AFFAIRE TRAPANI LOMBARDO ET AUTRES c. ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

16.11.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1;Non-lieu à examiner l'art. 6-1;Satisfaction équitable réservée

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE TRAPANI LOMBARDO ET AUTRES c. ITALIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

În cazul Trapani Lombardo și al altor c. Italia (solicitarea nr. 2506/03) se pronunță prin hotărârea nr. 16 noiembrie 2006 defineșteF 16/02/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cazul Trapani Lombardo și al altor c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Zagrebelsky Gyulumyan Myjer mei Ziemele, Berro-Lefevre, judecători și V. Berger, grefier de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 24 octombrie 2006, Rend hotărârea adoptată aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 25106/03) împotriva Republicii Italiene, dintre care opt sunt resortisanți ai acestui stat, domnul Antonio Trapani Lombardo 1 ( cel de-al cincilea reclamant, domnul Vincenzo Trapani Lombardo ( N. Paoletti, avocat la Roma. Guvernul italian ( CIRCONSTANȚELE SPĂLĂTORILOR S-au născut în 1952, 1954, 1921, 1930, 1953, 1950, 1926 și, respectiv, 1949 și reședința în Reggio de Calabria și, respectiv, în Roma reclamanții au moștenit de la trei persoane diferite (adică cujus-uri mai mici) un teren de construcție de 945 metri pătrați situat în Reggio de Calabria și înregistrat în cadastru, foaia 103 parcelă 63. Prin două decrete din 31 martie 1969 și 25 octombrie 1973, departamentul regional al Ministerului Lucrărilor Publice (Provveditorato regional alle opera publiche del Ministero dei lavori pubblici) a aprobat proiectul de construcție a unei școli pe terenul celor trei cujus Prin Decretul din 9 ianuarie 1974, prefectul de Reggio de Calabria a autorizat municipalitatea din Reggio de Calabria să ocupe de urgență terenul celor trei cuju, pentru o perioadă de maximum doi ani de la ocupația materială, în vederea exproprierii sale din motive de utilitate publică, pentru a realiza construirea școlii. La 20 februarie 1974, municipalitatea a ocupat doar o parte din acest teren, și anume 934 metri pătrați, și a început lucrările de construcție, care s-au încheiat la 18 septembrie 1976 în ceea ce privește prima parte a școlii. printr-un act de atribuire notificat la 11 noiembrie 1982, primii patru solicitanți, care erau moștenitorii primelor două de cuius între timp decedați și al treilea de cuju au introdus o acțiune în despăgubire împotriva municipalității în fața Tribunalului din Reggio de Calabria, susținând că ocuparea terenului era ilegală, pe motiv că se prelungise dincolo de termenul permis și că lucrările de construcție se încheiaseră fără exproprierea formală a terenului și plata unei despăgubiri. 10 În timpul procesului, s-a depus o expertiză în transplant, iar expertul a declarat că valoarea de piață a terenului în 1976, adică în momentul transformării ireversibile, era de 93 400 000 ITL, adică 100 000 ITL pe metru pătrat. 11. Prin intermediul unei hotărâri depuse la grefa din 3 noiembrie 1990, Tribunalul statuase că proprietatea terenului fusese transferată administrației în temeiul principiului exproprierii indirecte, care trebuia acum să fie consolidată în anul precedent al jurisprudenței Curții de Casație. O astfel de privare de teren constituia un fapt ilegal, care intra ca atare în domeniul de aplicare al articolului 2 043 din Codul civil, care prevede un termen de prescripție de cinci ani pentru a solicita daune-interese. În lumina acestor considerații, Tribunalul a decis că dreptul la despăgubire pentru pierderea terenului trebuie considerat ca fiind prescris, dat fiind că acțiunea în justiție fusese introdusă după mai mult de cinci ani de la 18 septembrie Între timp, al treilea de cuju fusese decedat, ultimii patru solicitanți fiind moștenitorii săi. 13. printr-un act notificat la 1 martie 1991, reclamanții au solicitat această hotărâre în fața Curții de Apel de la Reggio de Calabrie, susținând în special că termenul de prescripție care trebuia aplicat în speță era de 10 ani. 14. Prin hotărârea depusă la grefa din 31 decembrie 1991, Curtea de Apel a primit apelul, susținând în special că, în conformitate cu ultima jurisprudență a Curții de Casație în această privință, termenul de prescripție în speță era de 10 ani și nu de cinci ani. Prin urmare, Curtea de Apel a condamnat municipalitatea să plătească reclamanților o sumă corespunzătoare valorii de piață a părții de teren care fusese ocupată, indexată la data pronunțării, și anume 430 835 520 ITL, plus dobânzi. 