ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 537/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 537/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 976 din 21 martie 2012

pronunțată de Tribunalul Harghita, s-a respins acțiunea formulată de

reclamanții C.I.N., M.E.I., A.E. și T.I.M. împotriva pârâților SC A.T.B. SA,

prin lichidator judiciar SC R. SRL, S.A. și SC D.Z.I. SRL, reclamanți fiind

obligați să îi plătească, în solidar, pârâtei SC D.Z.I. SRL suma de 2.618 lei,

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că pârâtul S.A. a dobândit imobilul în litigiu

prin Actul de adjudecare a cărui anulare se solicită, având și emis de către

BEJ - C.C.M. la data de 25 octombrie 2002, de la SC A.T.B. SA, fiind

adjudecatarul imobilului în procedura executării silite în care SC A.T.B. SA avea

calitatea de debitoare. S-a observat că, potrivit CF Lăzarea p. II-a Borsec,

adjudecatarul a vândut imobilul pârâtei SC D.Z.I. SRL.

În privința

adjudecatarului S.A., prima instanță a constatat că legea acordă o importanță

deosebită modalității de dobândire a dreptului de proprietate prin vânzare

silită, în considerarea caracterului său public și al persoanei responsabile de

procedură - executorul judecătoresc - care îndeplinește o funcție ce implică

exercițiul autorității de stat. Astfel, s-a reținut că, în conformitate cu

prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, alături de succesiune,

accesiune și uzucapiune, dreptul de proprietate este opozabil față de terți

fără înscrierea în cartea funciară, și atunci când provine din vânzare silită,

ceea ce însemnă că acest mod de dobândire a dreptului de proprietate este

considerat originar. Pe cale de consecință, prima instanță a apreciat că

adjudecatarul nu are a se interesa de cuprinsul cărții funciare în care este

înscris bunul vândut silit, actul de adjudecare neputând fi anulat.

În continuare, tribunalul

a arătat că, și dacă nu ar fi așa, notificarea reclamanților pentru restituirea

imobilului nu îi era opozabilă adjudecatarului, deoarece nu a fost notată în

cartea funciară, ceea ce însemnă că, potrivit cărții funciare, s-a adjudecat un

bun preluat de Satul Român, care nu a fost revendicat de foștii proprietari. Pe

de altă parte, s-a constatat că, la data adjudecării, notificarea reclamanților

fusese respinsă de SC A.T.B. SA de mai bine de un an, iar decizia de respingere

nu era contestată, astfel că notificarea formulată nu mai era un impediment

pentru dobândirea bunului în orice mod. S-a reținut că este adevărat că în

prezent reclamanții contestă decizia de respingere și susțin că aceasta nu le-a

fost comunicată, dar, în niciun caz, adjudecatarului nu i se putea pretinde

diligența de a verifica nu numai existența unei notificări neînscrise în cartea

funciară și conținutul deciziei de soluționare a notificării, dar și existența

și validitatea comunicării deciziei respective.

Referitor la pârâta SC

D.Z.I. SRL, prima instanță a reținut că validitatea dobândirii dreptului de

către aceasta nu poate fi pusă sub semnul îndoielii din perspectiva art. 31 din

Legea nr. 7/1996, deoarece, în ceea ce o privește, cuprinsul cărții funciare,

la momentul cumpărării, trebuie considerat exact, printre altele, în privința

proprietarului, având în vedere că nu exista vreo notare în cartea funciară și

nici din titlul transmițătorului ori din cuprinsul cărții funciare nu reieșea

vreo neconcordanță între aceasta și situația juridică reală; prin urmare, s-a

apreciat că aceasta este dobânditor de bună-credință în sensul art. 31 din

Legea nr. 7/1996 și, drept urmare, dobândirea dreptului său, întemeiată pe

cuprinsul cărții funciare, este considerată validă.

