ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 485/2014

Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02 februarie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, reclamanta SC F. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA și C.N.R., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului teren în suprafață de 8.000 mp. situat în București, B-dul 1 Decembrie 1918, sector 3, înscris în Cartea Funciară a Municipiului București - sector 3, să fie obligată pârâta C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul de mai sus și să se dispună rectificarea cărții funciare menționate anterior, în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în baza Legii nr. 15/1990, prin H.G. nr. 1272/1990 privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în industrie, SC F. SA a fost înființată prin reorganizarea Întreprinderii „23 August” București ca societate comercială pe acțiuni, preluând întregul patrimoniu. Urmare unei decizii adoptate la nivel guvernamental în anul 1990 și, având în vedere H.G. nr. 1329/1990 privind înființarea Uzinei Mecanice București, nepublicată în M. Of., fiind vorba de un act clasificat „cu caracter militar”, s-a procedat la predarea patrimoniului reflectat în activul și pasivul aferent Uzinei Mecanice București la data de 31 decembrie 1990. În acest sens s-a încheiat Protocolul privind predarea primirea elementelor patrimoniale înregistrat la SC F.SA din 24 aprilie 1991, intrat în vigoare retroactiv la data de 01 ianuarie 1991, conform căruia SC F. SA a predat către primitorul SC G.I.A.R.

SA „unele activități ce se derulau în comun”, „elementele patrimoniale cu reflectarea în activul și pasivul celor 2 părți”. Reclamanta a precizat că Protocolul încheiat cu M.A.N. - SC U.M.B. SA privește transferul suprafețelor de teren aferente incintelor F.M.G.S. și Mihai Bravu din folosința SC F. SA în folosința UM. Deși terenul astfel transmis în folosință a fost în suprafață de numai 11,80 ha, în fapt UM și succesorii săi până în prezent și-au însușit și dețin o suprafață mai mare, de 12,60 ha, ce a fost intabulată ca atare în cartea funciară. Terenul care formează obiectul prezentei acțiuni reprezintă diferența nelegal însușită și deținută de pârâta C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA și autorii săi, de la suprafața de 12,60 ha, nelegal menționată în actele folosite de pârâte și autorii acestora, la suprafața de 11,80 ha, care este adevărata suprafață predată de reclamantă.

Această diferență este în suprafață de 8.000 mp. și a rămas, din punct de vedere juridic, în patrimoniul SC F. SA, nefiind predată conform Protocolului de predare primire menționat. Înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului s-a efectuat în data de 30 noiembrie 1990, în baza protocolului încheiat între SC F. SA și UM în anul 1991. Proprietar tabular inițial pe suprafața de 12,60 ha a fost R.A.A.A. - SC U.M.B. SA, care și-a schimbat denumirea și forma de organizare prin H.G. nr. 979/2000 și, ulterior, a fuzionat prin absorbție în C.N.R. SA, înființată prin H.G. nr. 979/2000, care are în componență filiale cu personalitate juridică. Conform H.G. nr. 952/2001 pentru modificarea și completarea H.G.

nr. 979/2000, la capitalul social al acestor filiale C.N.R. SA participă în numele statului ca acționar unic, conform unei liste în cadrul căreia figurează și filiala C.N.R. SA - SC U.M.B. SA. A mai arătat reclamanta că înțelege să se judece și cu C.N.R. SA pentru opozabilitatea hotărârii judecătorești pronunțate asupra capătului 1 de cerere, dată fiind relația dintre cele două entități pârâte. În drept, a invocat prevederile art. 111 și următoarele C. pr. civ., art. 480 și următoarele C. civ., art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, art. 1 și 6 din H.G. nr. 1272/1990 privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în industrie, art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, art. 36 din Legea nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară.

Prin încheierea din 26 mai 2011, Tribunalul București a admis excepția de netimbrare a primului capăt de cerere, având ca obiect acțiunea în constatare, rămânând învestit cu soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect revendicarea, astfel cum acesta a fost precizat la data de 15 iulie 2009. La data de 23 iunie 2011, tribunalul a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel București, pentru soluționarea excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 octombrie 2002, suspendând judecarea cauzei. Prin sentința civilă nr. 6074 din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate invocată, sentința devenind irevocabilă prin respingerea recursului.

Judecata în fond s-a reluat la data de 27 septembrie 2012, termen la care reclamanta a arătat ca înțelege să se înscrie în fals cu privire la protocolul încheiat între SC F. SA și M.A.N. - SC U.M.B. SA, care atestă faptul că s-a transferat din patrimoniul SC F. SA în patrimoniul UM, printre altele, o suprafață de teren de 12,60 ha aferentă incintei FMGS, protocol care constituie parte integrantă din Protocolul general din 24 aprilie 1991. La același termen, tribunalul a dispus unirea cu fondul cauzei a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.N.R. Cererea privind înscrierea în fals a fost respinsă la termenul din 22 noiembrie 2012. Prin sentința civilă nr. 2203 din 06 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea privind pe reclamanta SC F. SA în contradictoriu cu pârâtele C.N.R.

