ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 960/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 3 august 2009, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții C.I.N., M.E.S., A.E.I. și T.I.M., au solicitat instanței - în contradictoriu cu SC V.V. SA - să se constate că imobilul (construcție) Fabrica de spirt G., anexele și utilajele, precum și terenul aferent în suprafață de 78.963 mp, situate în intravilanul comunei G., județul Galați, au fost preluate fără titlu valabil și să oblige pârâta la restituirea în natură a acestora precum și la contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor, de la data introducerii cererii și până la emiterea procesului-verbal de punere în posesie. Reclamanții au mai solicitat totodată și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, de la data introducerii cererii și până la achitarea efectivă a debitului.

După un prim ciclu procesual, finalizat prin desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe - pentru a se verifica modalitatea de preluare a imobilului și incidența în cauză a dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 - Tribunalul Vrancea, secția I-a civilă, prin Sentința nr. 678 din 19 septembrie 2012, a respins excepțiile vizând tardivitatea formulării cererii și lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiate. A admis în parte acțiunea și a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv în baza art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. A constatat că reclamanții, în calitate de moștenitori ai defunctului C.N.Z., sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, corespunzătoare celor 300 de acțiuni, din totalul de 15.000 acțiuni ale "SAR.

G.", deținute de acesta. A respins ca neîntemeiată cererea de restituire în natură a imobilului. A respins, de asemenea ca neîntemeiate, cererile vizând restituirea utilajelor și obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că excepția decăderii (a tardivității) formulării acțiunii este neîntemeiată deoarece termenul invocat de către pârâtă se calculează în raport de data comunicării dispoziției motivate de respingere a notificării și nu în raport de data când au existat manifestări ale refuzului de restituire, materializat într-un act al Consiliului de administrație care nu îmbracă forma cerută de lege (art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

În ceea ce privește calitatea procesuală a reclamanților, în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 s-a constatat că nici această excepție nu este întemeiată. Astfel, reclamantele au depus declarațiile prevăzute de art. 5.1 și următoarele din normele metodologice (H.G. nr. 250/2007) prin care notificatorii au declarat că ei sau autorul lor nu au primit despăgubiri în baza acordului internațional din 02 septembrie 1966 încheiat între România și Grecia. Prin depunerea acestor declarații, se arată, reclamanții îndeplinesc cerințele legale pentru a fi considerați persoane îndreptățite la restituirea imobilului. Tot astfel, se reține că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul Decretului nr. 83 din 02 martie 1949 chiar dacă prin Adresa nr. 16711 din 26 iunie 1951 a Sfatului Popular Bârlad s-a arătat acest lucru.

Imobilul a fost preluat în baza Legii nr. 119/1948, de naționalizare, aspect care rezultă din extrasul de pe "Tabloul întreprinderilor naționalizate din județul Tutova" din anul 1948 dar și din raportul asupra operațiunilor de naționalizare de la Fabrica de Spirt și Conserve "G." nr. 98 din 21 iunie 1948. Acest ultim act atestă că imobilul a fost naționalizat prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 deoarece Decretul nr. 83 a fost edictat în anul 1949, când bunul era deja preluat de stat. Cât privește calitatea reclamanților de persoane îndreptățite în sensul art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001 se constată că autorul reclamanților nu mai era proprietarul imobilului, la data preluării abuzive a acestuia.

Este adevărat, reține tribunalul, că autorul a dobândit imobilul prin actul de donație din anul 1906 dar ulterior acest imobil a ajuns în patrimoniul Băncii C. SAR., aspect care rezultă din art. 4 alin. (2) din Actul constitutiv și statut al societății anonime române pe acțiuni "G." SAR. Banca a adus ca aport în societate imobilul fabrică de alcool, drojdie, potasă și acid carbonic și teren de circa 20 ha. Autorul părților a avut calitatea de acționar în această societate și a deținut 300 de acțiuni aspect ce rezultă din cuprinsul aceluiași art. 4 al Actului Constitutiv întocmit în anul 1941. Faptul că, se arată, imobilul nu mai era în proprietatea autorului reclamanților, ca persoană fizică, după anul 1941 și până la naționalizare, rezultă din Adresa nr. 73 din 17 aprilie 1948 a "Controlului Permanent al Fabricii de Spirt SAR G." unde, la forma juridică a întreprinderii s-a înscris că este Societate Anonimă Română, cu sediul central în București.