Fiind căzuți în

pretenții, reclamanții au fost obligați să îi plătească, în solidar, pârâtei SC

D.Z.I. SRL, în temeiul art. 274 și 277 C. proc. civ., cheltuielile de judecată

suportate, constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții, care au criticat hotărârea pentru nelegalitate și

netemeinicie, arătând, în special, că prima instanță nu a făcut nicio referire

la motivul de nulitate invocat, anume cel reglementat de art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, text legal care împiedica, sub sancțiunea nulității

absolute, înstrăinarea imobilului până la finalizarea procedurilor

administrative și/sau judiciare generate de Legea nr. 10/2001.

Apelanții au

subliniat că aceeași dispoziție de indisponibilizare a imobilului notificat este

cuprinsă și la pct. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a Legi nr. 10/2001,

indisponibilizare operantă de la data de 14 februarie 2001. S-a argumentat că

dispozițiile de drept comun cu privire la buna-credință nu sunt aplicabile în

cauză, câtă vreme sancțiunea nulității absolute este prevăzută de o lege

specială, având drept scop restituirea imobilelor naționalizate către foștii

proprietari.

Apelanții au opinat

că intimații, cu minime diligențe, având în vedere și larga mediatizare a Legii

nr. 10/2011 și dezbaterile publice pe tema în discuție, puteau și trebuiau să

cunoască că, anterior încheierii actului de înstrăinare, foștii proprietari au

solicitat restituirea imobilului, prin notificare emisă SC A.T.B. SA, astfel că

existența bunei-credințe ori a aparenței în drept sunt excluse. Legat de

contractul subsecvent de vânzare, s-a menționat că se impune constatare

nulității și a acestui act față regula potrivit căreia anularea actului

principal atrage după sine și anularea actului subsecvent.

Prin întâmpinarea

formulată, intimata-pârâtă SC D.Z.I. SRL a solicitat respingerea apelului ca

nefondat, cu obligarea apelanților la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr.

9/ A din 18 februarie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, apelul reclamanților a fost respins ca

nefondat, apelanții-reclamanți fiind obligați la 2.200 lei cheltuieli de

judecată către intimata SC D.Z.I. SRL.

Examinând apelul

dedus judecății, prin prisma motivelor invocate precum și în raport de

caracterul devolutiv al acestuia, instanța de apel a observat că

reclamanții-apelanți aduc în discuție, în primul rând, ignorarea de către prima

instanță a incidenței în cauză a cazului de nulitate absolută instituit prin

dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Au fost înlăturate ca

nefondate argumentele apelanților, câtă vreme aceștia solicită, în temeiul

textului legal invocat, constatarea nulității absolute a unui act de adjudecare

încheiat în data de 25 octombrie 2002, cu mult înainte de introducerea normei

care consacră cazul de nulitate evocat. Față de principiul tempus regit actum

și al neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția

României, și în condițiile în care nulitatea este o sancțiune specifică pentru

nerespectarea condițiilor de validitate edictate pentru încheierea valabilă a

actului juridic, textul art. 21 alin. (5), introdus în corpul Legii nr. 10/2001

prin modificările intervenite prin Legea nr. 247/2005, nu poate fi aplicat.

Instanța de apel a

constatat că Legea nr. 10/2001, în vigoare în octombrie 2002, momentul

încheierii primului act de înstrăinare, nu prevedea nicio indisponibilizare

legală temporară de înstrăinare. În același sens, și textul corespunzător din

cuprinsul Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2010,

respectiv pct. 21.1, a fost introdus prin modificarea Normelor prin H.G. nr. 493/2003.

Totodată, s-a

observat că este adevărat că Normele metodologice au impus și anterior apariției

Legii nr. 247/2005 indisponibilizarea bunurilor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001,

însă această interdicție a fost prevăzută în mod expres, pentru prima dată,

ulterior actelor de înstrăinare din cauză, respectiv prin art. 20.1 din Normele

metodologice, în forma primită de text prin modificarea adusă de H.G. nr. 498

din 18 martie 2003.