- Filiala Uzina Mecanică și C.N.R., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. În motivare, tribunalul a reținut că din actele dosarului a rezultat cu certitudine că pârâta C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA stăpânește terenul revendicat în baza unui titlu de proprietate reprezentat de certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 octombrie 2002 eliberat de M.I.R. În privința reclamantei, aceasta nu a prezentat un titlu de proprietate, susținând în motivarea cererii că SC F. SA a predat către primitorul SC G.I.A.R SA „unele activități ce se derulau în comun”, „elementele patrimoniale cu reflectarea în activul și pasivul celor 2 părți” și că Protocolul încheiat între aceasta și M.A.N.

- SC U.M.B. SA, privind transferul suprafețelor de teren aferente incintelor F.M.G.S. și Mihai Bravu din folosința SC F. SA în folosința UM, a vizat doar suprafața de 11,80 ha, iar nu de 12,60 ha, suprafață mai mare intabulată ca atare în CF, inițial sub nr. cadastral 2052. În opinia reclamantei, diferența de 8.000 mp. a rămas din punct de vedere juridic în patrimoniul său, nefiind predată. Instanța de fond a constatat că reclamanta nu a dovedit titlul său de proprietate spre deosebire de pârâtă, care a opus certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 4 octombrie 2002 eliberat de M.I.R., dovedindu-și atât proprietatea, cât și posesia asupra terenului, situație în care excepția lipsei calității procesuale active a fost admisă.

Referitor la cererea de înscriere în fals asupra protocolului încheiat între SC F. SA și M.A.N. - SC U.M.B. SA, tribunalul a respins-o, apreciind că aceasta, formulată la data de 27 septembrie 2012, este inadmisibilă față de împrejurarea că documentul a fost depus de partea adversă la dosar la data de 17 martie 2009, prin urmare recunoscut, reclamanta având suficient timp să studieze și să conteste respectivul înscris. Pe de alta parte, tribunalul a avut în vedere și faptul că protocolul depus de pârâtă la fila 99 din dosar, în care se menționează suprafața de 12,60 ha, semnat de directorul general SC F. SA, este însoțit și de acte întocmite ulterior, respectiv anexa din 28 septembrie 1998, semnată, de asemenea, de directorul SC F. SA, în care este consemnată aceeași suprafață predată de 12,60 ha, ceea ce permite examinarea acțiunii prin analiza tuturor înscrisurilor, cererea de înscriere în fals nefiind utilă.

În privința excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat introducerea în proces a pârâtei C.N.R. pe considerente de opozabilitate, dar, față de soluția de admitere a excepției lipsei calității procesual active, a apreciat că nu se mai impune pronunțarea în acest sens. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC F. SA, susținând că argumentele din hotărârea apelată dovedesc greșita interpretare de către prima instanță a dispozițiilor legale cu privire la modul de soluționare a cererii de înscriere în fals și neadministrarea tuturor probelor necesare soluționării corecte a cauzei, în lipsa cărora tribunalul nu a avut posibilitatea unei analize în concret a elementelor acțiunii în revendicare.

Apelanta a arătat că s-a apreciat în mod greșit că această cerere este inadmisibilă, întrucât dispozițiile art. 180 și urm. C. proc. civ. nu stabilesc un termen limită pentru formularea sa, cererea putând fi făcută oricând în fața instanței civile și care obligă instanța de a cerceta falsul prin orice mijloace de probă. Apelanta a justificat imposibilitatea contestării înscrisului atașat de intimată de îndată ce actul a fost depus la dosar prin aceea că abia în cursul anului 2012 a descoperit că în propria arhivă mai există un exemplar al aceluiași înscris, în care este menționată o cu totul altă suprafață decât aceea din înscrisul înfățișat de partea adversă. A declarat că nu cunoaște pentru ce motiv înscrisul cu suprafața de 11,80 ha a fost ținut ascuns în arhiva SC F. SA, însă este firesc și legitim ca actuala conducere a societății să întreprindă toate măsurile în vederea stabilirii realității și recuperării unei suprafețe semnificative de teren de 8.000 m.p.

Cererea de înscriere în fals și cercetarea falsului de către instanța civilă constituie singura cale procedurală prin care reclamanta poate restabili situația juridică și cea patrimonială a acestui teren. Apelanta a precizat, în plus, că a invocat că protocolul de predare a suprafeței de 12,60 ha este fals chiar în cadrul dosarului privind soluționarea excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 octombrie 2002 emis în favoarea pârâtei SC C.N.R. SA - SC U.M. SA București. A declarat că înțelege să conteste valabilitatea și legalitatea înscrisului prezentat și însușit de pârâta SC C.N.R. SA - SC U.M. SA București, întrucât acesta nu poate fi constituit decât prin fraudă, având în vedere că apelanta nu a predat suprafața de 8.000 m.p., care a fost nelegal și nereal însușită de primitorul din 1990, situație ce a fost perpetuată prin succesorii acestuia.