Și în "Tabloul de naționalizare" din anul 1948 la denumire, s-a înscris "SAR G." iar la numele proprietarului - Sucursala C., nume ce se referă la faptul că este vorba de o sucursală a societății și nu de succesiunea cu același nume, deoarece nu putea fi vorba de vreo succesiune cât timp autorul reclamanților a decedat în anul 1972, adică mult mai târziu decât momentul naționalizării. Prin urmare, conchide prima instanță, în patrimoniul autorului reclamanților la data naționalizării, se aflau doar cele 300 de acțiuni la SAR Ghiojdeni și nu imobilul în materialitatea lui. Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de reclamanți și pârâta SC V.V.

SA, a fost admis de Curtea de Apel Galați, secția I-a civilă, care, prin Decizia nr. 14/A din 1 aprilie 2013, a schimbat în parte sentința și pe cale de consecință a admis în parte acțiunea și a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale, pentru suprafața de 67.824 mp teren și construcția Fabricii de spirt G., împreună cu anexele, astfel cum sunt descrise în procesul-verbal de preluare. A menținut celelalte dispoziții privind respingerea ca neîntemeiate a capetelor de cerere vizând restituirea în natură a imobilului și utilajelor precum și obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosință. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, dezlegarea dată - în ciclul procesual anterior - excepțiilor procesuale, a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai poate face obiectul analizei, în rejudecare.

În mod similar, se arată, a fost dezlegată irevocabil și calitatea procesuală activă a reclamanților, trimiterea spre rejudecare vizând doar stabilirea măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate: restituire în natură sau prin echivalent. Cât privește modalitatea de preluare a imobilului, s-a reținut că, în mod corect tribunalul a apreciat că nemișcătorul a fost preluat cu titlu valabil în baza Legii nr. 119/1948. Astfel, se arată, este evident că adresa nr. 16.711 din 26 iunie 1951 din care rezultă preluarea imobilului familiei C. din comuna G. în baza Decretului-lege nr. 83/1948 - nu vizează imobilul din prezenta cauză, ci un alt imobil, situat peste drum de Fabrica de Spirt, compus din 66 de camere, folosit de fabrica de conserve și fabrica de spirt pentru cantină, club, cinematograf, locuințe, școală elementară, Postul de Poliție, 2 grajduri și o magazie.

În realitate, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, Fabrica de Spirt G. a fost preluată de la Societatea Anonimă Română (SAR) în baza Legii nr. 119/1948, conform extrasului de pe Tabloul de întreprinderi naționalizate din județul Tutova și Raportului asupra operațiunilor de naționalizare.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 119/1948, se naționalizau toate bogățiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituției RPR, precum și "întreprinderile individuale, societățile de orice fel și asociațiile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații". Această lege, a fost primul act normativ de naționalizare, fiind anticipată de dispozițiile art. 6 alin. (2) și art. 11 din Constituția de la 1948, în vigoare la 13 aprilie 1948. Nici apărarea privind caracterul retroactiv al aplicării Legii nr. 119/1948, prevăzut de art. 1 alin. (4) nu a fost reținută de instanța de control judiciar.

Astfel, în cauză, nu s-a pus problema unei aplicări retroactive deoarece criteriul producției a cel puțin 100 tone pe an, era îndeplinit la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 119/1948, astfel cum rezultă din Adresa nr. 73 din 17 aprilie 1948. Ca atare, se arată, în mod corect tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat cu titlu valabil. Cât privește analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, aceasta nu se mai impune, susține instanța de apel, în condițiile în care în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, în conformitate cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, imobilul nu se restituie în natură. Nu a fost reținută nici susținerea că autorii reclamantelor ar fi încasat despăgubiri în baza Acordului încheiat de România cu Grecia în anul 1966, față de declarațiile autentificate depuse la dosar.

Tot astfel, se arată, în condițiile în care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent nu se mai poate pune problema lipsei de folosință a terenului. Cu referire la apelul pârâtei SC V.V. SA s-a constatat că în mod greșit s-a apreciat de instanța de fond că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este nedovedită. Astfel, potrivit legislației în materie, o factură fiscală este un document pe baza căruia se întocmește instrumentul de decontare a serviciilor prestate. Atâta vreme cât la dosarul cauzei s-au depus și factura fiscală și ordinele de plată pentru sumele înscrise în factură, s-a constatat ca fiind dovedit aspectul suportării acestor cheltuieli de judecată, de către această parte.

