ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 496/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 496/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată,

la data de 13 octombrie 2005, reclamanta SC T. SA solicitat instanței ca, prin

sentința ce se va pronunța să se dispună ca pârâta SC A.H. SA, în calitate de

proprietar a acțiunilor deținute la SC A.P.G. SA, să-i vândă pachetul de 773

acțiuni (50 % din acțiunile deținute), reprezentând 26,203 % din capitalul

social al societății, precum și obligarea pârâtului G.C., în calitate de garant

al SC A.H. SA să determine societatea pârâtă să încheie contractul de vânzare –

cumpărare a pachetului de 773 acțiuni, sub sancțiunea acordării de daune

cominatorii de 10.000 Euro pentru fiecare zi de întârziere, de la momentul pe

care îl va stabili instanța, precum și obligația părților la plata

cheltuielilor de judecată.

La termenul din 2 decembrie

2005, reclamanta și-a precizat cererea în sensul că petitul acțiunii constă în

obligarea pârâtei SC A.H. SA, în calitate de proprietară a acțiunilor deținute

la SC A.P.G. SA, să vândă către reclamantă pachetul de 773 acțiuni (50 % din

acțiunile deținute), reprezentând 26,203 % din capitalul social al SC A.P.G. SA

precum și obligarea pârâtului G.C., în calitate de garant al SC A.H. SA, să

determine societatea pârâtă să încheie cu reclamanta contractul de vânzare –

cumpărare a pachetului de 773 acțiuni, reprezentând 26,203 % din capitalul

social al SC A.P.G. SA, contra unui preț, reprezentând jumătate din prețul la

care au fost dobândite acțiunile și jumătate din toate cheltuielile aferente

achiziției, sub sancțiunea acordării de daune cominatorii de 10.000 Euro pentru

fiecare zi de întârziere, de la momentul pe care îl va stabili instanța.

Prin sentința nr. 5786 din

28 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

acțiunea reclamantei așa cum, a fost precizată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța fondului a reținut că, la data de 20 decembrie 2004, între SC A.H. SA,

SC A.I. SA și SC T. SA a fost încheiat contractul nr. 4541 din 20 decembrie

2004 având ca obiect asocierea părților (ca parteneri) în vederea participării

la negocierea organizată de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și

Turismului – D.G.S.A.A. deținute de această instituție la SC A.P. SA București.

Că, la aceeași dată s-a

încheiat actul adițional nr. 1 la contract prin care s-a completat obiectul și

scopul contractului de asociere în sensul că obligațiile contractuale constau

în conlucrarea și cooperarea părților ca parteneri, în vederea achiziționării

de către asociați sau de către persoane juridice deținute sau controlate de

aceștia, în cote legale, a tuturor acțiunilor SC A.P. SA București și SC A.P.G.

SA (A.P.G.H.).

Acest act adițional a fost

semnat și de pârâtul G.C., în calitate de garant al asociatului SC A.I. SA,

precum și de O.I.T. și H.I.C., în calitate de garanți ai reclamantei, iar

părțile au stabilit ca etapă achiziționarea în întregime de către asociați a

acțiunilor emise de A.P.G.H. și deținute de acționarii francezi, convenind ca

principiile ce vor sta la baza convenției să fie: reciprocitatea, egalitatea,

unanimitatea acordului de voință al asociaților, transparența și

confidențialitatea.

S-a mai reținut că părțile

au convenit partajarea în cote egale de 50 % a rezultatului final în sensul că

achiziționarea/transmiterea, participarea la majorarea capitalului social să

fie supuse regulii partajării egale între cele două părți a rezultatului

achiziției și că orice acțiune deținută sau care va fi deținută la societățile

A.T.P.A. și/sau A.P.G.H. achiziționată de către asociere și/sau parte semnatară

a contractului și/sau o persoană fizică ori judiciară afiliată/controlată

direct sau indirect de părțile semnatare ale contractului de asociere să fie,

în final, supusă desocotirii dintre asociați astfel încât, participarea în cota

de 50 % a rezultatului final al obiectului și scopului contractului să fie

respectată.

Executarea fiecăreia dintre

aceste etape urma să se facă în baza unui act adițional care să cuprindă

drepturile și obligațiile părților în raport de situația concretă cu

respectarea principiilor arătate.

Părțile au încheiat actul

adițional nr. 2 din 20 aprilie 2005 prin care au stabilit ca actul de vânzare –

cumpărare a pachetului de acțiuni de 52,54 % din capitalul social și drepturile

de vot ale SC A.P.G. SA București să fie semnat de SC A.H. SA care urma să

cumpere 1448 acțiuni SC T. SA și SC A.H. SRL pentru câte o acțiune.

La data de 29 aprilie 2005

s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni între SC A.H. SA, SC

A.H. SRL, în calitate de cumpărătoare pe de o parte și A.N.J.O.U.S. SRL, A.I.

SA și SC M. SA, în calitate de vânzătoare, pe de altă parte.