La o simplă verificare prin comparare a celor două înscrisuri se pot observa diferențe notabile de caligrafie, așezare în pagină a scrisului și anumite lipsuri ale unor detalii în unul din înscrisuri, în comparație cu celălalt, aspect ce îndreptățește pe apelantă să considere că titlul de proprietate exhibat de intimată este rezultatul unui fals material în înscrisuri. Motivul de nulitate absolută care compromite validitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este falsul, ce nu poate fi acoperit, iar normele legale în vigoare ale dreptului pozitiv român nu pot fi înlăturate de la aplicare pe considerentul protejării circuitului civil.

Cu referire la admiterea excepției lipsei calității procesuale active în acțiunea în revendicare, reclamanta a arătat că obiectul revendicării îl constituie terenul de 8.000 m.p., în raport de care aceasta are calitatea de proprietar neposesor, titlul său de proprietate, în sensul de negotium, fiind rezultat din prevederile legale ale Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 1272/1990 și Legii nr. 31/1990, fără a beneficia și de un titlu de proprietate, în sensul de instrumentum. Cu referire la același imobil, pârâta SC C.N.R. SA - SC U.M. SA București este titularul actual - aparent (nereal) al dreptului de proprietate. Reclamanta a contestat valabilitatea titlului opus de această pârâtă, ca fiind constituit prin fraudă, motiv pentru care a solicitat instanței efectuarea unei expertize în specialitatea topografie, care să identifice terenul revendicat, să stabilească cine are posesia, cine are titlu de proprietate și care a fost evoluția terenului.

Drept consecință, în mod greșit prima instanță a refuzat reclamantei singura probă care ar fi putut aduce lumină asupra tuturor acestor aspecte și asupra cărora planau motive certe de îndoială, tribunalul soluționând cauza pe baza unor simple înscrisuri depuse de părți, care au fost și contestate. Pârâtă CN R. SA a formulat întâmpinare la 3 aprilie 2013, prin care a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a solicitat respingerea apelului ca nefondat. La aceeași dată a depus întâmpinare și intimata pârâtă CN R. SA - SC U.M.B. SA. La termenul de judecată din 28 mai 2013, curtea de apel a respins ca neutilă cauzei proba cu expertiză în specialitatea topografie și a apreciat ca neoportună, față de criticile de apel formulate și de soluția adoptată de către prima instanță, încuviințarea unei probe cu expertiză grafoscopică asupra înscrisului Protocol încheiat între SC F. SA și Ministerul Apărării Naționale - SC U.M.B.

SA, privitor la suprafața de teren de 12,60 ha. Prin decizia civilă nr. 146/ A din 28 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă SC F. SA Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere că reclamanta a pretins recunoașterea dreptului său de proprietate și restabilirea posesiei asupra terenului despre care a susținut că nu l-a predat pârâtei UM din cadrul M.A.N. cu ocazia semnării Protocolului privind transferul suprafețelor de teren aferente incintelor F.M.G.S. și Mihai Bravu din folosința SC F. SA în folosința SC U.M.B. SA, care a vizat exclusiv transferul suprafeței de 11,80 ha.

Pârâta C.N.R. - Filiala Mecanică nu a negat faptul stăpânirii unei suprafețe de 12,60 ha la adresa din București, Bd.1 Decembrie 1918, însă a justificat această situație prin semnarea în anul 1998 a unei noi anexe la Protocol prin care se confirmă predarea suprafeței de teren de 12,60 ha. A susținut că predarea către antecesoarea sa SC U.M.B. SA (SC U.M.B. SA) a suprafeței suplimentare de teren, de aproximativ 8000 m.p., a fost în discuție chiar la data încheierii Protocolului general privind predarea-primirea elementelor patrimoniale încheiat la 1 aprilie 1991, fiind consemnate punctele de vedere ale părților semnatare ale protocolului la capitolul II, când ulterior s-a convenit asupra predării a unei suprafețe totale de 12,60 ha, după cum o atestă protocolul - anexă la Protocolul general (fila 99 dosar fond).

Protocolul - anexă înregistrat din 24 aprilie 1991 (fila 100 dosar fond) nu a făcut decât să confirme și să întărească această realitate. La data de 4 octombrie 2002, M.I.R. a emis în favoarea pârâtei C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată, prin care i-a recunoscut dreptul de proprietate privată asupra unei suprafețe de 12,60 ha teren, la adresa de mai sus, în timp ce reclamantei SC F. SA i-a fost emis la 2 iunie 1997, de către același minister, certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată pentru o suprafață de 911.603,37 m.p., în care nu este inclusă și suprafața revendicată. Curtea de apel a mai reținut că, în fața primei instanțe, reclamanta a contestat pe calea excepției de nelegalitate titlul de proprietate exhibat de către pârâta C.N.R.

