ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 734/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 734/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 112/A din data de 18

octombrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, s-a respins ca nefondat

apelul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca prin Primar și Primarul

municipiului Cluj-Napoca împotriva Sentinței civile nr. 448 din 30 mai 2012 a

Tribunalului Cluj.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 448 din 30 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Cluj a fost admisă cererea de

chemare în judecată formulată de reclamanții S.C.E.A. și S.A.N. în

contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca, Municipiul

Cluj-Napoca, care au fost obligați în solidar la plata în favoarea

reclamanților a sumei de 935.241 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului apartament nr. 42 din imobilul

situat în Cluj-Napoca, str. U., jud. Cluj, precum și la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 15.063 RON.

Prin aceeași sentință

a fost respinsă acțiunea față de pârâtul Consiliul local al municipiului

Cluj-Napoca pentru lipsa calității procesuale pasive.

În motivarea

sentinței s-au reținut următoarele:

Fiind o autoritate

deliberativă fără atribuții în procedura Legii nr. 10/2001, Consiliul Local al

municipiului Cluj-Napoca este lipsit de calitate procesuală pasivă.

Imobilul apartament

nr. 42 reprezentând Clubul Victoria situat în imobilul din Cluj-Napoca, str.

U., înscris în Cf nr. X Cluj-Napoca a fost preluat în patrimoniul statului în

temeiul Decretului nr. 92/1950, iar după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 reclamanții au depus notificare prin care au solicitat restituirea, ce

a fost înregistrată la data de 03 august 2001.

Deși, potrivit art.

26 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare are obligația de a soluționa

notificarea în termenul de 60 de zile, aceasta a intervenit abia la data de 23

mai 2005, în sensul respingerii.

Această dispoziție a

fost atacată în justiție, pronunțându-se Sentința civilă nr. 5194 din 9

octombrie 2008 a Tribunalului Cluj, Decizia civilă nr. 64/A din 12 martie 2010

a Curții de Apei Cluj și Decizia civilă nr. 7112/R din 15 noiembrie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin toate aceste hotărâri fiind

recunoscut dreptul reclamanților de a beneficia în natură de restituirea

imobilului, Procesul-verbal de predare-primire a fost întocmit însă doar la data

de 27 februarie 2011.

Soluționarea

notificării cu depășirea termenului legal și prelungirea în timp a întocmirii

procesului-verbal de predare-primire conform hotărârilor judecătorești

pronunțate reprezintă fapte ilicite. Acestea au fost săvârșite cu vinovăție,

deoarece erau în vigoare și se cunoșteau dispozițiile art. 26 din Legea nr.

10/2001 referitoare la termenul legal de soluționare a notificării și, de

asemenea, se cunoștea soluția pronunțată în justiție care dispunea restituirea

imobilului către reclamanți.

Aceste fapte ilicite

au cauzat reclamanților un prejudiciu constând în echivalentul lipsei de

folosință a imobilului, care este un atribut al dreptului de proprietate,

potrivit art. 480 C. civ., de care se puteau bucura dacă nu ar fi intervenit săvârșirea

faptelor ilicite.

Ținând cont de cota

de proprietate a reclamanților, respectiv de 41/80 pentru reclamanta S.C. și

39/80 pentru reclamantul S.A., precum și de concluziile raportului de expertiză

judiciară, despăgubirile cuvenite acestora sunt în valoare de 935.141 RON.

În temeiul art. 274

C. proc. civ. au fost obligați pârâții la plata în favoarea reclamanților a

cheltuielilor de judecată în sumă de 15.063 RON, reprezentând taxă de timbru.

Examinând apelurile

declarate, prin prisma motivelor invocate. Curtea a apreciat caracterul

nefondat al acestora.

Motivul pentru care a

fost respinsă notificarea a fost acela că notificarea "nu ar îndeplini

condițiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, nu emana de la

persoanele îndreptățite și nu există delegație sau procură specială de

reprezentare".

Din hotărârile

judecătorești prin care a fost anulată în parte dispoziția emisă de pârât și

s-a dispus restituirea în natură și a apartamentului nr. 42 reprezentând

"C.V.", situat la parterul imobilului din Cluj-Napoca, str. U. reiese

că primarul municipiului Cluj-Napoca a încălcat dispozițiile art. 26 din Legea

nr. 10/2001, potrivit cărora unitatea deținătoare avea obligația de a soluționa

notificarea în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia; cu

privire la motivul pentru care s-a respins notificarea s-a reținut că, raportat

la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, în care nu se specifică faptul

că notificarea nu ar putea fi făcută prin avocat, în cazul de față tocmai

datorită faptului că reclamanții au avut domicilii diferite au înțeles să

apeleze la serviciile unui avocat, astfel că nu se poate considera că aceștia

nu au revendicat imobilul prin îndeplinea condiției mai sus arătate; pe de altă

parte, există o diferență între lipsa calității de persoană îndreptățită și

lipsa calității de reprezentant al persoanei îndreptățite, noțiuni care în

dispoziția atacată se confundă.

