ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 865/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 865/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 919 din 08 februarie

2011 pronunțată în dosarul nr. 3921/2/2010, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea în contencios

administrativ formulată de reclamanta CN A.P.M. SA ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea

formulată la data de 03 mai 2010 reclamanta CN A.P.M. SA Constanta, în

contradictoriu cu pârâta A.N.R.C., a solicitat instanței de contencios

administrativ anularea Deciziei nr. TC/1990 din 25 martie 2010, precum și a

Deciziei nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, prin Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, pârâta

i-a impus suma de 311.178,00 lei reprezentând obligații de plată accesorii,

respectiv dobânzi, penalități de întârziere și majorări de întârziere, pentru

perioada 23 decembrie 2004 - 03 aprilie 2006 aferente contribuției pentru

compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului

universal pentru anul 2004, stabilite prin Decizia președintelui ANRC nr.

1292/EI din 17 noiembrie 2004.

În opinia

reclamantei, a operat prescripția dreptului pârâtei de a calcula accesoriile

menționate, întrucât Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009 i-a fost

comunicată la data de 04 februarie 2010, după împlinirea termenului de 5 ani

prevăzut de art. 91 C. proc. fisc.

În ceea ce privește

Decizia nr. TC/1990 din 25 martie 2010, reclamanta a arătat că, soluționând

contestația formulată împotriva primei decizii, pârâta a făcut confuzie între

termenul de scadență și cel de prescripție, întrucât prescripția începe să

curgă de la data de 01 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut

creanța fiscală, iar nu în funcție de momentul modificării prevederilor legale

privind creanțele accesorii.

Prin Decizia nr.

TC/5530 din 30 decembrie 2009, pârâta a calculat în sarcina reclamantei

accesorii pentru plata cu întârziere a contribuției pentru compensarea costului

net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal pentru anul 2004,

stabilite prin Decizia președintelui ANRC nr. 1.292/EI din 17 noiembrie 2004.

Reclamanta a

contestat decizia, în baza art. 205 C. proc. fisc., iar prin Decizia

președintelui ANCOM nr. 218 din 25 martie 2010, a fost admisă în parte

contestația, în sensul desființării parțiale a Deciziei președintelui ANCOM nr.

TC/5530 din 30 decembrie 2009, cu consecința emiterii unui nou act

administrativ, potrivit dispozițiilor art. 216 alin. (3) C. proc. fisc. Ca urmare,

a fost emisă Decizia președintelui ANCOM nr. TC/1990 din 25 martie 2010 prin

care a fost redus cuantumul creanței fiscale accesorii, de la suma de 311.178

lei la suma de 309.530 lei, reținându-se că la stabilirea debitului nu s-a

ținut seama de o compensare efectuată ca urmare a unei cereri formulate de

reclamantă la data de 22 februarie 2005. Totodată, pârâta a respins celelalte

critici ale reclamantei, referitoare la prescripția dreptului de a solicita

accesoriile.

În cererea de chemare

în judecată, reclamanta a reluat criticile privind împlinirea termenului de

prescripție. În esență, reclamanta a arătat că accesoriile aferente debitului

principal nu au fost solicitate în termenul de prescripție de 5 ani, care s-a

împlinit la data de 01 ianuarie 2010, deoarece Decizia nr. TC/5530 din 30

decembrie 2009 i-a fost comunicată la data de 04 februarie 2010, iar în

conformitate cu prevederile art. 45 C. proc. fisc. actul administrativ fiscal

produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului.

Raționamentul

reclamantei este greșit, deoarece se întemeiază pe confuzia dintre legalitatea

actului administrativ-fiscal și opozabilitatea acestuia.

Concret, art. 91

alin. (1) C. proc. fisc. prevede că dreptul organului fiscal de a stabili

obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, iar la art. 88 lit. c) din

același cod este prevăzută decizia referitoare la obligațiile de plată

accesorii ca fiind unul din actele administrativ-fiscale prin care se stabilesc

obligațiile de plată ale contribuabilului.

