ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 604/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3334 din 20 martie 2009, Judecătoria sectorului 3 București, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 1230 din 26 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibiiității acțiunii și a respins, pe acest temei, acțiunea reclamantei și a intervenientului. Conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (1), se restituie în baza prevederilor acestei legi. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele ce se circumscriu domeniului său de aplicare, cum este și situația imobilului în litigiu, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile reglementate de acest act normativ, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție repararea prejudiciului cauzat. Întrucât Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în accepțiunea art. 6 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/1998, pe deplin aplicabilă în cauză, incidența dreptului comun este exclusă, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice și juridice pârâte fiind inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 352 A din 3 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare. S-a reținut că acțiunea în revendicare are ca principale principii, imprescriptibilitatea, inadmisibilitatea și insesizabilitatea și că nu poate fi făcută distincție în materia proprietății între dreptul comun și legea specială. Prin decizia civilă nr. 3497 din 14 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală , a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, retinându-se, în esență, motivarea sumară și confuză a acestei hotărâri.

Prin decizia civilă nr. 811 din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze familie, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare. S-a constatat că instanța a fost sesizată în anul 2008, de către reclamanta și intervenient, ce se pretind persoane îndreptățite la restituire, cu o acțiune precizată, cuprinzând două capete de cerere, unul de constatare a ne valabilității titlului statului care prin pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a transmis bunul pârâtei SC S. SA, societate comercială ulterior privatizată, și unul în revendicare de drept comun a bunului, de la pârâtă.

Curtea a apreciat că acțiunea este admisibilă, pentru următoarele considerente: Textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de C.E.D.O., acestea formând împreună un „bloc de convenționalitate”, obligatoriu pentru instanțele judecătorești în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și art. 20 din Constituția României, respectiv art. 46 din Convenție. Curtea a considerat totodată că neaplicarea acestei jurisprudențe în cauza dedusă judecății ar determina premisa încălcării articolelor convenționale incidente.

În virtutea principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea art. 1, art. 13 și art. 35 din Convenție, și care atribuie judecătorului intern rolul de „judecător de drept comun al Convenției” sau de „prim judecător al Convenției”, chemat să aplice dispozițiile convenționale și jurisprudența Curții, dezvoltată cel puțin în cauzele împotriva României, instanța de apel este obligată sa țină seama de acestea și să realizeze aplicarea lor directă în speța dedusă judecății. Prin hotărârea din 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat vs. România, C.E.D.O. a statuat că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil, întrucât ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamanților nu este proporțională cu scopul legitim urmărit.

C.E.D.O. a arătat că respingerea acțiunii în constatare nu ar fi ridicat nicio problema dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Curtea a apreciat că negarea accesului la instanță, pe calea dreptului comun, poate fi acceptată în condițiile în care calea specială oferită este una efectivă. Prin decizia civilă nr. 6628 din 31 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei, a dispus casarea deciziei și a trimis cauza spre rejudecare, Pentru a deveni incidență teza a II-a art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., în vigoare la data pronunțării deciziei, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: prima instanță să fi soluționat procesul fără a intra în judecata fondului și ca părțile să fi solicitat în mod expres luarea măsurii de anulare a sentinței primei instanțe și de trimitere a cauzei spre rejudecare, măsură ce poate fi luată o singură dată. Cea de-a doua condiție este îndeplinită, însă în ceea ce privește prima condiție, s-a constat că nu este îndeplinită.

Prima instanță, deși formal prin dispozitivul hotărârii pronunțată a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea, a intrat în judecata fondului, întrucât după ce a analizat admisibilitatea acțiunii pe calea dreptului comun, față de dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, în raport de dispozițiile deciziei nr. 33/2001, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii, a cercetat și fondul procesului atât în raport de dispozițiile dreptului comun, cât și de cele ale art. 1 din Primul Protocol adiționai la Convenție, și, analizând preferabilitatea titlurilor invocate, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice, a concluzionat că atâta timp cât reclamanții nu dețin un „bun” în sensul Convenției sau o hotărâre judecătorească anterioară prin care să Ii se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul în natură, nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție cu privire la imobilul în litigiu.

