ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 261/2014

Prima critică vizează pronunțarea hotărârii cu încălcarea dispozițiilor art. 159 C. proc. civ. privitoare la competența de ordine publică sub aspectul încălcării competenței materiale, cu aplicarea art. 47 și următoarele din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, cu privire la capătul de cerere privind radierea din cartea funciară a privilegiului vânzătorului. în esență a arătat, în cadrul acestei critici că procedura de înscriere în cartea funciară este una specială, fiind de competența registratorului de carte funciară; împotriva încheierii se poate formula plângere la Judecătoria în raza cărei rază de competență teritorială se află imobilul. Pentru aceste considerente a solicitat anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre competentă soluționare în principal Biroului de C.F. și în subsidiar în raza teritorială a imobilului. A arătat că și capătul de cerere având ca obiect constatarea existenței unui drept este de competența judecătoriei întrucât conform art. 18 C. proc. civ. în astfel de cereri competența se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect executarea se depun la executorul judecătoresc, iar contestația la instanța de executare care este judecătoria.

În mod greșit cererea de intervenție forțată a fost calificată de instanță ca fiind o cerere de chemare în judecată a A.V.A.S. în loc de cerere în arătarea titularului dreptului, fiind încălcate în opinia apelantei dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Instanța a disjuns greșit cererea reconvențională formulată de SC U. SA în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare imobiliară pentru preț neserios de cererea introductivă de instanță privind constatarea plății prețului, între cele două cereri, existând în opinia apelantei o strânsă legătură de părți, obiect și cauză. A susținut că pentru o mai bună administrare a justiției urmează a se face aplicarea dispozițiilor ar.t 164 C. proc. civ.

Imobilul înstrăinat ilegal constituie aport în natură al statului la capitalul social al SC U. SA, contravaloarea imobilului fiind reprezentată de acțiuni proprietatea statului prin A.V.A.S. A arătat că deși, în temeiul principiului potrivit căruia penalul ține în loc civilul a solicitat instanței de fond suspendarea cauzei în cauză instanța a dispus disjungerea cauzei și a soluționat acțiunea introductivă. A solicitat să se înlăture argumentul instanței în sensul că A.V.A.S. nu putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta întrucât în raportul obligațional de aportare A.V.A.S. poate pretinde să se constate că și-a îndeplinit obligația de aducere a bunului la formarea capitatului social și că în schimbul acțiunilor are atât drepturi patrimoniale(încasarea prețului acțiunilor, dividende-drepturi de care a fost lipsită) cât și drepturi nepatrimoniale(dreptul de a fi ales, dreptul de vot-drepturi de care de asemenea, a fost lipsită autoritatea. Acțiunea reprezintă o fracțiune a capitalului social, fracțiune care este în mod necesar un titlu de credit(titlu de valoare, valoare mobiliară)titlu constatator al drepturilor și obligațiilor care decurg din calitatea de acționar, reprezentând drepturi de creanță, achiziționate ca urmare a aportului în natură reprezentat de teren și construcție, sediu social la SC U. SA.

Înstrăinarea imobilului aportat de stat la capitalul social al SC U. SA s-a efectuat în dauna creditorului A.V.A.S., cu încălcarea și în frauda legii și în frauda societății și a celorlalți acționari și a salariaților societății, acest activ fiind însăși sediul social al societății, element constitutiv, de fond, pentru funcționarea societății. Vânzătorul SC U. SA și cumpărătorul, sub sancțiunea nulității absolute statuate de dispozițiile art. 150 din Legea nr. 31/1990 au încheiat contractul de vânzare cumpărare a imobilului -sediu social situat în București, sector 5 autentificat de B.N.P. B.V. și C.D.C., cumpărătorul având cunoștință că bunul a fost aportat de stat la capitalul social. Că bunul a fost înstrăinat cu nerespectarea voinței juridice a societății, recunoaște însăși administratorul societății SC U. SA prin cererea reconvențională.