15. Printr-un act din 4 decembrie 1992, municipalitatea s-a ocupat de casare, susținând că termenul de prescripție în speță era de cinci ani și nu de zece ani. 16. Prin o hotărâre depusă la grefă la 17 aprilie 1996, Curtea de Casație găzduiește recursul municipiului, pe motiv că, în conformitate cu hotărârea sa n 546 din 1992, pronunțat în secțiunile Unite, privarea unui teren de efectul exproprierii indirecte constituie un fapt ilicit, ca atare supus unui termen de prescripție de cinci ani. În lumina acestor considerații, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea Curții de Apel, trimițând cazul în fața Curții de Apel din Messina 17. Printr-un act a fost notificat la 27 martie 1997, municipalitatea i-a numit pe reclamanți în fața Curții de Apel din Messina, susținând că dreptul lor la despăgubiri ar trebui considerat ca fiind prescris, având în vedere termenul de prescripție de cinci ani. 18. Printr-o hotărâre depusă la grefa din 8 martie 1999, Curtea de Apel a primit cererea municipiului și a declarat că dreptul reclamanților de a obține despăgubiri pentru pierderea terenului lor a fost prescris. 19. Prin intermediul unei acțiuni notificate la 26 aprilie 2000, reclamanții s-au angajat să se pronunțe cu privire la hotărârea Curții de Apel din Messina 20. Prin hotărârea depusă la grefa din 7 martie 2003, Curtea de Casație a imputat reclamanților recursul lor. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 21. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Serrao c. Italia 67198/01, 13 octombrie 2005). Reclamanții susțin că au fost privați de teren în circumstanțe incompatibile cu art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 24. Curtea constată că obiecția nu este vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și subliniază că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fondul Tezei părților Guvernul 25. Guvernul susține că, în cazul de față, lipsa unei despăgubiri pentru pierderea terenului rezultă din inerția reclamanților, care nu au introdus o acțiune în despăgubire împotriva municipalității în termenul prevăzut de dreptul intern. Reclamanții 26. exproprierea indirectă este un mecanism care permite autorității publice să achiziționeze un bun ilegal. 28. Reclamanții denunță lipsa de claritate, previzibilitate și precizie a principiilor și a dispozițiilor aplicate în cazul lor pe motiv că un principiu jurisprudențial, cum ar fi cel al exproprierii indirecte, nu este suficient pentru a îndeplini principiul legalității. 29. În plus, aceștia observă că au fost privați de teren în absența oricărei despăgubiri, din cauza aplicării retroactive în cazul lor a prescrierii în cinci ani a dreptului la despăgubire. Evaluare a Curții Cu privire la existența unei ingerințe 30. Curtea amintește că, pentru a determina dacă a existat o privare de bunuri Trebuie să se analizeze nu numai dacă a existat o deposedare sau expropriere formală, ci și dacă s-a urmărit dincolo de aparențe și dacă s-a analizat realitatea situației în litigiu. Convenția de protejare a drepturilor reale și efective , Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A n 52, pp. 24-25, § 63). 