ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 540/2016

Decizia nr. 540/2016 Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2011, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții B., C. și SC D. SA pentru a se constata inexistența unui titlu de proprietate și al dreptului de proprietate al pârâților B. și C. asupra imobilului situat în București, sector 1 compus din: - spațiile cu destinația de birouri de tip A2, B2, C2 și D2 situate la etajul 2 tronsonul 5 cu o suprafață construită desfășurată de 612,82 mp,cu suprafață utilă de 478,30 mp și 81,74 mp teren construit; - spațiile de tip A1, B1, C1 și D1 de la etajul 1 tronsonul 5 cu o suprafață desfășurată de 612,82 mp și o suprafață utilă de 478,30 mp și teren construit de 81,74 mp; - spațiile de tip A5, B5, C5 și D5 situate la etajul 5 tronsonul 5 cu o suprafață construită desfășurată totală de 612,82 mp și o suprafață utilă de 478,30 mp și teren construit de 81,74 mp Reclamanta a solicitat să se constate că este proprietara imobilului întrucât deține posesia asupra acestuia de la data de 6 ianuarie 1999 și a plătit impozite.

Reclamanta a arătat că pârâții B. și C. au înscris provizoriu dreptul de proprietate asupra imobilului invocând un contract de vânzare cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 6 noiembrie 2003 la B.N.P.A., E. încheiat cu SC F. SA. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, art. 969 și urm., art. 948 și urm., art. 1020 și art. 1074 și urm., art. 1294 și urm. C. civ., art. 251 și urm. C. com., art. 1402-1404 și urm. C. civ., art. 1491 C. civ. La data de 12 aprilie 2011 reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând chemarea în judecată a SC F. SA în calitate de pârâtă în locul pârâților B. și C. și solicitând obligarea pârâtei SC F. SA să lase în deplină proprietate și posesie imobilul ca urmare a convenției autentificate din 30 septembrie 2010 la B.N.P., SC E. SA și Asociații și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, reclamanta a formulat cerere de chemare în garanție a SC D. SA care va avea numai calitatea de chemată în garanție, și a solicitat obligarea acesteia la plata sumei reprezentând prețul plătit, respectiv contravaloarea a 1.470.546 dolari SUA, la care să se adauge excedentul de valoare și toate spezele procesului de față. Cererea de chemare în judecată a fost inițial înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, la data de 3 august 2010 sub nr. x/3/2010, însă prin încheierea din data de 7 iunie 2011 s-a admis excepția necompetenței funcționale a secției comerciale și cauza a fost trimisă la una din secțiile civile. Dosarul a fost repartizat, secției a III-a civilă, a Tribunalului București fiind înregistrat la nr. x/3 din 14 octombrie 2011. La data de 25 iunie 2013 reclamanta a înlocuit, în baza art. 132 alin. (2) pct. 2 și 4 C. proc.

civ., capătul de cerere privind revendicarea spațiilor cu cererea de a se constata dreptul de proprietate asupra acestora, motivat de faptul că a intrat în posesia spațiilor ca urmare a întoarcerii executării silite. La data de 25 iunie 2013 pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat raportat la dispozițiile Deciziei civile nr. 60 din 20 mai 2002 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și ale Deciziei civile nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin notele scrise depuse la dosar la data de 18 noiembrie 2013 pârâta a invocat autoritatea de lucru judecat ca mijloc de apărare în conformitate cu dispozițiile art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2052 din 25 noiembrie 2013 Tribunalul București, secția III-a civilă, a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale active și autorității de lucru judecat invocate de pârâta SC F. SA, ca neîntemeiate, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive în cadrul cererii principale a pârâtei SC D. SA ca rămasă fără obiect, a admis cererea principală astfel cum a fost modificată și restrânsă formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC F. SA și chemata în garanție SC D. SA, a constatat că reclamanta este proprietară a imobilului situat în București, sector 1 compus din spațiile cu destinația de birouri de tip A2, B2, C2, D2 situate la etajul 2 tronsonul 5 cu o suprafață construită desfășurată totală de 612,82 mp, cu suprafață utilă de 478,30 mp și 81,74 mp teren construit, spațiile de tip A1, B1, C1, D1 de la etajul 1 tronsonul 5 cu suprafață desfășurată de 612,82 mp, cu suprafață utilă de 478,30 mp și 81,74 mp teren construit și spațiile de tip A5, B5, C5, D5 situate la etajul 5 tronsonul 5 cu suprafață construită desfășurată totală de 612,82 mp, cu suprafață utilă de 478,30 mp și 81,74 mp teren construit; a respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă în contradictoriu cu SC D. SA ca rămasă fără obiect și, pe cale de consecință,

a obligat pârâta SC F. SA la plata către reclamantă a sumei de 105.400,23 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, iar reclamanta la plata către chemata în garanție a sumei de 9.920 lei cu titlul de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă, raportat la împrejurarea că reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată din acțiune în realizarea dreptului în acțiune în constatare, că este neîntemeiată întrucât potrivit art. 111 C. proc. civ. partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept.

Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, însă reclamanta SC A. SRL, în prezent, se află în posesia imobilului dar pretinde că este tulburată de către pârâta SC F. SA în exercitarea dreptului său de proprietate prin încheierea unor contracte translative de proprietate de către autorii pârâtei și înscrierea acestor drepturi în cartea funciară. În consecință, reclamanta poate formula o cerere în constatare, ce poate fi calificată ca provocatorie, în baza art. 111 C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâta SC F. SA prin notele de ședință depuse la data de 25 iunie 2013, raportat la Decizia civilă nr. 60 din 20 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție și la Decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta a fost considerată ca neîntemeiată, întrucât față de Decizia civilă nr. 60 din 20 mai 2002 condiția triplei identități nu este îndeplinită pentru că nu există identitate de cauză întrucât la pronunțarea acestei decizii s-au avut în vedere tranzacția încheiată la data de 25 martie 1998 consfințită prin sentința civilă nr. 15025 din 1 octombrie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București și contractul de vânzare cumpărare din 19 mai 1998 care, ulterior, au fost anulate; în ceea ce privește Decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin aceasta s-a casat Decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de exercitare a retractului litigios, astfel că nu este îndeplinită condiția identității de obiect pentru că în cauza în care s-a pronunțat Decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 obiectul litigiului îl constituie constatarea nulității tranzacției încheiate între reclamantă și autoarea pârâtei, SC F. SRL, la data de 1 octombrie 1999,

repunerea în situația anterioară, radierea mențiunilor din cartea funciară și evacuarea. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC D. SA în cadrul cererii principale de chemare în judecată tribunalul a constat că aceasta a rămas fără obiect și o va respinge întrucât reclamanta a formulat o cerere de chemare în garanție împotriva acesteia, reclamanta solicitând prin cererea de modificare a cererii depusă la termenul din data de 12 aprilie 2011 menținerea acesteia în cauză doar în calitate de chemată în garanție. În ceea ce privește fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a apreciat că prin contractele de asociere în participațiune și actele adiționale la acestea s-a transmis dreptul de proprietate asupra spațiilor ce fac obiectul litigiului de față în aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ.

Astfel, deși contractele sunt denumite generic contracte de asociere în participațiune, atât din cuprinsul clauzelor acestora, cât și din actele adiționale rezultă că voința reală a părților a fost aceea de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în condițiile achitării sumelor necesare pentru finalizarea în vederea exploatării acestuia.

În aplicarea principiului voinței reale a părților în interpretarea contractelor, prevăzută de art. 977 din V.C.C., care se aplică în raport de dispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011, s-a avut în vedere faptul că reclamanta a împuternicit-o pe chemata în garanție să cumpere cota sa parte, respectiv spațiile în litigiu și terenul aferent potrivit clauzelor contractului de asociere din 15 iunie 1993. Între reclamantă și chemata în garanție SC D. SA s-au încheiat contracte prin care se transmite proprietatea asupra spațiilor comerciale cu condiția plății de către reclamantă a sumelor necesare finanțării lucrărilor pentru finalizarea acestora, condiție ce rezultă că a fost îndeplinită din tranzacția încheiată între cele două părți la data de 11 mai 2004. Chemata în garanție SC D. SA nu a invocat nici un drept de proprietate asupra imobilului, iar prin contractele încheiate a fost finalizată construcția prin contribuția asociaților care și-au împărțit rezultatele asocierii.

De altfel, în considerentele sentinței civile nr. 8195 din 26 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat nul contractul de vânzare cumpărare autentificat la 19 mai 1998 la B.N.P., G., încheiat între SC D. SA și SC F. SRL privind spațiile comerciale ce fac obiectul prezentului litigiu, se reține, cu putere de lucru judecat, că reclamanta este proprietara spațiilor comerciale.

Acesta a fost argumentul avut în vedere de către instanța învestită cu cererea de constatare a nulității contractului când a pronunțat sentința civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001. Titlul de proprietate al pârâtei SC F. SA, respectiv convenția autentificată din 30 septembrie 2010 de către B.N.P., E., astfel cum a fost rectificată, se întemeiază pe un contract de vânzare cumpărare ce a fost declarat nul (contractul din 1998), astfel că și actele subsecvente acestuia sunt nule, conform principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial: resoluto iure dantisresolviturjusaccipientis.

Susținerea pârâtei conform căreia contractul de vânzare cumpărare din 1998 a fost declarat nul, în forma sa nerectificată, nu a fost avută în vedere întrucât rectificarea contractului s-a realizat ulterior pronunțării sentinței civile și rămânerii irevocabile a acesteia, prin Decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, respectiv la data de 2 februarie 2005, astfel că părțile au convenit modificări aduse unui contract nul ce nu mai putea produce efecte juridice.

