ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 540/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 540/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia
nr. 540/2016
Asupra cauzei de față constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub
nr. x/3/2011, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții B., C. și SC
D. SA pentru a se constata inexistența unui titlu de proprietate și al
dreptului de proprietate al pârâților B. și C. asupra imobilului situat în
București, sector 1 compus din:
- spațiile cu destinația de birouri de tip
A2, B2, C2 și D2 situate la etajul 2 tronsonul 5 cu o suprafață construită
desfășurată de 612,82 mp,cu suprafață utilă de 478,30 mp și 81,74 mp teren
construit;
- spațiile de tip A1, B1, C1 și D1 de la
etajul 1 tronsonul 5 cu o suprafață desfășurată de 612,82 mp și o suprafață
utilă de 478,30 mp și teren construit de 81,74 mp;
- spațiile de tip A5, B5, C5 și D5 situate la
etajul 5 tronsonul 5 cu o suprafață construită desfășurată totală de 612,82 mp
și o suprafață utilă de 478,30 mp și teren construit de 81,74 mp
Reclamanta a solicitat să se constate că este
proprietara imobilului întrucât deține posesia asupra acestuia de la data de 6
ianuarie 1999 și a plătit impozite. Reclamanta a arătat că pârâții B. și C. au
înscris provizoriu dreptul de proprietate asupra imobilului invocând un
contract de vânzare cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 6
noiembrie 2003 la B.N.P.A., E. încheiat cu SC F. SA.
În drept, au fost
invocate dispozițiile art. 480, art. 969 și urm., art. 948 și urm., art. 1020
și art. 1074 și urm., art. 1294 și urm. C. civ., art. 251 și urm. C. com., art.
1402-1404 și urm. C. civ., art. 1491 C. civ.
La data de 12 aprilie
2011 reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând chemarea
în judecată a SC F. SA în calitate de pârâtă în locul pârâților B. și C. și
solicitând obligarea pârâtei SC F. SA să lase în deplină proprietate și posesie
imobilul ca urmare a convenției autentificate din 30 septembrie 2010 la B.N.P.,
SC E. SA și Asociații și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
În subsidiar, reclamanta
a formulat cerere de chemare în garanție a SC D. SA care va avea numai
calitatea de chemată în garanție, și a solicitat obligarea acesteia la plata
sumei reprezentând prețul plătit, respectiv contravaloarea a 1.470.546 dolari
SUA, la care să se adauge excedentul de valoare și toate spezele procesului de
față.
Cererea de chemare în
judecată a fost inițial înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a
comercială, la data de 3 august 2010 sub nr. x/3/2010, însă prin încheierea din
data de 7 iunie 2011 s-a admis excepția necompetenței funcționale a secției
comerciale și cauza a fost trimisă la una din secțiile civile. Dosarul a fost
repartizat, secției a III-a civilă, a Tribunalului București fiind înregistrat
la nr. x/3 din 14 octombrie 2011.
La data de 25 iunie 2013
reclamanta a înlocuit, în baza art. 132 alin. (2) pct. 2 și 4 C. proc. civ.,
capătul de cerere privind revendicarea spațiilor cu cererea de a se constata
dreptul de proprietate asupra acestora, motivat de faptul că a intrat în
posesia spațiilor ca urmare a întoarcerii executării silite.
La data de 25 iunie 2013
pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat raportat la dispozițiile
Deciziei civile nr. 60 din 20 mai 2002 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție și ale Deciziei civile nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție. Prin notele scrise depuse la dosar la data de 18
noiembrie 2013 pârâta a invocat autoritatea de lucru judecat ca mijloc de
apărare în conformitate cu dispozițiile art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ.
Prin sentința
civilă nr. 2052 din 25 noiembrie 2013 Tribunalul București, secția III-a
civilă, a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității
procesuale active și autorității de lucru judecat invocate de pârâta SC F. SA,
ca neîntemeiate, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive în
cadrul cererii principale a pârâtei SC D. SA ca rămasă fără obiect, a admis cererea
principală astfel cum a fost modificată și restrânsă formulată de reclamanta SC
A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC F. SA și chemata în garanție SC D. SA, a
constatat că reclamanta este proprietară a imobilului situat în București,
sector 1 compus din spațiile cu destinația de birouri de tip A2, B2, C2, D2
situate la etajul 2 tronsonul 5 cu o suprafață construită desfășurată totală de
612,82 mp, cu suprafață utilă de 478,30 mp și 81,74 mp teren construit,
spațiile de tip A1, B1, C1, D1 de la etajul 1 tronsonul 5 cu suprafață
desfășurată de 612,82 mp, cu suprafață utilă de 478,30 mp și 81,74 mp teren
construit și spațiile de tip A5, B5, C5, D5 situate la etajul 5 tronsonul 5 cu
suprafață construită desfășurată totală de 612,82 mp, cu suprafață utilă de
478,30 mp și 81,74 mp teren construit; a respins cererea de chemare în garanție
formulată de reclamantă în contradictoriu cu SC D. SA ca rămasă fără obiect și,
pe cale de consecință, a obligat pârâta SC F. SA la plata către reclamantă a
sumei de 105.400,23 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, iar reclamanta la
plata către chemata în garanție a sumei de 9.920 lei cu titlul de cheltuieli de
judecată.
