ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 960/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 960/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 3 august 2009,

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții C.I.N., M.E.S.,

A.E.I. și T.I.M., au solicitat instanței - în contradictoriu cu SC V.V. SA - să

se constate că imobilul (construcție) Fabrica de spirt G., anexele și

utilajele, precum și terenul aferent în suprafață de 78.963 mp, situate în

intravilanul comunei G., județul Galați, au fost preluate fără titlu valabil și

să oblige pârâta la restituirea în natură a acestora precum și la

contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor, de la data introducerii cererii

și până la emiterea procesului-verbal de punere în posesie.

Reclamanții au mai

solicitat totodată și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, de la data

introducerii cererii și până la achitarea efectivă a debitului.

După un prim ciclu

procesual, finalizat prin desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare primei instanțe - pentru a se verifica modalitatea de preluare a

imobilului și incidența în cauză a dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 10/2001 - Tribunalul Vrancea, secția I-a civilă, prin Sentința nr.

678 din 19 septembrie 2012, a respins excepțiile vizând tardivitatea formulării

cererii și lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiate.

A admis în parte

acțiunea și a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv în baza

art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

A constatat că

reclamanții, în calitate de moștenitori ai defunctului C.N.Z., sunt

îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, corespunzătoare celor 300

de acțiuni, din totalul de 15.000 acțiuni ale "SAR. G.", deținute de

acesta.

A respins ca

neîntemeiată cererea de restituire în natură a imobilului.

A respins, de

asemenea ca neîntemeiate, cererile vizând restituirea utilajelor și obligarea

pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că excepția decăderii (a tardivității)

formulării acțiunii este neîntemeiată deoarece termenul invocat de către pârâtă

se calculează în raport de data comunicării dispoziției motivate de respingere

a notificării și nu în raport de data când au existat manifestări ale refuzului

de restituire, materializat într-un act al Consiliului de administrație care nu

îmbracă forma cerută de lege (art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

În ceea ce privește

calitatea procesuală a reclamanților, în raport de dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 10/2001 s-a constatat că nici această excepție nu este întemeiată.

Astfel, reclamantele

au depus declarațiile prevăzute de art. 5.1 și următoarele din normele

metodologice (H.G. nr. 250/2007) prin care notificatorii au declarat că ei sau

autorul lor nu au primit despăgubiri în baza acordului internațional din 02

septembrie 1966 încheiat între România și Grecia.

Prin depunerea

acestor declarații, se arată, reclamanții îndeplinesc cerințele legale pentru a

fi considerați persoane îndreptățite la restituirea imobilului.

Tot astfel, se reține

că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul Decretului nr. 83 din 02 martie 1949

chiar dacă prin Adresa nr. 16711 din 26 iunie 1951 a Sfatului Popular Bârlad

s-a arătat acest lucru.

Imobilul a fost

preluat în baza Legii nr. 119/1948, de naționalizare, aspect care rezultă din

extrasul de pe "Tabloul întreprinderilor naționalizate din județul

Tutova" din anul 1948 dar și din raportul asupra operațiunilor de

naționalizare de la Fabrica de Spirt și Conserve "G." nr. 98 din 21

iunie 1948. Acest ultim act atestă că imobilul a fost naționalizat prin Legea

nr. 119 din 11 iunie 1948 deoarece Decretul nr. 83 a fost edictat în anul 1949,

când bunul era deja preluat de stat.

Cât privește

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite în sensul art. 3 lit. a) din

Legea nr. 10/2001 se constată că autorul reclamanților nu mai era proprietarul

imobilului, la data preluării abuzive a acestuia.

Este adevărat, reține

tribunalul, că autorul a dobândit imobilul prin actul de donație din anul 1906

dar ulterior acest imobil a ajuns în patrimoniul Băncii C. SAR., aspect care

rezultă din art. 4 alin. (2) din Actul constitutiv și statut al societății

anonime române pe acțiuni "G." SAR.

Banca a adus ca aport

în societate imobilul fabrică de alcool, drojdie, potasă și acid carbonic și

teren de circa 20 ha.

Autorul părților a

avut calitatea de acționar în această societate și a deținut 300 de acțiuni aspect

ce rezultă din cuprinsul aceluiași art. 4 al Actului Constitutiv întocmit în

anul 1941.

Faptul că, se arată,

imobilul nu mai era în proprietatea autorului reclamanților, ca persoană

fizică, după anul 1941 și până la naționalizare, rezultă din Adresa nr. 73 din

17 aprilie 1948 a "Controlului Permanent al Fabricii de Spirt SAR G."

unde, la forma juridică a întreprinderii s-a înscris că este Societate Anonimă

Română, cu sediul central în București.