- Filiala SC U.M.B. SA pentru aceleași considerații invocate în motivarea acțiunii în revendicare și că, așa cum o atestă înscrisurile aflate la filele 365-369 dosar fond, excepția de nelegalitate invocată a fost respinsă ca inadmisibilă în mod irevocabil. Abia ulterior acestui moment, respectiv la data de 27 decembrie 2012, reclamanta a înțeles „să se înscrie în fals” împotriva înscrisului ce a stat la baza emiterii titlului de proprietate deținut de această pârâtă, certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată din 4 octombrie 2002, susținând că între înscrisul pe care ea însăși l-a înfățișat, intitulat Protocol, și cel prezentat de pârâta C.N.R. - Filiala Uzina Mecanică, având aceeași titulatură, există diferențe în ceea ce privește suprafața de teren la care fiecare se referă, ca și diferențe de caligrafie, așezare în pagină, alte lipsuri.

Respingând solicitarea apelantei de declanșare a procedurii verificării falsului, acuzat în legătură cu înscrisul sub semnătură privată aflat la fila 99 dosar fond, curtea a apreciat că prima instanță a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale incidente, relative la încuviințarea și administrarea probelor. Deși a arătat că dispozițiile art. 180 și următoarele C. proc. civ. nu stabilesc un termen limită până la care se poate exercita procedura verificării falsului asupra unui înscris utilizat într-un litigiu anume ca probă, curtea a reținut însă că tribunalul nu a respins această solicitare a reclamantei pentru motivul depășirii unui anumit termen ori moment procesual, ci pe considerente care vizează aprecierea asupra utilității probei, judecătorul fondului făcând trimitere la explicațiile oferite de pârâtă prin întâmpinarea depusă la 11 martie 2009 și la existența protocolului semnat la 28 septembrie 1998, depus la fila 100 a dosarului de fond.

Ca și prima instanță, curtea a apreciat că declanșarea procedurii verificării de scripte, iar nu aceea a înscrierii în fals, cum s-a solicitat de către reclamantă, întrucât aceasta este specifică înscrisurilor autentice, din categoria cărora nu face parte și înscrisul vizat, aflat la fila 99 doar fond, nu era nici necesară și nici utilă cauzei. Această procedură nu constituie pentru reclamantă singura cale procedurală prin care îi mai este deschisă calea restabilirii situației juridice și patrimoniale reale a acestui teren. Până a ajunge aici, SC F. SA trebuie să explice de o manieră coerentă, credibilă și rezonabilă cum a fost posibilă sau care este explicația semnării între părți, respectiv reclamanta și R.A.

- A.A. SC U.M.B. SA - antecesoarea pârâtei C.N.R - Filiala SC U.M.B. SA, a protocolului din 28 septembrie 1998, cu valoare confirmativă, prin care se atestă că „suprafața de teren de 12,60 ha predată, precum și mijloacele fixe constituite din clădiri și utilaje se află la adresa Bd.1 Decembrie 1918, sector 3, București”. Potrivit acestui înscris, protocol - anexă la protocolul privind predarea-primirea elementelor patrimoniale înregistrat la 24 aprilie 1991 este în mod cert un document în legătură cu înscrisul „Protocol” aflat la fila 99 și a celui aflat la filele 91-98 dosar fond. Curtea de apel a mai observat că, deși a negat în permanență faptul predării către antecesoarea pârâtei C.N.R. - Filiala SC U.M.B.

SA a terenului în suprafață de 8.000 m.p. și, deși a contestat neîncetat legalitatea titlului de proprietate deținut de această pârâtă asupra terenului în suprafață de 12,60 ha situat la adresa menționată, reclamanta nu a oferit în fața primei instanțe nicio explicație în legătură cu protocolul confirmativ din 28 septembrie 1998. Atunci când apelanta a fost chemată să dea explicații asupra acestui document, a pus existența acestuia pe seama actelor juridice semnate de diverse persoane, care s-au succedat în timp la conducerea SC F. SA. Or, instanța de apel a apreciat că și în ipoteza teoretică cea mai favorabilă a confirmării contrafacerii înscrisului aflat la fila 99 dosar fond, dreptul de proprietate al intimatei C.N.R.

- Filiala SC U.M.B.

