ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6469/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 25 februarie 2009 sub nr. 4119/299/2009, reclamanta V.F. a chemat în judecată pe pârâtul municipiul București prin primarul general, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 14.129,28 mp cu care autorul reclamantei, B.T., a fost împroprietărit în anul 1925, teren care se află în Cartierul Băneasa, iar în subsidiar, pentru situația în care pârâtul nu mai are în patrimoniul său terenul respectiv, a solicitat contravaloarea acestuia.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 1925 autorul său, B.T. a primit de la Statul Român, ca urmare a participării sale la primul război mondial, un lot în suprafață de 144 29,28 mp. Terenul pentru care s-au făcut formele de punere în posesie este plasat pe teritoriul sectorului 1 București Cartierul Băneasa și a fost preluat de statul comunist pentru cooperativizare fără ca reclamanta, în calitate de strănepoată să aibă cunoștință despre existența lui. În drept, au fost invocate dispozițiile 480, art. 481 C. civ., art. 1 din Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificată de Legea nr. 1/2009.

Prin Sentința civilă nr. 12671 din 16 iunie 2010, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că pentru determinarea instanței competente în soluționarea unui litigiu ceea ce trebuie stabilit este obiectul acțiunii, adică dreptul sau interesele ce se urmăresc a fi protejate prin recurgerea la calea justiției, pretenția concretă a reclamantului. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 41297/3/2010, la data de 30 august 2010. Prin încheierea de ședință din data de 8 decembrie 2010, tribunalul a dispus în temeiul art. 242 alin. (2) C. proc.

civ., suspendarea judecării cererii, reținând lipsa părților la acest termen de judecată și având în vedere că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Prin Sentința civilă nr. 870 din 11 mai 2011 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă. S-a reținut faptul că împrejurarea că reclamanta a primit de la Primăria sector 1 București abia în cursul lunii noiembrie 2007 acte ce atestă proprietatea autorului său nu o îndreptățește la promovarea acțiunii în revendicare, cât timp aceasta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și nici nu a formulat o cerere de repunere în termenul de acceptare a succesiunii, în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamantă, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 19/A din 23 ianuarie 2012, a respins calea de atac, ca nefondată, pentru motivele ce urmează. Deși instanța de fond a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă, considerentele expuse în argumentarea acestei excepții vizează fondul dreptului dedus judecății. Astfel s-a reținut că reclamanta nu deține în prezent un bun actual în lumina Convenției Europene a Drepturilor Omului. La data de 12 octombrie 2010 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat Hotărârea-Pilot în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva Românei în care s-a constatat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului.

În aceiași cauză, Atanasiu, Curtea Europeană reține că după intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri. Curtea Europeană a precizat că transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. De asemenea, se arată că respectiva constatare judiciară a naționalizării abuzive a imobilului, de care se prevalează și reclamanta în cauză, nu atrage după sine, în mod automat un drept de restituire a bunului.

Rezultă cu suficiență că reclamanta nu beneficiază de un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și ca urmare titlul de proprietate exhibat este mai puțin caracterizat față de cel prezentat de către pârât respectându-se în acest mod și principiul "justului echilibru" în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție. Or, în mod legal instanța de fond a reținut împrejurarea că reclamanta a primit de la Primăria Sector 1 București abia în cursul lunii noiembrie 2007 acte ce dovedesc dreptul de proprietate al autorului său nu poate conduce la recunoașterea dreptului său în cadrul unei acțiuni în revendicare și la înlăturarea caracterului special al legii de reparație în favoarea dreptului comun de vreme ce aceasta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și nu a obținut o recunoaștere a "valorii patrimoniale " a dreptului său.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin acțiunea formulată se tinde la recunoașterea calității de proprietar, soluția pronunțată încălcând dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se mai arată că niciuna din instanțe nu a administrat vreo probă din care să rezulte și existența ori nu a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, în conformitate cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate și la dispozițiile legale, incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Prioritar, Înalta Curte, învederează că își însușește în totalitate considerentele de fapt și de drept reținute de instanța superioară de fond. Contrar susținerii recurentei-reclamante, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept material, a dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum și dispozițiile art. 6 și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, accesul la justiție nu este absolut, legiuitorul fiind cel care poate stabili condițiile și formele în care o persoană poate apela la instanța de judecată.

În materia imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a fost adoptată Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia persoanele ce se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat. Legea specială de reparație prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile care nu conduce la privarea de dreptul de acces la tribunal întrucât legea prevede și o procedură judiciară. Reclamanta a înțeles să formuleze acțiunea în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale. Problemele de drept ce rezidă dintr-o atare situație de fapt au fost dezlegate prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Prin decizia în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor, preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 s-a reținut că "prin dispozițiile sale Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun". Recurenta invocă admisibilitatea acțiunii în revendicare întrucât din motive independente de voința sa nu a putut folosi prevederile legii speciale, fără însă a dezvolta și a arăta în concret în ce constă greșeala instanței de apel atunci când a stabilit că legea specială trebuia aplicată cu prioritate față de dispozițiile de drept comun invocate și fără a arăta de ce a fost în imposibilitate de a apela la dispozițiile legii speciale.

O altă critică se referă la faptul că niciuna dintre instanțele de fond nu au administrat probatorii în vederea stabilirii existenței sau nu a unui bun în patrimoniul recurentei. Deosebit de faptul că în calea extraordinară de atac decizia pronunțată poate fi modificată ori casată doar pentru probleme de drept, recurenta nu arată de ce considerentele instanței superioare de fond referitoare la inexistența unui bun sunt greșite. Calea de atac declarată, cu excepția referirilor sumare la greșita aplicare a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, nu este corespunzător motivată în sensul arătării cu claritate a acelor critici care sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii atacate. Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.F. împotriva Deciziei nr. 19A din data de 23 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL