decât sub aspectul

constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, care reprezintă

titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Problema raportului dintre legea specială

de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității

cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare

în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată de instanța supremă prin

decizia pronunțată în interesul legii, nr. 33/2008.

Instanța supremă a reținut că nu se poate

recunoaște posibilitatea celor care nu au obținut restituirea imobilelor în cadrul

sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea revendicării de drept

comun, deoarece o astfel de concepție ignora principiul de drept care guvernează

concursul dintre legea speciala și legea generala, specialia generalibus derogant,

și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege speciala.

Având în vedere că pentru imobilele preluate

abuziv de stat în perioada 6 martie 1989-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala,

care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natura persoanelor

îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun,

s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Înalta Curte a luat în considerare faptul

că legea specială se refera atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil,

cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre

persoanele îndreptățite la masuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite

sa păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c),

art. 29].

În ce privește imobilele preluate de stat

fără titlu valabil, instanța supremă a avut în vedere și dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de moștenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Coroborând prevederile legii speciale cu

cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează

masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel

ca, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile

aflate în această situație.

S-a apreciat că numai persoanele exceptate

de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente

de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au

deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta

nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

de către chiriași sau înstrăinat în procesul de privatizare.

Așadar, de principiu, persoanele cărora

le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta

între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Înalta Curtea de Casație și Justiție a

statuat că, deși nu există un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la

retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste,

aceasta nu înseamnă ca acțiunea în revendicare este de plano exclusa, ca inadmisibilă,

față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept,

în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit ca în concursul

dintre Legea nr. 10/2001 și acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ., are prioritate legea speciala de reparație.

Instanța supremă a arătat că, neexcluzând

de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor

de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un

mijloc

eficace de remediere

a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordanțele

Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța supremă recunoaște necesitatea

de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare, în ipoteza

în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției,

o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum și a

unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din Convenție, care consacră dreptul la un

proces echitabil și care are drept componență de bază accesul concret și efectiv

la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției

reclamantului,

Înalta Curtea a explicat în decizia civilă

nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în

revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul

fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul

unui drept la restituire, potrivit celor arătate de C.E.D.O. în cauza Măria Athanasiu.

Având în vedere că apelanții au făcut demersuri

pentru restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi,

prevalându-se de legile speciale de reparație, Curtea a reținut că aceștia justifică

un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, motiv pentru care instanța de

apel a considerat că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă

de fostul proprietar, iar pentru a contura natura și conținutul acestui interes

patrimonial, Curtea a avut în vedere criteriile stabilite de instanța supremă prin

decizia pronunțată în interesul legii.

Făptul că pârâta are un titlu de proprietate

asupra imobilului în litigiu, care nu a fost anulat pe cale judiciară, nu este de

natură să conducă automat la reținerea acestui fine de neprimire a acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, acest aspect urmând a fi valorificat

în ipoteza în care fostul proprietar exhibă, de asemenea, un titlu de proprietate,

care să constituie un bun în sensul Convenției și care să confere drept la restituire,

cu luarea în considerare a criteriilor de preferabilitate stabilite de Înalta Curte

în decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, existența unui bun

în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului

juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține

altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Prima cerință referitoare la existența

unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili dacă mai prezintă

utilitate sau nu incursiunea instanței în privința celorlalte chestiuni, anterior

enumerate.

Altfel spus, legitimitatea

interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul

comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun

în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.

Această concepție promovată de instanța

supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i

se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea

de remediu procedural până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor

deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu

al Legii nr. 10/2001 și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații

echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum

a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile

pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României.

Trebuie avută în vedere și adoptarea Legii

nr. 165/2013, prin care legiuitorul, conformându-se recomandărilor trasate de instanța

de contencios european în materia drepturilor omului, a reglementat o procedură,

prin care a urmărit facilitarea accesului foștilor proprietari la obținerea unei

reparații echitabile, urmărind punerea în acord a sistemului reparatoriu al Legii

nr. 10/2001 cu exigențele de rezonabilitate impuse de C.E.D.O.

În

ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul Convenției

în patrimoniul reclamanților, Curtea a avut în vedere următoarele aspecte care se

degajă din jurisprudența C.E.D.O. în cauzele contra României:

Noțiunea de bun în sensul Convenției constituie

un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată

de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza

Biumăresu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni este

și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului

nevalabil al titlului statului cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care

poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul

considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă, așa

cum rezultă din cele statuate de C.E.D.O. în cauzele Străin și Katz. O astfel de

recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar

de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare

a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii

nr. 112/1995.

Pornind de la cele reținute de instanța

de contencios european în cauza Pădurarii, Curtea a constatat că se poate reține

existența unui interes patrimonial, care intră în sfera de protecție a prevederilor

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, în ipoteza în care imobilul este

înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat,

ia această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială, care

atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție,

se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării

unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în

perioada care a urmat după Revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor

reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere prevederile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009.

Aceste dispoziții legale au fost abrogate,

însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură

să aducă o modificare majoră în ceea ce privește calificarea drepturilor de care

se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii

de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau

expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular

al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu

subzistând în continuare. Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate

avea relevanță juridică, din perspectiva Convenției, aplicarea acestui principiu

în continuare, În condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

În ipoteza în care fostul proprietar nu

a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări

în baza Legii nr. 112/1995 și sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii

nr. 112/1995 (respectiv, neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar),

precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească

de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea

a reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță

legitimă.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice

în speța de față și având în vedere că apelanții au urmat procedura legilor speciale

de reparație, formulând notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care

nu a fost soluționată de unitatea deținătoare, Curtea a reținut că reclamanții s-ar

putea prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește imobilul revendicat

în cauză), care intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție.

Curtea a avut în vedere și faptul că intirnata-pârâtă

SC S. SA este titularul actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în

litigiu, dovedit prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor, a cărui valabilitate, deși a fost contestată pe calea unei acțiuni

în constatarea nulității absolute, nu s-a ajuns la o soluție favorabilă foștilor

proprietari, acțiunea respingându-se în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 4033/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere că notificarea nu a fost

soluționată până la acest moment de către unitatea competentă potrivit legii și

raportându-se la prevederile Legii nr. 10/2001, Curtea a constatat că imobilul în

litigiu apare ca figurând în patrimoniul unei societăți comerciale, care a trecut

prin procesul de privatizare, pentru rezolvarea cererii de retrocedare formulate

în temeiul legii speciale, entitatea competenta (ulterior verificării și constatării

îndeplinirii prealabile a cerințelor impuse de dispozițiile art. 3 și art. 4 din

Legea nr. 10/2001), având a stabili aplicabilitatea dispozițiilor art. 21, respectiv

art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu luarea în considerare, în ultimul caz, a celor

stabilite de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 830/2008.

În situația în care se ajunge la concluzia

că imobilul se impune a fi restituit în natură, decizia de restituire este de natură

să confere reclamantului și intervenientului principal calitatea de titulari ai

dreptului de proprietate confirmat pe cale administrativă și implicit calitatea

de deținători ai unui bun (sub forma dreptului de proprietate) în sensul Convenției,

îndreptățiți, de abia din acest moment să obțină retrocedarea imobilul.

Pentru a stabili natura și conținutul juridic

al interesului patrimonial de care se prevalează reclamantul și intervenientul principal,

Curtea a avut în vedere și cele statuate de C.E.D.O. în cauza pilot Măria Athanasiu

contra României, care are avantajul să expliciteze cu claritate că simpla constatare

pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului

poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de

a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea

acestora.

C.E.D.O. statuează fără dubiu că hotărârile

judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu

executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență ca interesul patrimonial

al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională, așa cum s-a arătat

în cele ce preced.

Apelanții nu sunt în posesia unei hotărâri

judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului,

însă Curtea a apreciat că cele stabilite de instanța de contencios european în această

cauză au relevanță, în sensul că se poate reține în favoarea fostului proprietar

existența unui bun în sensul Convenției (sub forma dreptului de proprietate) și

care să confere drept la restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar

are o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii revendicare, prin care instanța

să fi dispus retrocedarea imobilului.