SA, ca și posesia acesteia exercitată asupra imobilului în litigiu, tot ar avea o bază legală suficientă, întemeiată pe protocolul din 28 septembrie 1998 – act juridic valabil, necontestat de apelantă și opozabil acesteia cu forță de lege (art. 969 C. civ.), ca parte a acestuia – unit cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată din 4 octombrie 2002. Pe de altă parte, chiar dacă protocolul semnat între părți la 28 septembrie 1998 are rolul și valoarea unui act juridic confirmativ, fiind pus prin voința părților semnatare în legătură cu protocolul general înregistrat din 24 aprilie 1991 și cu protocolul anexă la acesta (fila 99), această valoare nu ar fi știrbită nici în ipoteza teoretică a demonstrării contrafacerii protocolului anexă de la fila 99, el păstrându-și rolul confirmativ cel puțin al unei situații de fapt petrecute anterior între părți, respectiv aceea a predării folosinței asupra unui teren de 12,60 ha, împrejurare suficientă pentru a sta la baza obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată din 4 octombrie 2002 în condiții de legalitate, în temeiul H.G.

nr. 834/1990 și a prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, prin care s-a recunoscut de către stat un drept de proprietate privată asupra tuturor bunurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale înființate prin reorganizarea fostelor întreprinderi socialiste. Așadar, curtea a concluzionat că procedura verificării falsului acuzat cu privire la înscrisul probator aflat la fila 99 dosar fond era inutilă cauzei deoarece nu avea aptitudinea de a modifica ipotezele de analiză ale acțiunii pendinte. Consecința acestei dezlegări este aceea a aprecierii ca fiind corectă concluzia primei instanțe asupra neprobării de către reclamantă a calității sale procesuale active, dovedindu-se că, în acest demers pe care l-a inițiat, reclamantei nu îi lipsește doar posesia terenului în dispută, ci și un titlu de proprietate care să-i justifice apartenența la patrimoniul său, ca și necesitatea recunoașterii dreptului și protejării sale pe calea acțiunii în revendicare.

Împotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs reclamanta SC F. SA, în drept invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin motivele de recurs, reclamanta a arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât hotărârea s-a dat fără a se cerceta fondul dreptului litigios și fără a se administra probe noi. Astfel, curtea de apel a apreciat greșit că procedura verificării falsului era inutilă soluționării cauzei, deoarece valoarea de act confirmativ a Protocolului semnat de părți la data de 28 septembrie 1998 nu ar putea fi știrbită nici în ipoteza teoretică a demonstrării contrafacerii protocolului anexă la acesta, aflat la fila 99 din dosar.

Or, instanța a omis să observe că acest protocol nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi valabil, pentru că nu cuprinde obiectul sau natura obligației și nu face mențiune de motivul acțiunii în anulare, precum și de intenția de a repara viciul pe care se întemeia acea acțiune, în sensul art. 1190 C. civ. În cauză, la data de 28 septembrie 1998 semnatarii s-au încrezut în Protocolul din 1991, deținut și prezentat de către intimata C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA, neștiind că este un fals, deci semnarea actului suferă de un viciu de manifestare de voință, situație în care nu se poate reține că a existat intenția de a repara acest viciu. Tocmai de aceea, fapta de fals este periculoasă social, pentru că lezează încrederea care aprioric se acordă înscrisurilor în cadrul normal, de bună credință, al derulării raporturilor sociale.

Pe cale de consecință, verificarea de scripte era singura cale procedurală spre aflarea adevărului și cercetarea acțiunii pe fond, iar neaplicarea ei pe considerente juridice eronate constituie un caz de greșită aplicare și interpretare a legii. Recurenta a precizat că nulitatea absolută nu poate fi acoperită printr-un act confirmativ, această regulă fiind impusă de caracterul obștesc al interesului ocrotit prin normă. A mai arătat că instanța de apel a refuzat explicit administrarea de probe esențiale soluționării cauzei, nu a cercetat concret situația particulară a societății în cauză și nici pretenția dedusă judecății, încălcând astfel art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune, în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (cauza Perez v. Franța).

Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit de nenumărate ori în jurisprudența sa că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată (cauza Artico v. Italia). În speță, cererea de înscriere în fals este admisibilă, declanșarea unei astfel de proceduri nefiind limitată în timp prin norma care o reglementează.

Deși se reține astfel în cuprinsul hotărârii atacate, instanța de apel nu a dat curs acestei cereri și nu a cercetat falsul, singura modalitate în care se mai putea restabili situația juridică și patrimonială privind terenul în litigiu. Recurenta a mai precizat că din compararea celor două înscrisuri aflate în dosar rezultă că sunt prezentate spre analiză două originale ale aceluiași act - Protocolul încheiat între SC F. SA și Ministerul Apărării Naționale - SC U.M.B. SA, dar care prevăd în cuprinsul acestora o suprafață de teren diferită care a fost transferată din patrimoniul recurentei în patrimoniul UM: 12,60 ha, în cuprinsul înscrisului deținut de pârâta C.N.R. SA - SC U.M.B. SA; 11,80 ha, în cuprinsul înscrisului deținut de reclamantă SC F. SA.