Prin decizia civilă nr. 152 A din 30 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepțiile autorității de lucru judecat, a respins apelurile reclamantei și intervenientului, ca nefondate. S-a apreciat că dispozițiile Legii nr. 10/2001, care reprezintă actul normativ cu caracter special ce reglementează materia restituirii proprietăților imobiliare preluate abuziv în perioada regimului comunist, prin art. 2, definesc noțiunea de imobil preluat abuziv, enumerând categoriile de imobile care se subsumează acestui concept. Legiuitorul a înglobat în categoria imobilelor preluate abuziv și orice alte imobile preluate cu titlu valabil, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, precum și orice alte imobile preluate fără titlu valabil.

Dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 statuează că aparțin domeniului public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Având în vedere că părțile solicită constatarea caracterului nevalabil al titlului cu care statul deține un imobil din perspectiva revendicării acestuia, Curtea a constatat că această chestiune ține de regimul juridic al imobilului, pe care instanța, învestită cu o astfel de acțiune, o elucidează în mod obligatoriu pentru a se pronunța asupra posibilității retrocedării imobilului către foștii proprietari.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun trebuie soluționată prin raportare la prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, în conformitate cu cele statuate de decizia civilă nr. 33/2008 a instanței supreme. Așadar, instanța sesizată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., examinează, în prealabil, regimul juridic al imobilului, inclusiv modalitatea de preluare a acestuia de către stat și implicit valabilitatea titlului statului, prin raportare a dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Această soluție nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 din Convenție, în condițiile în care dreptul de a avea acces la o instanță nu este încălcat și trebuie precizat că acest drept nu este, în concepția jurisprudenței C.E.D.O., unul absolut și, pe cale de consecință, poate comporta anumite limitări sau restricționări, cu condiția să nu fie vorba de o atingere substanțială adusă dreptului, de natură să-l golească de conținut. O astfel de soluție nu poate fi considerată că ar contraveni dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care recunosc competența instanțelor de judecată de a tranșa asupra valabilități titlului statului.

Acest aspect formează obiect de analiză pentru instanța în cadrul soluționării capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, organul judiciar clarificând această chestiune prin raportare la normele Legii nr. 10/2001 și la cele statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr. 33/2008. În ceea ce privește fondul acțiunii în revendicare, Curtea a avut în vedere următoarele: Imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, ceea ce înseamnă că examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de decizia civilă nr. 33/2008. Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul Convenției, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de C.E.D.O.

în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului. Preluarea imobilului în baza Decretului nr. 224/1951 nu este suficientă pentru ca o instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența C.E.D.O.

Simpla adoptare a unei legislații reparatorii, care recunoaște posibilitatea foștilor titulari de a solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii reglementate, nu poate avea semnificația generării, în mod automat, a unui drept la restituire în favoarea foștilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ și instituțional care să permită examinarea administrativă și, dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerințelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale și situației concrete a imobilului. Dreptul de proprietate și, respectiv, dreptul la restituire sunt consecința recunoașterii pe cale administrativă sau judiciară a calității de titulari ai acestui drept a persoanelor îndreptățite și a dispunerii retrocedării imobilului, ce face obiectul acestui drept.

Curtea a examinat cu prioritate chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare față de Legea nr. 10/2001, după care a examinat mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008. Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist. Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și subdobânditorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în urma procesului de privatizare, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii, nr. 33/2008. Instanța supremă a reținut că nu se poate recunoaște posibilitatea celor care nu au obținut restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea revendicării de drept comun, deoarece o astfel de concepție ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea speciala și legea generala, specialia generalibus derogant, și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege speciala.

Având în vedere că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1989-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natura persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Înalta Curte a luat în considerare faptul că legea specială se refera atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la masuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite sa păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29]. În ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, instanța supremă a avut în vedere și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. S-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași sau înstrăinat în procesul de privatizare.

Așadar, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu există un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea în revendicare este de plano exclusa, ca inadmisibilă, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit ca în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea speciala de reparație.

Instanța supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare, în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din Convenție, care consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept componență de bază accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului, Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de C.E.D.O.

în cauza Măria Athanasiu. Având în vedere că apelanții au făcut demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparație, Curtea a reținut că aceștia justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, motiv pentru care instanța de apel a considerat că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura și conținutul acestui interes patrimonial, Curtea a avut în vedere criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii.