Din coroborarea

textelor menționate mai sus reiese că termenul de prescripție se referă la

emiterea actului administrativ-fiscal, fiind un element care afectează

legalitatea acestuia. Întrucât este un element de legalitate, trebuie apreciat

în raport cu data emiterii actului, iar cu un moment ulterior. Prin urmare, în

speță trebuie stabilit dacă termenul de prescripție era împlinit la data

emiterii Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, pentru a se stabili dacă

actul a fost emis în condiții de legalitate.

Din actele dosarului

reiese că accesoriile au fost calculate pentru perioada 23 decembrie 2004 - 03

aprilie 2006. Așa fiind, termenul de prescripție pentru stabilirea acestora (și

implicit pentru emiterea actului administrativ-fiscal) a început să curgă de la

data de 01 ianuarie 2005, urmând a se împlini la data de 01 ianuarie 2010, așa

cum chiar reclamanta susține.

Decizia prin care

s-au stabilit accesoriile a fost emisă la data de 30 decembrie 2009, deci

înlăuntrul termenului de prescripție, cu respectarea art. 91 C. proc. fisc.,

motiv pentru care nu se poate reține cauza de nelegalitate invocată de

reclamantă.

Susținerile

reclamantei, referitoare la data comunicării actului, sunt lipsite de relevanță

din cel puțin două motive.

În primul rând,

comunicarea actului administrativ-fiscal este un element ulterior emiterii lui

și prin urmare nu-i poate influența legalitatea.

În al doilea rând,

comunicarea actului administrativ-fiscal este momentul de la care acesta devine

executoriu, însă această trăsătură a actului nu are nicio legătură cu

condițiile cerute de lege pentru valabilitate. Chiar și un act

administrativ-fiscal încheiat cu încălcarea legii devine executoriu de la data

comunicării către contribuabil, dispozițiile art. 215 C. proc. fisc. fiind

clare în acest sens.

Având în vedere

considerentele expuse, instanța de fond a constatat că susținerile reclamantei

sunt nefondate, motiv pentru care a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a formulat recurs reclamanta CN A.P.M. SA arătând,

în esență, următoarele:

Recursul, întemeiat

pe prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., se impune

a fi admis, cu consecința modificării în tot a sentinței atacate, în sensul

anulării Deciziei nr. TC/1990 din 25 martie 2010 și a Deciziei nr. TC/55310 din

30 decembrie 2009 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente

obligației de plată a contribuției pentru compensarea costului net al

furnizării serviciului universal pentru anul 2004 și exonerării de la plata

sumei de 309.530 lei către ANCOM.

Reclamanta a primit

prin poștă, la data de 08 februarie 2010, Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie

2009, emisă în baza prevederilor art. 88 lit. c), art. 119 și art. 120 din O.G.

nr. 92/2003, prin care s-a calculat în sarcina acesteia suma de 311.178 lei,

reprezentând obligații de plată accesorii pentru perioada 23 decembrie 2004 -

03 aprilie 2006 la contribuția pentru compensarea costului net al furnizării

serviciilor din sfera serviciului universal pentru 2004, stabilită prin Decizia

nr. 1292/EI din 17 noiembrie 2004 emisă de Președintele ANRC.

A fost formulată

contestația împotriva Deciziei nr. 5.530 din 30 decembrie 2009, care a fost

admisă prin Decizia nr. TC/1990 din 25 martie 2010, cu consecința emiterii unui

nou act administrativ, conform art. 216 alin. (3) C. proc. fisc., prin care a

fost redus cuantumul creanței fiscale la suma de 309.530 lei.

Decizia nr. 1.292/EI

din 30 octombrie 2004 a stabilit în sarcina CN A.P.M. SA obligația de plată a

contribuției pentru anul 2004, în cuantum de 846.165 lei, obligația scadentă la

12 decembrie 2004. În 29 august 2005 ANCOM a procedat din oficiu la compensare,

în urma acestei operațiuni debitul fiind redus la 834.606, sumă achitată de CN

A.P.M. SA la data de 03 aprilie 2006. Așadar, începând cu 23 decembrie 2004 s-a

născut dreptul ANCOM de a stabili în sarcina CN A.P.M. SA dobânzi, penalități

și majorări de întârziere, calculate până la data stingerii integrale a

obligației principale, respectiv 03 aprilie 2006.