Pentru a pronunța
această sentință, tribunalul a reținut, în ceea ce privește excepția
inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă, raportat la împrejurarea că
reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată din acțiune în
realizarea dreptului în acțiune în constatare, că este neîntemeiată întrucât
potrivit art. 111 C. proc. civ. partea care are interes poate să facă cerere
pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi
primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, însă reclamanta SC A. SRL,
în prezent, se află în posesia imobilului dar pretinde că este tulburată de
către pârâta SC F. SA în exercitarea dreptului său de proprietate prin
încheierea unor contracte translative de proprietate de către autorii pârâtei
și înscrierea acestor drepturi în cartea funciară. În consecință, reclamanta
poate formula o cerere în constatare, ce poate fi calificată ca provocatorie,
în baza art. 111 C. proc. civ.
În ceea ce privește excepția autorității de
lucru judecat, invocată de pârâta SC F. SA prin notele de ședință depuse la
data de 25 iunie 2013, raportat la Decizia civilă nr. 60 din 20 mai 2002 a
Curții Supreme de Justiție și la Decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunțată
de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta a fost considerată ca
neîntemeiată, întrucât față de Decizia civilă nr. 60 din 20 mai 2002 condiția
triplei identități nu este îndeplinită pentru că nu există identitate de cauză
întrucât la pronunțarea acestei decizii s-au avut în vedere tranzacția
încheiată la data de 25 martie 1998 consfințită prin sentința civilă nr. 15025
din 1 octombrie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București și
contractul de vânzare cumpărare din 19 mai 1998 care, ulterior, au fost
anulate; în ceea ce privește Decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin aceasta s-a casat Decizia nr. 17 din 23
ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă pentru
verificarea îndeplinirii condițiilor de exercitare a retractului litigios,
astfel că nu este îndeplinită condiția identității de obiect pentru că în cauza
în care s-a pronunțat Decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 obiectul litigiului îl
constituie constatarea nulității tranzacției încheiate între reclamantă și
autoarea pârâtei, SC F. SRL, la data de 1 octombrie 1999, repunerea în situația
anterioară, radierea mențiunilor din cartea funciară și evacuarea.
În ceea ce privește excepția lipsei calității
procesuale pasive a pârâtei SC D. SA în cadrul cererii principale de chemare în
judecată tribunalul a constat că aceasta a rămas fără obiect și o va respinge întrucât
reclamanta a formulat o cerere de chemare în garanție împotriva acesteia,
reclamanta solicitând prin cererea de modificare a cererii depusă la termenul
din data de 12 aprilie 2011 menținerea acesteia în cauză doar în calitate de
chemată în garanție.
În ceea ce privește fondul cererii de chemare
în judecată, tribunalul a apreciat că prin contractele de asociere în
participațiune și actele adiționale la acestea s-a transmis dreptul de
proprietate asupra spațiilor ce fac obiectul litigiului de față în aplicarea
dispozițiilor art. 480 C. civ.
Astfel, deși contractele sunt denumite
generic contracte de asociere în participațiune, atât din cuprinsul clauzelor
acestora, cât și din actele adiționale rezultă că voința reală a părților a
fost aceea de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în
condițiile achitării sumelor necesare pentru finalizarea în vederea exploatării
acestuia.
În aplicarea principiului voinței reale a
părților în interpretarea contractelor, prevăzută de art. 977 din V.C.C., care
se aplică în raport de dispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011, s-a avut în
vedere faptul că reclamanta a împuternicit-o pe chemata în garanție să cumpere
cota sa parte, respectiv spațiile în litigiu și terenul aferent potrivit
clauzelor contractului de asociere din 15 iunie 1993.
Între reclamantă și chemata în garanție SC D.
SA s-au încheiat contracte prin care se transmite proprietatea asupra spațiilor
comerciale cu condiția plății de către reclamantă a sumelor necesare finanțării
lucrărilor pentru finalizarea acestora, condiție ce rezultă că a fost
îndeplinită din tranzacția încheiată între cele două părți la data de 11 mai 2004.
Chemata în garanție SC D. SA nu a invocat nici un drept de proprietate asupra
imobilului, iar prin contractele încheiate a fost finalizată construcția prin
contribuția asociaților care și-au împărțit rezultatele asocierii.
De altfel, în considerentele sentinței civile
nr. 8195 din 26 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția comercială,
rămasă definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat nul contractul de
vânzare cumpărare autentificat la 19 mai 1998 la B.N.P., G., încheiat între SC
D. SA și SC F. SRL privind spațiile comerciale ce fac obiectul prezentului
litigiu, se reține, cu putere de lucru judecat, că reclamanta este proprietara
spațiilor comerciale. Acesta a fost argumentul avut în vedere de către instanța
învestită cu cererea de constatare a nulității contractului când a pronunțat
sentința civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001.
Titlul de proprietate al pârâtei SC F. SA,
respectiv convenția autentificată din 30 septembrie 2010 de către B.N.P., E.,
astfel cum a fost rectificată, se întemeiază pe un contract de vânzare
cumpărare ce a fost declarat nul (contractul din 1998), astfel că și actele
subsecvente acestuia sunt nule, conform principiului anulării actului
subsecvent ca urmare a anulării actului inițial: resoluto iure dantisresolviturjusaccipientis.
Susținerea pârâtei conform căreia contractul
de vânzare cumpărare din 1998 a fost declarat nul, în forma sa nerectificată,
nu a fost avută în vedere întrucât rectificarea contractului s-a realizat
ulterior pronunțării sentinței civile și rămânerii irevocabile a acesteia, prin
Decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a V-a comercială, respectiv la data de 2 februarie 2005,
astfel că părțile au convenit modificări aduse unui contract nul ce nu mai
putea produce efecte juridice.
Argumentul invocat de pârâtă conform căruia
evacuarea reclamantei din spațiile comerciale ce fac obiectul cauzei este o
dovadă că reclamanta nu are un titlul de proprietate nu a fost reținut întrucât
dovada existenței dreptului de proprietate nu se face decât prin acte de
proprietate și, așa cum rezultă din hotărârile judecătorești pronunțate în
contestația la executare formulată de reclamantă împotriva procedurii de
executare silită demarate împotriva sa, respectiv sentința civilă nr. 17627 din
14 octombrie 2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București și Decizia civilă
nr. 700/R din 12 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a
civilă, reclamantei i s-a admis contestația la executare, s-a dispus
întoarcerea executării silite și reintrarea în posesia imobilului.
Nici faptul că reclamanta a formulat cerere
de chemare în judecată privind restituirea prestațiilor achitate în baza
contractelor de asociere de la SC D. SA sau exercitarea retractului litigios nu
au fost avute în vedere pentru a se reține existența unui titlu valabil de
proprietate al pârâtei.
Renunțarea chematei în garanție SC D. SA la
însuși dreptul de a solicita repunerea părților în situația anterioară ca
urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din
1998 nu înseamnă că pârâta deține proprietatea imobilului, întrucât actul
juridic prin care se transfera dreptul de proprietate în patrimoniul acesteia a
fost constatat ca fiind nul. Repunerea în situația anterioară nu reprezintă
decât o consecință a nulității actului juridic, iar înscrierea dreptului
pârâtei în cartea funciară s-a realizat în baza unor acte juridice nule, astfel
că această operațiune nu are forță probantă în dovedirea dreptului de
proprietate al pârâtei. Prin urmare, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 21
din N.C.C.
Împotriva acestei sentințe civile, a formulat
apel SC F. SA,
arătând
că, dacă contractele de asociere în participațiune sunt acte translative de
proprietate sau titluri de proprietate, acesta ar fi un motiv de a fi
recunoscute în cadrul unei acțiune în constatare ca drepturi preexistente. Or,
în speță, deși învestită cu o acțiune în constatare, instanța nu a pronunțat o
hotărâre de recunoaștere a dreptului reclamantului și chiar a constituit
drepturi în patrimoniul acesteia ca și când ar fi fost chemată să se pronunțe
într-o hotărâre de realizare de drepturi (sau care să țină loc de act de
vânzare-cumpărare).
De asemenea, aprecierile instanței de fond în
interpretarea contractelor de asociere în participațiune sunt greșite, în
realitate aceste contracte fiind contracte de finanțare. Totodată, natura
juridică a aporturilor în cadrul contractelor de asociere în participațiune s-a
făcut printr-o gravă eroare cu privire la natura juridică a aporturilor aduse
de asociați în cadrul asocierii în participațiune, confundându-se în mod grav
instituția contractului de asociere în participațiune (aportul trebuie să fie
determinat și determinabil, posibil și licit). Corespunzător aportului în
asociere, ar fi însemnat că, în calitate de asociat se conferă și dreptul la
împărțirea beneficiilor, ceea ce nu este real.
Nici transmiterea dreptului de proprietate nu
poate fi presupusă, așa cum greșit a procedat instanța de fond (nerezultând
aceasta din contractele de asociere în participațiune) intenția de a transmite
dreptul de proprietate asupra clădirii neputând fi presupusă în lipsa unor
prevederi exprese, cuprinse în contracte încheiate în forma autentică.
SC A. SRL nu a dobândit nici un drept de
proprietate asupra spațiilor individuale la subsol, mezanin și parter (tronson
5), dovedit fiind că o acțiune cu acest motiv a fost respinsă - sentința
civilă nr. 577 din 21 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția
a V-a comercială, (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3989 din 05 decembrie 2007
a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Toate aceste aspecte au fost însă ignorate de
instanța de fond.
Contractul de vânzare-cumpărare din 08
septembrie 1994 (dintre SC D. SA și SC A. SRL) nu este un contract translativ
de proprietate, așa cum nelegal a reținut prima instanță.
Instanța de fond a făcut o eroare de judecată
când a apreciat că actele de asociere în participațiune sunt translative de
proprietate (SC A. SRL nu a fost niciodată proprietar tabular asupra spațiilor
în litigiu deținute de SC F. SA).
De asemenea, au fost depășite limitele deduse
judecății, prima instanță pronunțându-se asupra valabilității titlului lui SC
F. SA.
Instanța de fond greșit a respins excepția
autorității de lucru judecat la care s-a renunțat expres prin încheierea din
ședința de la data de 18 noiembrie 2013 și a ignorat mijlocul de probă al
autorității lucrului judecat.
Rezumând, aspectul că aceste contracte de
asociere în participațiune nu sunt acte translative de proprietate ale lui SC
A. SRL era deja reglementat conform art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin.
(2) C. civ.