Ținând cont de principiul

disponibilității, care impune instanței să examineze obiectul acțiunii astfel

cum a fost dedus judecății de către partea reclamantă, curtea de apel a reținut

că examinarea validității actelor de înstrăinare din speță nu poate fi făcută și

din perspectiva altor temeiuri de nulitate, neinvocate de reclamanți. Prin

urmare, cum cazul de nulitate pe care reclamanții-apelanți și-au fundamentat

acțiunea nu este incident, sunt lipsite de relevanță argumentele legate de buna

sau reaua-credință a intimaților, câtă vreme atitudinea acestora din urmă poate

prezenta relevanță juridică numai dacă se reține întrunirea ipotezei art. 21 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, respectiv încheierea actului de înstrăinare cu

ignorarea interdicției legale de vânzare, și se pune problema, în mod

subsecvent, a eventualei exceptări a actului de la aplicarea sancțiunii nulității.

Chiar dacă s-ar trece

peste menționatele aspecte de ordin procedural (legate de limitele învestirii

instanței de judecată) și s-ar aprecia că, motivarea acțiunii cuprinde implicit

și o trimitere la cazul de nulitate din dreptul comun privind cauza ilicită a

actulului de înstrăinare, instanța a reținut că trebuie observat că sunt

pertinente argumentele primei instanțe cu privire la buna-credință a

intimaților, noțiune interpretată în temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996.

Astfel, la o diligentă verificare, intimații nu puteau constata vreo

neconcordanță între calitatea de proprietar a persoanei înscrise în carte

funciară și situația juridică reală a imobilului, în condițiile în care în

cuprinsul cărții funciare nu era notată notificarea formulată de reclamanți. În

același timp, dubiul care putea să existe față de titlul înstrăinătorului,

decurgând din împrejurarea că imobilul a fost preluat de stat, era înlăturat de

existența Deciziei nr. 10/ R din 20 august 2001 prin care SC A.T.B. SA a

respins notificarea reclamanților, soluție care, aparent, a rămas necontestată

în termenul legal. Cum în mod judicios s-a observat de către prima instanță, în

contextul diligențelor la care este ținut orice cumpărător pentru a putea fi

considerat de bună-credință, nu poate fi impusă obligația, fără a depăși

limitele unei așteptări rezonabile, de verificare a existenței și validității

comunicării deciziei prin care s-a soluționat notificarea pretinșilor adevărați

proprietari.

Ca atare, instanța de

apel a apreciat ca fiind corectă soluția primei instanței și în ceea ce privește

cererea de constatare a nulității absolute a actului de înstrăinare subsecvent,

și anume a contractului de vânzare-cumpărare din 6 aprilie 2006 încheiat de

intimatul S.A., în calitate de vânzător, cu intimata SC D.Z.I. SA, în calitate

de cumpărătoare, având în vedere constatarea validității primului contract și, în

consecință, inaplicabilitatea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius

accipientis.

Pentru toate aceste

considerente, față de dispozițiile art. 296 C. proc. civ., apelul reclamanților

a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii, reclamanții au promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea deciziei recurate, admiterea

apelului lor și, pe fond, constatarea nulității absolute a actului de

adjudecare imobiliară și a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 06

aprilie 2004, în raport de următoarele argumente.

Sancțiunea nulității

absolute prevăzută în cazul înstrăinărilor bunurilor imobile, terenuri și/sau

construcții notificate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, a fost

reglementată expres prin dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

republicată, însă, aceasta rezultă și din formularea art. 21.1 din Normele

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

precum și din art. 20.1 din Normele Metodologice de aplicare a legii aprobate

prin H.G. nr. 498 din 18 martie 2003 potrivit cărora „imobilele - terenuri și

construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt

deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o

societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori

asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană

juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie

sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare.”

Recurenții

învederează că în cazul acestor articole din Normele metodologice este vorba de

o nulitate virtuală, respectiv nulitate care nu este expres prevăzută de lege,

dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită

condiție de validitate a actului juridic civil sau trebuie aplicată pentru ca

scopul dispoziției legale încălcate să fie atins.