Instanța de fond a mai

reținut că pentru a se putea încheia acest contract de vânzare – cumpărare a

fost nevoie ca B.E.R.D. să emită garanții asupra unora dintre acele acțiuni

alocate de către vânzători băncii, pentru a asigura sumele datorate sub

contractul de împrumut și să exonereze vânzătorii de anumite obligații astfel

că, societățile cumpărătoare au încheiat cu B.E.R.D. contract de garanție reală

mobiliară asupra acțiunilor A.P.G. prin care s-au angajat să nu vândă,

transfere sau să dispună de nici una din acțiunile garanției.

Părțile au încheiat și al

treilea act adițional la contract prin care SC A.H. SA s-a obligat ca, cel mai

târziu în 60 de zile de la data la care s-a înregistrat în registrul comerțului

hotărârea A.G.E.A. a SC A.P.G. SA prin care se consfințește calitatea de

acționar a SC A.H. SA, să vândă sub termen și condiții pachetul de 723 acțiuni

emise de A.P.G. către SC T. SA.

S-a reținut că acest act

adițional a fost semnat de administratorul SC A.H. SA și SC A.I. SA, de

garanții O.I.T., D.G. și H.I.C, acționari ai SC T. SA, fără a cuprinde însă, și

semnătura administratorului reclamantei.

În baza acestei situații de

fapt, tribunalul a considerat că acțiunea promovată de reclamantă, așa cum a

fost precizată, este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

- SC A.H. și reclamanta au

dobândit calitatea de acționari ai SC A.P.G. SRL, calitate în care le incumbă

obligația de a respecta prevederile actului constitutiv, chiar dacă nu au

participat la formarea societății, situație în care trebuie respectat dreptul

de preempțiune al celorlalți acționari în momentul în care unul dintre asociați

intenționează să transfere toate sau o parte din acțiunile deținute.

Or, în speță nu s-a făcut

dovada parcurgerii procedurii statutare reglementată de art. 9.B.2 - 9.B.8,

astfel încât pârâta nu poate fi obligată să vândă pachetul de acțiuni fără ca

prin aceasta să nu se încalce dreptul de preemțiune al celorlalți acționari.

- Acțiunile dobândite de SC

A.H. SA prin contractul de vânzare – cumpărare au făcu obiectul unui contract

de garanție reală mobiliară, în virtutea căruia pârâta și-a asumat obligația de

a nu vinde astfel că, nu se poate reține culpa societății pârâte cu privire la

respectarea obligațiilor asumate.

-  Lipsa unui acord de

voință asupra clauzelor contractuale, în cuprinsul proiectului de contract,

face imposibilă suplinirea consimțământului pârâtei pentru că s-ar aduce

atingere principiului libertății.

- Între părți nu a avut loc

operațiunea de desocotire între asociați la care face referire art. 2.9 din

actul adițional nr. 1, măsură necesară în determinarea prețului ca element

esențial conform art. 1294 și 1361 C. civ.

- Semnarea actelor

adiționale de către pârâtul G.C. în calitate de garant nu a născut în sarcina

sa vreo obligație referitoare la executarea obligațiilor asumate de societatea

pârâtă, acesta având calitatea de acționar al SC A.H. SA or, organul

deliberativ și de decizie al societății este adunarea generală a acționarilor.

Apelul formulat de reclamanta

SC T. SA împotriva sentinței a fost admis ca fondat prin decizia nr. 188 din 3

aprilie 2007 dată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, care a

schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea

precizată a reclamantei și a obligat pârâta la vânzarea unui număr de 723

acțiuni din totalul de 1548 acțiuni deținute la SC A.P.G. SA, a prețul de

achiziție (prețul plătit plus cheltuielile aferente achiziției) prevăzut în

contractul de vânzare – cumpărare acțiuni încheiat în Paris la data de 29

aprilie 2005. În caz de refuz, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei

despăgubiri de întârziere de 0,1 % din valoarea de achiziție a celor 723

acțiuni, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data pronunțării hotărârii

fără ca suma totală a daunelor interese moratorii să poată depăși 50 % din

valoarea de achiziție a celor 723 de acțiuni.

Prin aceeași decizie a fost

menținută soluția de respingere a capătului de cerere privitor la intimatul

pârât G.C., iar pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată de

5,3 lei.

În considerentele deciziei, analizându-se

criticile apelantei, s-au reținut următoarele:

- Obiectul judecății asupra

căruia s-a pronunțat instanța de fond a constat în obligarea pârâților la încheierea

contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni, deținute de pârâtă la SC A.P.G.

SA, respectiv în executarea obligațiilor asumate de pârâtă privitor la

transmiterea acțiunilor, iar cauza juridică a acțiunii a stat în contractul

părților.

- În raport cu obiectul

judecății, a rezultat cu certitudine că pârâta și-a asumat obligațiile de a

transmite („a da”) un număr de 723 acțiuni din cele 1548 deținute la SC A.P.G.