Și în "Tabloul

de naționalizare" din anul 1948 la denumire, s-a înscris "SAR

G." iar la numele proprietarului - Sucursala C., nume ce se referă la

faptul că este vorba de o sucursală a societății și nu de succesiunea cu

același nume, deoarece nu putea fi vorba de vreo succesiune cât timp autorul reclamanților

a decedat în anul 1972, adică mult mai târziu decât momentul naționalizării.

Prin urmare, conchide

prima instanță, în patrimoniul autorului reclamanților la data naționalizării,

se aflau doar cele 300 de acțiuni la SAR Ghiojdeni și nu imobilul în materialitatea

lui.

Apelul declarat

împotriva acestei hotărâri de reclamanți și pârâta SC V.V. SA, a fost admis de

Curtea de Apel Galați, secția I-a civilă, care, prin Decizia nr. 14/A din 1

aprilie 2013, a schimbat în parte sentința și pe cale de consecință a admis în

parte acțiunea și a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale, pentru suprafața de

67.824 mp teren și construcția Fabricii de spirt G., împreună cu anexele,

astfel cum sunt descrise în procesul-verbal de preluare.

A menținut celelalte

dispoziții privind respingerea ca neîntemeiate a capetelor de cerere vizând

restituirea în natură a imobilului și utilajelor precum și obligarea pârâtei la

contravaloarea lipsei de folosință.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, dezlegarea dată -

în ciclul procesual anterior - excepțiilor procesuale, a intrat în puterea

lucrului judecat și nu mai poate face obiectul analizei, în rejudecare.

În mod similar, se

arată, a fost dezlegată irevocabil și calitatea procesuală activă a

reclamanților, trimiterea spre rejudecare vizând doar stabilirea măsurilor

reparatorii ce urmează a fi acordate: restituire în natură sau prin echivalent.

Cât privește

modalitatea de preluare a imobilului, s-a reținut că, în mod corect tribunalul

a apreciat că nemișcătorul a fost preluat cu titlu valabil în baza Legii nr.

119/1948.

Astfel, se arată,

este evident că adresa nr. 16.711 din 26 iunie 1951 din care rezultă preluarea

imobilului familiei C. din comuna G. în baza Decretului-lege nr. 83/1948 - nu

vizează imobilul din prezenta cauză, ci un alt imobil, situat peste drum de

Fabrica de Spirt, compus din 66 de camere, folosit de fabrica de conserve și

fabrica de spirt pentru cantină, club, cinematograf, locuințe, școală

elementară, Postul de Poliție, 2 grajduri și o magazie.

În realitate, așa cum

rezultă din actele și lucrările dosarului, Fabrica de Spirt G. a fost preluată

de la Societatea Anonimă Română (SAR) în baza Legii nr. 119/1948, conform

extrasului de pe Tabloul de întreprinderi naționalizate din județul Tutova și

Raportului asupra operațiunilor de naționalizare.

Potrivit art. 1 din

Legea nr. 119/1948, se naționalizau toate bogățiile subsolului care nu se

găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituției RPR,

precum și "întreprinderile individuale, societățile de orice fel și

asociațiile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de

transporturi și telecomunicații".

Această lege, a fost

primul act normativ de naționalizare, fiind anticipată de dispozițiile art. 6

alin. (2) și art. 11 din Constituția de la 1948, în vigoare la 13 aprilie 1948.

Nici apărarea privind

caracterul retroactiv al aplicării Legii nr. 119/1948, prevăzut de art. 1 alin.

(4) nu a fost reținută de instanța de control judiciar.

Astfel, în cauză, nu

s-a pus problema unei aplicări retroactive deoarece criteriul producției a cel

puțin 100 tone pe an, era îndeplinit la momentul intrării în vigoare a Legii

nr. 119/1948, astfel cum rezultă din Adresa nr. 73 din 17 aprilie 1948.

Ca atare, se arată,

în mod corect tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat cu titlu valabil.

Cât privește analiza

îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001, aceasta nu se mai impune, susține instanța de apel, în condițiile în

care în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, în conformitate cu

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, imobilul nu se restituie în natură.

Nu a fost reținută

nici susținerea că autorii reclamantelor ar fi încasat despăgubiri în baza

Acordului încheiat de România cu Grecia în anul 1966, față de declarațiile

autentificate depuse la dosar.

Tot astfel, se arată,

în condițiile în care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent nu se mai

poate pune problema lipsei de folosință a terenului.

Cu referire la apelul

pârâtei SC V.V. SA s-a constatat că în mod greșit s-a apreciat de instanța de

fond că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este nedovedită.

Astfel, potrivit

legislației în materie, o factură fiscală este un document pe baza căruia se

întocmește instrumentul de decontare a serviciilor prestate.

Atâta vreme cât la

dosarul cauzei s-au depus și factura fiscală și ordinele de plată pentru sumele

înscrise în factură, s-a constatat ca fiind dovedit aspectul suportării acestor

cheltuieli de judecată, de către această parte.