Societatea apelantă a menționat și că în mod
greșit au fost interpretate probele la fond (tranzacția din 11 mai 2004 a fost
reținută ca probă absolută, deși era extrajudiciară) s-a ignorat o probă
importantă și anume adresa din 03 martie 2000 a SC D. SA (în care se arată fără
dubii că nu s-au plătit cotele H., pentru a se putea pune în discuțiune dreptul
de proprietate); că, vădit neîntemeiat, instanța fondului a obligat apelanta la
plata a 105.400,23 lei cu titlu de cheltuieli de judecată pe capătul de cerere
privind revendicarea, în condițiile în care însăși reclamanta a înțeles să
renunțe la acest capăt de cerere în cursul procesului (motive de apel dosar
curte filele 11-27).
Prin Decizia nr. 559/A din 12 decembrie 2014,
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta SC F. SA, împotriva
sentinței civile nr. 2052 din 25 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul
București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu
intimata-reclamantă SC A. SRL și intimata chemată în garanție, SC E. SA S.A.,
precum și cererea de solicitare a cheltuielilor de judecată, ca nefondate.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a
reținut următoarele:
Contractul din 1998 a fost declarat nul în
mod irevocabil, deoarece prin sentința civilă nr. 1034 din 20 iunie 2002
(definitivă și irevocabilă) Tribunalul București s-a reținut că spațiile
care constituie obiectul acțiunii nu se mai află în patrimoniul SC F. SRL Și
convenția autentificată din 30 septembrie 2010 de B.N.P., E. este nulă, ca act
subsecvent contractului din 1998 declarat nul.
De asemenea, prin sentința civilă nr.
1034 din 20 iunie 2002, definitivă și irevocabilă, a Tribunalului
București, secția a IV-a civilă, s-a reținut expres că imobilul (constând
în spațiile ce sunt obiect al prezentei judecăți) nu se afla în patrimoniul SC
F. SRL, astfel încât nu s-a recunoscut un drept de proprietate asupra spațiilor
în favoarea SC F. SRL, al cărei succesoare este SC F. SA.
Prin sentința civilă nr. 1034 din 20
iunie 2002 (definitivă și irevocabilă) s-a statuat că SC F. SRL nu este
proprietara spațiilor pe care le-a tranzacționat cu SC A. SRL, deci convenția din
30 septembrie 2010 autentificată de B.N.P., E. nu poate constitui titlu pentru
apelantă.
Dreptul de proprietate al SC A. SRL a fost
recunoscut atunci când s-a reținut că punerea în executare a sentinței civile nr.
1034/2002 este imposibilă deoarece proprietară este SC A. SRL și nu poate fi
evacuată din spațiile pe care le posedă. Această calitate a fost confirmată și
prin Decizia civilă nr. 425 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel
București prin care s-a respins apelul împotriva sentinței civile nr. 1034/2002
(înlocuind Decizia civilă nr. 17/2003 care a fost anulată ca urmare a admiterii
recursului). La fel s-a reținut și prin Decizia civilă nr. 7922 din 07
noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin urmare, din hotărârile judecătorești
menționate că SC F. SA este succesoarea în drepturi a soților Copos și nu poate
invoca drepturi în plus sau drepturi diferite de la aceștia.
Este de remarcat în același sens și
sentința civilă nr. 17627 din 14 octombrie 2011 a Judecătoriei sectorului
1 București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 700/R din 12
martie 2013 a Tribunalului București.
Invocarea Deciziei civile nr. 5973/2006 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție care a dezlegat un litigiu de retract
litigios nu are relevanță pe fondul dreptului (evacuarea nu era cerută și nu
poate fi cerută, ca o consecință a desființării tranzacției dintre părți).
Toate acestea sunt confirmate prin Decizia civilă
nr. 425/2009 a Curții de Apel București (ajungându-se tot la concluzia că SC
A. SRL nu era proprietara spațiilor).
Prin urmare, nu se susține depășirea
limitelor judecătorești (față de aceste mijloace de probă).
Mai mult, sentința civilă nr. 8195 din 26
octombrie 2001 a Tribunalului București (irevocabilă prin Decizia civilă nr.
491 din 29 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială)
a stabilit cu autoritate de lucru judecat că spațiile de la etajele 1, 2 și 5
ale Tronsonului 5 al blocului D1 din București, sector 1 sunt proprietatea SC
I. SRL Ca atare, contractul din 1998 (dintre SC D. SA și SC F. SRL) este nul
absolut.
Excepția autorității lucrului judecat (față
de hotărârile civile irevocabile citate) duce la concluzia că prevederile art. 1200
alin. (4) și 1202 C. civ. conduc la inadmisibilitatea unei situații contrare
(motivele de apel formulate la cap. A lit. a) - e) apar ca inadmisibile).
În ceea ce privește contractul din 1994,
considerat un contract de vânzare-cumpărare în care transmiterea proprietății
se făcea de drept în măsura spațiilor achitate, problema de lucru judecat între
părți a fost rezolvată prin Decizia civilă nr. 700/R/2013 a Tribunalului
București.
De altfel, chemata în garanție SC E. SA
(filele 126-136) a precizat că motivele de apel se referă numai la cererea de
chemare în judecată, nu la modul de soluționare al cererii de chemare în
garanție. Cum motivele de apel nu privesc cererea de chemare în garanție,
sentința civilă în raport de aceasta este definitivă, iar pe fondul cauzei
se solicită respingerea cererii de chemare în judecată. Această respingere nu
poate fi pronunțată atâta timp cât chemata în garanție nu a formulat apel cu
acest motiv.
