ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 702/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 702/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Soluția instanței de fond

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, la data de 13 septembrie 2007 sub nr. 6428/2/2007, reclamanții F.G.V.,

A.G., A.E., B.E., B.A., N.I., D.F.N., C.I. și D.N. au solicitat, în contradictoriu

cu pârâții Consiliul Județean Mehedinți și Guvernul României, pronunțarea unei hotărâri

prin care să se dispună anularea H.G. nr. 1705/2006 și obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că prin H.G. nr. 1705/2006, terenul agricol în suprafață de 11,24 ha situat

în comuna S., județul Mehedinți, a fost atestat ca făcând parte din domeniul public

al județului Mehedinți, actul atacat fiind lovit de nulitate absolută parțială,

întrucât o parte din terenurile incluse în suprafața totală de 11,24 ha sunt proprietatea

lor, fiind în litigiu cu privire la acestea pentru reconstituirea dreptului de proprietate.

Reclamantul F.G.V. a precizat că

prin sentința civilă nr. 303 din 12 iunie 2007 pronunțată de Judecătoria Drobeta

Turnu-Severin, în Dosarul nr. 499/225/2006, i s-a reconstituit dreptul de proprietate

cu privire la terenul agricol în suprafață de 1 ha, identificat de expertul topometru

ca făcând parte din suprafața de 11,24 ha teren în litigiu, ceilalți reclamanți

menționând că litigiile lor sunt în curs de derulare, autoritățile publice pârâte

invocând în apărare H.G. nr. 1075/2006 potrivit căreia terenul respectiv este în

domeniul public al statului.

Reclamanții au susținut că H.G.

nr. 1075/2006, respectiv anexa nr. 11, este nelegală în raport de dispozițiile Legii

nr. 213/1998, care stabilesc imperativ condițiile în care se poate determina apartenența

unui bun la domeniul public, subliniind că terenurile lor nu au fost niciodată deținute

de stat în baza unui titlu valabil, fiind preluate abuziv, iar deciziile fostului

Consiliu Popular Mehedinți invocate ca bază legală pentru includerea celor 11,24

ha în domeniul public al statului au fost abrogate și sunt nule de drept, intrând

în contradicție cu legislația adoptată după anul 1991 în materie de restituire a

proprietăților.

Pârâtul Consiliul Județean Mehedinți

a formulat întâmpinare, la data de 1 noiembrie 2007, prin care a invocat excepția

lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de faptul că reclamanții au atacat

în instanță un act emis de o altă autoritate, respectiv o hotărâre a Guvernului

României, precum și excepția inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa procedurii

prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul Guvernul României a solicitat,

prin întâmpinarea formulată la data de 1 noiembrie 2007, respingerea acțiunii ca

neîntemeiată, susținând că H.G. nr. 1705/2006 a fost adoptată conform prevederilor

art. 108 din Constituție și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, la emiterea sa fiind respectate dispozițiile

Legii nr. 24/2000 și ale H.G. nr. 50/2005.

La aceeași dată, Penitenciarul

Drobeta Turnu-Severin a formulat cerere de intervenție în interes propriu.

Cererea de intervenție în interes

propriu a fost încuviințată în principiu prin încheierea de ședință din data de

29 noiembrie 2007.

La data de 28 noiembrie 2007, reclamanții

F.G.V., A.E. și A.G. au formulat precizare la acțiune, în sensul că solicită constatarea

nulității absolute parțiale a anexei nr. 11 a H.G. nr. 1705/2006 referitoare la

suprafața de 11,24 ha teren agricol situat în comuna S., județul Mehedinți.

De asemenea, reclamanții au menționat

suprafețele de teren revendicate, pentru care justifică interesul în promovarea

acțiunii de anulare parțială a H.G. nr. 1705/2006.

Cereri precizatoare similare au

fost formulate și de reclamantele B.E., la data de 28 noiembrie 2007, și B.A., la

data de 21 august 2008.