În opinia

recurenților, scopul primordial al instituirii dispozițiilor din normele

metodologice menționate anterior este îndeplinirea obligației de restituire în

natură a imobilelor către adevăratul proprietar, sens în care s-a statuat indisponibilizarea

imobilelor cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze

imobilul respectiv către alte persoane decât cele îndreptățite la restituire potrivit

legii.

Indisponibilizarea

operează începând cu data de 14 februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost

făcută la o dată ulterioară.

Însă, prin decizia

recurată instanța de apel a reținut în mod greșit că, la data încheierii

primului act de înstrăinare a cărui nulitate s-a solicitat, respectiv actul de

adjudecare din 25 octombrie 2002, textele din normele metodologice la care s-a făcut

referire anterior, nu ar fi aplicabile întrucât acestea au fost adoptate

ulterior, prin H.G. nr. 250/2007, respectiv H.G. nr. 498 din 18 martie 2003

pentru varianta inițială.

Greșeala de

interpretare a curții de apel constă în faptul că textul din normele

metodologice trebuie privit ca normă interpretativă, rezultată dintr-o

operațiune de interpretare oficială autentică, care se integrează Legii nr. 10/2001

și care, în condițiile generale obligatorii a normelor juridice, are

aplicabilitate de la data intrării în vigoare a legii interpretate, respectiv

de la data de 14 februarie 2001; ca atare, în raport de cele menționate

anterior, sancțiunea nulității este incidentă în cauză cu privire la actul de

adjudecare, fiind un act de înstrăinare ulterior datei intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

În ce privește buna

credință a intimatei SC D.Z.I. SRL, instanța de apel a reținut că, la o

verificare diligentă, aceasta nu putea constata vreo neconcordanță între

calitatea de proprietar a persoanei înscrise în cartea funciară și situația

juridică reală, în condițiile în care în cuprinsul cărții funciare nu era

notată notificarea recurenților. S-a mai reținut că dubiul care putea să existe

față de titlul înstrăinătorului era înlăturat de existența deciziei nr. 10/R/2001

prin care SC A.T.B. SA a respins notificarea recurenților, decizie care,

aparent, a rămas necontestată în termenul legal, astfel încât cumpărătorului

nu-i poate fi impusă obligația de verificare a existenței și validității

comunicării deciziei prin care s-a soluționat notificarea, pentru a putea fi

considerat de bună credință.

Recurenții susțin, contrar

celor statuate de instanțele de fond, că buna credință nu poate fi reținută în

privința intimatei SC D.Z.I. SRL deoarece aceasta, cu minime diligente, putea

și trebuia să cunoască că aceștia, anterior încheierii contractului de vânzare

- cumpărare atacat, și-au manifestat voința de a redobândi dreptul de proprietate

asupra imobilului prin notificarea adresată SC A.T.B. SA, societate de la care S.A.

a dobândit imobilul prin adjudecare.

Cumpărătorului i se

cerea să depună minime diligente cu atât mai mult cu cât s-a făcut o largă

mediatizare a Legii 10/2001 și au avut loc ample dezbateri publice privind

restituirea către proprietarii deposedați a imobilelor preluate în perioada

comunistă și caracterul abuziv al acestor preluări, astfel încât, în absența

acestora, principiul validității aparenței în drept nu poate funcționa.

În plus, buna

credință a cumpărătorului la momentul dobândirii imobilului trebuie să fi fost

perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia pentru a

putea fi înlăturată sancțiunea nulității unui act, ceea ce nu se poate reține

în cauză.

Recursul de față a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă,

secție care, în considerarea competenței funcționale a Secției I Civile

(specializată în soluționarea litigiilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001),

la termenul de judecată din 25 octombrie 2013 a dispus scoaterea cauzei de pe

rol și înaintarea ei Secției I Civile a Înaltei Curți, dosarul fiind

înregistrat pe rolul acestei secții sub nr. 626/96/2012, iar termenul de

judecată acordat este cel de azi, 14 februarie 2014.