Se mai reține și caracterul legal al
sentinței civile nr. 2052 din 25 noiembrie 2013 a Tribunalului București, în
raport de cererea de chemare în garanție, (motivare care nu conferă prin ea
însăși legalitatea unei hotărâri judecătorești, mai ales fiind cunoscut ca
hotărârile judecătorești sunt „lege aplicată la spețe”).
Totodată, se invocă caracterul nefondat al
cererii de chemare în garanție, deși nu s-a formulat apel de către chemata în
garanție (invocându-se lipsa parcurgerii procedurii prealabile, petitul
subsidiar al cererii de chemare în garanție - inadmisibil - în raport de relația
contractuală dintre intimata - reclamantă și chemata în garanție.
Având în vedere mijloacele de probă aflate la
dosarul cauzei, cât și motivele de apel formulate, concluziile tuturor părților
raportate la soluția primei instanțe, și față de probatoriile existente
(materializate în mijloacele de probă) instanța de apel concluzionează că toate
susținerile din apel (așa cum s-a precizat mai sus) nu sunt întemeiate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs
apelanta-pârâtă SC F. SA, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.
7 și 9 C. proc. civ..
În aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
recurenta a solicitat casarea Deciziei civile nr. 559/A din 12 decembrie 2014 a
Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie, și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanța de apel nu a
pășit la judecata cauzei în apel, deoarece nu s-a pronunțat asupra niciuneia
din criticile formulate prin apel, aportul instanței de apel la soluționarea
cauzei fiind inexistent ca raționament juridic, la care se adaugă și faptul că
multe dintre fraze sunt eliptice.
Astfel, după ce pag. 6-20 redau amănunțit
hotărârea primei instanțe, la paginile 20-21 instanța de apel reține în mod
selectiv și lapidar doar o parte din motivele de apel formulate de SC F. SA în
vreme ce toate argumentele intimatei H. sunt redate pe larg, inclusiv la
persoana I singular.
Instanța de apel nu arată, măcar tangențial
sau implicit, de ce motivele de apel ale SC F. SA au fost găsite ca
neîntemeiate, astfel încât în cauză nu există o motivare a hotărârii, ceea ce
constituie un motiv întemeiat de casare, întrucât au fost nesocotite
prevederile imperative ale art. 261 pct. 5C. proc. civ. care impun instanțelor
de judecată să se pronunțe motivat asupra tuturor cererilor formulate de
părți, pentru a da instanțelor de judecată superioare posibilitatea
exercitării controlului judiciar. Instanța de apel nu doar că nu a răspuns
motivelor de apel, dar raționamentul său este inteligibil sub aspectul
judecăților de valoare făcute sau, mai bine zis, nefăcute, dar și sub aspectul
exprimării, al scrierii și al înșiruirii logice de propoziții și fraze.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că hotărârea recurată este lipsită de
temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
În mod vădit eronat, instanța de apel a
reținut că „contractul din 1998 a fost declarat nul în mod irevocabil deoarece,
prin sentința civilă nr. 1034 din 20 iunie 2002, definitivă și irevocabilă,
Tribunalul București a reținut că spațiile care constituie obiectul acțiunii nu
se mai află în patrimoniul SC F. SRL”.
Afirmația instanței este ilogică deoarece
contractul a fost declarat nul cu un an înainte de pronunțarea sentinței nr.
1034 din 20 iunie 2002 de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă.
În plus, este eronată și lipsită de temei
legal afirmația instanței de apel că, prin sentința civilă nr. 1034/2002,
Tribunalul București ar fi reținut că spațiile care constituie obiectul
acțiunii nu se mai află în patrimoniul SC F. SRL Instanța de apel se mulțumește
să rețină în mod trunchiat unele aspecte din Hotărârea nr. 1034/2002
interpretându-le însă în favoarea H., deși prin această hotărâre titlul
acesteia a fost desființat. Așadar, efectele sentinței civile nr. 1034/2002 nu
pot fi interpretate în nicio variantă în favoarea H.
De altfel, dacă ar fi aprofundat cauza,
instanța de apel ar fi reținut dezlegările de drept date de Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția I civilă, în Decizia nr. 7922 din 07 noiembrie 2011,
unde a statuat că „pronunțarea unei hotărâri de expedient nu este rezultatul
unei judecăți a instanței, ci a unui contract al părților”.
Ca atare, prin hotărârile anterioare
instanțele de judecate nu au stabilit un drept de proprietate în favoarea H. și,
cu atât mai puțin, inexistența unui drept de proprietate al SC F. SA,
așa cum în mod greșit reține instanța de apel, pentru că, dacă ar fi
făcut-o, acțiunea care face obiectul prezentului dosar ar fi fost lipsită de interes
practic și juridic.
Prin urmare, ceea ce reține Înalta Curte de
Casație și Justiție prin două hotărâri judecătorești definitive și irevocabile
este tocmai aspectul esențial și de necombătut că dreptul de proprietate
nu a fost tranșat la vreun moment dat în favoarea H., sens în care invocarea de
către instanța de apel a acestor hotărâri ca stabilind dreptul de proprietate
în favoarea H. este în mod vădit defectuoasă, nelegală și lipsită de vreun
temei legal.