În conformitate cu

prevederile art. 91 C. proc. fisc., termenul de prescripție a dreptul ANCOM de

a stabilit în sarcina CN A.P.M. SA obligații fiscale este de 5 ani și se

împlinea la 01 ianuarie 2010, prin raportare la data scadenței obligației

fiscale principale (01 ianuarie 2005). Conform art. 45 din același act normativ

actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat

contribuabilului. Dacă într-o perioadă de timp determinată și expres prevăzută

de lege, organul fiscal nu face niciun demers în vederea recuperării creanței

sale, acesta pierde posibilitatea de a-și recupera creanța, astfel că instanța

a reținut greșit că ANCOM a întreprins acest demers prin emiterea deciziei,

fără însă a o comunica debitorului într-una din modalitățile prevăzute de art.

44 alin. (2) C. proc. fisc., în termenul de prescripție.

Timp de 5 ani

reclamantei nu i-a fost adusă la cunoștință existența acestor sume accesorii,

pe care ANCOM nu le-a calculat atâta timp, astfel că se impune a se constata

împlinirea termenului de prescripție și a fi anulate deciziile atacate, TC/5530

din 30 decembrie 2009 și nr. TC/1990 din 25 martie 2010.

În raport de cele de

mai sus, organul fiscal era în drept de a solicita plata sumelor, urmare a

comunicării deciziei în interiorul termenului de prescripție de 5 ani, până cel

târziu la 01 ianuarie 2010, or, conform dovezii de comunicare a respectivei

decizii, aceasta a fost remisă reclamantei la data de 08 februarie 2010.

Instanța de judecată

a reținut greșit că în speță trebuie stabilit dacă termenul de prescripție era

împlinit la data emiterii Deciziei nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, pentru a

se stabilit dacă actul a fost emis în condiții de legalitate. De asemenea,

instanța de fond s-a contrazis în motivare, precizând că, comunicarea actului administrativ

fiscal este momentul de la care acesta devine executoriu.

Prin raportare la

dispozițiile legale incidente - art. 23, art. 91, art. 92, art. 93 și art. 145

C. proc. fisc., art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, art. 101 C. proc.

fisc. - dar și la jurisprudența unitară în această materie, momentul

întreruperii prescripției unei creanțe fiscale, nu este, cum a reținut prima

instanță, data emiterii deciziei, ci momentul primului act de executare -

Somația nr. 229 din 17 iunie 2010, actul de natură a întrerupe prescripția

dreptului de a cere executarea silită a creanțelor fiscale, conform art. 133

lit. c) C. proc. fisc.

Este irelevant că

numărul de înregistrare al Deciziei din 30 decembrie 2009, fapt ce nu întrerupe

termenul de prescripție atâta timp cât dovada comunicării (data expedierii prin

poștă) este 08 februarie 2010, iar primul act de executare a avut loc abia la

17 iunie 2010 (Somația nr. 229), comportamentul ANCOM demonstrând că pârâta nu

a ținut cont de dispozițiile art. 91 și următoarele C. proc. fisc.

În ceea ce privește

suma de 309.530 lei, stabilită ulterior, după admiterea în parte a

contestației, este de reținut că reclamanta se află în imposibilitatea de a

determina în mod cert câtimea datoriei, atâta timp cât nu este prezentat clar

un mod de calcul al sumelor accesorii, accesibil oricărui contribuabil pentru a

se putea vorbi de o sumă cu caracter cert în sensul art. 379 alin. (1) C. proc.

civ.

Examinând sentința

prin prisma criticilor formulate, precum și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi

respins pentru cele ce vor fi expuse în continuare:

Fără îndoială că

emițând Decizia nr. TC/5530 la data de 30 decembrie 2009, pârâta ANCOM s-a

încadrat în termenul de prescripție de 5 ani, în conformitate cu prevederile

art. 91 C. proc. fisc., atunci când a stabilit în sarcina reclamantei obligația

plății unor sume reprezentând accesorii la contribuția pentru compensarea

costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal pentru

2004, calculate pentru perioada 23 decembrie 2004 - 3 aprilie 2006.