Argumentul invocat de pârâtă conform căruia evacuarea reclamantei din spațiile comerciale ce fac obiectul cauzei este o dovadă că reclamanta nu are un titlul de proprietate nu a fost reținut întrucât dovada existenței dreptului de proprietate nu se face decât prin acte de proprietate și, așa cum rezultă din hotărârile judecătorești pronunțate în contestația la executare formulată de reclamantă împotriva procedurii de executare silită demarate împotriva sa, respectiv sentința civilă nr. 17627 din 14 octombrie 2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București și Decizia civilă nr. 700/R din 12 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamantei i s-a admis contestația la executare, s-a dispus întoarcerea executării silite și reintrarea în posesia imobilului.

Nici faptul că reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată privind restituirea prestațiilor achitate în baza contractelor de asociere de la SC D. SA sau exercitarea retractului litigios nu au fost avute în vedere pentru a se reține existența unui titlu valabil de proprietate al pârâtei. Renunțarea chematei în garanție SC D. SA la însuși dreptul de a solicita repunerea părților în situația anterioară ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 1998 nu înseamnă că pârâta deține proprietatea imobilului, întrucât actul juridic prin care se transfera dreptul de proprietate în patrimoniul acesteia a fost constatat ca fiind nul. Repunerea în situația anterioară nu reprezintă decât o consecință a nulității actului juridic, iar înscrierea dreptului pârâtei în cartea funciară s-a realizat în baza unor acte juridice nule, astfel că această operațiune nu are forță probantă în dovedirea dreptului de proprietate al pârâtei.

Prin urmare, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 21 din N.C.C. Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel SC F. SA, arătând că, dacă contractele de asociere în participațiune sunt acte translative de proprietate sau titluri de proprietate, acesta ar fi un motiv de a fi recunoscute în cadrul unei acțiune în constatare ca drepturi preexistente. Or, în speță, deși învestită cu o acțiune în constatare, instanța nu a pronunțat o hotărâre de recunoaștere a dreptului reclamantului și chiar a constituit drepturi în patrimoniul acesteia ca și când ar fi fost chemată să se pronunțe într-o hotărâre de realizare de drepturi (sau care să țină loc de act de vânzare-cumpărare). De asemenea, aprecierile instanței de fond în interpretarea contractelor de asociere în participațiune sunt greșite, în realitate aceste contracte fiind contracte de finanțare.

Totodată, natura juridică a aporturilor în cadrul contractelor de asociere în participațiune s-a făcut printr-o gravă eroare cu privire la natura juridică a aporturilor aduse de asociați în cadrul asocierii în participațiune, confundându-se în mod grav instituția contractului de asociere în participațiune (aportul trebuie să fie determinat și determinabil, posibil și licit). Corespunzător aportului în asociere, ar fi însemnat că, în calitate de asociat se conferă și dreptul la împărțirea beneficiilor, ceea ce nu este real. Nici transmiterea dreptului de proprietate nu poate fi presupusă, așa cum greșit a procedat instanța de fond (nerezultând aceasta din contractele de asociere în participațiune) intenția de a transmite dreptul de proprietate asupra clădirii neputând fi presupusă în lipsa unor prevederi exprese, cuprinse în contracte încheiate în forma autentică.

SC A. SRL nu a dobândit nici un drept de proprietate asupra spațiilor individuale la subsol, mezanin și parter (tronson 5), dovedit fiind că o acțiune cu acest motiv a fost respinsă - sentința civilă nr. 577 din 21 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3989 din 05 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Toate aceste aspecte au fost însă ignorate de instanța de fond. Contractul de vânzare-cumpărare din 08 septembrie 1994 (dintre SC D. SA și SC A. SRL) nu este un contract translativ de proprietate, așa cum nelegal a reținut prima instanță. Instanța de fond a făcut o eroare de judecată când a apreciat că actele de asociere în participațiune sunt translative de proprietate (SC A. SRL nu a fost niciodată proprietar tabular asupra spațiilor în litigiu deținute de SC F. SA).

De asemenea, au fost depășite limitele deduse judecății, prima instanță pronunțându-se asupra valabilității titlului lui SC F. SA. Instanța de fond greșit a respins excepția autorității de lucru judecat la care s-a renunțat expres prin încheierea din ședința de la data de 18 noiembrie 2013 și a ignorat mijlocul de probă al autorității lucrului judecat. Rezumând, aspectul că aceste contracte de asociere în participațiune nu sunt acte translative de proprietate ale lui SC A. SRL era deja reglementat conform art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin. (2) C. civ.

Societatea apelantă a menționat și că în mod greșit au fost interpretate probele la fond (tranzacția din 11 mai 2004 a fost reținută ca probă absolută, deși era extrajudiciară) s-a ignorat o probă importantă și anume adresa din 03 martie 2000 a SC D. SA (în care se arată fără dubii că nu s-au plătit cotele H., pentru a se putea pune în discuțiune dreptul de proprietate); că, vădit neîntemeiat, instanța fondului a obligat apelanta la plata a 105.400,23 lei cu titlu de cheltuieli de judecată pe capătul de cerere privind revendicarea, în condițiile în care însăși reclamanta a înțeles să renunțe la acest capăt de cerere în cursul procesului (motive de apel dosar curte filele 11-27).