Drept consecință, reclamanta a înțeles să conteste valabilitatea și legalitatea înscrisului prezentat și însușit de către C.N.R. SA - SC U.M.B. SA, întrucât acesta nu poate fi constituit decât prin fraudă, având în vedere că nu s-a predat suprafața de 8.000 mp.; actul este nul absolut datorită falsului, neputând fi acoperit prin confirmare. Mai mult, la o simplă verificare prin compararea celor două înscrisuri se pot observa diferențe notabile de caligrafie, așezare în pagină a scrisului și anumite lipsuri a unor detalii într-unul din înscrisuri în comparație cu celălalt, iar securitatea circuitului civil nu poate fi invocată drept pavăză a unei fapte penale. Prin urmare, motivul de nulitate care compromite validitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate invocat de pârâtă este, datorită falsului, unul de nulitate absolută.

Or, nulitatea absolută nu poate fi acoperită. Cu atât mai mult nu pot fi înlăturate de la aplicare texte de lege din norma legală în vigoare din dreptul pozitiv român, pe considerentul protejării circuitului civil. A mai arătat recurenta că organul emitent nu a analizat la momentul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea pârâtei C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA, pentru suprafața totală de 12,60 ha, dacă terenul litigios se afla în patrimoniul pârâtei, care este titlul în baza căruia acest teren se afla în patrimoniul acesteia, obiectul de activitate al pârâtei la data emiterii certificatului și maniera la care acest teren i-ar fi fost necesar pentru desfășurarea activității.

Documentația depusă de pârâtă în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost verificată în mod superficial, organul emitent rezumându-se doar Ia a constata o situație de fapt fals prezentată. Prin nelegalitatea emiterii certificatului din 04 octombrie 2002 pentru suprafața de 12,60 ha a fost posibilă însușirea și exploatarea de către pârâta C.N.R. - Filiala Uzina Mecanică a terenului în suprafață de 8.000 mp București, a cărui revendicare este solicitată prin cererea de chemare în judecată. Prin întâmpinare, intimatele C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA și C.N.R. SA au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, în esență arătând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale incidente, relative la încuviințarea și administrarea probelor.

Față de considerentele prezentate de curte, ținând cont de faptul că recurenta nu a dovedit dreptul său de proprietate asupra terenului revendicat, se impune respingerea acțiunii în revendicare. Examinând recursul declarat în limita criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Ca o chestiune preliminară, Înalta Curte constată că prin întâmpinarea depusă de intimata C.N.R. SA a fost reiterată excepția lipsei calității sale procesual pasive, arătându-se că imobilul ce face obiectul acestui litigiu se află în proprietatea C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA. Înalta Curte urmează să respingă această excepție, față de modul în care instanțele anterioare au înțeles să dea o rezolvare acestei probleme de drept și în raport de poziția procesuală a părții direct interesate în admiterea excepției formulate, ce nu a exercitat vreo cale de atac în cauză.

Astfel, Înalta Curte observă că excepția a fost invocată la fond prin întâmpinare de către C.N.R. SA, la data de 11 martie 2009, fiind unită cu fondul la termenul de judecată din 27 septembrie 2012. Ulterior, tribunalul, prin sentința civilă nr. 2203 din 06 decembrie 2012, a apreciat că această pârâtă a fost chemată în judecată pe considerente de opozabilitate și că, dată fiind soluția asupra excepției lipsei calității procesuale active, nu se justifică și o analiză a excepției susținute de C.N.R. SA. Pârâta în cauză nu a contestat sub acest aspect soluția primei instanțe prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, ci doar a înțeles să reitereze excepția și în apel, respectiv recurs în aceeași modalitate, prin întâmpinare, în condițiile în care și instanța de apel a reținut lipsa unui cadru legal pentru analizarea excepției cu care a fost sesizată.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază, de altfel, că eventuala admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei C.N.R. SA ar conduce doar la soluția formală, procedurală, de admitere a recursului exercitat de recurenta SC F. SA, deși acesta urmează a fi respins pentru argumentele ce succed. În ceea ce privește recursul exercitat în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se face trimitere la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 180 C. proc. civ., întrucât, în opinia recurentei, instanța de apel a considerat ca inutilă procedura verificării falsului dată fiind valoarea de act confirmativ a Protocolului semnat de părți la data de 28 septembrie 1998. În cauză, în dovedirea acțiunii reclamanta a depus la dosarul de fond Protocolul încheiat între SC.

Faur SA. și Ministerul Apărării Naționale - SC U.M.B. SA, prin care s-a transferat din patrimoniul SC F. SA în patrimoniul UM o suprafață de teren de 11,80 ha aferentă incintei F.M.G.S, susținând că acesta face parte integrantă din Protocolul General din 24 aprilie 1991, care vizează predarea elementelor patrimoniale către G.I.A.R.A., în vederea implementării H.G. nr. 1329/1990 privind înființarea Uzinei Mecanice București. Titlul de proprietate pe care îl exhibă pârâtă C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA îl constituie certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 04 octombrie 2002 emis de Ministerul Industriei și Resurselor, obținut în temeiul H.G. nr. 834/1990 pentru întreaga suprafață de 12,60 ha.