Faptul comunicării

deciziei amintite, la data de 8 februarie 2010, contrar susținerilor

recurentei, este lipsit de relevanță juridică sub aspectul valabilității acesteia.

Art. 45 C. proc. fisc. precizează că actul administrativ fiscal produce efecte

din momentul în care este comunicat contribuabilului. Textul legal precitat nu

poate fi interpretat decât în sensul că de la momentul remiterii actului

destinatarului său, acesta începe să își producă efectele în vederea cărora a

fost emis, cu alte cuvinte că de la acea dată actul intră în vigoare.

Comunicarea unui act administrativ nu reprezintă o condiție de valabilitate a

acestuia, ci este o formalitate ulterioară emiterii lui, în raport de care în

discuție este pusă obligativitatea actului pentru destinatar și, în egală

măsură, nașterea dreptului de a-l contesta. Altfel spus, în speță, comunicarea

deciziei contestate, la o dată ulterioară în raport de 1 ianuarie 2010, nu invalidează

din punct de vedere juridic respectiva decizie, după cum consideră recurenta,

esențial fiind, așa cum a reținut și prima instanță, că decizia a fost emisă

înlăuntrul termenului de prescripție.

Art. 91 alin. (1) C.

proc. fisc. reglementează dreptul organului fiscal de a stabili obligații

fiscale în termen de 5 ani, ceea ce înseamnă că în termenul respectiv trebuie

emis titlul de creanță fiscală prin care se determină în concret care sunt

obligațiile pe care trebuie să le execute contribuabilul, iar nu să fie

comunicat titlul în acel termen sau să fie declanșată executarea respectivului

titlu, după cum se susține în recurs invocându-se prevederea legală mai sus

citată, dar și art. 23, art. 92, art. 93, art. 145 din același act normativ,

precum și dispoziții din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, nu

se confundă data nașterii creanței principale cu data nașterii creanțelor

accesorii, în discuție fiind creanțe accesorii, astfel că în condițiile în care

acestea din urmă nu s-au născut în 2004 adică în același timp cu creanța

principală, ci se calculează zi de zi pe parcursul perioadei de timp scurse de

la data scadenței debitului principal până la data achitării acestuia, în cazul

acestora termenul de prescripție se împlinea ulterior datei de 1 ianuarie 2010.

În fine, nici critica

privitoare la modul de stabilire a cuantumului datoriei de 309.530 lei nu poate

fi primită. Organul fiscal învestit cu soluționarea contestației în procedură

administrativă a constatat că data stingerii obligației referitoare la suma de

11.559 lei, prin compensare, era 24 februarie 2005, iar nu 29 august 2005,

astfel cum greșit s-a stabilit inițial prin Decizia nr. TC/5530 din 30

decembrie 2009, motiv pentru care a fost corectată eroarea. În rest, suma

totală de plată a fost calculată, după cum rezultă din conținutul deciziei

contestate, prin indicarea pentru fiecare din accesorii-dobânzi, penalități și

majorări de întârziere a numărului de zile de întârziere și a cotei procentuale

astfel încât nu se poate susține că nu ar fi vorba de un mod de calcul care să

poată fi verificat prin calcule matematice accesibile reclamantei în calitatea

sa de contribuabil. De altfel, critica apare ca fiind pur formală în condițiile

în care reclamanta nu a opus pârâtei propriul său mod de calcul al creanțelor

accesorii, acesteia fiindu-i cunoscute atât datele la care creanțele erau

scadente, cât și datele la care a efectuat plățile, precum și în consecință, la

ce sume se aplică penalitățile.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca

nefondat recursul formulat de reclamanta CN A.P.M. S.A. Constanța împotriva

hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta CN A.P.M. S.A. Constanța împotriva Sentinței nr. 919 din

8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2012.

Procesat de GGC - AM