În speța de față, apelanții au o notificare

formulată în baza Legii nr. 10/2001, nesoluționată. În ipoteza în care, în sistemul

reparatoriu reglementat de acest act normativ, reclamanții ar fi îndreptățiți (sub

rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor legale) la măsuri reparatorii prin

echivalent, care, până la adoptarea Legii nr. 165/2013, se stabileau în condițiile

titlului VII al Legii nr. 247/2005, dând eficiență tuturor principiilor care se

degajă din jurisprudența C.E.D.O. în materia restituirii proprietăților preluate

abuziv, Curtea a constatat că reclamanții ar fi avut interes patrimonial care intră

în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție,

reprezentat de un drept de creanță, constând în despăgubiri la valoarea imobilului

revendicat, acesta fiind nivelul la care legea specială înțelegea să acorde o reparație

echitabilă.

Examinând această chestiune prin prisma

dispozițiilor Legii nr. 165/2013, care, potrivit prevederilor art. 4, se aplică

cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege,

nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia

restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor

aflate pe rolul C.E.D.O. suspendate în temeiul hotărârii, pilot din 12 octombrie

2010, pronunțată în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării

în vigoare a legii, Curtea a constatat că, în situația în care nu este posibilă

restituirea în natură a imobilului, apelanții vor fi beneficiarii dispozițiilor

acestui act normativ, în sensul că vor fi beneficiarii măsurii de compensare prin

puncte, pe care Ie vor putea valorifica prin achiziționarea de imobile în cadrul

licitațiilor publice naționale care se vor organiza în aplicarea noilor dispoziții.

Curtea a reținut ca soluțiile și concepțiile

promovate sunt în deplină concordanță cu sistemul de acordare a unei reparații reglementat

de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a

Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statui a fost obligat să-l

elaboreze în perioada de grație de 18 luni, stabilită de C.E.D.O. în acest scop

prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Athanasiu contra României, urmărindu-se

să se creeze astfel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar de obține

o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub

aspectul cuantumului despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare

acesteia.

Instanța de contencios european în materia

drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri,

independent de neruncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la

acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire. Stabilirea

obligației statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace,

a fost apreciată ca reprezentând în același timp o validare a măsurilor reparatorii

reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv acordarea de despăgubiri în cazul imposibilității

restituirii în natură a imobilului.

Având în vedere că hotărârea pilot a determinat

o modificare substanțială în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent, în speță, a despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită,

Curtea a apreciat că nu poate fi ignorată și că se impune a fi aplicată, pentru

interpretarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenției.

Din economia dispozițiilor Legii nr. 165/2013

reiese cu claritate faptul că, chiar și în ipoteza în care restituirea imobilului

notificat nu este posibilă, singura măsură reparatorie alternativă este compensarea

prin puncte, pentru care se prevede posibilitatea valorificării, în principal, prin

dobândirea unui alt imobil, achiziționat în cadrul licitației publice naționale,

organizate săptămânal. Cu titlu subsidiar, legiuitorul a prevăzut, că, începând

cu 1 ianuarie 2017, în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare, punctele

pot fi valorificate și în numerar.

Curtea a reținut astfel ca procedura reglementată

de Legea nr. 165/2013 beneficiază de toate premisele pentru a avea o funcționare

coerentă, nedovedindu-se existența la acest moment a niciunui impediment în ceea

ce privește eficiența acesteia.

Formularea notificării în temeiul Legii

nr. 10/2001 îi îndreptățește pe apelanți, sub rezerva îndeplinirii cumulative a

cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 3 și art. 4 din această lege, la obținerea

unor măsuri reparatorii, din această perspectivă, apelanții putându-se prevala de

un interes patrimonial, al cărui conținut concret depinde de natura măsurilor reparatorii

ce se vor acorda, dar nu li se poate recunoaște la acest moment un drept la restituire,

pe care să-l opună dreptului de care se prevalează intimata-pârâta SC S. SA și care

să conducă la admiterea acțiunii în revendicare, în condițiile în care pârâta este

beneficiarul unui bun în sensul Convenției, sub însuși forma dreptului de proprietate.

