ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 865/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 919 din 08 februarie 2011 pronunțată în dosarul nr. 3921/2/2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta CN A.P.M. SA ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea formulată la data de 03 mai 2010 reclamanta CN A.P.M.

SA Constanta, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.C., a solicitat instanței de contencios administrativ anularea Deciziei nr. TC/1990 din 25 martie 2010, precum și a Deciziei nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, pârâta i-a impus suma de 311.178,00 lei reprezentând obligații de plată accesorii, respectiv dobânzi, penalități de întârziere și majorări de întârziere, pentru perioada 23 decembrie 2004 - 03 aprilie 2006 aferente contribuției pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal pentru anul 2004, stabilite prin Decizia președintelui ANRC nr. 1292/EI din 17 noiembrie 2004. În opinia reclamantei, a operat prescripția dreptului pârâtei de a calcula accesoriile menționate, întrucât Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009 i-a fost comunicată la data de 04 februarie 2010, după împlinirea termenului de 5 ani prevăzut de art. 91 C. proc.

fisc. În ceea ce privește Decizia nr. TC/1990 din 25 martie 2010, reclamanta a arătat că, soluționând contestația formulată împotriva primei decizii, pârâta a făcut confuzie între termenul de scadență și cel de prescripție, întrucât prescripția începe să curgă de la data de 01 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, iar nu în funcție de momentul modificării prevederilor legale privind creanțele accesorii. Prin Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, pârâta a calculat în sarcina reclamantei accesorii pentru plata cu întârziere a contribuției pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal pentru anul 2004, stabilite prin Decizia președintelui ANRC nr. 1.292/EI din 17 noiembrie 2004. Reclamanta a contestat decizia, în baza art. 205 C. proc.

fisc., iar prin Decizia președintelui ANCOM nr. 218 din 25 martie 2010, a fost admisă în parte contestația, în sensul desființării parțiale a Deciziei președintelui ANCOM nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, cu consecința emiterii unui nou act administrativ, potrivit dispozițiilor art. 216 alin. (3) C. proc. fisc. Ca urmare, a fost emisă Decizia președintelui ANCOM nr. TC/1990 din 25 martie 2010 prin care a fost redus cuantumul creanței fiscale accesorii, de la suma de 311.178 lei la suma de 309.530 lei, reținându-se că la stabilirea debitului nu s-a ținut seama de o compensare efectuată ca urmare a unei cereri formulate de reclamantă la data de 22 februarie 2005. Totodată, pârâta a respins celelalte critici ale reclamantei, referitoare la prescripția dreptului de a solicita accesoriile.

În cererea de chemare în judecată, reclamanta a reluat criticile privind împlinirea termenului de prescripție. În esență, reclamanta a arătat că accesoriile aferente debitului principal nu au fost solicitate în termenul de prescripție de 5 ani, care s-a împlinit la data de 01 ianuarie 2010, deoarece Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009 i-a fost comunicată la data de 04 februarie 2010, iar în conformitate cu prevederile art. 45 C. proc. fisc. actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului. Raționamentul reclamantei este greșit, deoarece se întemeiază pe confuzia dintre legalitatea actului administrativ-fiscal și opozabilitatea acestuia. Concret, art. 91 alin. (1) C. proc.

fisc. prevede că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, iar la art. 88 lit. c) din același cod este prevăzută decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii ca fiind unul din actele administrativ-fiscale prin care se stabilesc obligațiile de plată ale contribuabilului. Din coroborarea textelor menționate mai sus reiese că termenul de prescripție se referă la emiterea actului administrativ-fiscal, fiind un element care afectează legalitatea acestuia. Întrucât este un element de legalitate, trebuie apreciat în raport cu data emiterii actului, iar cu un moment ulterior. Prin urmare, în speță trebuie stabilit dacă termenul de prescripție era împlinit la data emiterii Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, pentru a se stabili dacă actul a fost emis în condiții de legalitate.

Din actele dosarului reiese că accesoriile au fost calculate pentru perioada 23 decembrie 2004 - 03 aprilie 2006. Așa fiind, termenul de prescripție pentru stabilirea acestora (și implicit pentru emiterea actului administrativ-fiscal) a început să curgă de la data de 01 ianuarie 2005, urmând a se împlini la data de 01 ianuarie 2010, așa cum chiar reclamanta susține. Decizia prin care s-au stabilit accesoriile a fost emisă la data de 30 decembrie 2009, deci înlăuntrul termenului de prescripție, cu respectarea art. 91 C. proc. fisc., motiv pentru care nu se poate reține cauza de nelegalitate invocată de reclamantă. Susținerile reclamantei, referitoare la data comunicării actului, sunt lipsite de relevanță din cel puțin două motive.