Prin sentința civilă nr. 1006

din 27 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Consiliul

Județean Mehedinți, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

acestui pârât

și a respins

acțiunea precizată, față de acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală, iar pe fond a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată formulată

în contradictoriu cu

pârâtul Guvernul României

, precum și cererea de intervenție

în interes propriu formulată de

intervenientul Penitenciarul Drobeta

Turnu-Severin

.

Pentru a pronunța această sentință,

Curtea a reținut următoarele:

În ce privește excepția inadmisibilității

acțiunii, s-a constatat că este nefondată, având în vedere că reclamanții au făcut

dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004,

prin cererea înregistrată la Guvernul României din 13 septembrie 2007, prin care

au solicitat revocarea parțială a H.G. nr. 1705/2006, anexa nr. 11 la aceasta.

Cât privește excepția lipsei calității

procesuale pasive a Consiliului Județean Mehedinți, a reținut că aceasta este întemeiată,

în condițiile în care, față de obiectul litigiului dedus judecății, reprezentat

de anularea parțială a H.G. nr. 1705/2006, calitatea procesuală pasivă revine Guvernului

României, în calitate de emitent al actului administrativ contestat, legitimarea

procesuală pasivă a autorității publice locale pârâte nefiind justificată de reclamanți.

Pe fondul cauzei,

analizând

criticile de nelegalitate formulate de reclamanți, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate,

întrucât, pe de o parte, prin H.G. nr. 1705/2006 nu s-a stabilit și nu s-a modificat

regimul juridic al terenurilor, ci s-a realizat delimitarea proprietății publice

de proprietatea privată a statului și, pe de altă parte, din înscrisurile depuse

la dosar nu rezultă că la momentul includerii

în

domeniul

public al statului a terenului

în

suprafață de 11,24 ha

situat

în

comuna

S.

,

județul Mehedinți,

în favoarea reclamanților era reconstituit dreptul de proprietate

în baza Legii nr. 18/1991, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

S-a mai arătat că terenul în discuție

se află în administrarea Penitenciarului Drobeta Turnu-Severin, conform deciziilor

nr. 324/1981, nr. 325/1981, nr. 47/1983 și nr. 94/1983 emise de Comitetul Executiv

al Consiliului Popular Mehedinți, fiind ocupat de construcții și anexe strategice

pentru buna funcționare a unității, iar prin probele administrate în cauză nu s-a

făcut dovada nerespectării dispozițiilor legale în vigoare la data emiterii H.G.

nr. 1705/2006, concluzionându-se așadar că acțiunea promovată de reclamanți, astfel

cum a fost precizată, este neîntemeiată.

În ce privește cererea de intervenție

în interes propriu, prin care s-a solicitat să se constate că terenul agricol în

suprafață de 11,24 ha este domeniu public al statului, aceasta a fost respinsă ca

neîntemeiată, față de existența H.G. nr. 1705/2006, care atestă apartenența acestui

bun la domeniul public al statului, act emis cu respectarea dispozițiilor legale.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții F.G.V.,

A.E., A.G. și B.E., recurs ce a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 772 din 12

februarie 2009, cu consecința casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea acestei soluții, instanța de control judiciar a

reținut că recurenții-reclamanți au

formulat cereri de reconstituire

a dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 247/2005,

pentru diverse suprafețe de teren din comuna

S.,

județul

Mehedinți, aflate în administrarea intimatului Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin,

acțiunile reclamanților F.G.V. și B.E. fiind chiar admise în primă instanță, în

hotărârile judecătorești astfel pronunțate reținându-se, în esență, că

reclamanții au demonstrat dreptul de proprietate

al autorilor lor

asupra terenurilor

în

litigiu

prin acte de proprietate și file din registrul agricol (în temeiul art. 11 din

Legea

nr.

18/1991), în timp ce pârâții nu au putut proba că ele fac parte din domeniul public

al statului, neintrând în categoria celor la care se referă art. 136 alin. (3) din

Constituție, iar deciziile administrative invocate de pârâți, din anii 1970-1990,

nefiind de natura a reprezenta un titlu de proprietate pentru stat, în sensul legii.