Prin Decizia nr. 559/A din 12 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta SC F. SA, împotriva sentinței civile nr. 2052 din 25 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A. SRL și intimata chemată în garanție, SC E. SA S.A., precum și cererea de solicitare a cheltuielilor de judecată, ca nefondate. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Contractul din 1998 a fost declarat nul în mod irevocabil, deoarece prin sentința civilă nr. 1034 din 20 iunie 2002 (definitivă și irevocabilă) Tribunalul București s-a reținut că spațiile care constituie obiectul acțiunii nu se mai află în patrimoniul SC F. SRL Și convenția autentificată din 30 septembrie 2010 de B.N.P., E. este nulă, ca act subsecvent contractului din 1998 declarat nul.

De asemenea, prin sentința civilă nr. 1034 din 20 iunie 2002, definitivă și irevocabilă, a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a reținut expres că imobilul (constând în spațiile ce sunt obiect al prezentei judecăți) nu se afla în patrimoniul SC F. SRL, astfel încât nu s-a recunoscut un drept de proprietate asupra spațiilor în favoarea SC F. SRL, al cărei succesoare este SC F. SA. Prin sentința civilă nr. 1034 din 20 iunie 2002 (definitivă și irevocabilă) s-a statuat că SC F. SRL nu este proprietara spațiilor pe care le-a tranzacționat cu SC A. SRL, deci convenția din 30 septembrie 2010 autentificată de B.N.P., E. nu poate constitui titlu pentru apelantă. Dreptul de proprietate al SC A. SRL a fost recunoscut atunci când s-a reținut că punerea în executare a sentinței civile nr. 1034/2002 este imposibilă deoarece proprietară este SC A. SRL și nu poate fi evacuată din spațiile pe care le posedă.

Această calitate a fost confirmată și prin Decizia civilă nr. 425 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București prin care s-a respins apelul împotriva sentinței civile nr. 1034/2002 (înlocuind Decizia civilă nr. 17/2003 care a fost anulată ca urmare a admiterii recursului). La fel s-a reținut și prin Decizia civilă nr. 7922 din 07 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare, din hotărârile judecătorești menționate că SC F. SA este succesoarea în drepturi a soților Copos și nu poate invoca drepturi în plus sau drepturi diferite de la aceștia. Este de remarcat în același sens și sentința civilă nr. 17627 din 14 octombrie 2011 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 700/R din 12 martie 2013 a Tribunalului București.

Invocarea Deciziei civile nr. 5973/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a dezlegat un litigiu de retract litigios nu are relevanță pe fondul dreptului (evacuarea nu era cerută și nu poate fi cerută, ca o consecință a desființării tranzacției dintre părți). Toate acestea sunt confirmate prin Decizia civilă nr. 425/2009 a Curții de Apel București (ajungându-se tot la concluzia că SC A. SRL nu era proprietara spațiilor). Prin urmare, nu se susține depășirea limitelor judecătorești (față de aceste mijloace de probă). Mai mult, sentința civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului București (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială) a stabilit cu autoritate de lucru judecat că spațiile de la etajele 1, 2 și 5 ale Tronsonului 5 al blocului D1 din București, sector 1 sunt proprietatea SC I. SRL Ca atare, contractul din 1998 (dintre SC D. SA și SC F. SRL) este nul absolut.

Excepția autorității lucrului judecat (față de hotărârile civile irevocabile citate) duce la concluzia că prevederile art. 1200 alin. (4) și 1202 C. civ. conduc la inadmisibilitatea unei situații contrare (motivele de apel formulate la cap. A lit. a) - e) apar ca inadmisibile). În ceea ce privește contractul din 1994, considerat un contract de vânzare-cumpărare în care transmiterea proprietății se făcea de drept în măsura spațiilor achitate, problema de lucru judecat între părți a fost rezolvată prin Decizia civilă nr. 700/R/2013 a Tribunalului București. De altfel, chemata în garanție SC E. SA (filele 126-136) a precizat că motivele de apel se referă numai la cererea de chemare în judecată, nu la modul de soluționare al cererii de chemare în garanție.

Cum motivele de apel nu privesc cererea de chemare în garanție, sentința civilă în raport de aceasta este definitivă, iar pe fondul cauzei se solicită respingerea cererii de chemare în judecată. Această respingere nu poate fi pronunțată atâta timp cât chemata în garanție nu a formulat apel cu acest motiv. Se mai reține și caracterul legal al sentinței civile nr. 2052 din 25 noiembrie 2013 a Tribunalului București, în raport de cererea de chemare în garanție, (motivare care nu conferă prin ea însăși legalitatea unei hotărâri judecătorești, mai ales fiind cunoscut ca hotărârile judecătorești sunt „lege aplicată la spețe”). Totodată, se invocă caracterul nefondat al cererii de chemare în garanție, deși nu s-a formulat apel de către chemata în garanție (invocându-se lipsa parcurgerii procedurii prealabile, petitul subsidiar al cererii de chemare în garanție - inadmisibil - în raport de relația contractuală dintre intimata - reclamantă și chemata în garanție.