În cauză, au declarat recurs în termen legal reclamanții C.I.N., M.E.S., A.E.I. și T.I.M. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică decizia dată în apel, după cum urmează: - dezlegarea dată primului petit al cererii introductive, se opune principiului "non reformatio in pejus", consacrat prin dispozițiile art. 296 și 297 (1) C. proc. civ. Astfel, se arată, tribunalul, în primul ciclu procesual a stabilit calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, în înțelesul art. 3 al Legii nr. 10/2001, precum și împrejurarea că imobilul a fost preluat de către stat, în baza Decretului-lege nr. 83/1949, apreciere care, nu mai putea fi reevaluată cu ocazia rejudecării cauzei, ca urmare a apelului promovat doar de către reclamanți.

- conform cu prevederile art. 295 (1) C. proc. civ., în primul ciclu procesual, instanța de apel s-a pronunțat asupra sentinței, doar în limitele învestirii, desființarea vizând numai dispozițiile atacate. Ca atare, celelalte aspecte "neaduse în apel" au rămas definitiv judecate între părți și nu mai pot fi readuse în discuție, fără a știrbi un drept pe deplin câștigat. - statuarea asupra caracterului de imobil preluat fără titlu valabil impunea instanței și analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, precum și posibilitatea restituirii acestuia în natură. Or, în ipoteza în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil de la autorul lor, recurenții sunt deținătorii unui "bun" în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

- este irelevantă împrejurarea că nu s-a constatat nulitatea titlului de proprietate deținut de intimata-pârâtă, în condițiile în care litigiul poartă asupra unui element (activ) al patrimoniului societății și nu asupra unor acțiuni. Ca atare, se arată, reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a construcțiilor rămase nedemolate, aflate pe teren la data preluării și a terenului liber. Cât privește construcțiile noi, pârâta nu a făcut dovada că acestea sunt autorizate, incert fiind și anul edificării lor. Or, interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 10 alin. (2) coroborat cu art. 10(3) al Legii nr. 10/2001, nu duce la concluzia că terenurile pe care au fost edificate construcții fără autorizație, înainte de 1 ianuarie 1990, nu se restituie.

Tot astfel, conchid recurenții, art. 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, instituie prevalența restituirii în natură. - instanța de control judiciar a încălcat dispozițiile art. 274 C. proc. civ., fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată fiind reprezentat de culpa procesuală a părții care "cade în pretenții". Or, în speță, reclamanții nu au pierdut procesul, aspect ce rezultă din dispozitivul sentinței atacate iar, pe de altă parte, sumele pretinse de pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată, nu s-a dovedit a fi fost achitate în baza contractului de asistență juridică încheiat între avocat și parte, pentru reprezentarea în prezentul dosar. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Motivul de recurs vizând încălcarea, de către instanța de rejudecare, a principiului non reformatio in pejus, față de statuările din primul ciclu procesual, cu privire la temeiul juridic al preluării imobilului, nu se verifică în speță, neputându-se reține că, urmare desființării Sentinței civile nr. 724/2010 dată de Tribunalul Vrancea, li s-ar fi creat reclamanților o situație mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată.

Astfel, se constată că sentința mai sus amintită a fost desființată urmare a admiterii apelului declarat chiar de către reclamanți, instanța de control judiciar dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, cu indicația expresă de a da o dezlegare capătului de cerere vizând constatarea preluării fără titlu a imobilului (construcție, teren și utilaje) în baza unui act normativ care, potrivit susținerilor reclamanților, încălca prevederile Constituției de la 1948. S-a reținut ca atare, cu privire la soluționarea acestui capăt de cerere, incidența dispozițiilor art. 297 (1) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior adoptării Legii nr. 202/2010, în sensul că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

În rejudecare, tribunalul, verificând temeiul juridic al trecerii imobilului în proprietatea Statului, a stabilit în mod judicios că nemișcătorul nu a făcut obiectul Decretului nr. 83 din 2 martie 1949, ci a fost preluat prin naționalizare, în baza Legii nr. 119/1948, art. 1 pct. 52, care prevedea atât procedura de acordare a despăgubirilor cât și cazurile când acestea nu se acordă. S-a reținut că actul normativ de preluare nu încalcă prevederile Constituției de la 1948, întrucât preluarea a operat ca efect al naționalizării iar nu al exproprierii iar art. 11 din acea lege fundamentală permitea naționalizarea mijloacelor de producție, proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice.