Instanța de apel a încălcat în mod flagrant
dispozițiile art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin. (2) C. civil,
referitoare la autoritatea de lucru judecat, față de sentința civilă nr. 8195
din 26 octombrie 2001 a Tribunalului București, deși nu a respins acțiunea
reclamantei H. pentru autoritate de lucru judecat, cu motivarea că dreptul de
proprietate al acesteia asupra spatiilor litigioase a fost stabilit deja
printr-o sentință definitivă anterioară. Autoritatea de lucru judecat nu putea
fi reținută oricum în cauză, în condițiile în care nu există identitate de
părți, obiect și cauză. În realitate, sentința civilă nr. 8195/2001 nu
stabilește vreun drept de proprietate al H. asupra spațiilor aflate în
discuție, ci dispune anularea unui contract de vânzare-cumpărare.
Prin sentința irevocabilă nr. 11301 din 28
octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, SC
D. SA a renunțat în mod expres în favoarea autorilor SC E. SA la însuși
dreptul pretins în acest litigiu, respectiv la repunerea părților în situația
anterioară încheierii contractului de vânzare - cumpărare din 19 mai 1998, sens
în care este în afara oricărui dubiu că dreptul de proprietate asupra spațiilor
în dispută a rămas în patrimoniul SC E. SRL, autoarea SC F. SA. Acest aspect a
fost recunoscut și de către SC D. SA pe cale de întâmpinare, cu ocazia
judecării fondului cauzei. Simplă anulare a unui contract, neurmată de
repunerea părților în situația anterioară, nu poate fi constitutivă de
drepturi.
Invocând aceeași sentință civilă nr. 1034/2002,
instanța de apel apreciază, în afara limitelor învestirii sale, că titlul de
proprietate al SC F. SA, respectiv convenția autentificată sub nr. 1668/30
septembrie 2010 la B.N.P., E., este un act nul.
Instanțele de fond și apel nu au fost
învestite cu vreun capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității
absolute a convenției autentificate sub nr. 1668/30 septembrie 2010 la BNP E.,
sens în care instanța de apel nu putea face o astfel de apreciere, decât cu
încălcarea vădită a principiului dreptului la apărare al părților, al
principiului contradictorialității și al disponibilității părților în
fața instanței de judecată.
În prezent, convenția din 30 septembrie 2010
aparține circuitului civil și se bucură de validitatea sa deplină, în contextul
în care nicio instanță nu a pronunțat vreo soluție contrară. Nulitatea
convenției autentificate din 2010 nu poate fi apreciată pe cale de deducție sau
simpla prezumare, în cadrul unor considerente ale instanței de fond sau apel,
astfel încât, și din această perspectivă, hotărârea instanței de apel este
total lipsită de temei legal.
Dreptul de proprietate al SC F. SA este
înscris în Cartea Funciara prin Încheierea nr. 385240 pronunțată în Dosar nr. x
din 06 octombrie 2010 de Oficiul de Cadastru și de Proprietate Imobiliară București
sector 1. Acest fapt a fost reconfirmat prin extrasele C.F. pentru informare
eliberate de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, sector 1
București sub nr. 12768, nr. 12767 și nr. 12764 la data de 25 februarie 2015,
iar prin sentințele civile nr. 11330 din 09 iunie 2011 și nr. 8361 din 09 mai 2012
ambele pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București, rămase definitive și
irevocabile, instanța de judecată a respins plângerile SC I. SRL formulate în
temeiul Legii nr. 7/1996.
În lipsa oricărui temei legal, instanța de
apel a apreciat că în speță nu poate fi reținută Decizia nr. 5973/2006 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât aceasta nu face decât să dezlege
un litigiu de retract litigios, însă a dat eficiență juridică Deciziei nr. 425/2009
a Curții de Apel București, decizie pronunțată de o instanță inferioară Înaltei
Curți de Casație și Justiție în rejudecare, în același dosar de retract
litigios, această soluție fiind dată cu respectarea dezlegărilor de drept
impuse prin Decizia de casare nr. 5973/2006.
În mod cu totul surprinzător pentru
raționamentul anterior al instanței de apel, dar corect juridic, analizând Decizia
nr. 425/2009 a Curții de Apel București, instanța reține că „se ajunge tot la
concluzia ca SC I. SRL nu era proprietara spațiilor”. În această situație, nu
se explică soluția de respingere a apelului formulat de SC F. SA, motivarea
instanței fiind contradictorie și lipsită de logică juridică.
Excepția autorității de lucru judecat, față
de hotărârile civile irevocabile reținute, nu a fost invocată ca atare nici de
către SC A. SRL, nici de către instanță, din oficiu.
Instanța de apel nu face diferența între
prezumția absolută de lucru judecat și excepția autorității de lucru judecat.
Astfel, reține că excepția autorității de lucru judecat determină
imposibilitatea de a se da câștig de cauză SC F. SA, fără să se aducă
măcar un argument juridic în sprijinul acestei afirmații. Autoritatea de lucru
judecat intervine în raport de o hotărâre strict determinată și trebuie
analizată sub condiția existentei unei identități de obiect, părți și
cauză, iar nu în raport cu o listă de hotărâri judecătorești.
Mai mult decât atât, instanța de fond nu a
reținut ea însăși vreo autoritate de lucru judecat față de lista de
hotărâri deja existentă în cauze conexe purtate între părți, astfel încât
criticile SC F. SA formulate asupra inexistentei vreunui titlu de proprietate
al SC H. SA sunt admisibile și pertinente. Dacă instanța de apel ar fi reținut
în cauză autoritatea de lucru judecat, ar fi trebuit să dea eficiență efectului
său negativ, respingând acțiunea H., în condițiile în care ar fi apreciat că
dreptul său de proprietate a fost deja consacrat în mod definitiv în procesele
anterioare.
