ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 453/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Recurenții B.T., P.R., T.M., R.V., A.G., V.V.

și B.R. au declarat recurs împotriva Hotărârii din 10 septembrie 2009

pronunțată de Plenul C.S.M.

În motivarea

recursului s-a arătat că, prin hotărârea atacată Plenul C.S.M. a respins

cererile prin care au solicitat recunoașterea gradului profesional de judecător

de Înaltă Curte de Casație și Justiție.

Recurenții au

precizat că îndeplinesc funcția de judecător la Tribunalul Brăila, secția penală, având ca sarcină de serviciu și soluționarea cauzelor

penale în care urmărirea penală este efectuată de D.I.I.C.O.T. și D.N.A., că

procurorii din cadrul acestor Direcții sunt salarizați prin aplicarea

coeficientului de multiplicare prevăzut pentru Înalta Curte de Casație și

Justiție.

S-a susținut că judecătorii

efectuează cercetarea judecătorească în cauzele respective și pronunță

hotărârea pe care o motivează în fapt și în drept, așa încât salarizarea

diferită, încalcă principiul egalității între cetățeni, privind salariul egal

pentru muncă egală, consacrat în art. 1 alin. (2) lit. c) pct. 1 din O.G.nr. 137/2000

și Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a invocat în

argumentarea acestei teze practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

raport de care, îndeplinind în condițiile legii, o funcție în cadrul unei

structuri a Parchetului procurorul numit la D.I.I.C.O.T dobândește ipso facto

gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Intimatul C.S.M. a

formulat Întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că gradul

profesional de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, se dobândește

prin promovare potrivit art. 52 din Legea nr. 303/2004 și că reclamanții nu au

promovat un astfel de examen.

Analizând recursul, situația

de fapt dovedită în cauză și legislația aplicabilă, Înalta Curte reține:

Situația de fapt

În ceea ce privește

situația procurorilor din cadrul D.I.I.C.O.T. și D.N.A. s-a arătat că

promovarea acestora s-a efectuat în condițiile Legii nr. 508/2004, care reprezintă

o procedură derogatorie de la Legea nr. 303/2004.

Recurenții,

judecători la Tribunalul Brăila, au solicitat intimatului să le recunoască

gradul profesional de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Hotărârea din 10

septembrie 2009 Plenul C.S.M. a respins cererile acestora.

În motivarea soluției

adoptate s-a arătat că procedura de a ocupa funcția de judecător la Înalta

Curte de Casație și Justiție este reglementată în art. 52 din Legea nr. 303/2004,

că procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A. au fost numiți în condițiile legii

speciale că soluțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au întemeiat pe

împrejurarea că aceștia au funcționat efectiv în cadrul unor structuri care fac

parte din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recursul declarat

împotriva hotărârii este nefondat, pentru considerentele ce se vor expune în

continuare.

Legislația

aplicabilă:

Legea nr. 303/2004, art.

52:

(1)

Promovarea în funcția de judecător la Înalta

Curte de Casație și Justiție se face de către C.S.M., dintre persoanele care au

îndeplinit funcția de judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau curți de

apel, au obținut calificativul "foarte bine" la ultima evaluare, nu

au fost sancționați disciplinar, s-au remarcat în activitatea profesională și

au o vechime în funcția de judecător sau procuror de cel puțin 12 ani.

Legea nr. 304/2004, art.

18 alin. (1)

În România funcționează o singură

instanță supremă, denumită Înalta Curte de Casație și Justiție, cu

personalitate juridică și cu sediul în capitala țării.

Constituția României art.

11 alin. (2)

Tratatele ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din

dreptul intern.

Constituția României art. 20 alin.

(2)

Dacă

există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Examinarea

legislației incidente în materia promovării judecătorilor la Înalta Curte de

Casație și Justiție, relevă că procedura de promovare de a unui judecător la

Înalta Curte de Casație și Justiție este reglementată în art. 52 din Legea nr. 304/2004.

Pentru a

accede la funcția de judecător la Înalta Curte este necesar ca persoana

respectivă să fie judecător la tribunal sau Curtea de Apel București, să aibă o

vechime în funcția de judecător de cel puțin 12 ani, precum și să îndeplinească

celelalte condiții.