Având în vedere mijloacele de probă aflate la dosarul cauzei, cât și motivele de apel formulate, concluziile tuturor părților raportate la soluția primei instanțe, și față de probatoriile existente (materializate în mijloacele de probă) instanța de apel concluzionează că toate susținerile din apel (așa cum s-a precizat mai sus) nu sunt întemeiate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-pârâtă SC F. SA, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.. În aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

recurenta a solicitat casarea Deciziei civile nr. 559/A din 12 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanța de apel nu a pășit la judecata cauzei în apel, deoarece nu s-a pronunțat asupra niciuneia din criticile formulate prin apel, aportul instanței de apel la soluționarea cauzei fiind inexistent ca raționament juridic, la care se adaugă și faptul că multe dintre fraze sunt eliptice. Astfel, după ce pag. 6-20 redau amănunțit hotărârea primei instanțe, la paginile 20-21 instanța de apel reține în mod selectiv și lapidar doar o parte din motivele de apel formulate de SC F. SA în vreme ce toate argumentele intimatei H. sunt redate pe larg, inclusiv la persoana I singular.

Instanța de apel nu arată, măcar tangențial sau implicit, de ce motivele de apel ale SC F. SA au fost găsite ca neîntemeiate, astfel încât în cauză nu există o motivare a hotărârii, ceea ce constituie un motiv întemeiat de casare, întrucât au fost nesocotite prevederile imperative ale art. 261 pct. 5C. proc. civ. care impun instanțelor de judecată să se pronunțe motivat asupra tuturor cererilor formulate de părți, pentru a da instanțelor de judecată superioare posibilitatea exercitării controlului judiciar. Instanța de apel nu doar că nu a răspuns motivelor de apel, dar raționamentul său este inteligibil sub aspectul judecăților de valoare făcute sau, mai bine zis, nefăcute, dar și sub aspectul exprimării, al scrierii și al înșiruirii logice de propoziții și fraze.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că hotărârea recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În mod vădit eronat, instanța de apel a reținut că „contractul din 1998 a fost declarat nul în mod irevocabil deoarece, prin sentința civilă nr. 1034 din 20 iunie 2002, definitivă și irevocabilă, Tribunalul București a reținut că spațiile care constituie obiectul acțiunii nu se mai află în patrimoniul SC F. SRL”. Afirmația instanței este ilogică deoarece contractul a fost declarat nul cu un an înainte de pronunțarea sentinței nr. 1034 din 20 iunie 2002 de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

În plus, este eronată și lipsită de temei legal afirmația instanței de apel că, prin sentința civilă nr. 1034/2002, Tribunalul București ar fi reținut că spațiile care constituie obiectul acțiunii nu se mai află în patrimoniul SC F. SRL Instanța de apel se mulțumește să rețină în mod trunchiat unele aspecte din Hotărârea nr. 1034/2002 interpretându-le însă în favoarea H., deși prin această hotărâre titlul acesteia a fost desființat. Așadar, efectele sentinței civile nr. 1034/2002 nu pot fi interpretate în nicio variantă în favoarea H. De altfel, dacă ar fi aprofundat cauza, instanța de apel ar fi reținut dezlegările de drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Decizia nr. 7922 din 07 noiembrie 2011, unde a statuat că „pronunțarea unei hotărâri de expedient nu este rezultatul unei judecăți a instanței, ci a unui contract al părților”.

Ca atare, prin hotărârile anterioare instanțele de judecate nu au stabilit un drept de proprietate în favoarea H. și, cu atât mai puțin, inexistența unui drept de proprietate al SC F. SA, așa cum în mod greșit reține instanța de apel, pentru că, dacă ar fi făcut-o, acțiunea care face obiectul prezentului dosar ar fi fost lipsită de interes practic și juridic. Prin urmare, ceea ce reține Înalta Curte de Casație și Justiție prin două hotărâri judecătorești definitive și irevocabile este tocmai aspectul esențial și de necombătut că dreptul de proprietate nu a fost tranșat la vreun moment dat în favoarea H., sens în care invocarea de către instanța de apel a acestor hotărâri ca stabilind dreptul de proprietate în favoarea H. este în mod vădit defectuoasă, nelegală și lipsită de vreun temei legal.

Instanța de apel a încălcat în mod flagrant dispozițiile art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin. (2) C. civil, referitoare la autoritatea de lucru judecat, față de sentința civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului București, deși nu a respins acțiunea reclamantei H. pentru autoritate de lucru judecat, cu motivarea că dreptul de proprietate al acesteia asupra spatiilor litigioase a fost stabilit deja printr-o sentință definitivă anterioară. Autoritatea de lucru judecat nu putea fi reținută oricum în cauză, în condițiile în care nu există identitate de părți, obiect și cauză. În realitate, sentința civilă nr. 8195/2001 nu stabilește vreun drept de proprietate al H. asupra spațiilor aflate în discuție, ci dispune anularea unui contract de vânzare-cumpărare.