Cu

referire la considerentul Curții de apel în sensul că reclamanților nu le-a fost

reconstituit dreptul de proprietate prin hotărâri judecătorești irevocabile asupra

terenului în litigiu anterior adoptării H.G. nr. 1705/2005, s-a reținut că soluțiile

examinate, chiar fără a fi irevocabile, conturează aparența dreptului de proprietate

al recurenților și justifică pe deplin legitimitatea interesului lor, în sensul

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Pe

de altă parte, Înalta Curte a observat că nici intimații-pârâți și nici intimatul-intervenient

nu au fost în măsură să justifice modalitatea concretă prin care imobilul vizat

de actul administrativ atacat a intrat în proprietatea statului, în condițiile în

care toate înscrisurile prezentate în probațiune, decizii sau procese-verbale,

se referă numai la dreptul de administrare.

În

rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13 mai 2009, sub nr. 5627/2/2009,

iar ulterior admiterii declarației de abținere a judecătorului care a soluționat

pricina în primul ciclu procesual, sub nr. 5627.1/2/2009.

În

conformitate cu considerentele deciziei de casare, s-a administrat proba cu expertiză

topografică.

Prin

încheierile de ședință din data de 19 februarie 2013 și 2 aprilie 2013 s-a dispus

introducerea în cauză, în calitate de reclamanți, a moștenitorilor reclamanților

decedați pe parcursul judecății, după cum urmează: F.G.D. și U.A.L., moștenitori

ai reclamantului F.G.V., respectiv A.G., A.D. și S.S., moștenitori ai reclamantei

A.E.

În

ce privește excepțiile invocate în cauză, prin încheierea de ședință din data de

5 martie 2013, Curtea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a Consiliului Județean

Mehedinți, invocată de acesta prin întâmpinare, reținând că prin acțiune se solicită

anularea unei hotărâri de Guvern de atestare a unui teren ca făcând parte din domeniul

public al statului, iar acest pârât nu este emitent al actului administrativ atacat,

nici titular al dreptului de proprietate și nici emitent al actelor indicate ca

bază legală a atestării terenului ca făcând parte din domeniul public, astfel că

nu are legitimare pasivă în cauză. Pe cale de consecință, excepția inadmisibilității

acțiunii invocată de Consiliul Județean Mehedinți, persoană fără calitate procesuală

în cauză, nu a mai fost analizată.

La același termen, a admis

excepția lipsei de interes a reclamanților F.G.D., U.A.L., C.I., D.F.N., D.N. și

N.I., invocată din oficiu, având în vedere că litigiile civile promovate de aceștia

pentru reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 pe terenuri

cu privire la care susțin că sunt în mod nelegal atestate ca făcând parte din domeniul

public al statului prin H.G. nr. 1705/2006 au fost respinse irevocabil, astfel că

nu își mai justifică interesul de a acționa în prezenta cauză. În acest sens, Curtea

a mai reținut că motivul pentru care au fost respinse acțiunile civile ale reclamanților

nu a fost acela că terenul pretins face parte din domeniul public al statului, ci,

în ceea ce îi privește pe reclamanții F.G.D. și U.A.L., acțiunea a fost respinsă

ca rămasă fără obiect, întrucât au acceptat reconstituirea dreptului de proprietate

pe un alt amplasament, prin decizia nr. 1472 din 29 noiembrie 2011 a Tribunalului

Mehedinți, secția I civilă, iar în ceea ce îi privește pe reclamanții C.I., D.F.N.,

D.N. și N.I., acțiunea a fost respinsă ca nefondată, pe motiv că nu au făcut dovada

că amplasamentul pretins a aparținut autorului lor, că reconstituirea dreptului

de proprietate pe un alt amplasament s-a făcut în conformitate cu legea în vigoare

la momentul respectiv și că au fost de acord cu titlul de proprietate emis, prin

decizia nr. 795 din 29 mai 2008 a Tribunalului Mehedinți, secția civilă.