În cauză, au declarat

recurs în termen legal reclamanții C.I.N., M.E.S., A.E.I. și T.I.M. care,

invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, cu

modificările ulterioare, în vigoare la data inițierii demersului judiciar,

critică decizia dată în apel, după cum urmează:

- dezlegarea dată

primului petit al cererii introductive, se opune principiului "non

reformatio in pejus", consacrat prin dispozițiile art. 296 și 297 (1) C.

proc. civ.

Astfel, se arată,

tribunalul, în primul ciclu procesual a stabilit calitatea reclamanților de

persoane îndreptățite, în înțelesul art. 3 al Legii nr. 10/2001, precum și

împrejurarea că imobilul a fost preluat de către stat, în baza Decretului-lege

nr. 83/1949, apreciere care, nu mai putea fi reevaluată cu ocazia rejudecării

cauzei, ca urmare a apelului promovat doar de către reclamanți.

- conform cu

prevederile art. 295 (1) C. proc. civ., în primul ciclu procesual, instanța de

apel s-a pronunțat asupra sentinței, doar în limitele învestirii, desființarea

vizând numai dispozițiile atacate.

Ca atare, celelalte

aspecte "neaduse în apel" au rămas definitiv judecate între părți și

nu mai pot fi readuse în discuție, fără a știrbi un drept pe deplin câștigat.

- statuarea asupra

caracterului de imobil preluat fără titlu valabil impunea instanței și analiza

îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001, precum și posibilitatea restituirii acestuia în natură.

Or, în ipoteza în

care imobilul a fost preluat fără titlu valabil de la autorul lor, recurenții

sunt deținătorii unui "bun" în sensul prevederilor art. 1 din Primul

Protocol adițional la C.E.D.O.

- este irelevantă

împrejurarea că nu s-a constatat nulitatea titlului de proprietate deținut de

intimata-pârâtă, în condițiile în care litigiul poartă asupra unui element

(activ) al patrimoniului societății și nu asupra unor acțiuni.

Ca atare, se arată,

reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a construcțiilor rămase

nedemolate, aflate pe teren la data preluării și a terenului liber.

Cât privește

construcțiile noi, pârâta nu a făcut dovada că acestea sunt autorizate, incert

fiind și anul edificării lor.

Or, interpretarea per

a contrario a dispozițiilor art. 10 alin. (2) coroborat cu art. 10(3) al Legii

nr. 10/2001, nu duce la concluzia că terenurile pe care au fost edificate

construcții fără autorizație, înainte de 1 ianuarie 1990, nu se restituie.

Tot astfel, conchid

recurenții, art. 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, instituie prevalența

restituirii în natură.

- instanța de control

judiciar a încălcat dispozițiile art. 274 C. proc. civ., fundamentul juridic al

acordării cheltuielilor de judecată fiind reprezentat de culpa procesuală a

părții care "cade în pretenții".

Or, în speță,

reclamanții nu au pierdut procesul, aspect ce rezultă din dispozitivul

sentinței atacate iar, pe de altă parte, sumele pretinse de pârâtă cu titlu de

cheltuieli de judecată, nu s-a dovedit a fi fost achitate în baza contractului

de asistență juridică încheiat între avocat și parte, pentru reprezentarea în

prezentul dosar.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Motivul de recurs

vizând încălcarea, de către instanța de rejudecare, a principiului non

reformatio in pejus, față de statuările din primul ciclu procesual, cu privire

la temeiul juridic al preluării imobilului, nu se verifică în speță,

neputându-se reține că, urmare desființării Sentinței civile nr. 724/2010 dată

de Tribunalul Vrancea, li s-ar fi creat reclamanților o situație mai grea decât

cea stabilită prin hotărârea atacată.

Astfel, se constată

că sentința mai sus amintită a fost desființată urmare a admiterii apelului

declarat chiar de către reclamanți, instanța de control judiciar dispunând

trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, cu indicația expresă de a da o

dezlegare capătului de cerere vizând constatarea preluării fără titlu a

imobilului (construcție, teren și utilaje) în baza unui act normativ care,

potrivit susținerilor reclamanților, încălca prevederile Constituției de la

1948.

S-a reținut ca atare,

cu privire la soluționarea acestui capăt de cerere, incidența dispozițiilor

art. 297 (1) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior adoptării Legii nr.

202/2010, în sensul că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în

cercetarea fondului.

În rejudecare,

tribunalul, verificând temeiul juridic al trecerii imobilului în proprietatea

Statului, a stabilit în mod judicios că nemișcătorul nu a făcut obiectul

Decretului nr. 83 din 2 martie 1949, ci a fost preluat prin naționalizare, în

baza Legii nr. 119/1948, art. 1 pct. 52, care prevedea atât procedura de

acordare a despăgubirilor cât și cazurile când acestea nu se acordă.