În primul rând, comunicarea actului administrativ-fiscal este un element ulterior emiterii lui și prin urmare nu-i poate influența legalitatea. În al doilea rând, comunicarea actului administrativ-fiscal este momentul de la care acesta devine executoriu, însă această trăsătură a actului nu are nicio legătură cu condițiile cerute de lege pentru valabilitate. Chiar și un act administrativ-fiscal încheiat cu încălcarea legii devine executoriu de la data comunicării către contribuabil, dispozițiile art. 215 C. proc. fisc. fiind clare în acest sens. Având în vedere considerentele expuse, instanța de fond a constatat că susținerile reclamantei sunt nefondate, motiv pentru care a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs reclamanta CN A.P.M. SA arătând, în esență, următoarele: Recursul, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., se impune a fi admis, cu consecința modificării în tot a sentinței atacate, în sensul anulării Deciziei nr. TC/1990 din 25 martie 2010 și a Deciziei nr. TC/55310 din 30 decembrie 2009 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligației de plată a contribuției pentru compensarea costului net al furnizării serviciului universal pentru anul 2004 și exonerării de la plata sumei de 309.530 lei către ANCOM. Reclamanta a primit prin poștă, la data de 08 februarie 2010, Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, emisă în baza prevederilor art. 88 lit. c), art. 119 și art. 120 din O.G.

nr. 92/2003, prin care s-a calculat în sarcina acesteia suma de 311.178 lei, reprezentând obligații de plată accesorii pentru perioada 23 decembrie 2004 - 03 aprilie 2006 la contribuția pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal pentru 2004, stabilită prin Decizia nr. 1292/EI din 17 noiembrie 2004 emisă de Președintele ANRC. A fost formulată contestația împotriva Deciziei nr. 5.530 din 30 decembrie 2009, care a fost admisă prin Decizia nr. TC/1990 din 25 martie 2010, cu consecința emiterii unui nou act administrativ, conform art. 216 alin. (3) C. proc. fisc., prin care a fost redus cuantumul creanței fiscale la suma de 309.530 lei. Decizia nr. 1.292/EI din 30 octombrie 2004 a stabilit în sarcina CN A.P.M.

SA obligația de plată a contribuției pentru anul 2004, în cuantum de 846.165 lei, obligația scadentă la 12 decembrie 2004. În 29 august 2005 ANCOM a procedat din oficiu la compensare, în urma acestei operațiuni debitul fiind redus la 834.606, sumă achitată de CN A.P.M. SA la data de 03 aprilie 2006. Așadar, începând cu 23 decembrie 2004 s-a născut dreptul ANCOM de a stabili în sarcina CN A.P.M. SA dobânzi, penalități și majorări de întârziere, calculate până la data stingerii integrale a obligației principale, respectiv 03 aprilie 2006. În conformitate cu prevederile art. 91 C. proc. fisc., termenul de prescripție a dreptul ANCOM de a stabilit în sarcina CN A.P.M. SA obligații fiscale este de 5 ani și se împlinea la 01 ianuarie 2010, prin raportare la data scadenței obligației fiscale principale (01 ianuarie 2005). Conform art. 45 din același act normativ actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului.

Dacă într-o perioadă de timp determinată și expres prevăzută de lege, organul fiscal nu face niciun demers în vederea recuperării creanței sale, acesta pierde posibilitatea de a-și recupera creanța, astfel că instanța a reținut greșit că ANCOM a întreprins acest demers prin emiterea deciziei, fără însă a o comunica debitorului într-una din modalitățile prevăzute de art. 44 alin. (2) C. proc. fisc., în termenul de prescripție.

Timp de 5 ani reclamantei nu i-a fost adusă la cunoștință existența acestor sume accesorii, pe care ANCOM nu le-a calculat atâta timp, astfel că se impune a se constata împlinirea termenului de prescripție și a fi anulate deciziile atacate, TC/5530 din 30 decembrie 2009 și nr. TC/1990 din 25 martie 2010. În raport de cele de mai sus, organul fiscal era în drept de a solicita plata sumelor, urmare a comunicării deciziei în interiorul termenului de prescripție de 5 ani, până cel târziu la 01 ianuarie 2010, or, conform dovezii de comunicare a respectivei decizii, aceasta a fost remisă reclamantei la data de 08 februarie 2010. Instanța de judecată a reținut greșit că în speță trebuie stabilit dacă termenul de prescripție era împlinit la data emiterii Deciziei nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, pentru a se stabilit dacă actul a fost emis în condiții de legalitate.