Intimata pârâtă SC

D.Z.I. SRL a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea

deciziei recurate prin respingerea recursului ca nefondat, intimata apreciind,

în esență, că soluția instanței de apel face o corectă aplicare a principiului

tempus regit actum și cel al neretroactivității legii civile, astfel încât

dispozițiile art. 21 alin. 5 din forma actuală a Legii nr. 10/2001 sunt

inaplicabile în cauză.

Recursul formulat

este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Cererile în constatarea

nulității absolute a actului de adjudecare imobiliară emis de BEJ - C.C.M. la

data de 25 octombrie 2002 în favoarea adjudecatarului S.A., precum și a

nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare subsecvent aut. din 6

aprilie 2004 încheiat între adjudecatar și cumpărătoarea SC D.Z.I. SRL au fost

deduse judecății de către reclamanți printr-o cerere completatoare formulată de

aceștia în cadrul acțiunii promovate pe rolul Tribunalului Harghita în Dosar nr.

2489/96/2009 (fila 32 dosar primă instanță), în contradictoriu cu Primăria Orașului

Borsec; prin cererea introductivă reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la

restituirea în natură a imobilului Vila Caritas, situat în orașul Borsec,

Izvoare, jud. Harghita, identificat în CF, Lăzarea P II Borsec, nr. top. 314/1,

315/1 și 310/1 (extras CF filele 26-28 dosar fond), aceasta fiind ulterior

precizată în sensul solicitării de anulare a Deciziei nr. 10/ R din 20 august 2001

emisă de SC A.T.B. SA în soluționarea notificării lor și pretins necomunicată

acestora (fila 88 dosar tribunal).

Cele două capete de

cerere anterior enunțate, și care formează obiectul cauzei de față, au fost

disjunse din Dosarul nr. 2489/96/2009 a cărui soluționare a fost suspendată în

temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea

irevocabilă a acestei pricini.

Cererea completatoare

a fost formulată în cauză la data de 30 martie 2010, iar temeiul de drept invocat

de reclamanți pentru aplicarea sancțiunii nulității absolute ale celor două

acte de înstrăinare a imobilului a cărui restituire o solicită este reprezentat

de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Primul act de înstrăinare

încheiat cu privire la imobilul notificat de recurenții reclamanți este

reprezentat de actul de adjudecare emis de BEJ - C.C.M. la data de 25 octombrie

2002 în favoarea adjudecatarului S.A., în timp ce pentru operațiunea de

înstrăinare ulterioară (contractul de vânzare cumpărare aut. din 6 aprilie 2004

încheiat între adjudecatar și cumpărătoarea SC D.Z.I. SRL), se invocă o

nulitate subsecventă, derivând din aplicarea unuia dintre principiile ce

guvernează efectele nulității actelor juridice - resoluto iure dantis,

resolvitur ius accipientis.

Actul de adjudecare a

fost eliberat de executorul judecătoresc la data de 25 octombrie 2002 în procedura

de executare silită a entității notificate - SC A.T.B. SA, inițiată de

creditoarea acesteia SC T. SRL Tg. Mureș pentru realizarea unei creanțe de

1.278.344.000 ROL, stabilite prin titlul executoriu reprezentat de decizia

civilă nr. 446/ A din 14 iulie 2000 a Curții de Apel Tg. Mureș; în consecință, în

mod evident, și actul de înstrăinare subsecvent este perfectat la o dată

anterioară introducerii prevederilor art. 21 alin. (5) în corpul Legii nr. 10/2001.

Astfel, art. 21 alin.

(5) în forma republicată a legii speciale a fost edictat ca atare prin

adoptarea Titlului I al Legii nr. 247/2005 (de modificare și completare a Legii

nr. 10/2001), intrând în vigoare după publicarea acesteia în M. Of. nr. 653 din

22 iulie 2005, așadar, la o dată ulterioară celor două acte juridice de înstrăinare

(silită și voluntară).