Potrivit dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea procesului de privatizare, la data depunerii hotărârii de dizolvare la oficiul registrului comerțului se suspendă judecarea tuturor acțiunilor în pretenții judiciare sau extrajudiciare îndreptate împotriva societății comerciale, termenele de prescripție a acțiunilor de realizare a creanțelor aparținând creditorilor acesteia, precum și orice procedură de executare silită pornită împotriva ei. Astfel cum rezultă din extrasul O.N.R.C. din 12 iunie 2012 este menționată în registrul societăților comerciale o hotărâre de dizolvare judiciară a societății astfel că în opinia apelantei se impunea suspendarea judecății fondului cererii disjunse. SC O.E.I.T. SRL a formulat întâmpinare și a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a domnului P.M.A.; să se constate nulitatea apelului declarat de SC U. SA întrucât acesta a fost declarat de P.M.A., persoană fără calitate de administrator al SC U. SA. La data de 06 martie 2013 apelanta SC U. SA a formulat cerere de renunțare la judecata apelului. Cum la termenul de judecată din data de 06 februarie 2013 s-a încuviințat proba cu înscrisuri în combaterea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant al SC U. SA instanța de apel s-a pronunțat asupra excepției lipsei dovezii calității de reprezentant al SC U. SA în ceea ce îl privește pe P.M.A. Excepția invocată a fost admisă de instanța de apel, având în vedere că nu s-a făcut dovada calității de reprezentant a apelantei SC U. SA în ceea ce îl privește pe semnatarul cererii de apel, P.M.A., motiv pentru care în temeiul art. 161 C. proc. civ. a anulat apelul formulat de apelanta SC U. SA, împrejurare ce a condus ineficienta dispozițiilor art. 246 C. proc. civ. care reglementează renunțarea la judecată. Prin Decizia civilă nr. 104 din 14 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității de reprezentant al SC U. SA și în consecință s-a anulat apelul formulat de SC U. SA și a fost respins apelul pârâtei A.V.A.S. București, ca nefondat. Prin aceeași decizie au fost obligate apelantele SC U. SA și A.V.A.S. București la plata sumei de 1.860 lei cheltuieli de judecată. Prima critică care vizează pronunțarea hotărârii cu încălcarea dispozițiilor art. 159 C. proc. civ. privitoare la competența de ordine publică sub aspectul încălcării competenței materiale, cu aplicarea art. 47 și următoarele din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, cu privire la capătul de cerere privind radierea din cartea funciară a privilegiului vânzătorului, instanța de apel a respins-o ca neîntemeiată, întrucât la termenul de judecată din data de 20 aprilie 2012 tribunalul - prima instanță - a respins excepția de necompetență materială a Tribunalului București privind capătul doi al cererii ca neîntemeiată reținând că acesta este un capăt de cerere accesoriu la cererea principală, încheiere ce nu a fost apelată, așa încât soluția a trecut în puterea de lucru judecat. 2. Al doilea motiv de apel a fost respins, instanța de apel reținând că au fost respectate dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și a calificat corect cererea de intervenție formulată ca fiind o cerere de chemare în judecată a altor persoane, în conformitate cu respectarea principiului disponibilității, instanța nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces, iar a înțeles să formuleze cererea de chemare în judecată a A.V.A.S. în temeiul art. 57 C. proc. civ., uzând astfel de dispozițiile procedurale care reglementează un caz de intervenție forțată, situație în raport cu care s-a reținut că potrivit art. 58 C. proc. civ. cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, caz când hotărârea îi va fi opozabilă. Prin acest tip de intervenție forțată una din părțile inițiale, SC U. SA, a considerat că terțul, în speță A.V.A.S., ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul. Faptul că, în opinia apelantei pentru introducerea sa în proces ar fi trebuit folosită instituția arătării titularului dreptului a fost considerat fără relevanță, tocmai în virtutea principiului disponibilității în procesul civil. Mai mult, arătarea titularului dreptului impunea îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 64 C. proc. civ. 3. Instanța de apel a apreciat, în esență, ca fiind corectă măsura disjungerii dat fiind că cererea de chemare în judecată era în stare de judecata, iar cererea reconvențională a fost depusă la circa un an de zile de la promovarea cererii principale, nu, Tribunalul a disjuns judecata, pentru a nu tergiversa soluționarea cererii principale care putea fi judecat la acel termen. De altfel, sub acest aspect, instanța de apel a considerat că este o soluție