Dimpotrivă, contradictorialitatea
raționamentului instanței de apel este vădită: deși constată că hotărârile
anterioare au rezolvat definitiv aspectul fondului dreptului, în sensul că H.
este în mod indubitabil proprietara spatiilor litigioase, instanța de apel mai
pronunță încă o hotărâre, cu toate că reține că toate aspectele fuseseră
dezlegate anterior.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile
formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Este fondată critica recurentei cu privire la
nemotivarea de către instanța de apel a tuturor criticilor aduse sentinței
primei instanțe și lipsa unei motivări clare cu privire la motivele de apel
analizate.
Criticile de nelegalitate aduse hotărârii de
fond în expunerea scrisă a motivelor de apel au vizat următoarele aspecte:
greșita apreciere asupra caracterului de acte translative de proprietate sau
titluri purtătoare de drepturi preexistente a contractelor de asociere în
participațiune când, în realitate, acestea sunt contracte de finanțare,
iar transmiterea dreptului de proprietate nu poate fi presupusă cu atât mai
mult cu cât aceste contracte nu sunt încheiate în formă autentică; prima
instanță de fond a confundat în mod grav instituția juridică a contractului de
asociere în participațiune, schimbând natura juridică acestuia; deși
învestită cu o acțiune în constatare, instanța de judecată a fondului nu a
pronunțat o hotărâre de recunoaștere a dreptului reclamantului, chiar a
constituit drepturi în patrimoniul acesteia, ca și când ar fi fost chemată să
pronunțe o hotărâre în realizare de drepturi, prin aceasta depășind limitele
judecății deoarece s-a pronunțat asupra unor aspecte neantamate de către părți,
respectiv asupra valabilității titlului SC F. SA, afirmând ca „înscrierea
dreptului apelantei - pârâte în cartea funciară s-a realizat în baza unor acte
juridice nule"; a respins excepția autorității de lucru judecat la care
s-a renunțat în mod expres, prin încheierea de ședință din data de 18 noiembrie
2013 și a ignorat mijlocul de probă al puterii de lucru judecat.
Grupate sub aspectul motivelor de netemeinicie,
au fost aduse critici hotărârii primei instanței și în ceea ce privește greșita
apreciere a probelor. S-a arătat că tranzacția extrajudiciară din data de 11
mai 2004 a fost reținută ca probă absolută, instanța de judecată nemanifestând
rol activ și neinterpretând în mod judicios probele aflate la dosarul cauzei,
dar ignorând o probă importantă, respectiv adresa din 03 martie 2000 a SC D. SA
care atestă fără dubii că nu s-au plătit cotele H. pentru a se putea pune în
discuție transferul dreptului de proprietate (aflata la pag. 574 vol. IIal Dosarului
nr. x/3/2011al tribunalului București), iar apelanta a fost obligată în mod
nelegal la cheltuieli de judecată în cuantum de 105.400,23 lei pe capătul de
cerere privind revendicarea, în condițiile în care reclamanta a înțeles să
renunțe la acest capăt de cerere în cursul procesului.
Acestor critici instanța de apel le-a răspuns
doar parțial, printr-o motivare lipsită de rigoare juridică, uneori
inteligibilă, datorită unor fraze al căror înțeles juridic nu poate fi
descifrat.
Deși față de obiectul cauzei se impune
identificarea titularului dreptului de proprietate asupra imobilelor în
litigiu, iar apelanta contestă atât caracterul translativ de proprietate al
contractelor de asociere în participațiune, astfel cum a fost recunoscut de
către prima instanță, cât și natura juridică a aporturilor aduse de asociați în
cadrul asocierii în participațiune, instanța de apel nu a răspuns acestor
critici, deși erau esențiale pentru ca instanța de control judiciar să poată stabili
legalitatea sentinței apelate. De asemenea, nu s-a răspuns nici criticilor
referitoare la greșita obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la dezlegările pe care alte
instanțe le-au dat, în cauze conexe, unor aspecte legate de îndreptățirea
părților din prezentul litigiu asupra imobilului din prezentul litigiu,
instanța de apel face o analiză sumară și lipsită de coerența necesară
justificării unui raționament juridic conclusiv, pe baza căruia se pronunță
asupra valabilității unor înscrisuri (spre pildă a convenției din 30 septembrie
2010 autentificată de B.N.P., E.) sau a autorității de lucru judecat a
sentinței civile nr. 8195/2001 a Tribunalului București, secția comercială.
Motivarea hotărârii reprezintă opera
judecătorului care trebuie să demonstreze în mod logic deplina concordanță
dintre soluție și realitate, constituind o garanție pentru părți că cererile
lor au fost analizate cu atenție și oferă posibilitatea exercitării controlului
judiciar.
Analiza pe care judecătorul o face, în
legătură cu motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea în sensul
unei anumite soluții, trebuie să fie clară și simplă, precisă, concisă și
fermă, să aibă deci putere de convingere. La fel de exactă trebuie să fie și
motivarea în ceea ce privește cererile pe care le-a respins.
Argumentareaunei hotărâri judecătorești
presupune în primul rând stabilirea corectă, în formă concisă și clară a
situației de fapt, în ordine logică sau cronologică.