Excepția rămânerii fără

obiect a acțiunii invocată de intervenient a fost respinsă ca nefondată la termenul

de judecată din data de 4 iunie 2013, reținându-se că din completarea raportului

de expertiză rezultă că o parte din suprafața de teren asupra căreia reclamanții

pretind un drept de proprietate, respectiv 14,737 mp, este în continuare atestată

ca făcând parte din domeniul public al statului și dată în administrarea Penitenciarului

Drobeta Turnu-Severin, potrivit hotărârii de Guvern a cărei anulare se solicită

prin acțiune, cu modificările aduse acesteia prin H.G. nr. 1106/2012.

Prin sentința nr. 189

din 4 iunie 2013, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată în contradictoriu

cu pârâtul Consiliul Județean Mehedinți, ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă, a respins ca lipsită de interes acțiunea formulată

de reclamanții F.G.D., U.A.L., C.I., D.F.N., D.N. și N.I., a admis acțiunea formulată

de reclamanții A.G., A.D., S.S., B.E. și B.A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul

României, și intervenientul în nume propriu Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin,

astfel cum a fost precizată, a anulat în parte H.G. nr. 1705/2006, anexa nr. 11,

în ceea ce privește suprafața de 2,7147 ha (parcelele în suprafața de 1.936 mp și

6.929 mp cu privire la care reclamanții A.G., A.D. și S.S. au solicitat reconstituirea

dreptului de proprietate, respectiv parcelele în suprafață de 10.688 mp, 5.730 mp

și 1.864 mp cu privire la care reclamantele B.E. și B.A. au solicitat reconstituirea

dreptului de proprietate, identificate conform anexei nr. 1 „Schița terenului” la

raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expertul tehnic S.I.M.)

din totalul de 11,24 ha atestate ca făcând parte din domeniul public al statului,

a respins ca nefondată cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul

Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin, a obligat pârâtul Guvernul României la plata

sumei de 1.501,7 RON către reclamantul A.G. și 150,85 RON către reclamanta B.A.,

cu titlul de cheltuieli de judecată, a obligat intervenientul la plata sumei de

1.501,7 RON către reclamantul A.G. și 150,85 RON către reclamanta B.A., cu titlul

de cheltuieli de judecată, a respins în rest cererea reclamanților privind acordarea

cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut ca fiind dovedit interesul legitim al reclamanților de

a acționa în prezenta cauză, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru

anularea

H.G. nr.

1705/2006,

având în vedere litigiile civile promovate de reclamanți, stadiul soluționării acestora,

precum și concluziile expertizelor topografice potrivit cărora terenurile litigioase

asupra cărora reclamanții solicită reconstituirea dreptului de proprietate sunt

incluse în suprafața ce figurează în domeniul public al statului și în administrarea

Penitenciarului Drobeta Turnu-Severin conform actului administrativ atacat.

În ce privește motivul

de nelegalitate invocat, referitor la faptul că suprafața de teren pretinsă de reclamanți

a fost în mod eronat inclusă în inventarul bunurilor aparținând domeniului public

al statului prin actul administrativ contestat, în condițiile în care statul nu

are un drept de proprietate asupra acesteia, Curtea a reținut că este întemeiat.

În ceea ce privește terenurile

pretinse de reclamanți, incluse prin H.G. nr. 1705/2006 în inventarul bunurilor

aparținând domeniului public al statului, Curtea a reținut că acestea nu fac parte

dintre cele enumerate la art. 136 alin. (3) din Constituție și nici dintre cele

la care se referă pct. 1 din anexa la Legea nr. 213/1998.

De asemenea, terenurile

în discuție nu se încadrează în categoria celor prevăzute la pct. 1.29 din anexă,

invocat de intervenient.

Curtea a reținut așadar

că terenurile pretinse de reclamanți nu pot fi considerate ca făcând parte din domeniul

public al statului prin efectul legii, astfel că pârâtul și intervenientul, pentru

a justifica includerea lor în inventarul aprobat prin H.G. nr. 1705/2006 ar fi trebuit

să facă dovada dobândirii în proprietate publică printr-unul din modurile prevăzute

de lege.