În consecință, chiar dacă statuarea asupra caracterului nemișcătorului, de "imobil preluat cu titlu valabil" are consecințe asupra modului de soluționare a cererii vizând restituirea în natură, nu se poate susține că aceasta ar fi generat o încălcare a principiului non reformatio in pejus. În contextul arătat, instanța de control judiciar a reținut corect că analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, nu se mai impune, întrucât în situația imobilelor preluate cu titlu valabil, aflate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, acestea nu pot face obiectul restituirii în natură, așa cum prevede art. 29 (1) al aceluiași act normativ.

Nu pot fi reținute nici aserțiunile vizând lipsa de reacție procesuală a intimatei care, nu ar fi înțeles să declare apel împotriva sentinței dată de tribunal în primul ciclu procesual - hotărâre care, în opinia recurenților, ar fi statuat asupra preluării fără titlu a imobilului, prin Decretul-lege nr. 83/1949 - în condițiile în care, prin această hotărâre, desființată ulterior urmare apelului exercitat de către reclamanți, s-a respins cererea de restituire în natură și s-a constatat dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. În consecință, intimata nu ar fi justificat un interes în promovarea unei căi de atac, împotriva hotărârii dată în primă instanță.

În dezvoltarea motivului de recurs vizând soluționarea greșită a cererii de restituire în natură a imobilului, recurenții reiau argumentele aduse împotriva hotărârii dată de instanța de fond, din primul ciclu procesual, cu privire la faptul că nu au justificat un interes legitim în a cere constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al societății pârâte cât și cu privire la modificările aduse construcțiilor preluate, prin adăugarea de corpuri noi or autorizarea lucrărilor de edificare a construcțiilor noi.

Or, analizarea acestor aspecte particulare ale cauzei nu se mai impune, din perspectiva reținerii aplicațiunii în speță, a prevederilor art. 29 (1) al Legii nr. 10/2001, conform cărora pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Astfel, așa cum s-a arătat, imobilul solicitat a fi restituit în natură este deținut de o societate comercială privatizată integral (a se vedea Adresa nr. 11.302 din 10 decembrie 2008, emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) iar preluarea acestuia de către stat s-a realizat cu titlu valabil, în baza art. 1 al Legii nr. 119/1948 și art. 11 al Constituției de la 1948, așa cum judicios s-a reținut prin decizia atacată. Nefondată este și critica referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ. și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată deși, se arată, aceștia nu au pierdut procesul și respectiv nu au căzut în pretenții.

Se constată că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a criteriului culpei procesuale, consacrat implicit prin textul mai sus citat, considerând că atât recurenții reclamanți, cât și intimata pârâtă (a se vedea și Decizia civilă nr. 51A din 16 septembrie 2013 prin care s-a admis cererea reclamanților și s-a dispus completarea hotărârii dată în soluționarea apelului, cu mențiunea privind obligarea SC V.V. SA la plata unor cheltuieli de judecată, în cuantum de 13.640 lei, către reclamanți) s-au aflat în culpă procesuală, întrucât doar o parte din cererile lor au fost admise în această fază procesuală. În ceea ce îi privește pe reclamanți, acestora li s-au respins cererile vizând constatarea preluării fără titlu a imobilului, restituirea în natură a nemișcătorului și obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a acestuia, instanța de control judiciar apreciind corect, în raport cu prevederile art. 274 C. proc.

civ. și prin prisma acestor capete de cerere, că reclamanții au căzut în pretenții. Nu se confirmă nici susținerile recurenților în sensul că sumele achitate de intimata-pârâtă, cu ordin de plată, nu ar avea corespondent într-un contract de asistență juridică încheiat pentru reprezentarea acestei părți în dosar. Astfel, în delegația avocațială depusă la dosar, se menționează că reprezentarea SC V.V. SA, se face în baza Contractului de asistență juridică nr. 4 din 25 ianuarie 2012, iar factura fiscală nr. 142 din 30 ianuarie 2012 face de asemenea referire la același contract încheiat între avocat și parte. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.I.N., M.E.S., A.E.I. și T.I.M. împotriva Deciziei nr. 14/A din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2014. Procesat de GGC - AM