Textul în discuție

dispune în mod expres în următorul sens: „(5) Sub sancțiunea nulității

absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz,

judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea,

concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea,

locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou

chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile -

terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”

În consecință, în mod

legal instanțele de fond au statuat, în aplicarea principiului constituțional

al neretroactivității legii civile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție,

ce se regăsește și în dispozițiile art. 1 C. civ. de la 1865, că prevederile art.

21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt operante în cauză.

Înalta Curte constată

că recurenții reclamanți înșiși au admis că acest text nu poate fi aplicat

retroactiv în speță, astfel încât, au invocat preexistența interdicției de

înstrăinare a unui imobil notificat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

prin referirea la prevederile art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, precum și din art.

20.1 din Normele Metodologice de aplicare a legii aprobate prin H.G. nr. 498

din 18 martie 2003.

Cu toate acestea,

prin raportare la cele două date de referință ale celor două acte juridice

atacate în cauză (25 octombrie 2002 și, respectiv 6 aprilie 2004) se constată

că la momentul emiterii actului de adjudecare niciuna dintre aceste Norme

metodologice succesive de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu erau în vigoare, în

timp ce la data încheierii actului de vânzare cumpărare subsecvent, activitatea

HG nr. 498 din 18 martie 2003 este lipsită de relevanță, deoarece cu privire la

acesta, reclamanții nu au fost susținut motive proprii, independente de

nulitate, ci doar o nulitate subsecventă, condiționată și subordonată nulității

actului principal și anume, actul de adjudecare emis de BEJ - C.C.M. la data de

25 octombrie 2002 în favoarea intimatului S.A.

Dimpotrivă, la data

de 25 octombrie 2002 erau în vigoare Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001 aprobate prin H.G. nr. 614/2001 care nu conțineau explicitări ale

normelor legii speciale în sensul susținut de către recurenții reclamanți -

indisponibilizarea bunurilor imobile notificate până la soluționarea

procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege.

Pe de altă parte, normele metodologice de aplicare a unei legi, aprobate prin

hotărâre de guvern (act normativ cu forță juridică inferioară legii) sunt

menite a organiza aplicarea legii, acestea neputând nici modifica nici adăuga

dispozițiilor intrinseci ale actului normativ pe care îl explică, ele făcând

într-adevăr corp comun cu legea însăși, cum, ca regulă generală, corect afirmă

și recurenții; pe de altă parte, nu trebuie ignorată nici împrejurarea că

normele metodologice succesive de aplicare a Legii nr. 10/2001 au fost

corespunzătoare diferitelor forme ale actului normativ de referință, legea

specială fiind modificată de mai multe ori și anterior adoptării Legii nr. 247/2001

(de ex., O.U.G. nr. 109/2001, O.U.G. nr.  145/2001, O.U.G. nr. 175/2001, O.U.G.

nr. 184/2002 etc.).

În sfârșit,

nici existența unei interdicții implicite de înstrăinare a bunurilor notificate

în procedura Legii nr. 10/2001 până la finalizarea acesteia nu ar conduce la o

altă soluție în cauză, având în vedere că art. 43 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001 în forma inițială (formă în vigoare la data emiterii actului de

adjudecare), prevedea astfel: „(1) Imobilele care în urma procedurilor

prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în

administrarea deținătorilor actuali.

(2)

Imobilele cu altă destinație decât cea de locuință, prevăzute la alin. (1), se

pot înstrăina potrivit legislației în vigoare. Deținătorii cu titlu valabil la

data intrării în vigoare a prezentei legi au drept de preemțiune.”