S-a constatat însă că

documentele în baza cărora au fost incluse în anexa nr. 11, din H.G. nr. 1705/2006

terenurile pretinse de reclamanți, așa cum au fost acestea menționate de pârât,

dar și de Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și intervenient,

autoritățile în administrarea cărora se află bunul imobil respectiv, nu fac dovada

dobândirii dreptului de proprietate a statului, ci se referă exclusiv la dreptul

de administrare.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, de asemenea invocate de intervenient,

Curtea a reținut, având în vedere ansamblul reglementării, că textul art. 5 din

Legea nr. 18/1991 este menit a diferenția terenurile din domeniul public al statului

și al unităților administrativ-teritoriale de cele din domeniul privat al acestora,

la care se referă art. 6 din lege, iar nu de a institui o categorie suplimentară

de bunuri ce fac obiectul dreptului de proprietate publică prin destinația legii,

în completarea celor prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituție și în anexa

la Legea nr. 213/1998.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea a reținut că terenurile pretinse de reclamanți au fost în mod nelegal incluse

în inventarul centralizat al bunurilor aparținând domeniului public al statului,

în condițiile în care acestea nu fac obiectul dreptului de proprietate publică prin

efectul legii și nici nu s-a făcut dovada dobândirii lor în proprietatea statului

în baza unui titlu valabil, prin vreunul dintre modurile prevăzute de lege.

În ceea ce privește cererea

de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul Penitenciarul Drobeta

Turnu-Severin,

prin

care a solicitat să se constate că terenul în suprafață de 11,24 ha situat în comuna

S., județul Mehedinți este domeniu public al statului, aparținând Ministerului Justiției,

Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin,

aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, reținându-se că suprafața de teren pretinsă

de reclamanți a fost în mod nelegal inventariată în domeniul public al statului,

iar H.G. nr. 1106/2012 nu a fost contestată.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței pronunțată

de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanții N.I., D.F.N., C.I. și

D.N., pârâtul Guvernul României și intervenientul Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin.

În motivarea căii de atac

formulată împotriva sentinței nr. 1819/2013 și a încheierii din 5 martie 2013, recurenții

C.I., D.F.N., D.N. și N.I. au susținut netemeinicia și nelegalitatea hotărârilor

recurate, au invocat ca temei legal dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.,

arătând că în mod greșit instanța de fond a reținut că acțiunea formulată în ceea

ce îi privește este lipsită de interes.

Recurenții au arătat că

expertiza efectuată în cauză relevă faptul că terenul în litigiu a fost preluat

de stat de la autorul lor, regăsindu-se în terenul deținut în prezent de Penitenciarul

Drobeta Turnu-Severin, fiind cuprins în anexa nr. 11 a H.G. nr. 1075/2006.

De asemenea, concluziile

raportului de expertiză realizat în cauză nu sunt contrazise de decizia civilă

nr. 795/2008, care statuează asupra valabilității titlului de proprietate prin raportare

la situația de fapt existentă la momentul respectiv.

În situația în care se

anulează actul atacat și cu privire la terenul deținut de autorul recurenților,

ar interveni schimbarea situației de fapt și ar avea deschisă calea unei noi acțiuni

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 1/2000 și Legii nr. 247/2005.

Recurenții susțin că au

interesul legitim și actual în cauza dedusă judecății, astfel că în mod eronat a

fost admisă excepția lipsei de interes prin încheierea din 5 martie 2013, fără a

fi analizată acțiunea pe fond în ceea ce-i privește.

Recurentul Guvernul României

în motivarea recursului formulat împotriva sentinței nr. 1819/2013 a Curții de Apel

București, secția contencios administrativ și fiscal, a invocat ca temei legal dispozițiile

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului,

modificarea în parte a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii formulată

de A.G., A.D., S.S., B.E. și B.A., ca neîntemeiată.