Făptul că pârâta are un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, care nu a fost anulat pe cale judiciară, nu este de natură să conducă automat la reținerea acestui fine de neprimire a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, acest aspect urmând a fi valorificat în ipoteza în care fostul proprietar exhibă, de asemenea, un titlu de proprietate, care să constituie un bun în sensul Convenției și care să confere drept la restituire, cu luarea în considerare a criteriilor de preferabilitate stabilite de Înalta Curte în decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, existența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Prima cerință referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în privința celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.

Această concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României.

Trebuie avută în vedere și adoptarea Legii nr. 165/2013, prin care legiuitorul, conformându-se recomandărilor trasate de instanța de contencios european în materia drepturilor omului, a reglementat o procedură, prin care a urmărit facilitarea accesului foștilor proprietari la obținerea unei reparații echitabile, urmărind punerea în acord a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 cu exigențele de rezonabilitate impuse de C.E.D.O. În ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamanților, Curtea a avut în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența C.E.D.O. în cauzele contra României: Noțiunea de bun în sensul Convenției constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Biumăresu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni este și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă, așa cum rezultă din cele statuate de C.E.D.O. în cauzele Străin și Katz. O astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza Pădurarii, Curtea a constatat că se poate reține existența unui interes patrimonial, care intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, ia această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009. O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după Revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii.

Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare.

Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva Convenției, aplicarea acestui principiu în continuare, În condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există. În ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv, neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea a reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că apelanții au urmat procedura legilor speciale de reparație, formulând notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de unitatea deținătoare, Curtea a reținut că reclamanții s-ar putea prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză), care intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Curtea a avut în vedere și faptul că intirnata-pârâtă SC S. SA este titularul actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dovedit prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, a cărui valabilitate, deși a fost contestată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității absolute, nu s-a ajuns la o soluție favorabilă foștilor proprietari, acțiunea respingându-se în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 4033/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere că notificarea nu a fost soluționată până la acest moment de către unitatea competentă potrivit legii și raportându-se la prevederile Legii nr. 10/2001, Curtea a constatat că imobilul în litigiu apare ca figurând în patrimoniul unei societăți comerciale, care a trecut prin procesul de privatizare, pentru rezolvarea cererii de retrocedare formulate în temeiul legii speciale, entitatea competenta (ulterior verificării și constatării îndeplinirii prealabile a cerințelor impuse de dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001), având a stabili aplicabilitatea dispozițiilor art. 21, respectiv art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu luarea în considerare, în ultimul caz, a celor stabilite de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 830/2008.

În situația în care se ajunge la concluzia că imobilul se impune a fi restituit în natură, decizia de restituire este de natură să confere reclamantului și intervenientului principal calitatea de titulari ai dreptului de proprietate confirmat pe cale administrativă și implicit calitatea de deținători ai unui bun (sub forma dreptului de proprietate) în sensul Convenției, îndreptățiți, de abia din acest moment să obțină retrocedarea imobilul. Pentru a stabili natura și conținutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamantul și intervenientul principal, Curtea a avut în vedere și cele statuate de C.E.D.O.

în cauza pilot Măria Athanasiu contra României, care are avantajul să expliciteze cu claritate că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora. C.E.D.O. statuează fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență ca interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională, așa cum s-a arătat în cele ce preced.

Apelanții nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea a apreciat că cele stabilite de instanța de contencios european în această cauză au relevanță, în sensul că se poate reține în favoarea fostului proprietar existența unui bun în sensul Convenției (sub forma dreptului de proprietate) și care să confere drept la restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii revendicare, prin care instanța să fi dispus retrocedarea imobilului. În speța de față, apelanții au o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, nesoluționată.

În ipoteza în care, în sistemul reparatoriu reglementat de acest act normativ, reclamanții ar fi îndreptățiți (sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor legale) la măsuri reparatorii prin echivalent, care, până la adoptarea Legii nr. 165/2013, se stabileau în condițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005, dând eficiență tuturor principiilor care se degajă din jurisprudența C.E.D.O. în materia restituirii proprietăților preluate abuziv, Curtea a constatat că reclamanții ar fi avut interes patrimonial care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, reprezentat de un drept de creanță, constând în despăgubiri la valoarea imobilului revendicat, acesta fiind nivelul la care legea specială înțelegea să acorde o reparație echitabilă.