31. Curtea arată că, prin aplicarea principiului exproprierii indirecte, instanțele interne au considerat reclamanții ca fiind privați de proprietatea lor din cauza transformării sale ireversibile. În lipsa unui act formal de expropriere, constatarea de ilegalitate din partea judecătorului este elementul care consacră transferul la patrimoniul public al bunului ocupat. În aceste împrejurări, Curtea concluzionează că hotărârea Curții de Casație depusă la grefa din 7 martie 2003 a avut ca efect privarea reclamanților de proprietatea lor în sensul celei de a doua teze a articolului 1 din Protocolul nr 1 ( Carbonara și Ventura c. Italia , n 2463 A94, § 61, CEDH 2000 VI și Brumărescu c. România [GC], n 28342/95, § 77, CEDH 1999-VII). 32. Pentru a fi compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o astfel de interferență trebuie să fie efectuată echilibrul corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong și Lönnroth, menționat anterior, p. 26 alin. 69). În plus, necesitatea de a examina problema echilibrului echitabil. nu se poate face simțit decât atunci când s-a dovedit că intervenția în litigiu a respectat principiul legalității și nu a fost arbitrară (Latridis c. Grecia [GC], nr 31107/96, § 58, CEDH 1999 II, și Beyeler c. Italia [GC], nr 33202/96, § 107 CEDO 2000-I 33. Prin urmare, Curtea nu consideră oportun să își bazeze raționamentul pe simpla constatare că nu a avut loc o despăgubire integrală în favoarea reclamanților (Carbonara și Ventura, citată anterior, § 62). Cu privire la respectarea principiului legalității 34. Curtea face trimitere la jurisprudența sa în materie de expropriere indirectă (Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, n 31524/96, CEDO 2000 VI și Carbonara și Ventura c. Italia , citată anterior ; printre hotărârile mai recente, a se vedea Acciardi și Campagna c. Italia , n 4040/98, 19 mai 2005, Pasculli c. Italia , n 36818/97, 17 mai 2005, Spordino c. Italia (n , n 43662/98, 17 mai 2005, Serrao c. Italia , n 671980/01, 13 octombrie 2005, La Rosa și Alba c. Italia (n , n 58119/00, 11 octombrie 2005 și Chirć Italia (n , n 67196/01, 11 octombrie 2005), conform căruia exproprierea indirectă nu respectă principiul legalității pe motiv că nu este în măsură să asigure un nivel suficient de securitate juridică și, în general, permite administrației să depășească normele stabilite în materie de expropriere. Într-adevăr, în toate cazurile, exproprierea indirectă are drept scop să aprofundeze o situație de fapt care decurge din infracțiunile comise de administrație, să soluționeze consecințele pentru particular și pentru administrație, în beneficiul acesteia. 35. În prezenta cauză, Curtea arată că, prin aplicarea principiului exproprierii indirecte, instanțele interne i-au considerat pe reclamanți privați de bunurile lor ca urmare a transformării ireversibile a acestora, fiind îndeplinite condițiile de ilegalitate a ocupației și de interes public ale lucrării construite. Or, în absența unui act formal de expropriere, Curtea consideră că această situație nu poate fi considerată ca fiind previzibilă, deoarece principiul exproprierii indirecte poate fi considerat ca fiind aplicat efectiv numai prin decizia judecătorească definitivă. Prin urmare, reclamanții nu au avut certitudine juridică în ceea ce privește privarea de teren decât la 7 martie 2003, data la care a fost depusă ultima hotărâre a Curții de Casație în cadrul grefei. 36. Curtea observă apoi că situația în cauză a permis administrației să profite de o ocupaie ilegală de teren. Cu alte cuvinte, administrația a putut să se aproprie de teren în detrimentul normelor care reglementează exproprierea în mod corespunzător și, printre altele, fără a se pune o despăgubire în paralel cu dispoziția părților interesate. 37. În ceea ce privește indemnizația, Curtea constată că aplicarea retroactivă în cazul în speță a termenului de prescripție a despăgubirii a avut ca efect privarea reclamanților de orice despăgubire pentru prejudiciul suferit. 38. În lumina acestor considerații, Curtea consideră că intervenția în litigiu nu este compatibilă cu principiul legalității și, prin urmare, a încălcat dreptul la respectarea bunurilor reclamanților. 39. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II privind violarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție 40. Reclamanții se plâng de aplicarea retroactivă în cazul de față a principiilor jurprudențiale ale exproprierii indirecte și ale prescrierii în cinci ani a dreptului la despăgubirea aferentă. Ei invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, care, în pasajele sale relevante, dispune de Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 41. Guvernul nu ridică excepții cu privire la admisibilitatea acestui motiv. 42. Curtea arată că acest motiv este legat de cel examinat anterior și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. 43. Curtea tocmai a constatat, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1, că situația denunțată de solicitanți nu este conformă principiului legalității. Având în vedere motivele care au condus Curtea la această constatare de încălcare (punctele 35-39 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă, în speță, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 44. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se elimine numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 45. În ceea ce privește prejudiciul material, reclamanții solicită principala restituire a terenului și plata sumei de 907 965,27 EUR cu titlu de indemnizație de ocupare și de despăgubire pentru neplată a terenului. 46. Pe cale subsidiară, în cazul în care o astfel de restituire nu ar fi posibilă, se referă în special la cauzele Papamichalopoulos și alte cauze c. Grecia (art. 50) (hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A n 330 B), Belvedere Alberghiera S.r.l.c. Italia (satisfacere echitabilă) (n 31524/96, 30 octombrie 2003) și Carbonara și Ventura c. Italia (satisfacție echitabilă) (n 24638/94, 11 decembrie 2003), reclamanții solicită în primul rând plata unei despăgubiri de 361 269,64 EUR, egal cu valoarea de piață actuală a terenului, precum și cu o compensație de ocupare de 22 797,17 EUR. 47. În plus, aceștia solicită 885 168,10 EUR ca compensație pentru nejurisdicția terenului și 277 070,54 EUR pentru valoarea adăugată pe teren a lucrărilor publice construite acolo. 48. Cu titlu de prejudiciu moral, reclamanții solicită 160 000 EUR. 49. În cele din urmă, acestea solicită plata a 41 703,50 EUR, a taxei pe valoarea adăugată (TVA) și a contribuțiilor la fondul de previzionare al avocaților (CPA) în plus, pentru cheltuielile procedurii de la Strasbourg. 50. În ceea ce privește prejudiciul material, guvernul contestă de la început modalitățile de calculare a prejudiciului material utilizat în hotărârile privind satisfacția echitabilă Belvedere Alberghiera S.r.l. Italia (citată anterior) și Carbonara și Ventura c. Italia (citată anterior). 51. În plus, guvernul susține că sumele solicitate de solicitanți ar fi excesive și contestă modalitățile de calcul ale acestora 52. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul susține că o astfel de deteriorare depinde de durata excesivă a procedurii în fața instanțelor naționale și, prin urmare, guvernul susține că plata oricărei sume cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral este condiționată de epuizarea remeditorului Pinto. 53. În ceea ce privește cheltuielile procedurii în fața Curții, guvernul susține că reclamanții nu și-au susținut cererea 54. Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 nu se află în stare de fapt. În consecință, aceasta o rezervă și va stabili procedura ulterioară, ținând seama de posibilitatea ca guvernul și reclamanții să ajungă la un acord. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. A declarat că nu este necesar să se examineze pe fond motivul întemeiat întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare în consecință, rezervă în întregime guvernul și reclamanții să îi adreseze în scris, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge rezervă procedura ulterioară și deleagă președintele camerei are grijă să o stabilească dacă este necesar. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la noiembrie 2006 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduleer Președinte