Titlul în cauză a fost emis în baza Protocolului încheiat între SC F. SA și M.A.N. - SC U.M.B. SA, prin care s-a transferat din patrimoniul SC F. SA în patrimoniul UM, printre altele, o suprafață de teren de 12,60 ha aferentă incintei F.M.G.S. Acest protocol, de asemenea, face parte integrantă din Protocolul General din 24 aprilie 1991, care vizează predarea elementelor patrimoniale ale reclamantei către G.I.A.R.A.

Instanța de apel, constatând existența la dosar a două înscrisuri cu conținut diferit, dar care sunt invocate în apărare, în mod singular, de fiecare parte în cauză, a apreciat că declanșarea procedurii verificării de scripte, iar nu aceea a înscrierii în fals (cum s-a solicitat de către reclamantă, întrucât aceasta este specifică înscrisurilor autentice, din categoria cărora nu face parte și înscrisul vizat), nu era nici necesară și nici utilă soluționării pricinii, deoarece nu avea aptitudinea de a modifica ipotezele de analiză ale acțiunii în revendicare de față, aspect contestat în recurs. Cum s-a arătat în apel, potrivit situației de fapt astfel determinate, actul pe care reclamanta l-a contestat se află în strânsă legătură cu restul înscrisurilor depuse la dosar și respectă logica situației de fapt.

Astfel, Protocolul prezentat de pârâtă, în care se menționează suprafața de 12,60 ha, semnat de directorul general SC F. SA, este însoțit și de acte întocmite ulterior, respectiv anexa din 28 septembrie 1998, semnată, de asemenea, de directorul SC F. SA, în care este consemnată aceeași suprafață ca fiind predată. Așadar, în anul 1998, urmare obținerii de către SC F. SA a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, părțile au încheiat o nouă anexă, prin care au confirmat predarea suprafeței de teren de 12,60 ha situată în Bd. 1 Decembrie 1918, sector 3, București, către R.A.A.A. - SC U.M.B. SA.

În speță, reclamanta nu a putut justifica în mod rezonabil care este explicația semnării de către societate a acestui din urmă protocol, încheiat la 28 septembrie 1998, ce nu a fost contestat de SC F. SA, cu referire la suprafața predată de 12,60 ha, act ce confirmă în mod direct intenția părților semnatare ale convenției inițiate în anul 1991. Întrucât reclamanta a apreciat ca fiind fals numai protocolul semnat în 1991, prezentat de sine, iar nu și actul încheiat în 1998, s-a considerat implicit că nu s-a dorit decât înlăturarea înscrisului nerecunoscut. În aceste condiții, pentru că reclamanta nu a fost în măsură să facă dovada concludenței cererii de înscriere în fals cu privire la actul contestat, în sensul că ar fi singura cale de restabilire a situației juridice a terenului în cauză, Curtea a apreciat că solicitarea formulată nu este utilă judecății și nici necesară.

În acest context, susținerea recurentei din recurs nu privește aplicarea greșită a prevederilor art. 177 și următoarele C. proc. civ. (iar nu art. 180 C. proc. civ. cum arată aceasta prin trimiterea făcută la procedura înscrierii în fals), ci încălcarea dispozițiilor generale în materia propunerii și administrării dovezilor, art. 167 și următoarele C. proc. civ. privind administrarea probelor, critică ce nu poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Ori de câte ori se solicită o probă, instanța este datoare să verifice concludența sa, și anume dacă administrarea dovezii respective poate conduce la dezlegarea pricinii. Această condiție a fost considerată de instanța de apel ca neîndeplinită în cazul înscrisului invocat de recurentă, astfel cum reiese din argumentele expuse în hotărârea recurată.

Măsura dispusă de instanță în apel nu poate fi cenzurată din perspectiva nelegalității sale, ci poate fi analizată sub aspectul temeiniciei, întrucât respingerea unei cererii de administrare a unei probe implică o apreciere subiectivă a judecătorului asupra utilității și necesității dovezii solicitate, determinată de situația de fapt dedusă judecății. Or, în aceste condiții, în etapa procesuală actuală a recursului, după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ., nu se poate proceda la reconstituirea procesului formării convingerii intime a instanței în privința încuviințării probatoriului propus. Înalta Curte constată că instanța de apel a expus pe larg raționamentul pentru care procedura verificării de scripte nu era utilă și necesară soluționării pricinii de față, în acord cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., astfel că nu i se poate imputa repronunțarea pe cererea formulată. Totodată, Înalta Curte apreciază, față de cele de mai sus, că nu se mai impune o verificare a argumentelor învederate de recurentă în legătură cu valoarea de act confirmativ dată Protocolul din anul 1998, din perspectiva dispozițiilor art. 1190 C. civ., aceasta deoarece instanța de apel s-a limitat la a aprecia doar asupra admisibilității cererii de verificare de scripte/procedurii falsului. Prin urmare, nu intră în discuție nici celelalte susțineri ce privesc imposibilitatea complinirii viciilor actului contestat de recurentă, lovit de nulitate absolută. Înalta Curte mai reține că recurenta a invocat încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, față de împrejurarea că hotărârea curții de apel nu a cercetat fondul litigiului în urma neadministrării unor probe utile.