Recurentul menționează

că H.G. nr. 1705/2006 a fost adoptată conform prevederilor art. 108 din Constituția

României, republicată și ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, fiind respectate

și normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, republicată și

de regulamentul aprobat prin H.G. nr. 50/2005, republicată, proiectul fiind avizat

de Ministerul Justiției și Consiliul Legislativ conform avizului din 8 august 2006.

Se susține, în esență,

că soluția instanței de fond de anulare în parte a H.G. nr. 1705/2006, anexa

nr. 11, în ceea ce privește suprafața de 2,7147 ha a fost pronunțată cu încălcarea,

aplicarea greșită a legii, fiind formulate în esență următoarele critici:

- instanța de contencios

administrativ și-a depășit competența și s-a pronunțat în sensul inexistenței, nevalabilității

dreptului de proprietate a statului, aspect ce nu a făcut obiectul solicitărilor

formulate de reclamanți;

- nu sunt îndeplinite

condițiile legii privind existența unui drept recunoscut de lege, pretins vătămat

și a legăturii de cauzalitate între actul administrativ și vătămarea pretinsă de

reclamanți, în condițiile în care aceștia nu au făcut dovada unui drept actual de

proprietate reconstituit la momentul emiterii H.G. nr. 1705/2006;

- instanța de fond a interpretat

eronat dispozițiile art. 5 și art. 35 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, fără a ține cont de anexa la Legea nr. 213/1998.

Recurentul Penitenciarul

Drobeta Turnu-Severin, în motivarea căii de atac a formulat, în esență, următoarele

critici:

- hotărârea recurată a

fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 și art. 5 din Legea nr. 18/1991 și

Legii nr. 247/2005, întrucât pe terenul în litigiu există anexe strategice. Făcând

referire la terenul pe care este amplasat depozitul de cartofi, se susține că acesta

face parte din domeniul public, fiind inclus în exploatația agricolă ce se află

în administrarea sa și nu poate face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate

pe vechile amplasamente;

- reclamanții nu au justificat

un interes legitim privind anularea H.G. nr. 1705/2006 care nu mai este în vigoare,

fiind emisă o altă H.G. nr. 1106/2012, de atestare a domeniului public al statului.

Au fost depuse la dosarul

cauzei de către acest recurent și concluzii scrise în cuprinsul cărora au fost reiterate

criticile expuse în recursul formulat.

Acest recurent a formulat

întâmpinare la recursul formulat de către Guvernul României, prin care a solicitat

admiterea acestuia, apreciind ca fondate motivele invocate de acesta.

În cuprinsul întâmpinării

formulate la recursul declarat de recurenții-reclamanți, același recurent a solicitat

respingerea acestuia, considerând criticile ca fiind nefondate și susținând că dreptul

de administrare nu i-a fost restrâns în condițiile Legii nr. 213/1998.

Recurenții-reclamanți

au depus la dosarul cauzei concluzii scrise în cuprinsul cărora au reiterat faptul

că terenul care a fost preluat de stat de la autorul lor este deținut în prezent

de Penitenciarul Drobeta Turnnu-Severin și este cuprins în anexa nr. 11 a H.G.

nr. 1075/2006.

În opinia acestora, schimbarea

situației juridice a terenului de pe vechiul amplasament prin anularea parțială

a H.G. nr. 1075/2006, deschide în orice moment calea unei noi acțiuni întemeiate

pe dispozițiile Legii nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005, neavând

relevanță că le-a fost emis titlul de proprietate pe un alt amplasament.

De asemenea, se arată

că în prezent au înregistrat o nouă cerere de reconstituire a dreptului de proprietate

pe vechiul amplasament, invocând și prevederile Legii nr. 165/2013.

În cauză au formulat concluzii

scrise și intimații-reclamanți A.G. și B.E., în cuprinsul cărora a combătut criticile

formulate de recurenți și au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, cu

obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Soluția instanței de recurs

Înalta Curte, constatând

existența unor critici comune, va analiza împreună recursurile formulate de recurenții

Guvernul României și Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin, reținând că acestea sunt

nefondate.

Instanța de contencios

administrativ a fost investită cu o acțiune având ca obiect anularea H.G. nr. 1705/2006,

anexa nr. 11, pentru terenurile pretinse de reclamanți, în temeiul Legii nr. 554/2004.