De asemenea, instanța de fond s-a contrazis în motivare, precizând că, comunicarea actului administrativ fiscal este momentul de la care acesta devine executoriu. Prin raportare la dispozițiile legale incidente - art. 23, art. 91, art. 92, art. 93 și art. 145 C. proc. fisc., art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, art. 101 C. proc. fisc. - dar și la jurisprudența unitară în această materie, momentul întreruperii prescripției unei creanțe fiscale, nu este, cum a reținut prima instanță, data emiterii deciziei, ci momentul primului act de executare - Somația nr. 229 din 17 iunie 2010, actul de natură a întrerupe prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanțelor fiscale, conform art. 133 lit. c) C. proc.

fisc. Este irelevant că numărul de înregistrare al Deciziei din 30 decembrie 2009, fapt ce nu întrerupe termenul de prescripție atâta timp cât dovada comunicării (data expedierii prin poștă) este 08 februarie 2010, iar primul act de executare a avut loc abia la 17 iunie 2010 (Somația nr. 229), comportamentul ANCOM demonstrând că pârâta nu a ținut cont de dispozițiile art. 91 și următoarele C. proc. fisc. În ceea ce privește suma de 309.530 lei, stabilită ulterior, după admiterea în parte a contestației, este de reținut că reclamanta se află în imposibilitatea de a determina în mod cert câtimea datoriei, atâta timp cât nu este prezentat clar un mod de calcul al sumelor accesorii, accesibil oricărui contribuabil pentru a se putea vorbi de o sumă cu caracter cert în sensul art. 379 alin. (1) C. proc.

civ. Examinând sentința prin prisma criticilor formulate, precum și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru cele ce vor fi expuse în continuare: Fără îndoială că emițând Decizia nr. TC/5530 la data de 30 decembrie 2009, pârâta ANCOM s-a încadrat în termenul de prescripție de 5 ani, în conformitate cu prevederile art. 91 C. proc. fisc., atunci când a stabilit în sarcina reclamantei obligația plății unor sume reprezentând accesorii la contribuția pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal pentru 2004, calculate pentru perioada 23 decembrie 2004 - 3 aprilie 2006. Faptul comunicării deciziei amintite, la data de 8 februarie 2010, contrar susținerilor recurentei, este lipsit de relevanță juridică sub aspectul valabilității acesteia.

Art. 45 C. proc. fisc. precizează că actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului. Textul legal precitat nu poate fi interpretat decât în sensul că de la momentul remiterii actului destinatarului său, acesta începe să își producă efectele în vederea cărora a fost emis, cu alte cuvinte că de la acea dată actul intră în vigoare. Comunicarea unui act administrativ nu reprezintă o condiție de valabilitate a acestuia, ci este o formalitate ulterioară emiterii lui, în raport de care în discuție este pusă obligativitatea actului pentru destinatar și, în egală măsură, nașterea dreptului de a-l contesta. Altfel spus, în speță, comunicarea deciziei contestate, la o dată ulterioară în raport de 1 ianuarie 2010, nu invalidează din punct de vedere juridic respectiva decizie, după cum consideră recurenta, esențial fiind, așa cum a reținut și prima instanță, că decizia a fost emisă înlăuntrul termenului de prescripție.

Art. 91 alin. (1) C. proc. fisc. reglementează dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale în termen de 5 ani, ceea ce înseamnă că în termenul respectiv trebuie emis titlul de creanță fiscală prin care se determină în concret care sunt obligațiile pe care trebuie să le execute contribuabilul, iar nu să fie comunicat titlul în acel termen sau să fie declanșată executarea respectivului titlu, după cum se susține în recurs invocându-se prevederea legală mai sus citată, dar și art. 23, art. 92, art. 93, art. 145 din același act normativ, precum și dispoziții din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, nu se confundă data nașterii creanței principale cu data nașterii creanțelor accesorii, în discuție fiind creanțe accesorii, astfel că în condițiile în care acestea din urmă nu s-au născut în 2004 adică în același timp cu creanța principală, ci se calculează zi de zi pe parcursul perioadei de timp scurse de la data scadenței debitului principal până la data achitării acestuia, în cazul acestora termenul de prescripție se împlinea ulterior datei de 1 ianuarie 2010. În fine, nici critica privitoare la modul de stabilire a cuantumului datoriei de 309.530 lei nu poate fi primită. Organul fiscal învestit cu soluționarea contestației în procedură administrativă a constatat că data stingerii obligației referitoare la suma de 11.559 lei, prin compensare, era 24 februarie 2005, iar nu 29 august 2005, astfel cum greșit s-a stabilit inițial prin Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, motiv pentru care a fost corectată eroarea.

În rest, suma totală de plată a fost calculată, după cum rezultă din conținutul deciziei contestate, prin indicarea pentru fiecare din accesorii-dobânzi, penalități și majorări de întârziere a numărului de zile de întârziere și a cotei procentuale astfel încât nu se poate susține că nu ar fi vorba de un mod de calcul care să poată fi verificat prin calcule matematice accesibile reclamantei în calitatea sa de contribuabil. De altfel, critica apare ca fiind pur formală în condițiile în care reclamanta nu a opus pârâtei propriul său mod de calcul al creanțelor accesorii, acesteia fiindu-i cunoscute atât datele la care creanțele erau scadente, cât și datele la care a efectuat plățile, precum și în consecință, la ce sume se aplică penalitățile.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta CN A.P.M. S.A. Constanța împotriva hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta CN A.P.M. S.A. Constanța împotriva Sentinței nr. 919 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012. Procesat de GGC - AM