cu caracter premergător soluționării cererii reconventionale, disjungerea nu poate fi atacata ca și dispoziție, decât o data cu soluția dată acestei cereri, potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ. Integrarea acestei dispoziții din punct de vedere formal, în cuprinsul unei sentințe civile, cum este cea criticată în apel, nu îi alterează caracterul de act procesual premergător soluționării fondului cererii reconventionale. Ca atare, instanța de apel a conchis că nu se poate înlătura dispoziția de disjungere a cererii reconventionale, mai ales că până la data soluționării apelului, cererea reconventională a fost de asemenea, soluționată, în data de 01 martie 2013, aspect care rezultă din consultarea mențiunilor de pe Portalul instanțelor de judecată. 4.+5. Critica apelantei cu privire la greșita soluționare a cererii de suspendare, instanța de apel a constatat că la data de 01 iunie 2012 A.V.A.S. a solicitat suspendarea judecății cauzei până la soluționarea cauzei penale motivat de împrejurarea că pe rolul D.I.F. din cadrul I.G.P.R. se află Dosarul de urmărire penală nr. 7626/P/2007 privind pe P.M.A.; a formulat cerere de constituire parte civilă pentru prejudiciu de 667.785 lei; că în cauză a fost începută urmărirea penală.(fila 332 dosar Tribunal). Cu privire la această cerere, instanța de apel a constatat - ca și prima instanță - că în cuprinsul sentinței pronunțate, în cauză nu rezultă că cercetarea penală se desfășoară împotriva numitului P.M.A., în calitate de fost administrator al societății pârâte pentru pretinse fapte care au legătură cu cererile formulate în prezenta cauză, iar suspendarea este facultativă, atributul suspendării judecării cauzei fiind în exclusivitate în sarcina judecătorului și cum aspectele penale nu au o directă înrâurire cu prezenta cauză, a fost respinsă critica sub acest aspect. În ceea ce privește criticile patru și cinci din apel, sub aspectul soluției pronunțată cu privire la cererea de intervenție forțată a A.V.A.S., instanța de apel a considerat că cererea de intervenție forțată - chemarea în judecată a altei persoane - terțul, A.V.A.S. în cauză, stă în proces prin voința pârâtului SC U. SA, iar potrivit ari. 58 C. proc. civ. are calitatea de intervenient în interes propriu și a fost introdus în proces pentru că SC U. SA și a considerat că terțul, în speță A.V.A.S., ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul. Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC O.E.I.T. SRL pârâta SC U. SA a fost chemată în judecată solicintându - se ca prin hotărârea ce va pronunța să se constate că reclamanta și-a îndeplinit obligația de plată a restului de preț în sumă de 597.785 lei, astfel cum s-a obligat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 27 octombrie 2006 și să se dispună radierea privilegiului din C.F., Municipiul București, sector 5. Așa încât, conchide instanța de apel că, SC U. SA are calitatea de pârâtă, iar împrejurarea că A.V.A.S. este acționar la această societate nu rezultă implicit că ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta, având în vedere că în contractul indicat în cererea de chemare în judecată părți sunt SC O.E.I.T. SRL și SC U. SA. 6. De asemenea, instanța de apel a respins susținerea apelantei în ceea ce privește impunerea suspendării judecății fondului cererii disjunse, întrucât excede prezentul dosar, apelanta putând să formuleze o cerere de suspendare a cauzei în dosarul nou format ca urmare a disjungerii cererii reconvenționale. În apel, instanța a obligat părțile adverse la plata cheltuielilor de judecată către intimata - reclamantă, în raport de art. 274 C. proc. civ., dovedite cu chitanța aflată la dosarul cauzei, fila 63 dosar apel. Împotriva deciziei pronunțată în apel, pârâta A.V.A.S. București a declarat recurs invocând motivele de nelegalitate după cum urmează: 1. Prin primul motiv de recurs, recurenta critică soluția instanței de apel sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 159 privitoare la competența de ordine publică în considerarea art. 47 din Legea nr. 47/1996, republicată, respectiv capătul de cerere de radiere din C.F. a privilegiului vânzătorului, înscris în art. 304 pct. 3 C. proc. civ. 1.1.- În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta arată, în esență, care sunt dispozițiile Legii nr. 7/1996 referitoare la întabulare, radiere și plângerea împotriva încheierii registratorului de la biroul teritorial de cadastru a cărui competență este în favoarea judecătoriei în a cărei rază de competență teritorială se află imobilul, așa încât, norma specială derogă de la norma generală, normă încălcată de hotărârea recurată, respectiv competența generală și competența materiale, ceea ce atrage anularea deciziei pronunțată în apel cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare, în principal Biroului de C.F., iar în subsidiar Judecătoriei din raza teritorială a imobilului. 