Potrivit H.G. nr. 1106/2012,

de modificare și completare a anexei nr. 11 a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea

inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, au intervenit

modificări privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al statului,

aflate în administrarea Penitenciarului Drobeta Turnu-Severin, suprafața de teren

fiind diminuată la 62729 mp, conform sentințelor civile de retrocedare menționate

în cuprinsul acesteia.

Analizând cuprinsul H.G.

nr. 1106/2012, se reține că nu există dispoziții referitoare la abrogarea unor dispoziții

total, parțial din H.G. nr. 1705/2006.

Deci H.G. nr. 1106/2012

a operat doar modificări în ceea ce privește anexa nr. 11 a H.G. nr. 1705/2006,

acestea neavând valoarea unui act de abrogare a acesteia din urmă, cum eronat a

susținut recurentul-intervenient.

În altă ordine, în mod

corect instanța de fond, în raport cu obiectul acțiunii formulate și argumentele

expuse în susținerea acesteia, a cercetat legalitatea H.G. nr. 1705/2006 din perspectiva

modului de dobândire a dreptului de proprietate publică al statului asupra terenurilor

în litigiu, astfel că nu a avut loc vreo depășire a competenței primei instanțe,

criticile în acest sens fiind nefondate.

În ceea ce privește criticile

care vizează dovada vătămării unui drept sau a unui interes legitim, acestea sunt,

de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, admisibilitatea acțiunii în anularea actului administrativ

menționat este condiționată de dovada vătămării unui drept sau a unui interes legitim.

Problema privind dovada

interesului legitim al reclamanților a fost tranșată irevocabil prin decizia

nr. 772/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că nu mai poate fi readusă

în discuție.

De altfel, instanța de

fond, în mod corect a reținut că a fost dovedit interesul legitim al reclamanților

în prezenta cauză conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fapt care nici

nu a constituit obiect al criticilor recurenților.

Întrucât, așa cum s-a

reținut anterior, H.G. nr. 1705/2006 nu a fost abrogată, este evident că interesul

legitim al acestora, în sensul anulării parțiale, subzistă, fiind și actual.

În ceea ce privește dreptul

vătămat al reclamanților-intimați, este adevărat că acestora nu li s-a reconstituit

dreptul de proprietate în mod irevocabil la momentul emiterii H.G. nr. 1705/2006,

însă, fiind dovedit interesul legitim, condițiile ce decurg din cuprinsul art. 1

alin. (1) din legea menționată, sunt îndeplinite.

Mai mult, după cum s-a

menționat, legalitatea H.G. nr. 1705/2006 în mod corect a fost analizată prin raportare

la modul de dobândire de către statul român a dreptului de proprietate publică asupra

bunurilor imobile în litigiu, prin prisma dispozițiilor art. 6, art. 7, art. 20

din Legea nr. 213/1998.

De asemenea, instanța

de fond în mod corect a analizat cauza, după casare și în raport de situația de

fapt reținută și necontestată cu privire la bunurile în litigiu de la momentul soluționării

litigiului în fond, conform probelor administrate în cauză.

În ceea ce privește criticile

formulate, cu referire la faptul că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 4, art. 5, art. 35

din Legea nr. 18/1918, instanța apreciază că acestea sunt nefondate.

Din probele administrate

în cauză, respectiv expertiza topografică-cadastrală și înscrisuri, rezultă că terenurile

pentru care reclamanții-intimați invocă un drept de proprietate sunt incluse în

suprafața de teren menționată în actul administrativ atacat care se află în administrarea

recurentului-intervenient, iar pe aceste terenuri nu se află obiective strategice,

acestea făcând parte dintr-o exploatație agricolă, fapt recunoscut de toate părțile

în litigiu.

Clădirea cu destinația

de depozit de cartofi nu se încadrează în categoria construcțiilor de interes public

și nici în categoria acelora în care penitenciarul își desfășoară activitatea specifică

pentru a fi incidente prevederile din anexa la Legea nr. 213/1998 și cele ale

art. 4 și art. 5 din Legea nr. 18/1991.