Prin sentința irevocabilă nr. 11301 din 28 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, SC D. SA a renunțat în mod expres în favoarea autorilor SC E. SA la însuși dreptul pretins în acest litigiu, respectiv la repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare - cumpărare din 19 mai 1998, sens în care este în afara oricărui dubiu că dreptul de proprietate asupra spațiilor în dispută a rămas în patrimoniul SC E. SRL, autoarea SC F. SA. Acest aspect a fost recunoscut și de către SC D. SA pe cale de întâmpinare, cu ocazia judecării fondului cauzei. Simplă anulare a unui contract, neurmată de repunerea părților în situația anterioară, nu poate fi constitutivă de drepturi.

Invocând aceeași sentință civilă nr. 1034/2002, instanța de apel apreciază, în afara limitelor învestirii sale, că titlul de proprietate al SC F. SA, respectiv convenția autentificată sub nr. 1668/30 septembrie 2010 la B.N.P., E., este un act nul. Instanțele de fond și apel nu au fost învestite cu vreun capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a convenției autentificate sub nr. 1668/30 septembrie 2010 la BNP E., sens în care instanța de apel nu putea face o astfel de apreciere, decât cu încălcarea vădită a principiului dreptului la apărare al părților, al principiului contradictorialității și al disponibilității părților în fața instanței de judecată. În prezent, convenția din 30 septembrie 2010 aparține circuitului civil și se bucură de validitatea sa deplină, în contextul în care nicio instanță nu a pronunțat vreo soluție contrară.

Nulitatea convenției autentificate din 2010 nu poate fi apreciată pe cale de deducție sau simpla prezumare, în cadrul unor considerente ale instanței de fond sau apel, astfel încât, și din această perspectivă, hotărârea instanței de apel este total lipsită de temei legal. Dreptul de proprietate al SC F. SA este înscris în Cartea Funciara prin Încheierea nr. 385240 pronunțată în Dosar nr. x din 06 octombrie 2010 de Oficiul de Cadastru și de Proprietate Imobiliară București sector 1. Acest fapt a fost reconfirmat prin extrasele C.F. pentru informare eliberate de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, sector 1 București sub nr. 12768, nr. 12767 și nr. 12764 la data de 25 februarie 2015, iar prin sentințele civile nr. 11330 din 09 iunie 2011 și nr. 8361 din 09 mai 2012 ambele pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București, rămase definitive și irevocabile, instanța de judecată a respins plângerile SC I. SRL formulate în temeiul Legii nr. 7/1996.

În lipsa oricărui temei legal, instanța de apel a apreciat că în speță nu poate fi reținută Decizia nr. 5973/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât aceasta nu face decât să dezlege un litigiu de retract litigios, însă a dat eficiență juridică Deciziei nr. 425/2009 a Curții de Apel București, decizie pronunțată de o instanță inferioară Înaltei Curți de Casație și Justiție în rejudecare, în același dosar de retract litigios, această soluție fiind dată cu respectarea dezlegărilor de drept impuse prin Decizia de casare nr. 5973/2006. În mod cu totul surprinzător pentru raționamentul anterior al instanței de apel, dar corect juridic, analizând Decizia nr. 425/2009 a Curții de Apel București, instanța reține că „se ajunge tot la concluzia ca SC I. SRL nu era proprietara spațiilor”.

În această situație, nu se explică soluția de respingere a apelului formulat de SC F. SA, motivarea instanței fiind contradictorie și lipsită de logică juridică. Excepția autorității de lucru judecat, față de hotărârile civile irevocabile reținute, nu a fost invocată ca atare nici de către SC A. SRL, nici de către instanță, din oficiu. Instanța de apel nu face diferența între prezumția absolută de lucru judecat și excepția autorității de lucru judecat. Astfel, reține că excepția autorității de lucru judecat determină imposibilitatea de a se da câștig de cauză SC F. SA, fără să se aducă măcar un argument juridic în sprijinul acestei afirmații. Autoritatea de lucru judecat intervine în raport de o hotărâre strict determinată și trebuie analizată sub condiția existentei unei identități de obiect, părți și cauză, iar nu în raport cu o listă de hotărâri judecătorești.