S-a reținut că actul

normativ de preluare nu încalcă prevederile Constituției de la 1948, întrucât

preluarea a operat ca efect al naționalizării iar nu al exproprierii iar art.

11 din acea lege fundamentală permitea naționalizarea mijloacelor de producție,

proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice.

În consecință, chiar

dacă statuarea asupra caracterului nemișcătorului, de "imobil preluat cu

titlu valabil" are consecințe asupra modului de soluționare a cererii

vizând restituirea în natură, nu se poate susține că aceasta ar fi generat o

încălcare a principiului non reformatio in pejus.

În contextul arătat,

instanța de control judiciar a reținut corect că analiza îndeplinirii

condițiilor prevăzute de art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, nu se

mai impune, întrucât în situația imobilelor preluate cu titlu valabil, aflate

în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, acestea nu pot face

obiectul restituirii în natură, așa cum prevede art. 29 (1) al aceluiași act

normativ.

Nu pot fi reținute

nici aserțiunile vizând lipsa de reacție procesuală a intimatei care, nu ar fi

înțeles să declare apel împotriva sentinței dată de tribunal în primul ciclu

procesual - hotărâre care, în opinia recurenților, ar fi statuat asupra

preluării fără titlu a imobilului, prin Decretul-lege nr. 83/1949 - în

condițiile în care, prin această hotărâre, desființată ulterior urmare apelului

exercitat de către reclamanți, s-a respins cererea de restituire în natură și

s-a constatat dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent.

În consecință,

intimata nu ar fi justificat un interes în promovarea unei căi de atac,

împotriva hotărârii dată în primă instanță.

În dezvoltarea

motivului de recurs vizând soluționarea greșită a cererii de restituire în

natură a imobilului, recurenții reiau argumentele aduse împotriva hotărârii

dată de instanța de fond, din primul ciclu procesual, cu privire la faptul că

nu au justificat un interes legitim în a cere constatarea nulității absolute a

titlului de proprietate al societății pârâte cât și cu privire la modificările

aduse construcțiilor preluate, prin adăugarea de corpuri noi or autorizarea

lucrărilor de edificare a construcțiilor noi.

Or, analizarea

acestor aspecte particulare ale cauzei nu se mai impune, din perspectiva

reținerii aplicațiunii în speță, a prevederilor art. 29 (1) al Legii nr.

10/2001, conform cărora pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor

societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin.

(1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri, în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a

imobilelor solicitate.

Astfel, așa cum s-a

arătat, imobilul solicitat a fi restituit în natură este deținut de o societate

comercială privatizată integral (a se vedea Adresa nr. 11.302 din 10 decembrie

2008, emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) iar

preluarea acestuia de către stat s-a realizat cu titlu valabil, în baza art. 1

al Legii nr. 119/1948 și art. 11 al Constituției de la 1948, așa cum judicios

s-a reținut prin decizia atacată.

Nefondată este și

critica referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ.

și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată deși, se arată,

aceștia nu au pierdut procesul și respectiv nu au căzut în pretenții.

Se constată că

instanța de apel a făcut o aplicare corectă a criteriului culpei procesuale, consacrat

implicit prin textul mai sus citat, considerând că atât recurenții reclamanți,

cât și intimata pârâtă (a se vedea și Decizia civilă nr. 51A din 16 septembrie

2013 prin care s-a admis cererea reclamanților și s-a dispus completarea

hotărârii dată în soluționarea apelului, cu mențiunea privind obligarea SC V.V.

SA la plata unor cheltuieli de judecată, în cuantum de 13.640 lei, către

reclamanți) s-au aflat în culpă procesuală, întrucât doar o parte din cererile

lor au fost admise în această fază procesuală.

În ceea ce îi

privește pe reclamanți, acestora li s-au respins cererile vizând constatarea

preluării fără titlu a imobilului, restituirea în natură a nemișcătorului și

obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință a acestuia, instanța de control judiciar apreciind corect, în raport

cu prevederile art. 274 C. proc. civ. și prin prisma acestor capete de cerere,

că reclamanții au căzut în pretenții.

Nu se confirmă nici

susținerile recurenților în sensul că sumele achitate de intimata-pârâtă, cu

ordin de plată, nu ar avea corespondent într-un contract de asistență juridică

încheiat pentru reprezentarea acestei părți în dosar.

Astfel, în delegația

avocațială depusă la dosar, se menționează că reprezentarea SC V.V. SA, se face

în baza Contractului de asistență juridică nr. 4 din 25 ianuarie 2012, iar

factura fiscală nr. 142 din 30 ianuarie 2012 face de asemenea referire la

același contract încheiat între avocat și parte.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții C.I.N., M.E.S., A.E.I. și T.I.M.

împotriva Deciziei nr. 14/A din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel Galați, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 martie 2014.

Procesat de GGC - AM