1.2. În cadrul aceluiași motiv de recurs, recurenta precizează că și capătul de cerere având ca obiect constatarea existenței unui drept este de competența judecătoriei, în raport de art. 18 C. proc. civ., potrivit căruia cererile în materie de executare a prestației se depun la executorul judecătoresc - art. 373 1 C. proc. civ, iar contestația la executare este de competența judecătoriei, ca instanță de executare. 2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta susține că ambele instanțe au încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât cererea de intervenție forțată a fost calificată ca fiind o cerere de chemare în judecată, în loc de arătarea titularului dreptului, ceea ce atrage motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta mai arată că sunt îndeplinite dispozițiile art. 64 C. proc. civ., în baza principiului disponibilității instanța de apel trebuia să aibă în vedere că SC U. SA a formulat o cerere de chemare în judecată a altor persoane întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ. și solicitarea s-a făcut în mod legal de introducere a A.V.A.S. -ului în calitate de intervenientă în interes propriu. 3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta critică soluția din apel cu privire la disjungerea cererii reconvențională și judecarea acesteia separat, în susținerea căruia arată că este nelegală disjungerea deoarece între cele două cereri există o strânsă legătură atât în ceea ce privește obiectul, cât și în ceea ce privește cauza juridică plății/sau neplății. Sub acest aspect, recurenta solicită admiterea recursului, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente să soluționeze cele două cereri în constatarea, dispunându-se totodată conexarea lor, pentru strânsa legătură de părți, obiect și cauză, conform art. 116 4 C. proc. civ., fiind incident motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 4. Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenta critică soluția celor două instanței sub aspectul dispunerii suspendării judecării cauzei în temeiul 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., motiv ce se încadrează în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată, în esență, că instanța de fond trebuia să suspende judecata procesului civil, în considerarea principiului penalul ține loc civilului și nu să disjungă judecarea cererii reconvenționale de acțiunea principală. în opinia sa, ar trebui înlăturată aprecierea celor două instanțe în sensul că A.V.A.S. București nu ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta, deoarece există raportul obligațional de aportare a recurentei vizând constatarea îndeplinirii tuturor obligațiilor - pe care le menționează ca urmare a înstrăinării imobilului - în virtutea titlului constatator al drepturilor și obligațiilor care decurg din calitatea de acționar, reprezentând drepturi de creanță, ca urmare a aportului în natură reprezentat de teren și construcție, sediul social al pârâtei SC U. SA. Referitor la înstrăinarea imobilului - sediul social al pârâtei SC U. SA - a fost făcut în dauna creditoarei și în frauda legii, precum și în frauda societății și a celorlalți acționari, a salariaților societății, cu nerespectarea voinței juridice a societății, așa cum rezultă din recunoașterea însăși a administratorului societății SC U. SA. Mai mult, recurenta mai arată, în cadrul aceluiași motiv de recurs, că potrivit dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea procesului de privatizare, la data depunerii hotărârii de dizolvare la oficiul registrului comerțului se suspendă judecarea tuturor acțiunilor în pretenții sau extrajudiciare îndreptate împotriva societății comerciale, termenele de prescripție a acțiunilor în realizare a creanțelor aparținând creditorilor acesteia, precum și orice procedură de executare silită pornită împotriva ei. în sensul celor arătate la alineatul anterior, recurenta precizează că există o hotărâre de dizolvare judiciară a societății așa cum rezultă din extrasul O.N.R.C. din 12 iunie 2012, împrejurare ce impunea suspendarea judecării cererii disjunse. 5.- Referitor la cel de-al cincilea motiv de recurs, recurenta invocămotivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. prco. civ., în susținerea căruia arată că în mod nelegal instanța de apel a obligat pe A.V.A.S. București în solidar cu pârâta SC U. SA la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.860 lei. De altfel, după cum se poate observa recurenta reia toate criticile formulate în apel. În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că, în mod nelegal, au fost aplicate dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., atâta timp cât i-a fost respinsă cererea de introducere în cauză în calitate de intervenient în nume propriu, aspect care nu conduce la tergiversarea nejustificată a soluționării cauzei. Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat dispozițiile referitoare la art. 274 C. proc. civ., și nu numai dar, cheltuielile de judecată au fost stabilit arbitrar, nefiind dovezi clare, sumele pretinse cu acest titlu nu sunt defalcate, iar pentru acordarea lor este impetuos necesar probarea lor cu acte justificative, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. În consecință, cu privire la acest motiv de recurs, recurenta solicită admiterea recursului și exonerarea recurentei de la plata cheltuielilor de judecată în solidar cu pârâta SC U. SA în sumă de 1.860 lei. Recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare: 1. Referitor la primul motiv de recurs invocat de recurentă astfel cum a fost structurat în motivarea prezentei decizii, Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, întrucât această excepție a fost respinsă ca neîntemeiată la judecată în fond în ședința de la 20 aprilie 2012 - fila 306 Vol. II, dosar Tribunalul București, secția a VII-a civil, - dat fiind că cererea de radiere a privilegiului din C.F. - capătul 2 din cerere - este accesorie la cererea principală, conform principiului accesorium sequitur principale - adică legea procesuală civilă pentru a exprima ideea de principiu că orice instanță competentă învestită cu judecarea unei cereri principale are căderea de a judeca și toate cererile accesorii și incidentale, care, dacă ar fi judecate separat, ar putea atrage competența unei alte instanțe - care a intrat în puterea lucrului judecat prin neapelarea acestei încheieri - devenind irevocabilă - așa cum în mod corect a statuat instanța de apel. Prin urmare, vor fi înlăturate și celelalte critici ale recurentei înscrise în motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. De asemenea, Înalta Curte urmează să respingă și celelalte critici referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 18 C. proc. civ., pentru aceleași considerente anterior expuse. 2. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs potrivit căruia ambele instanțe au încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul greșitei soluționări a cererii de intervenție sub aspectul greșitei calificări, Înalta Curte constată că este nefondat, deoarece instanța de apel a apreciat corect că nu sunt incidente dispozițiile art. 57 C. proc. civ., dat fiind calitatea diferită a recurentei față de pârâta SC U. SA, care le conferă distinct drepturi și obligații, în cazul recurentei drepturi și obligații în calitate de acționar al SC U. SA. Mai mult, așa cum în mod temeinic a analizat instanța de apel, recurenta nu poate pretinde aceleași drepturi ca pârâta SC U. SA, întrucât recurenta nu poate pretinde decât drepturi ce derivă din calitatea sa de acționar al statului. Prin urmare, vor fi înlăturate și celelalte critici cu privire la o presupusă legătură a raporturilor juridice dintre recurentă și pârâta SC U. SA care ar fi putut conduce la admiterea cererii de intervenție forțată, astfel că instanța de apel în virtutea rolului activ în spiritul dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a soluționat corect în limitele cu care a fost învestită soluționarea cauzei sub toate aspectele sesizate, fără a le mai menționa expres, mai ales că în recurs controlul judiciar se exercită numai din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ. Concluzionând cu privire la acest motiv de recurs, arătarea titularului dreptului invocată de recurentă a fost, de asemenea soluționată corect și în spiritul respectării principiului disponibilității, respectiv că judecătorul poate cel mult să atragă atenția părților asupra necesității introducerii în proces și a altor persoane dar nu este obligat la o astfel de conduită, iar arătarea titularului dreptului impune îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 64 C. proc. civ., ceea ce nu a fost cazul în speță. 