Mai mult decât atât, instanța de fond nu a reținut ea însăși vreo autoritate de lucru judecat față de lista de hotărâri deja existentă în cauze conexe purtate între părți, astfel încât criticile SC F. SA formulate asupra inexistentei vreunui titlu de proprietate al SC H. SA sunt admisibile și pertinente. Dacă instanța de apel ar fi reținut în cauză autoritatea de lucru judecat, ar fi trebuit să dea eficiență efectului său negativ, respingând acțiunea H., în condițiile în care ar fi apreciat că dreptul său de proprietate a fost deja consacrat în mod definitiv în procesele anterioare. Dimpotrivă, contradictorialitatea raționamentului instanței de apel este vădită: deși constată că hotărârile anterioare au rezolvat definitiv aspectul fondului dreptului, în sensul că H. este în mod indubitabil proprietara spatiilor litigioase, instanța de apel mai pronunță încă o hotărâre, cu toate că reține că toate aspectele fuseseră dezlegate anterior.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: Este fondată critica recurentei cu privire la nemotivarea de către instanța de apel a tuturor criticilor aduse sentinței primei instanțe și lipsa unei motivări clare cu privire la motivele de apel analizate.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii de fond în expunerea scrisă a motivelor de apel au vizat următoarele aspecte: greșita apreciere asupra caracterului de acte translative de proprietate sau titluri purtătoare de drepturi preexistente a contractelor de asociere în participațiune când, în realitate, acestea sunt contracte de finanțare, iar transmiterea dreptului de proprietate nu poate fi presupusă cu atât mai mult cu cât aceste contracte nu sunt încheiate în formă autentică; prima instanță de fond a confundat în mod grav instituția juridică a contractului de asociere în participațiune, schimbând natura juridică acestuia; deși învestită cu o acțiune în constatare, instanța de judecată a fondului nu a pronunțat o hotărâre de recunoaștere a dreptului reclamantului, chiar a constituit drepturi în patrimoniul acesteia, ca și când ar fi fost chemată să pronunțe o hotărâre în realizare de drepturi, prin aceasta depășind limitele judecății deoarece s-a pronunțat asupra unor aspecte neantamate de către părți, respectiv asupra valabilității titlului SC F. SA, afirmând ca „înscrierea dreptului apelantei - pârâte în cartea funciară s-a realizat în baza unor acte juridice nule"; a respins excepția autorității de lucru judecat la care s-a renunțat în mod expres, prin încheierea de ședință din data de 18 noiembrie 2013 și a ignorat mijlocul de probă al puterii de lucru judecat.

Grupate sub aspectul motivelor de netemeinicie, au fost aduse critici hotărârii primei instanței și în ceea ce privește greșita apreciere a probelor. S-a arătat că tranzacția extrajudiciară din data de 11 mai 2004 a fost reținută ca probă absolută, instanța de judecată nemanifestând rol activ și neinterpretând în mod judicios probele aflate la dosarul cauzei, dar ignorând o probă importantă, respectiv adresa din 03 martie 2000 a SC D. SA care atestă fără dubii că nu s-au plătit cotele H. pentru a se putea pune în discuție transferul dreptului de proprietate (aflata la pag. 574 vol. IIal Dosarului nr. x/3/2011al tribunalului București), iar apelanta a fost obligată în mod nelegal la cheltuieli de judecată în cuantum de 105.400,23 lei pe capătul de cerere privind revendicarea, în condițiile în care reclamanta a înțeles să renunțe la acest capăt de cerere în cursul procesului.

Acestor critici instanța de apel le-a răspuns doar parțial, printr-o motivare lipsită de rigoare juridică, uneori inteligibilă, datorită unor fraze al căror înțeles juridic nu poate fi descifrat. Deși față de obiectul cauzei se impune identificarea titularului dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, iar apelanta contestă atât caracterul translativ de proprietate al contractelor de asociere în participațiune, astfel cum a fost recunoscut de către prima instanță, cât și natura juridică a aporturilor aduse de asociați în cadrul asocierii în participațiune, instanța de apel nu a răspuns acestor critici, deși erau esențiale pentru ca instanța de control judiciar să poată stabili legalitatea sentinței apelate.

De asemenea, nu s-a răspuns nici criticilor referitoare la greșita obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la dezlegările pe care alte instanțe le-au dat, în cauze conexe, unor aspecte legate de îndreptățirea părților din prezentul litigiu asupra imobilului din prezentul litigiu, instanța de apel face o analiză sumară și lipsită de coerența necesară justificării unui raționament juridic conclusiv, pe baza căruia se pronunță asupra valabilității unor înscrisuri (spre pildă a convenției din 30 septembrie 2010 autentificată de B.N.P., E.) sau a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 8195/2001 a Tribunalului București, secția comercială. Motivarea hotărârii reprezintă opera judecătorului care trebuie să demonstreze în mod logic deplina concordanță dintre soluție și realitate, constituind o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție și oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Analiza pe care judecătorul o face, în legătură cu motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea în sensul unei anumite soluții, trebuie să fie clară și simplă, precisă, concisă și fermă, să aibă deci putere de convingere. La fel de exactă trebuie să fie și motivarea în ceea ce privește cererile pe care le-a respins. Argumentareaunei hotărâri judecătorești presupune în primul rând stabilirea corectă, în formă concisă și clară a situației de fapt, în ordine logică sau cronologică.