Ulterior parcurgerii

etapei judecătorești, finalizată prin Decizia nr. 6221/2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, s-a întocmit procesul-verbal de punere în posesie în data

de 27 februarie 2011.

Prin urmare, apărarea

pârâtului că nu s-ar fi putut soluționa notificarea din cauza documentației

incomplete nu poate fi primită, acesta având o atitudine de pasivitate în

soluționarea notificării în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Nerespectarea

termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, soluționarea acesteia în sensul

respingerii notificării pentru motivele arătate în aliniatele precedente și opoziția

permanentă a pârâtului pe parcursul etapei judecătorești îi sunt imputabile

acestuia, deoarece cunoștea obligația legală ce-i revenea de soluționare a

notificării în condițiile și termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001

(forma actuală). De asemenea, pârâtul era sau trebuia să fie în cunoștință de

cauză asupra efectelor juridice pe care le avea deținerea imobilului, deși

acesta era pretins de o persoană care se considera proprietarul bunului și care

a dovedit că întrunea cerințele unei asemenea calități.

Lipsa soluționării

notificării a dus la imposibilitatea reclamanților de a se bucura de bunul

imobil, proprietate care le aparținea și de care au fost lipsiți o perioadă

mare de timp, pârâții asumându-și riscul de a păstra un bun pentru care nu

justifică dreptul de proprietate; lipsirea reclamanților de exercițiul concret

al dreptului de folosință pentru acest imobil le-a creat un prejudiciu, suma

acordată de instanță având la bază concluziile din raportul de expertiză

(completat de instanța de apel), în care se indică metoda de calcul și

criteriile avute în vedere la stabilirea valorii lipsei de folosință.

Legătura de

cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs este pe deplin dovedită

și constă în omisiunea pârâtului de a răspunde la notificare în termenul legal,

corelată cu păstrarea imobilului reclamanților până în 27 februarie 2011, fapt

ce a generat lipsirea acestora de exercițiul folosinței asupra acestui imobil,

dar și de valorificarea beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le

poate asigura titularului dreptului de proprietate, cum ar fi posibilitatea de

a o ceda unui terț contra unei sume de bani.

Susținerile pârâților

referitoare la faptul că cerințele art. 998 și urm. C. civ. nu sunt

îndeplinite, că reclamanților le-ar putea fi recunoscut un prejudiciu pentru

nerestituirea imobilului, eventual, pentru intervalul dintre 7 decembrie 2010 -

data la care și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară și 21

februarie 2011 - data întocmirii procesului-verbal de punere în posesie, sunt

nefondate, pentru că soluționarea cererii pe dispozițiile dreptului comun,

respectiv art. 988, 999 C. civ. sunt corecte, iar Legea nr. 10/2001 nu conține

niciun remediu pentru prejudiciul cuprins între momentul expirării termenului

prevăzut de lege pentru soluționarea notificării și cel al emiterii

dispoziției, evident cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani în care

se pot formula asemenea pretenții.

Intimații au

solicitat obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată, dar nu au

făcut dovada acestora.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul S.A.N., precum și pârâții Municipiul

Cluj-Napoca și Primarul Municipiului Cluj-Napoca.

I. Reclamantul S.A.N.

a criticat decizia sub aspectul soluționării cererii privind cheltuielile de

judecată, solicitând obligarea pârâților apelanți la plata onorariului

avocațial, justificat cu dovezile aflate la dosar, în temeiul art. 274 C. proc.

civ.

II. Pârâții au

criticat decizia pentru următoarele motive:

În mod greșit s-a

reținut în cauză îndeplinirea celor patru condiții necesare, cumulativ, pentru

a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

Nu se poate reține

existența faptei ilicite și, cu atât mai mult, săvârșirea acesteia cu

vinovăție/culpă.

Chiar dacă Legea nr.

10/2001 prevede un termen de soluționare a notificărilor de 60 de zile de la

data depunerii, acesta nu este unul imperativ, așa cum rezultă din art. 23 și

25 din lege.