3. În ce privește cel de-al treilea motiv de recurs, Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, pentru următoarele considerente: Disjungerea în cauză, s-a făcut în mod corect și în virtutea rolului activ al instanței, în sensul că s-a avut în vedere că cererea reconvențională a fost formulată la circa un an de zile de la formularea cererii principale, ceea ce a condus la convingerea instanței că s-a urmărit vădit nesoluționarea cauzei într-un termen rezonabil, măsură care de altfel s-a datorat recurentei care nu a înțeles să-și formuleze apărările în demersul judiciar întreprins. Toate aceste aspecte, nu pot conduce la concluzia că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale referitoare la disjungerea care s-a făcut în cauză - fără a mai le menționa - ci, dimpotrivă, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, de a nu tergiversa procesul, astfel că măsura disjungerii cererii reconvențională a fost dispusă în mod legal și în interesul unei bunei administrări a justiției și pentru a evita riscul amânării cererii principale. Concluzionând, nimic nu o împiedica pe recurentă să-și formuleze apărările de așa manieră încât să nu lezeze cursul judecării cauzei într-un termen rezonabil și cu respectarea dreptului la apărare al părților din proces. 4. Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenta critică soluția celor două instanței sub aspectul dispunerii suspendării judecării cauzei în temeiul 244 alin. (1) pct 2 C. proc. civ., motiv ce se încadrează în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., motivul de nelegalitate invocat fiind, de asemenea nefondat, întrucât instanța de apel în mod corect a confirmat soluția primei instanțe cu privire la respingerea cererii de suspendare în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. pentru următoarele considerente: De amintit că suspendarea judecății reprezintă un incident în cursul desfășurării acesteia, constând în oprirea vremelnică a procedurii de judecată din cauza unor împrejurări voite de părți sau independent de voința lor. Temporizarea rezolvării acțiunii civile până la soluționarea irevocabilă a celei penale este justificată și consacrată ca atare și de prevederile art. 19 alin. (2) C. proc. pen., din moment ce, cum precizează art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatarea infracțiunii „ ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea". Desigur, nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței de judecată are autoritate de lucru judecat, în fața instanței civile, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, însă în prezenta cauză cercetarea penală se desfășoară împotriva numitului P.M.A., în calitate de fost administrator al societății pârâte SC U. SA în legătură cu presupuse fapte penale care nu au strânsă legătură cu prezenta cauză. Asupra oportunității suspendării, în ipoteza textului de lege evocat, apreciază instanța de judecată, norma în discuție având un caracter permisiv. Sub aceste aspect este de precizat că, prin caracterul lor permis, dispozițiile art. 244 C. proc. civ., departe de a nesocoti textul constituțional, în realitate, îi dau expresie, judecătorul având posibilitatea să cenzureze în fiecare caz utilitatea suspendării, evitând prelungirea artificială și nejustificată a procesului și asigurând astfel părților exercitarea drepturilor procesuale cu bună - credință, fără a aduce atingere drepturilor și interesele legitime ale celorlalte părți. De fapt, trebuie reamintit că această suspendare este o suspendare facultativă, ceea ce înseamnă că măsura dispunerii suspendării în temeiul de lege pretins încălcat reprezintă atributul exclusiv al judecătorului de a aprecia dacă o asemenea măsură se justifică și îndeplinește condițiile cerute de textul de lege invocat. Instanța de apel a dat o soluție legală prin aprecierea ca fiind oportună suspendarea judecății apelului reclamantului, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, nu sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ceea ce conduce la concluzia că motivul de nelegalitate formulat nu este fondat. Față de considerentele anterior expuse la acest punct, Înalta Curte urmează să respingă și criticile formulate de recurentă referitoare la hotărârea de dizolvare și temeiul de lege evocat în argumentarea lor. 5. Referitor la cel de-al cincilea motiv de recurs, prin care recurenta susține că în mod nelegal instanța de apel a obligat pe A.V.A.S. București, în solidar, cu pârâta SC U. SA la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.860 lei, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia "partea care cade în pretenții". Recurenta se află în culpă procesuală, pe de o parte, iar pe de altă parte intimata SC O.E.I.T. SRL a dovedit cheltuielile de judecată, care, în cauză reprezintă onorariu de avocat în sumă de 1.860 lei conform chitanței depusă în original în apel la fila 63 dosar apel. Susținerile recurentei că nu există un calcul și că suma la care a fost obligată în apel nu a fost dovedită, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, acestea fiind simple afirmații fără un suport legal. În consecință, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de recurentă.