Deși în cursul judecății în primă instanță a
fost analizată evoluția actelor juridice cu privire la imobilele în litigiu și instanța
s-a pronunțat asupra caracterului translativ de proprietate, iar în apel au
fost aduse critici sub acest aspect, instanța de apel nu le-a analizat, deși
trebuia să motiveze, în raport de fiecare act încheiat cu privire la spațiile
cu destinația de birouri și terenurile aferente (de tip A2, B2, C2 și D2
situate la etajul 2 tronsonul 5 cu o suprafață construită desfășurată de 612,82
mp și cu o suprafață utilă de 478,30 mp și 81,74 mp teren construit, a
spațiilor de tip A1, B1, C1 și D1 de la etajul 1 tronsonul 5 cu o suprafață
desfășurată de 612,82 mp și o suprafață utilă de 478,30 mp și teren construit
de 81,74 mp și a spațiilor de tip A5, B5, C5 și D5 situate la etajul 5
tronsonul 5 cu o suprafață construită desfășurată totală de 612,82 mp și o
suprafață utilă de 478,30 mp și teren construit de 81,74 mp) dacă s-a născut
dreptul de proprietate și în favoarea căreia dintre părțile contractante, dacă
acest drept a fost sau nu transmis ulterior prin actele încheiate de părțile
din prezentul litigiu.
În acest context,în absența motivării
instanței de apel asupra caracterului constitutiv și apoi translativ de
proprietate al contractelor încheiate cu privire la imobile, cuspecificarea
situației de fapt corectă, care trebuie identificată în formă concisă și clară,
în ordine cronologică, față de fiecare dintre actele juridice invocate de
părți,nu pot fi analizate criticile recurentei de la pct. 9 al art. 304 C.
proc. civ. sub aspectul caracterului translativ de proprietate al contractelor
de asociere în participațiune și al actelor adiționale.
Motivarea în fapt a hotărârii judecătorești
are drept scop să învedereze că situațiile particulare care au fost stabilite
în concret în proces, se încadrează în prevederile generale și abstracte ale
legii. Trecerea de la motivarea în fapt la cea în drept trebuie să se facă prin
reproducerea textelor legale aplicabile, arătându-se apoi de ce faptele
reținute fac parte din categoriile la care se referă textele la care s-a
apelat.
Atunci când judecătorul face aprecieri
personale, trebuie să indice elementele pe care se întemeiază aprecierea sa. Or
instanța de apel nu a dezvoltat convingător argumentele pe baza cărora a tras
concluzii cu privire la dovedirea dreptului de proprietate al reclamantei. Mai
mult, motivarea sa este contradictorie deoarece, deși respinge apelul declarat
de pârâta SC F. SA, menținând soluția de admitere a acțiunii și de constatare a
dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, afirmă că
reclamanta “SC H. SA nu era proprietara spațiilor”.
O astfel de motivare parțială și
neconvingătoare slăbește fermitatea și puterea de convingere pe care trebuie să
o aibă o hotărâre și împiedică efectuarea controlului de legalitate, putând fi
apreciată ca o neîndeplinire de către judecător a obligației prevăzută în art. 261
pct. 5 C. proc. civ. de a motiva în fapt și drept hotărârea, echivalând cu o
soluționare a procesului fără a se intra în cercetarea fondului pricinii, care
nu se poate înlătura decât prin casarea hotărârii.
De aceea, Înalta Curte apreciază că sunt
fondate criticile recurentei încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304
pct. 7 C. proc. civ., însă soluția nu va fi de modificare a hotărârii, ci de
casare cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel, în temeiul art. 312 alin.
(5) C. proc. civ., care prevede că „(…)
, în cazul în care instanța a cărei hotărâre
este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori
judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost regulat citată atât la
administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, instanța de recurs, după
casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea
casată sau altei instanțe de același grad”.
Cu prilejul rejudecării, instanța de apel va
analiza toate criticile din apel, după stabilirea corectă, în formă concisă și
clară a situației de fapt, în ordine cronologică, prin prezentarea
semnificației juridice a fiecărui act încheiat cu privire la imobilul în
litigiu, luând în considerare și criticile invocate în prezentul recurs din
perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce privește efectele pe care le
produc alte hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate în cauze conexe
prezentului dosar, acestea vor fi analizate în raport de identitatea de părți,
obiect și cauză cerută pentru existența autorității de lucru judecat.
În ceea ce privește alte chestiuni litigioase
invocate pe cale de apărare în cauzele conexe, care prezintă relevanță în
prezenta cauză, se va avea în vedere că puterea acestora de lucru judecat (din
perspectiva obligativității, ca efect al puterii lucrului judecat) se manifestă
numai în măsura în care analiza acestora s-a realizat cu respectarea
principiului dreptului la apărare al părților, al principiului
contradictorialității, în cel puțin o fază devolutivă a procesului, care
să permită părților să administreze probe asupra chestiunii litigioase. Simpla
dezlegarea de către instanță a unei astfel de chestiuni în considerentele
hotărârii, fără a fi pusă în discuția părților pentru a le permite să formuleze
critici și probe în apărare și fără o motivare convingătoare din partea
instanței, nu poate beneficia de puterea lucrului judecat.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.
312 alin. (5) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta SC F. SA împotriva Deciziei
nr. 559/A din 12 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, urmează a fi admis și, pe cale
de consecință, va fi casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare
aceleiași instanțe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC F. SA
împotriva Deciziei nr. 559/A din 12 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția
a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Casează decizia recurată și trimite cauza
spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi,11
martie 2016.