Examinând această chestiune prin prisma dispozițiilor Legii nr. 165/2013, care, potrivit prevederilor art. 4, se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul C.E.D.O. suspendate în temeiul hotărârii, pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a legii, Curtea a constatat că, în situația în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, apelanții vor fi beneficiarii dispozițiilor acestui act normativ, în sensul că vor fi beneficiarii măsurii de compensare prin puncte, pe care Ie vor putea valorifica prin achiziționarea de imobile în cadrul licitațiilor publice naționale care se vor organiza în aplicarea noilor dispoziții.

Curtea a reținut ca soluțiile și concepțiile promovate sunt în deplină concordanță cu sistemul de acordare a unei reparații reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statui a fost obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni, stabilită de C.E.D.O. în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Athanasiu contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar de obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.

Instanța de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de neruncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire. Stabilirea obligației statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, a fost apreciată ca reprezentând în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv acordarea de despăgubiri în cazul imposibilității restituirii în natură a imobilului.

Având în vedere că hotărârea pilot a determinat o modificare substanțială în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, Curtea a apreciat că nu poate fi ignorată și că se impune a fi aplicată, pentru interpretarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenției. Din economia dispozițiilor Legii nr. 165/2013 reiese cu claritate faptul că, chiar și în ipoteza în care restituirea imobilului notificat nu este posibilă, singura măsură reparatorie alternativă este compensarea prin puncte, pentru care se prevede posibilitatea valorificării, în principal, prin dobândirea unui alt imobil, achiziționat în cadrul licitației publice naționale, organizate săptămânal.

Cu titlu subsidiar, legiuitorul a prevăzut, că, începând cu 1 ianuarie 2017, în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare, punctele pot fi valorificate și în numerar. Curtea a reținut astfel ca procedura reglementată de Legea nr. 165/2013 beneficiază de toate premisele pentru a avea o funcționare coerentă, nedovedindu-se existența la acest moment a niciunui impediment în ceea ce privește eficiența acesteia.

Formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 îi îndreptățește pe apelanți, sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 3 și art. 4 din această lege, la obținerea unor măsuri reparatorii, din această perspectivă, apelanții putându-se prevala de un interes patrimonial, al cărui conținut concret depinde de natura măsurilor reparatorii ce se vor acorda, dar nu li se poate recunoaște la acest moment un drept la restituire, pe care să-l opună dreptului de care se prevalează intimata-pârâta SC S. SA și care să conducă la admiterea acțiunii în revendicare, în condițiile în care pârâta este beneficiarul unui bun în sensul Convenției, sub însuși forma dreptului de proprietate.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs reclamanta C.M. și intervenientiil în interes propriu B.M.G. prin care au susținut următoarele: Instanța de apel în mod greșit a soluționat cauza invocând inadmisibilitatea acțiunii, neobservând faptul că, pe lângă petitul privind obligarea la predarea imobilului, acțiunea cuprindea și un petit privind constatarea nevalablității titlului statului, respectiv constatarea preluării abuzive a imobilului. Instanțele judecătorești sunt abilitate în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, să soluționeze acțiunea pe calea dreptului comun, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, în vederea stabilirii caracterului preluării imobilului de către stat.

Stabilirea preluării cu sau fără titlu valabil are relevanță juridică în cazul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură pe care aceștia au declanșat­or dar față de care nu au primit nicîo rezolvare. La data de 5 august 2013, recurenții și-au completat motivele de recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., a dispozițiilor art. 21 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din Constituția României, a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, precum și cu încălcarea deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și a dispozițiilor art. 480 C. civ.

Instanța de apel a interpretat în mod greșit atât motivele de apel cât și cererile acestora atunci când a considerat că primul capăt de cerere, constatarea nevalabilității titlului statului, nu constituie un veritabil capăt de cerere, ci doar un argument în vederea preferabilității propriului titlu în cadrul acțiunii în revendicare, astfel încât s-a încălcat principiul disponibilității în procesul civil, s-a depășit limita rolului activ al instanței și implicit dreptul de a face dovada că aceștia dețin un bun din cel apărat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu consacră inadmisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, ci a evidențiat că este necesară o analiză în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate. Instanța de apel pentru a-și motiva inadmisibilitatea cererii, a folosit argumente contrare legii și probelor administrate, încălcarea Convenției fiind reliefată și atunci când a apreciat că nu dețin un bun în sensul acestei reglementări internaționale și aceasta, deși era obligată în acest sens prin decizia de casare, să analizeze faptul că titlul ce-l deține provine de la un veritabil proprietar, iar pretinsul titlu al pârâților este evident nevalabil, deoarece este rezultatul unui abuz al statului comunist.