Împotriva deciziei instanței de apel au

formulat cerere de recurs reclamanta C.M. și intervenientiil în interes propriu

B.M.G. prin care au susținut următoarele:

Instanța de apel în mod greșit a soluționat

cauza invocând inadmisibilitatea acțiunii, neobservând faptul că, pe lângă petitul

privind obligarea la predarea imobilului, acțiunea cuprindea și un petit privind

constatarea nevalablității titlului statului, respectiv constatarea preluării abuzive

a imobilului.

Instanțele judecătorești sunt abilitate

în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, să soluționeze acțiunea

pe calea dreptului comun, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, în vederea stabilirii

caracterului preluării imobilului de către stat. Stabilirea preluării cu sau fără

titlu valabil are relevanță juridică în cazul procedurii administrative prevăzute

de Legea nr. 10/2001, procedură pe care aceștia au declanșat­or dar față de care

nu au primit nicîo rezolvare.

La data de 5 august 2013, recurenții și-au

completat motivele de recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C.

proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea art.

129 alin. (6) C. proc. civ., a dispozițiilor art. 21 alin. (1), alin. (2) și alin.

(3) din Constituția României, a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, precum și cu încălcarea

deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și a dispozițiilor

art. 480 C. civ.

Instanța de apel a interpretat în mod greșit

atât motivele de apel cât și cererile acestora atunci când a considerat că primul

capăt de cerere, constatarea nevalabilității titlului statului, nu constituie un

veritabil capăt de cerere, ci doar un argument în vederea preferabilității propriului

titlu în cadrul acțiunii în revendicare, astfel încât s-a încălcat principiul disponibilității

în procesul civil, s-a depășit limita rolului activ al instanței și implicit dreptul

de a face dovada că aceștia dețin un bun din cel apărat de art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată

de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu consacră inadmisibilitatea acțiunilor

în revendicare întemeiate pe dreptul comun, ci a evidențiat că este necesară o analiză

în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.

Instanța de apel pentru a-și motiva inadmisibilitatea

cererii, a folosit argumente contrare legii și probelor administrate, încălcarea

Convenției fiind reliefată și atunci când a apreciat că nu dețin un bun în sensul

acestei reglementări internaționale și aceasta, deși era obligată în acest sens

prin decizia de casare, să analizeze faptul că titlul ce-l deține provine de la

un veritabil proprietar, iar pretinsul titlu al pârâților este evident nevalabil,

deoarece este rezultatul unui abuz al statului comunist.

Prin menținerea soluției instanței de fond,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre contrară practicii C.E.D.O., cauza Georgescu

contra României, cauza Johana Huber contra României.

În plus, substituirea dreptului de proprietate

cu un drept de creanță, având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente reprezintă,

în fapt, o expropriere, așa încât acțiunea în revendicare pe dreptul comun este

cea mai potrivită.

Instanța de apel a interpretat greșit titlurile

opuse de părți și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora,

în sensul că a ignorat total titlul de proprietate ce-l dețin, deși era obligată

prin decizia de casare a instanței de control să analizeze fondul cauzei.

La data de 6 august 2013, recurenții au

formulat o altă completare a motivelor de recurs, s-a susținut astfel că instanța

de apel a omis să constate ne valabilitatea titlului statului și implicit a subdobânditorului

de la stat, actul juridic dedus judecații de către pârâta fiind certificatul de

atestare a dreptului de proprietate.

Au susținut totodată că terenul în litigiu

de 543 mp nu se află sub incidența și nici în administrarea pârâtei și nici nu era

necesar realizării obiectului său de activitate. Certificatului de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenurilor se referă la sediul social al pârâtei, față de

care instanța era datoare sa verifice și să compare și existența și valabilitatea

certificatului de atestare.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2)

din Legea nr. 15/1980, privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii

autonome și societăți comerciale, bunurile din patrimoniul societăților comerciale

sunt proprietatea acestora cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Instanța de

apel nu a cercetat modul în care terenul în litigiu a intrat în patrimoniul Ministerului

Economiei, dacă terenul era purtător de acțiuni, ca număr și valoare nominală, și

dacă statul era acționar, în ce procent și în ce calitate.