De asemenea, terenurile

exploatate agricol nu pot fi incluse în domeniul public al statului pentru că acestea

nu sunt afectate desfășurării activității specifice penitenciarului astfel cum în

mod corect a reținut instanța de fond pentru a fi aplicabile dispozițiile din Legea

nr. 213/1998.

În concluzie, terenurile

fiind folosite doar pentru culturi nu pot fi considerate ca făcând parte din domeniul

public al statului, acestea nefiind afectate de obiective strategice, cum eronat

susțin pârâtul și intervenientul din cauza de față.

Mai mult, aserțiunile

acestora legate de aceste aspecte nu sunt întemeiate întrucât din înscrisurile depuse

la dosar, respectiv H.G. nr. 1106/2012, rezultă că suprafața totală deținută în

administrare de penitenciar și folosită ca exploatație agricolă a suferit modificări,

fiind diminuată urmare a sentințelor judecătorești de retrocedare, fapt care întărește

concluzia reținută anterior.

Prin urmare, toate aceste

considerente conduc la concluzia că sentința recurată este legală și temeinică.

În ceea ce privește recursul

formulat de recurenții-reclamanți C.I., D.F.N., D.N., N.I., Înalta Curte reține

că acesta este nefondat pentru următoarele considerente.

Deși acești recurenți

au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acest motiv de recurs nu

a fost dezvoltat fiind doar enumerat.

Însă, examinând hotărârile

recurate, se reține că acestea respectă dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

fiind expuse motivele de fapt și de drept care conduc către soluția din dispozitiv.

În altă ordine, în mod

corect instanța de fond a respins acțiunea acestor reclamanți ca fiind lipsită de

interes.

Aceștia susțin că efectele

anulării H.G. nr. 1705/2006 și cu privire la terenurile indicate de aceștia, le-ar

putea deschide calea unor noi acțiuni pentru reconstituirea dreptului de proprietate

pe vechiul amplasament identificat de aceștia ca făcând parte din perimetrul terenului,

exploatație agricolă aflat în administrarea penitenciarului, chiar dacă le-a fost

emis titlul de proprietate pe alte amplasamente.

De asemenea, au susținut

că au înregistrat, după judecarea în fond a cauzei, o nouă cerere de reconstituire

a dreptului de proprietate, invocând și dispozițiile Legii nr. 165/2013.

Or, în contextul în care

procesul de restituire a imobilelor, terenurilor indicate de acești recurenți-reclamanți

s-a finalizat, fiindu-le emis titlul de proprietate acceptat, necontestat, aceștia

nu mai pot invoca, dovedi un interes legitim în sensul art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 la momentul soluționării cauzei de față, criticile invocate de aceștia

nefiind întemeiate și în raport cu obiectul acțiunii deduse judecății și dispozițiilor

legale incidente acesteia.

Legea nr. 165/2013 privind

măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent

a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România nu

este incidentă, nu prezintă relevanță în cauza dedusă judecății, întrucât aceasta

are un alt obiect, respectiv anularea parțială a H.G. nr. 1705/2006 și nu vizează

în nici un fel procedura de restituire, în natură, a terenurilor preluate abuziv

instituită prin legile de retrocedare speciale.

Față de toate considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc. civ.,

art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, apreciază

ca fiind legală și temeinică atât sentința nr. 1819/2013, cât și încheierea din

5 martie 2013, urmând să respingă recursurile ca nefondate.

În temeiul art. 274

alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât Guvernul României va fi obligat la cheltuieli

de judecată către intimații-reclamanți A.G. și B.E., conform înscrisurilor doveditoare

depuse la dosarul cauzei, în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de C.I., D.F.N., D.N., N.I., Guvernul României și Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin

împotriva sentinței nr. 1819 din 4 iunie 2013 și a încheierii din 5 martie 2013

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondate.

Obligă recurentul-pârât

Guvernul României la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți

A.G. și B.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2014.