Deși în cursul judecății în primă instanță a fost analizată evoluția actelor juridice cu privire la imobilele în litigiu și instanța s-a pronunțat asupra caracterului translativ de proprietate, iar în apel au fost aduse critici sub acest aspect, instanța de apel nu le-a analizat, deși trebuia să motiveze, în raport de fiecare act încheiat cu privire la spațiile cu destinația de birouri și terenurile aferente (de tip A2, B2, C2 și D2 situate la etajul 2 tronsonul 5 cu o suprafață construită desfășurată de 612,82 mp și cu o suprafață utilă de 478,30 mp și 81,74 mp teren construit, a spațiilor de tip A1, B1, C1 și D1 de la etajul 1 tronsonul 5 cu o suprafață desfășurată de 612,82 mp și o suprafață utilă de 478,30 mp și teren construit de 81,74 mp și a spațiilor de tip A5, B5, C5 și D5 situate la etajul 5 tronsonul 5 cu o suprafață construită desfășurată totală de 612,82 mp și o suprafață utilă de 478,30 mp și teren construit de 81,74 mp) dacă s-a născut dreptul de proprietate și în favoarea căreia dintre părțile contractante, dacă acest drept a fost sau nu transmis ulterior prin actele încheiate de părțile din prezentul litigiu.

În acest context,în absența motivării instanței de apel asupra caracterului constitutiv și apoi translativ de proprietate al contractelor încheiate cu privire la imobile, cuspecificarea situației de fapt corectă, care trebuie identificată în formă concisă și clară, în ordine cronologică, față de fiecare dintre actele juridice invocate de părți,nu pot fi analizate criticile recurentei de la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. sub aspectul caracterului translativ de proprietate al contractelor de asociere în participațiune și al actelor adiționale. Motivarea în fapt a hotărârii judecătorești are drept scop să învedereze că situațiile particulare care au fost stabilite în concret în proces, se încadrează în prevederile generale și abstracte ale legii.

Trecerea de la motivarea în fapt la cea în drept trebuie să se facă prin reproducerea textelor legale aplicabile, arătându-se apoi de ce faptele reținute fac parte din categoriile la care se referă textele la care s-a apelat. Atunci când judecătorul face aprecieri personale, trebuie să indice elementele pe care se întemeiază aprecierea sa. Or instanța de apel nu a dezvoltat convingător argumentele pe baza cărora a tras concluzii cu privire la dovedirea dreptului de proprietate al reclamantei. Mai mult, motivarea sa este contradictorie deoarece, deși respinge apelul declarat de pârâta SC F. SA, menținând soluția de admitere a acțiunii și de constatare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, afirmă că reclamanta “SC H. SA nu era proprietara spațiilor”.

O astfel de motivare parțială și neconvingătoare slăbește fermitatea și puterea de convingere pe care trebuie să o aibă o hotărâre și împiedică efectuarea controlului de legalitate, putând fi apreciată ca o neîndeplinire de către judecător a obligației prevăzută în art. 261 pct. 5 C. proc. civ. de a motiva în fapt și drept hotărârea, echivalând cu o soluționare a procesului fără a se intra în cercetarea fondului pricinii, care nu se poate înlătura decât prin casarea hotărârii. De aceea, Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentei încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă soluția nu va fi de modificare a hotărârii, ci de casare cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., care prevede că „(…) , în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată sau altei instanțe de același grad”. Cu prilejul rejudecării, instanța de apel va analiza toate criticile din apel, după stabilirea corectă, în formă concisă și clară a situației de fapt, în ordine cronologică, prin prezentarea semnificației juridice a fiecărui act încheiat cu privire la imobilul în litigiu, luând în considerare și criticile invocate în prezentul recurs din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În ceea ce privește efectele pe care le produc alte hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate în cauze conexe prezentului dosar, acestea vor fi analizate în raport de identitatea de părți, obiect și cauză cerută pentru existența autorității de lucru judecat. În ceea ce privește alte chestiuni litigioase invocate pe cale de apărare în cauzele conexe, care prezintă relevanță în prezenta cauză, se va avea în vedere că puterea acestora de lucru judecat (din perspectiva obligativității, ca efect al puterii lucrului judecat) se manifestă numai în măsura în care analiza acestora s-a realizat cu respectarea principiului dreptului la apărare al părților, al principiului contradictorialității, în cel puțin o fază devolutivă a procesului, care să permită părților să administreze probe asupra chestiunii litigioase.

Simpla dezlegarea de către instanță a unei astfel de chestiuni în considerentele hotărârii, fără a fi pusă în discuția părților pentru a le permite să formuleze critici și probe în apărare și fără o motivare convingătoare din partea instanței, nu poate beneficia de puterea lucrului judecat. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta SC F. SA împotriva Deciziei nr. 559/A din 12 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, urmează a fi admis și, pe cale de consecință, va fi casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC F. SA împotriva Deciziei nr. 559/A din 12 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi,11 martie 2016.