Se

constată că nu este determinant la promovare natura cauzelor judecate,

legiuitorul impunând alături de condițiile enunțate și pe aceea ca judecătorul

să fie remarcat în activitatea profesională. O astfel de apreciere aparține C.S.M.

și nu instanței de judecată

Cererea

recurenților de a li se acorda gradul de judecător la Înalta Curte de Casație

și Justiție excede competențelor instanței de judecată, întrucât se pretinde ca

pe cale jurisprudențială să se creeze o normă de drept nou, distinctă de

reglementarea legală.

În ceea

ce privește constatarea existenței unui caz de discriminare, Înalta Curte

precizează

Potrivit art.

11 alin. (2) din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament fac

parte din dreptul intern, iar în baza art. 20 alin. (2) din Constituție se

aplică cu prioritate reglementările internaționale, în caz de neconcordanță între

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte și legile interne.

În

aplicarea acestor texte constituționale, judecătorul român este primul

judecător al convenției, cu precizarea că România a ratificat Convenția

Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994.

În

jurisprudența C.E.D.O., care are aplicabilitate directă în dreptul național, întrucât

alături de Convenția Europeană a Drepturilor Omului formează blocul de

convenționalitate, s-a arătat că a distinge nu înseamnă a discrimina, întrucât

există situații ale căror particularități presupun a fi tratate diferențiat.

În

același timp, s-a mai statuat în jurisprudența Curții, că pentru a fi vorba de

discriminare, situațiile în discuție trebuie să fie comparabile sau analoge,

existența unei asemenea analogii sau comparabilități fiind dedusă din împrejurările

de fapt existente în fiecare cauză.

În speța

prezentă nu se întrunesc cerințele mai sus arătate.

Astfel,

legiuitorul național, în cadrul marjei de apreciere de care dispune, a prevăzut

anumite condiții pentru ocuparea funcțiilor de procuror în cadrul celor două

structuri integrate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

respectiv D.I.I.C.O.T. și D.N.A.

Potrivit art.

131 din Constituția României și Legii nr. 303/2004, Ministerul Public își

exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete.

Instanțele

judecătorești, au o structură distinctă, legiuitorul constituțional prevăzând

în art. 126 alin. (1) din Constituția României că justiția se realizează prin

Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești

stabilite de lege.

În sensul

celor mai sus arătate sunt și prevederile art. 18 din Legea nr. 304/2004 care

stipulează că în România funcționează o singură instanță supremă, denumită

Înalta Curte de Casație și Justiție, iar celelalte instanțe judecătorești sunt

reglementate în art. 35 și urm. din această lege.

Analiza

comparativă a celor două componente ale autorității judecătorești, instanța

judecătorească și Ministerul Public relevă că în cazul procurorilor aceștia

realizează atribuțiile specifice Ministerului Public, indiferent de gradul

Parchetului, în timp ce instanțele judecătorești sunt ierarhizate, în raport de

competențele acestora, iar în ceea ce privește Înalta Curte aceasta este instanța

supremă în stat.

Ierarhizarea

enunțată justifică existența unei diferențe de tratament privind promovarea

judecătorilor, introducerea prin lege a unor condiții specifice de promovare în

cadrul fiecărei instanțe.

În acest

context, Înalta Curte precizează că atribuțiile legale în materie de judecată

ale unui judecător de tribunal sunt distincte de cele ale unui judecător de la

Înalta Curte de Casație și Justiție, particularitatea competențelor celor două

instanțe fiind de natură a determina și introducerea unor cerințe diferite de

promovare.

Referitor

la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție privind gradele profesionale

pentru procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., arătăm că în cauzele respective se

punea în discuție o altă situație juridică.

Astfel,

procurorii funcționau efectiv în cadrul structurilor respective, în timp ce

recurenții funcționează în cadrul unor instanțe de nivel inferior celei pentru

care solicită acordarea gradului profesional.

Soluția C.S.M.

are justificare obiectivă, întemeiată pe prevederile legale în vigoare, care au

fost aplicate corect situației de fapt supuse analizei.

În

consecință, în raport de considerentele prezentei decizii, recursul declarat de

B.T., P.R.,

T.M., R.V., A.G., V.V. și B.R, se va respinge, fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de B.T., P.R., T.M., R.V., A.G., V.V. și B.R. împotriva Hotărârii din

10 septembrie 2009 a Plenului C.S.M., ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2010.