Instanța de apel era obligată să cerceteze

valabilitatea titlului și să descifreze în ce mod se perpetuează o eroare judiciară

prin care recurenții sunt vătămați în drepturile lor. Imobilul în litigiu nu face

obiectul Legii nr. 10/2001, astfel cum greșit instanța, fără a intra în cercetarea

fondului, s-a lăsat indusă în eroare.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, ce permit încadrarea acestora în cazul de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererile de recurs formulate

în mod succesiv, sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește capătul de cerere referitor

la constatarea nevalabilității titlului statului, instanța de apel nu a pronunțat

o soluție nelegală, cât timp a apreciat că, în contextul unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., instanța este obligată să examineze,

în prealabil, regimul juridic al imobilului, inclusiv modalitatea de preluare a

acestuia de către stat și implicit valabilitatea titlului statului, prin raportare

la dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor

impuse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia pronunțată în interesul

legii, nr. 33/2008.

S-a apreciat astfel corect că legiuitorul

a inclus în categoria imobilelor preluate abuziv și categoria imobilelor preluate

cu titlu valabil, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998,

precum și orice alte imobile preluate fără titlu valabil.

Din această perspectivă, concluzia firească

a instanțelor a fost aceea că nu se justifică formularea unui capăt de cerere distinct

având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului. De altfel, instanțele

anterioare au reținut în expunerea de motive în mod expres că solicitarea de constatare

a nevalabilității titlului statului nu reprezintă un veritabil capăt de cerere,

ci doar un argument în vederea preferabilității titlului invocat de reclamanți în

cadrul acțiunii în revendicare.

Acestea sunt considerentele pentru care

nu se poate susține că s-ar fi încălcat principiul disponibilității în procesul

civil, respectiv că s-ar fi depășit limita rolului activ al instanței și, implicit,

dreptul de a face dovada că reclamanții dețin un bun din cel apărat de art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție.

Susținerea conform căreia stabilirea preluării

cu sau fără titlu valabil a imobilului de către stat are relevanță în cazul procedurii

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură pe care aceștia au declanșat-o,

dar la care nu au primit nicio rezolvare, nu poate fi primită, date fiind condițiile

concrete de învestire ale cauzei pendinte.

Instanța de apel nu a soluționat cauza

invocând în admisibilitatea acțiunii, ci a constatat doar că raportul dintre legea

specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun a fost tranșat de

instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii, nr. 33/2008.

De principiu, instanța supremă a statuat

că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele

preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

S-a apreciat totodată că, numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele

legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios,

dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, de către chiriași sau înstrăinat în procesul de privatizare.

De asemenea, instanța supremă a arătat

că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită

deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate

constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție

legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Instanța supremă a recunoscut necesitatea

de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare, în ipoteza

în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției,

o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum și a

unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din Convenție, care consacră dreptul la un

proces echitabil și care are drept componentă de bază accesul concret și efectiv

la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției

reclamantului.

Cerința deținerii de către reclamant a

unui „bun” în sensul Convenției a fost apreciată în mod judicios ca fiind un element

al fondului raportului juridic dedus judecății, a cărui evaluare se realizează în

cadrul judecății pe fond, alături de celelalte elemente configurate în cuprinsul

deciziei nr. 33/2008, pronunțate în interesul legii de instanța supremă; deținerea

unui bun și de către pârât (fie el și o societate comercială privatizată), afectarea,

prin eventuala soluție de admitere a revendicării, a principiului securității raporturilor

juridice.

Recurenții au invocat și dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., drept cauză a recursului, ignorând însă (aptul că

acest motiv de recurs are în vedere denaturarea înțelesului clar, neechivoc al unui

act juridic privit în înțelesul său material, de negotium iuris (ale cărui clauze

neîndoielnice ar fi fost interpretate greșit de către instanță).

Indicarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

s-a realizat în mod formal, în condițiile în care nu au fost dezvoltate argumente

pertinente care să fie subsumate acestui motiv de recurs și care să facă posibil

controlul de legalitate.