Or,

potrivit datelor speței, entitatea notificată de către recurenți a emis decizia

nr. 10/ R din 20 august 2001 prin care notificarea acestora cu privire la

restituirea în natură a imobilului a fost respinsă (acesta fiind compus din teren

și construcție - hotel, deci, imobil cu altă destinație decât aceea de

locuință); or, la data emiterii actului de adjudecare, decizia nu era

contestată, astfel încât era pe deplin operantă aparența epuizării procedurii

derulate în baza Legii nr. 10/2001 (decizia fiind contestată, astfel cum deja

s-a arătat, la data de 29 februarie 2012 - fila 88 dosar primă instanță) și ca

atare, imobilul putea fi înstrăinat în mod valabil în temeiul permisiunii

explicite a legii, prevăzute de art. 43 alin. (2), chiar printr-un acord de

voință.

Prin

urmare, la data actului de adjudecare nu poate fi reținută decât existența unei

interdicții implicite de înstrăinare a imobilelor notificate decurgând din

prevederile art. 43 alin. (1), fără ca încălcarea acestei indisponibilități să

fie prevăzută sub sancțiunea nulității absolute în cuprinsul Legii nr. 10/2001,

în forma în vigoare la data primului act de înstrăinare, inserarea expresă a

acestei sancțiuni fiind realizată prin adoptarea Legii nr. 247/2005, deci,

ulterior actului primordial atacat.

Astfel

cum corect susțin recurenții, absența prevederii acestei sancțiuni de drept

material în legea specială nu le suprima acestora posibilitatea invocării sancțiunii

nulității absolute a actului pe calea dreptului comun, prin valorificarea unui

motiv de nulitate absolută a actelor juridice.

În acest context,

Înalta Curte constată că, deși instanța de apel a reținut că reclamanții înșiși

nu au invocat și alt temei de drept decât cel prevăzut de art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 (normă neoperantă în speță, așa cum s-a arătat), astfel încât

nu s-ar impune evaluarea cauzei și în baza unui motiv de nulitate absolută potrivit

regulilor dreptului comun (întrucât s-ar încălca principiul disponibilității

părților în procesul civil), cu toate acestea, curtea de apel a constatat că nu

este întemeiată nici cererea de constatare a nulității absolute a actului de

adjudecare pentru motivul cauzei ilicite, confirmând soluția primei instanțe și

din acest punct de vedere.

Drept urmare, s-a reținut

că sunt legale și temenicie argumentele tribunalului cu privire la

buna-credință a intimaților, întrucât la o diligentă verificare, intimații nu puteau

constata vreo neconcordanță între calitatea de proprietar a persoanei înscrise

în carte funciară (SC SC A.T.B. SA) și situația juridică reală a imobilului, în

condițiile în care în cuprinsul cărții funciare nu era notată notificarea formulată

de reclamanți. În același timp, s-a apreciat că dubiul ce putea să existe față

de titlul debitorului, decurgând din împrejurarea că imobilul a fost preluat de

stat, era înlăturat de existența Deciziei nr. 10/ R din 20 august 2001 prin

care SC A.T.B. SA a respins notificarea reclamanților, soluție care, aparent, a

rămas necontestată în termenul legal. De asemenea, s-a apreciat de instanța de

apel că, în contextul diligențelor la care este ținut orice cumpărător pentru a

putea fi considerat de bună-credință, acestuia nu îi poate fi impusă obligația,

fără a depăși limitele unei conduite rezonabile, de a verifica existența și

validitatea comunicării deciziei prin care s-a soluționat notificarea

pretinșilor adevărați proprietari referitoare la o procedură în care nu era

parte.

Cum concluzia bunei

credințe a părților implicate în derularea procedurii executării silite a fost

statuată de instanța de apel prin aprecierea coroborată a probelor cauzei,

Înalta Curte, luând în considerare limitele cenzurii permise instanței de

recurs, circumscrise exclusiv unor motive de nelegalitate, constată că în mod

legal s-a făcut aplicarea principiului aparenței validității în drept și, pe

acest temei, s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a actului

principal, soluție care a condus și la confirmarea validității actului

subsecvent, în virtutea principiului accesorium sequitur principale.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții A.E.I., C.I.N., M.E.S. și T.I.M. împotriva deciziei nr.

9/ A din 18 februarie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 februarie 2014.