Pe de altă parte,

soluționarea notificării în 60 de zile de la depunerea acesteia nu putea fi

făcută, întrucât nu existau actele doveditoare, de la depunerea cărora se

calcula acest termen. Actele au fost solicitate prin adrese expediate către

reclamanți, însă aceștia au înțeles să depună toate documentele justificative

doar în faza jurisdicțională, prin dispoziția emisă sancționându-se

deficiențele constatate.

Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001 au fost publicate abia în anul 2003, modificate

fiind pe parcursul anilor de cel puțin trei ori, respectiv prin Legea nr. 247/2005,

H.G. nr. 250/2007 și H.G. nr. 923/2010.

De asemenea, la

momentul adoptării legii nu s-au cunoscut complexitatea și dinamica concretă

ale procedurii restituirii acestor imobile către persoanele îndreptățite și

nici numărul mare al cererilor de revendicare ce urmau a se înregistra, doar la

nivelul municipiului Cluj-Napoca acestea fiind peste patru mii.

Perioada de peste

cinci ani în care s-a soluționat procesul aflat pe rolul instanțelor de

judecată nu le poate fi imputată, întrucât s-a parcurs o procedură

jurisdicțională, cu toate etapele ce le implica aceasta, în considerarea

dreptului la un proces echitabil și accesului liber la justiție, drept apărat

de legea fundamentală a României și prevăzut în art. 6 al Convenției europene a

drepturilor omului.

În ceea ce privește

prejudiciul, respectiv contravaloarea lipsei de folosință a imobilului

litigios, acesta ar fi trebuit să se raporteze la veniturile pe care

reclamanții le-ar fi realizat dacă ar fi folosit ei înșiși apartamentul în

speță, doar acesta reprezentând prejudiciul direct ce se reflectă în

patrimoniul persoanei păgubite. Răspunderea civilă delictuală se reduce,

conform prevederilor art. 998 - 1003 C. civ., la repararea pagubelor cauzate.

Obiecțiunile

formulate la completarea raportului de expertiză, în sensul că valoarea

stabilită nu este cea reală, s-au respins în mod nelegal, reiterându-le

detaliat și instanței de recurs.

Neexistând o faptă

ilicită și nici culpă nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între

acestea și prejudiciu.

Pentru a se acorda

despăgubiri pentru lipsa de folosință era necesar ca reclamanții să facă dovada

calității de proprietari pentru perioada pentru care solicită pretențiile

respective.

Potrivit legii

cadastrului și publicității imobiliare, dreptul de proprietate nu este opozabil

terților fără înscriere în cartea funciară. În condițiile în care aceasta s-a

realizat la data de 7 decembrie 2010, înseamnă că perioada pentru care s-ar fi

putut emite pretenții ar fi trebuit să fie cuprinsă între această dată și 21 februarie

2011, data întocmirii procesului-verbal de punere în posesie.

Reclamantul a

formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâți, solicitând respingerea

acestuia ca nefondat, cu sublinierea că unele motive nu pot fi primite deoarece

privesc temeinicia și nu legalitatea deciziei. S-a susținut că în mod legal s-a

reținut în cauză întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, iar

dispozițiile din Legea cadastrului (nr. 7/1996) referitoare la opozabilitatea

față de terți nu prezintă nicio relevanță în prezentul dosar față de temeiul de

drept al acțiunii și modul de preluare a imobilului, în raport de care s-a

susținut că nu s-a pierdut niciodată calitatea de proprietar, fiind lipsiți

însă de prerogativele pe care legea le recunoaște oricărui proprietar, datorită

faptelor ilicite ale recurenților.

Analizând criticile

de recurs formulate, Înalta Carte constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată formulată la data de 21 februarie 2011 s-a solicitat de

către reclamanții S.C.E.A. și S.A.N. obligarea pârâților la plata contravalorii

lipsei de folosință a apartamentului nr. 42 situat în imobilul din Cluj-Napoca,

str. U., județul Cluj, pentru ultimii trei ani, în temeiul dispozițiilor art.

480 și art. 998 - 999 C. civ.

La data de 1 iulie

2013 a intervenit decesul reclamantei, reclamantul declarând că este singurul

moștenitor acceptant al acesteia, în calitate de fiu.

Cauza s-a soluționat

în cadrul procesual reclamat, conferit de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.,

în materia răspunderii civile delictuale, coroborat cu art. 480 C. civ., din

materia proprietății, formulându-se prin cererea de recurs, în principal,

critici sub aspectul neîntrunirii elementelor cumulative pe care le implică

această formă a răspunderii civile.