Prin menținerea soluției instanței de fond, instanța de apel a pronunțat o hotărâre contrară practicii C.E.D.O., cauza Georgescu contra României, cauza Johana Huber contra României. În plus, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanță, având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente reprezintă, în fapt, o expropriere, așa încât acțiunea în revendicare pe dreptul comun este cea mai potrivită. Instanța de apel a interpretat greșit titlurile opuse de părți și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, în sensul că a ignorat total titlul de proprietate ce-l dețin, deși era obligată prin decizia de casare a instanței de control să analizeze fondul cauzei.

La data de 6 august 2013, recurenții au formulat o altă completare a motivelor de recurs, s-a susținut astfel că instanța de apel a omis să constate ne valabilitatea titlului statului și implicit a subdobânditorului de la stat, actul juridic dedus judecații de către pârâta fiind certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Au susținut totodată că terenul în litigiu de 543 mp nu se află sub incidența și nici în administrarea pârâtei și nici nu era necesar realizării obiectului său de activitate. Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se referă la sediul social al pârâtei, față de care instanța era datoare sa verifice și să compare și existența și valabilitatea certificatului de atestare.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1980, privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Instanța de apel nu a cercetat modul în care terenul în litigiu a intrat în patrimoniul Ministerului Economiei, dacă terenul era purtător de acțiuni, ca număr și valoare nominală, și dacă statul era acționar, în ce procent și în ce calitate. Instanța de apel era obligată să cerceteze valabilitatea titlului și să descifreze în ce mod se perpetuează o eroare judiciară prin care recurenții sunt vătămați în drepturile lor. Imobilul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel cum greșit instanța, fără a intra în cercetarea fondului, s-a lăsat indusă în eroare.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea acestora în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererile de recurs formulate în mod succesiv, sunt nefondate, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, instanța de apel nu a pronunțat o soluție nelegală, cât timp a apreciat că, în contextul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., instanța este obligată să examineze, în prealabil, regimul juridic al imobilului, inclusiv modalitatea de preluare a acestuia de către stat și implicit valabilitatea titlului statului, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor impuse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia pronunțată în interesul legii, nr. 33/2008.

S-a apreciat astfel corect că legiuitorul a inclus în categoria imobilelor preluate abuziv și categoria imobilelor preluate cu titlu valabil, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, precum și orice alte imobile preluate fără titlu valabil. Din această perspectivă, concluzia firească a instanțelor a fost aceea că nu se justifică formularea unui capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului. De altfel, instanțele anterioare au reținut în expunerea de motive în mod expres că solicitarea de constatare a nevalabilității titlului statului nu reprezintă un veritabil capăt de cerere, ci doar un argument în vederea preferabilității titlului invocat de reclamanți în cadrul acțiunii în revendicare.

Acestea sunt considerentele pentru care nu se poate susține că s-ar fi încălcat principiul disponibilității în procesul civil, respectiv că s-ar fi depășit limita rolului activ al instanței și, implicit, dreptul de a face dovada că reclamanții dețin un bun din cel apărat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Susținerea conform căreia stabilirea preluării cu sau fără titlu valabil a imobilului de către stat are relevanță în cazul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură pe care aceștia au declanșat-o, dar la care nu au primit nicio rezolvare, nu poate fi primită, date fiind condițiile concrete de învestire ale cauzei pendinte. Instanța de apel nu a soluționat cauza invocând în admisibilitatea acțiunii, ci a constatat doar că raportul dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun a fost tranșat de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii, nr. 33/2008.

De principiu, instanța supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. S-a apreciat totodată că, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași sau înstrăinat în procesul de privatizare.

De asemenea, instanța supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța supremă a recunoscut necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare, în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din Convenție, care consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept componentă de bază accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Cerința deținerii de către reclamant a unui „bun” în sensul Convenției a fost apreciată în mod judicios ca fiind un element al fondului raportului juridic dedus judecății, a cărui evaluare se realizează în cadrul judecății pe fond, alături de celelalte elemente configurate în cuprinsul deciziei nr. 33/2008, pronunțate în interesul legii de instanța supremă; deținerea unui bun și de către pârât (fie el și o societate comercială privatizată), afectarea, prin eventuala soluție de admitere a revendicării, a principiului securității raporturilor juridice. Recurenții au invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., drept cauză a recursului, ignorând însă (aptul că acest motiv de recurs are în vedere denaturarea înțelesului clar, neechivoc al unui act juridic privit în înțelesul său material, de negotium iuris (ale cărui clauze neîndoielnice ar fi fost interpretate greșit de către instanță).

Indicarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a realizat în mod formal, în condițiile în care nu au fost dezvoltate argumente pertinente care să fie subsumate acestui motiv de recurs și care să facă posibil controlul de legalitate. Recurenții nu precizează ce act juridic, în sensul de negotium iuris (manifestare de voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice), ar fi fost denaturat în interpretarea clauzelor sale, clare și neîndoielnice. Instanța de apel nu a folosit argumente contrare legii și probelor administrate atunci când a examinat fondul raportului juridic litigios, ci prin mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți s-a raportat strict și judicios la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008 a instanței supreme.

În ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul Convenției în patrimoniul recurenților-reclamanți, Curtea a avut în vedere aspecte relevante care se degajă din jurisprudența C.E.D.O. în cauzele contra României.

S-a avut astfel în vedere, pe de o parte, faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecații în prezenta cauză trebuie analizată și prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, acest lucru rezultând din concepția instanței supreme exprimată prin decizia pronunțată în interesul legii, iar pe de altă parte, a luat în considerare faptul că intimata-pârâtă SC S. SA este titularul actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dovedit prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, a cărui valabilitate, deși a fost contestată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității absolute, nu s-a ajuns la o soluție favorabilă foștilor proprietari, acțiunea respingându-se în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 4033/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe cale de consecință, intimata-pârâtă se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Situația juridică a reclamantului și intervenientului principal a fost analizată și din perspectiva celor statuate de C.E.D.O. în cauza pilot Măria Athanasiu contra României, în cuprinsul căreia s-a statuat că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora.

O astfel de analiză dovedește faptul că instanța de apel nu a ignorat titlul de proprietate al recurenților, ci l-a valorificat în circumstanțele cauzei pendinte, pe deplin stabilite. Toate celelalte critici ale recurenților, inclusiv cele invocate la data de 6 august 2013, terenul în litigiu de 543 mp nu se află sub incidența și nici în administrarea pârâtei și nici nu era necesar realizării obiectului său de activitate; certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se referă la sediul social al pârâtei; instanța era datoare să verifice și să compare și existența și valabilitatea certificatului de atestare, nu pot fi primite, întrucât pe de o parte au fost deja analizate în paragrafele anterioare, respectiv, în parte, excedează cadrului procesual de învestire (cele referitoare la situația de fapt a cauzei pendinte).

Instanței de apel nu mai era obligată să cerceteze valabilitatea titlului pârâtei cât timp reclamanții au folosit calea legii speciale, formularea acțiunii în nulitatea titlului pârâtei, dobândit de la stat, posibilitate oferită de legea specială pentru a obține restituirea în natură, acțiune respinsă însă irevocabil. De asemenea, reclamanta și intervenientui au mai formulat o acțiune în revendicare, respinsă irevocabil pentru motivul că în acel dosar, nu au făcut dovada calității procesual active. Nici în urma acestor procese, reclamanții nu au obținut recunoașterea unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. S-a concluzionat astfel corect că, în condițiile în care reclamanților li s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute, singura speranță legitimă a acestora este cea a despăgubirilor, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Stabilirea obligație statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, a fost apreciată ca reprezentând în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv acordarea de despăgubiri în cazul imposibilității restituirii în natură a imobilului. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile formulate vor fi respinse ca nefondate. Ca părți căzute în pretenție, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții vor fi obligați în solidar să plătească intimatei-pârâte SC S. SA suma de 2.800 RON cheltuieli de judecată ce constau din onorariu apărător conform facturilor din 19 decembrie 2003 și respectiv din 30 ianuarie 2014 emise de Cabinet de avocat O.M.O.M.

și chitanțelor din 19 decembrie 2013 și respectiv din 30 ianuarie 2014, emise de același cabinet.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, cererile de recurs formulate reclamanta C.M. și de intervenientul B.M.G. împotriva deciziei nr. 152A din 30 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.800 RON, către intimata-pârâtă SC S. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 februarie 2014.