Recurenții nu precizează ce act juridic,

în sensul de negotium iuris (manifestare de voință făcută cu scopul de a produce

efecte juridice), ar fi fost denaturat în interpretarea clauzelor sale, clare și

neîndoielnice.

Instanța de apel nu a folosit argumente

contrare legii și probelor administrate atunci când a examinat fondul raportului

juridic litigios, ci prin mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți s-a

raportat strict și judicios la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008

a instanței supreme.

În ce privește chestiunea existenței unui

bun în sensul Convenției în patrimoniul recurenților-reclamanți, Curtea a avut în

vedere aspecte relevante care se degajă din jurisprudența C.E.D.O. în cauzele contra

României.

S-a avut astfel în vedere, pe de o parte,

faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecații în prezenta cauză trebuie analizată

și prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, acest lucru rezultând din concepția

instanței supreme exprimată prin decizia pronunțată în interesul legii, iar pe de

altă parte, a luat în considerare faptul că intimata-pârâtă SC S. SA este titularul

actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dovedit prin emiterea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, a cărui

valabilitate, deși a fost contestată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității

absolute, nu s-a ajuns la o soluție favorabilă foștilor proprietari, acțiunea respingându-se

în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 4033/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Pe cale de consecință, intimata-pârâtă

se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Situația juridică a reclamantului și intervenientului

principal a fost analizată și din perspectiva celor statuate de C.E.D.O. în cauza

pilot Măria Athanasiu contra României, în cuprinsul căreia s-a statuat că simpla

constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit

asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv

dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția

inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru

obținerea acestora.

O astfel de analiză dovedește faptul că

instanța de apel nu a ignorat titlul de proprietate al recurenților, ci l-a valorificat

în circumstanțele cauzei pendinte, pe deplin stabilite.

Toate celelalte critici ale recurenților,

inclusiv cele invocate la data de 6 august 2013, terenul în litigiu de 543 mp nu

se află sub incidența și nici în administrarea pârâtei și nici nu era necesar realizării

obiectului său de activitate; certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor se referă la sediul social al pârâtei; instanța era datoare să

verifice și să compare și existența și valabilitatea certificatului de atestare,

nu pot fi primite, întrucât pe de o parte au fost deja analizate în paragrafele

anterioare, respectiv, în parte, excedează cadrului procesual de învestire (cele

referitoare la situația de fapt a cauzei pendinte).

Instanței de apel nu mai era obligată să

cerceteze valabilitatea titlului pârâtei cât timp reclamanții au folosit calea legii

speciale, formularea acțiunii în nulitatea titlului pârâtei, dobândit de la stat,

posibilitate oferită de legea specială pentru a obține restituirea în natură, acțiune

respinsă însă irevocabil. De asemenea, reclamanta și intervenientui au mai formulat

o acțiune în revendicare, respinsă irevocabil pentru motivul că în acel dosar, nu

au făcut dovada calității procesual active.

Nici în urma acestor procese, reclamanții

nu au obținut recunoașterea unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

S-a concluzionat astfel corect că, în condițiile

în care reclamanților li s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute,

singura speranță legitimă a acestora este cea a despăgubirilor, în condițiile Legii

nr. 10/2001.

Stabilirea obligație statului de a crea

un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual

și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, a fost apreciată ca reprezentând

în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001,

inclusiv acordarea de despăgubiri în cazul imposibilității restituirii în natură

a imobilului.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., recursurile formulate vor fi respinse ca nefondate.

Ca părți căzute în pretenție, potrivit

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții vor fi obligați în solidar să plătească

intimatei-pârâte SC S. SA suma de 2.800 RON cheltuieli de judecată ce constau din

onorariu apărător conform facturilor din 19 decembrie 2003 și respectiv din 30 ianuarie

2014 emise de Cabinet de avocat O.M.O.M. și chitanțelor din 19 decembrie 2013 și

respectiv din 30 ianuarie 2014, emise de același cabinet.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, cererile de recurs

formulate reclamanta C.M. și de intervenientul B.M.G. împotriva deciziei nr. 152A

din 30 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Obligă recurenții, în solidar, la plata

cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.800 RON, către intimata-pârâtă SC S.

SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

20 februarie 2014.