Atât în susținerea

cererii de chemare în judecată cât și în hotărârile pronunțate în cauză se face

referire la prerogative ale dreptului de proprietate de care ar fi fost lipsit

fostul proprietar al imobilului,

Dată fiind

restituirea proprietății reclamantului în condițiile legii speciale, pentru

verificarea calității sale de proprietar, în baza căreia pretinde lipsa de

folosință, nu sunt aplicabile regulile care guvernează efectele admiterii

acțiunii în revendicare, ci dispozițiile acestei legi, speciale, derogatorii de

la dreptul comun.

Potrivit art. 25

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, "Decizia sau, după caz, dispoziția de

aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății

persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris

autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară".

Ca atare, potrivit

normei legale, dispoziția sau hotărârea judecătorească nu operează retroactiv

și nu reactivează în patrimoniul reclamantului calitatea de proprietar.

S-ar fi putut discuta

de o retroactivitate în ipoteza în care reclamantul s-ar fi prevalat de

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevedeau că

"Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își

păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită

după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform

prevederilor prezentei legi." - norma legală care și-a produs efectele

până la data abrogării prin Legea nr. 1/2009, situată în perioada dedusă

judecății în prezentul dosar.

Reclamantul-recurent

face referire însă la art. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "în

sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a)

imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 (...)".

Raportul dintre

preluarea abuzivă și cea fără titlu este de la gen la specie, preluarea fără

titlu valabil fiind doar o ipostază a preluării abuzive art. 2 lit. i) din

aceeași lege.

În aceste condiții,

pentru perioada anterioară hotărârii judecătorești definitive de restituire,

reclamantul-recurent nu se poate prevala de prerogativele dreptului de

proprietate, astfel cum acestea decurg din dispozițiile art. 480 C. civ. -

usus, fructus și abusus. Drept consecință, pentru această perioadă nu i se

cuvine lipsa de folosință solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Ca atare, până la

acest moment reclamantul nu este îndreptățit la despăgubiri pentru lipsa de

folosință, neexistând un prejudiciu cu acest obiect.

Celelalte elemente

ale răspunderii civile delictuale nu se mai impun a fi analizate, întrucât nu

pot fi sancționate în modalitatea de reparare a prejudiciului pretins, aleasă

de reclamant, existența acestora fiind necesară oricum cumulativ - context în care

nu se mai impune nici analiza criticilor de recurs referitoare la acestea.

În ceea ce privește

perioada ulterioară obținerii hotărârii judecătorești definitive de restituire,

relevante sunt dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care prevăd

că "Proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de

prezenta lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia

cu deținătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, în mod

obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a

deciziei/dispoziției de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost

semnat, se va încheia în prezența executorului judecătoresc un proces-verbal de

constatare unilaterală a preluării imobilului", în vreme ce în art. 40 se

arată că "Nerespectarea obligației prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage

obligația deținătorului căruia îi revine această obligație de a plăti noului

proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei

de folosință a imobilului restituit."

Nu s-a reclamat prin

cererea de chemare în judecată neexecutarea hotărârii de restituire și

încălcarea dispozițiilor speciale art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar

astfel nici dispozițiile art. 40 din acest act normativ special nu sunt

incidente.

În considerarea

acestor argumente care atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva aplicării dispozițiilor legale invocate,

Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâți. Cu aplicarea și a

dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. se va modifica decizia, în sensul

admiterii apelului declarat de aceiași pârâți împotriva sentinței primei

instanțe care, în limitele contestate, va fi schimbată, în parte, respingându-se

acțiunea formulată de reclamatul S.A.N. în contradictoriu cu pârâții Municipiul

Cluj-Napoca și Primarul Municipiului Cluj-Napoca, ca nefondată. Se vor menține

totodată celelalte dispoziții ale sentinței.

Față de modul de

soluționare a cauzei, este neîntemeiată cererea reclamantului privind

cheltuielile de judecată efectuate în dosar, din perspectiva dispozițiilor an.

274 C. proc. civ., ceea ce impune respingerea, ca nefondat, a recursului

declarat de reclamantul S.A.N. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Primarul Municipiului Cluj-Napoca

împotriva Deciziei nr. 112/A din data de 18 octombrie 2012 a Curții de Apel

Cluj, secția I civilă.

Modifică decizia în

sensul că:

Admite apelul

declarat de aceiași pârâți împotriva Sentinței civile nr. 448 din data de 30

mai 2012 a Tribunalului Cluj, secția civilă.

Schimbă, în parte,

sentința în sensul că:

Respinge acțiunea

formulată de reclamatul S.A.N. în contradictoriu cu pârâții Municipiul

Cluj-Napoca și Primarul Municipiului Cluj-Napoca, ca nefondată.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.A.N. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 martie 2014.

Procesat

de GGC - NN