În acest sens, recurenta a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la cauza Perez v. Franța și cauza Artico v. Italia, arătând că instanța are sarcina de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților. Analizând aceste susțineri, Înalta Curte constată că în cauza Perez v. Franța circumstanțele cauzei vizau o procedură penală, privind o vătămare corporală, în cadrul căreia reclamantul, victima infracțiunii, s-a constituit parte civilă. Prin această hotărâre, Curtea a adoptat o nouă abordare cu privire la aplicabilitatea art. 6 paragraf 1 din Convenție în cazul plângerilor penale și a stabilit că acest text de lege este aplicabil dacă s-a declanșat o procedură penală, iar victima infracțiunii s-a constituit parte civilă.

În opinia Curții, cât timp constituirea de parte civilă echivalează cu o cerere civilă de chemare în judecată, nu are importanță că nu există o cerere formală de reparare a prejudiciului produs. Chiar dacă procedura penală privește stabilirea vinovăției penale a unei persoane, prin constituirea de parte civilă procedura are și un element civil. În consecință, deși Convenția nu garantează dreptul vreunei persoane de a deschide o procedură penală, domeniu în care art. 6 nu este aplicabil, acesta devine aplicabil dacă s-a declanșat o procedură penală, iar victima infracțiunii s-a constituit parte civilă. Cât privește cauza Artico v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-adevăr, a concluzionat că a existat o încălcare din partea statului pârât a art. 6 paragraful 3 din Convenție, dar hotărârea invocată se referă la aspecte ale noțiunii de proces echitabil în procedura penală.

Or, Înalta Curte reține, din cuprinsul cauzei Valentino Acatrinei v. România, că art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, dar nu prevede reguli care să se aplice cu privire la admisibilitatea probelor, ceea ce reprezintă, în esență, o chestiune care ține de reglementările dreptului intern (în acest sens: B.G. de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Rapoarte 1997-VIII și Garcia Ruiz împotriva Spaniei (GC), nr. 30544/96, §28, CEDO, 1999-I). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat că nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite probe în materie de drept intern sunt sau nu admisibile, putând a se pronunța doar dacă procesul per ansamblu, inclusiv modul în care s-au obținut probele, a fost echitabil.

Or, pentru a stabili astfel, trebuie să se verifice dacă drepturile la apărare au fost respectate, dacă reclamantul a avut posibilitate de a contesta autenticitatea probelor și de se opune folosirii acestora, trebuie avută în vedere calitatea probelor, dacă acuratețea și credibilitatea probelor este pusă la îndoială de circumstanțele în care au fost obținute acestea (vezi cauza Bykov, citată mai sus, § 90). În speța de față, din cuprinsul motivelor de recurs reiese că reclamanta apreciază că s-ar fi încălcat art. 6 din Convenție pentru că, în opinia sa, instanța de apel nu a administrat suficiente probe în cauză, susținere care nu este fondată pentru argumentele deja prezentate. A mai arătat recurenta că organul emitent nu a analizat la momentul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea pârâtei C.N.R.

- Filiala SC U.M.B. SA dacă terenul litigios se afla în patrimoniul pârâtei, care este titlul în baza căruia acest teren se afla în patrimoniul acesteia, obiectul de activitate al pârâtei la data emiterii certificatului și maniera la care acest teren i-ar fi fost necesar pentru desfășurarea activității. În opinia instanței de recurs, aceste argumente nu pot fi analizate, întrucât obiectul dedus judecății este o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, pe de o parte, iar, pe de altă parte, deoarece legalitatea certificatului în cauză a fost examinată deja de instanța de contencios administrativ în mod irevocabil. Ca atare, nu s-ar putea face o verificare a legalității hotărârii recurate din această perspectivă în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Înalta Curte constată că în mod legal au reținut instanțele de fond că, în realitate, recurenta nu a făcut dovada unui titlul de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru ca să se pășească la o eventuală comparare de titluri. Așa fiind, corect au reținut instanțele de fond că, în realitate, recurenta nu a făcut dovada calității procesual active, câtă vreme nu a probat că este titularul dreptului de proprietate. În consecință, cum singura care a probat titlul de proprietate asupra terenului a fost pârâta, cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nu s-a realizat compararea de titluri. Întrucât nu se poate reține ca fiind aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei calității procesual pasive invocată de intimata pârâtă C.N.R. SA. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F. SA împotriva deciziei civile nr. 146/ A din 28 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2014.