ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 453/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Recurenții B.T., P.R., T.M., R.V., A.G., V.V. și B.R. au declarat recurs împotriva Hotărârii din 10 septembrie 2009 pronunțată de Plenul C.S.M. În motivarea recursului s-a arătat că, prin hotărârea atacată Plenul C.S.M. a respins cererile prin care au solicitat recunoașterea gradului profesional de judecător de Înaltă Curte de Casație și Justiție. Recurenții au precizat că îndeplinesc funcția de judecător la Tribunalul Brăila, secția penală, având ca sarcină de serviciu și soluționarea cauzelor penale în care urmărirea penală este efectuată de D.I.I.C.O.T. și D.N.A., că procurorii din cadrul acestor Direcții sunt salarizați prin aplicarea coeficientului de multiplicare prevăzut pentru Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a susținut că judecătorii efectuează cercetarea judecătorească în cauzele respective și pronunță hotărârea pe care o motivează în fapt și în drept, așa încât salarizarea diferită, încalcă principiul egalității între cetățeni, privind salariul egal pentru muncă egală, consacrat în art. 1 alin. (2) lit. c) pct. 1 din O.G.nr. 137/2000 și Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a invocat în argumentarea acestei teze practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de care, îndeplinind în condițiile legii, o funcție în cadrul unei structuri a Parchetului procurorul numit la D.I.I.C.O.T dobândește ipso facto gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Intimatul C.S.M. a formulat Întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că gradul profesional de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, se dobândește prin promovare potrivit art. 52 din Legea nr. 303/2004 și că reclamanții nu au promovat un astfel de examen. Analizând recursul, situația de fapt dovedită în cauză și legislația aplicabilă, Înalta Curte reține: Situația de fapt În ceea ce privește situația procurorilor din cadrul D.I.I.C.O.T. și D.N.A. s-a arătat că promovarea acestora s-a efectuat în condițiile Legii nr. 508/2004, care reprezintă o procedură derogatorie de la Legea nr. 303/2004. Recurenții, judecători la Tribunalul Brăila, au solicitat intimatului să le recunoască gradul profesional de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Hotărârea din 10 septembrie 2009 Plenul C.S.M. a respins cererile acestora. În motivarea soluției adoptate s-a arătat că procedura de a ocupa funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție este reglementată în art. 52 din Legea nr. 303/2004, că procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A. au fost numiți în condițiile legii speciale că soluțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au întemeiat pe împrejurarea că aceștia au funcționat efectiv în cadrul unor structuri care fac parte din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Recursul declarat împotriva hotărârii este nefondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Legislația aplicabilă: Legea nr. 303/2004, art. 52: (1) Promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție se face de către C.S.M., dintre persoanele care au îndeplinit funcția de judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau curți de apel, au obținut calificativul "foarte bine" la ultima evaluare, nu au fost sancționați disciplinar, s-au remarcat în activitatea profesională și au o vechime în funcția de judecător sau procuror de cel puțin 12 ani. Legea nr. 304/2004, art. 18 alin. (1) În România funcționează o singură instanță supremă, denumită Înalta Curte de Casație și Justiție, cu personalitate juridică și cu sediul în capitala țării. Constituția României art. 11 alin. (2) Tratatele ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

Constituția României art. 20 alin. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Examinarea legislației incidente în materia promovării judecătorilor la Înalta Curte de Casație și Justiție, relevă că procedura de promovare de a unui judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție este reglementată în art. 52 din Legea nr. 304/2004. Pentru a accede la funcția de judecător la Înalta Curte este necesar ca persoana respectivă să fie judecător la tribunal sau Curtea de Apel București, să aibă o vechime în funcția de judecător de cel puțin 12 ani, precum și să îndeplinească celelalte condiții.

Se constată că nu este determinant la promovare natura cauzelor judecate, legiuitorul impunând alături de condițiile enunțate și pe aceea ca judecătorul să fie remarcat în activitatea profesională. O astfel de apreciere aparține C.S.M. și nu instanței de judecată Cererea recurenților de a li se acorda gradul de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție excede competențelor instanței de judecată, întrucât se pretinde ca pe cale jurisprudențială să se creeze o normă de drept nou, distinctă de reglementarea legală. În ceea ce privește constatarea existenței unui caz de discriminare, Înalta Curte precizează Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar în baza art. 20 alin. (2) din Constituție se aplică cu prioritate reglementările internaționale, în caz de neconcordanță între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne.

În aplicarea acestor texte constituționale, judecătorul român este primul judecător al convenției, cu precizarea că România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994. În jurisprudența C.E.D.O., care are aplicabilitate directă în dreptul național, întrucât alături de Convenția Europeană a Drepturilor Omului formează blocul de convenționalitate, s-a arătat că a distinge nu înseamnă a discrimina, întrucât există situații ale căror particularități presupun a fi tratate diferențiat. În același timp, s-a mai statuat în jurisprudența Curții, că pentru a fi vorba de discriminare, situațiile în discuție trebuie să fie comparabile sau analoge, existența unei asemenea analogii sau comparabilități fiind dedusă din împrejurările de fapt existente în fiecare cauză.

În speța prezentă nu se întrunesc cerințele mai sus arătate. Astfel, legiuitorul național, în cadrul marjei de apreciere de care dispune, a prevăzut anumite condiții pentru ocuparea funcțiilor de procuror în cadrul celor două structuri integrate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv D.I.I.C.O.T. și D.N.A. Potrivit art. 131 din Constituția României și Legii nr. 303/2004, Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete. Instanțele judecătorești, au o structură distinctă, legiuitorul constituțional prevăzând în art. 126 alin. (1) din Constituția României că justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

În sensul celor mai sus arătate sunt și prevederile art. 18 din Legea nr. 304/2004 care stipulează că în România funcționează o singură instanță supremă, denumită Înalta Curte de Casație și Justiție, iar celelalte instanțe judecătorești sunt reglementate în art. 35 și urm. din această lege. Analiza comparativă a celor două componente ale autorității judecătorești, instanța judecătorească și Ministerul Public relevă că în cazul procurorilor aceștia realizează atribuțiile specifice Ministerului Public, indiferent de gradul Parchetului, în timp ce instanțele judecătorești sunt ierarhizate, în raport de competențele acestora, iar în ceea ce privește Înalta Curte aceasta este instanța supremă în stat.

Ierarhizarea enunțată justifică existența unei diferențe de tratament privind promovarea judecătorilor, introducerea prin lege a unor condiții specifice de promovare în cadrul fiecărei instanțe. În acest context, Înalta Curte precizează că atribuțiile legale în materie de judecată ale unui judecător de tribunal sunt distincte de cele ale unui judecător de la Înalta Curte de Casație și Justiție, particularitatea competențelor celor două instanțe fiind de natură a determina și introducerea unor cerințe diferite de promovare. Referitor la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție privind gradele profesionale pentru procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., arătăm că în cauzele respective se punea în discuție o altă situație juridică.

Astfel, procurorii funcționau efectiv în cadrul structurilor respective, în timp ce recurenții funcționează în cadrul unor instanțe de nivel inferior celei pentru care solicită acordarea gradului profesional. Soluția C.S.M. are justificare obiectivă, întemeiată pe prevederile legale în vigoare, care au fost aplicate corect situației de fapt supuse analizei. În consecință, în raport de considerentele prezentei decizii, recursul declarat de B.T., P.R., T.M., R.V., A.G., V.V. și B.R, se va respinge, fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.T., P.R., T.M., R.V., A.G., V.V. și B.R. împotriva Hotărârii din 10 septembrie 2009 a Plenului C.S.M., ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2010.