SA la prețul de achiziție plus cheltuieli aferente achiziției, așa cum rezultă

din contractul de vânzare – cumpărare acțiuni încheiat în Paris la 29 aprilie

2005, în termen de 60 zile de la înregistrarea în Registrul Comerțului a

dreptului de proprietate asupra acțiunilor.

Toate elementele esențiale

pentru valabilitatea convenției de vânzare – cumpărare a acțiunilor prevăzute

de art. 1294 și urm. cu referire la art. 948 C. civ., au fost convenite de

părți în sensul că obiectul vânzării îl constituie cele 723 acțiuni deținute de

pârâtă la A.P.G., iar prețul vânzării este cel stabilit prin art. 2 din Actul

adițional nr. 2 din 20 aprilie 2005, clauză la care se face trimitere prin art.

1 din Actul Adițional nr. 3 din 7 iunie 2005, acte ce fac parte integrantă din

contractul principal de asociere, acte a căror valabilitate nu a fost

contestată de pârâtă.

- Din verificarea

conținutului obligațiilor asumate de părți și a împrejurărilor invocate ca

impedimente legale și obiective pentru executarea contractului s-a constatat că

refuzul pârâtei de a-și executa obligațiile asumate este total nejustificat, neputându-se

reține intervenită forța majoră prevăzută în art. 12 din contractul principal

ca impediment legal pentru executarea obligațiilor.

- Părțile au cunoscut chiar

de la încheierea contractului principal conținutul actului constitutiv al

A.P.G., iar prevederile ce vizează respectarea dreptului la preemțiune nu sunt

aplicabile atunci când acțiunile sunt vândute între acționari, ci doar când

s-ar dori înstrăinarea lor către terțe persoane din afara societății.

- Existența unei garanții

reale mobiliare în favoarea B.E.R.D. nu constituie un impediment legal pentru

executarea obligației întrucât, potrivit art. 21 din Legea nr. 99/1999 și a

principiilor de drept, apelanta reclamantă urmează să preia acțiunile cu

această sarcină.

- Existența obligației

alternative și a dreptului de a alege executarea uneia dintre ele de către

pârâtă (art. 1 din actul adițional nr. 3/2005) este numai în aparență

alternativă pentru că, în realitate, neexecutarea în termenul de 60 zile a

vânzării celor 1447 acțiuni deținute la A.P.G. către SC A.H. SRL devine

executorie obligația prevăzută la lit. b) de la același articol, respectiv de a

vinde 723 acțiuni deținute de pârâtă la A.P.G., către reclamanta SC T. SA.

- Susținerea pârâtei

întemeiată pe art. 4 din actul adițional nr. 3/2005 a modificat art. 2.11 din

actul adițional nr. 1/2004 în sensul că ar exista și posibilitatea de a nu fi

executată în natură obligația asumată, nu a fost primită considerându-se că ar

contraveni voinței părților și dispozițiilor legale ce reglementează daunele

interese compensatorii și moratorii.

- S-a considerat că petitul

accesoriu privind acordarea de daune, moratorii este admisibil în parte, în

raport de art. 2 din actul adițional nr. 2/2004 mai ales că instanța a

considerat neeexecutarea culpabilă a obligației de către pârâtă.

- Instanța de fond a reținut

corect că pârâtul G.C. nu poate fi obligat să determine vânzarea de către

pârâtă a acțiunilor pentru că actul adițional nr. 3/2005 nu a fost semnat de

acesta, iar pe de altă parte, fidejusiunea nu este expresă și precis

determinată așa cum prevede art. 1656 C. civ.

Împotriva acestei decizii au

formulat recurs pârâta SC A.H. SA București și reclamanta SC T. SA,

considerând-o nelegală.

II. Recurenta – pârâtă SC

A.H. SA a invocat motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5, 6, 7, 9,

9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora arată următoarele:

- Instanța de apel a lăsat

necercetate criticile ce au făcut obiectul apelului și nu a stabilit, în

conformitate cu dispozițiile art. 296 alin (1) C. proc. civ., greșelile

săvârșite în stabilirea situației de fapt și aplicarea legii, soluția fiind

întemeiată pe argumente neinvocate în apel ori pe cercetarea altei acțiuni, cu

alte capete de cerere decât cele deduse judecății, în situația în care pârâta a

fost obligată să vândă 723 acțiuni „la prețul de achiziție (prețul stabilit

plus cheltuielile aferente achiziției), prevăzute în contractul de vânzare –

cumpărare acțiuni încheiat în Paris la data de 29 aprilie 2005”, încălcându-se

grav principiul disponibilității și principiul contradictorialității (art. 304 pct.

5 C. proc. civ.).

Recurenta consideră că, și

în cazul cererii accesorii s-a soluționat de fapt, o altă cerere decât cea cu

care a fost sesizată instanța care, a acordat reclamantei daune moratorii deși

a fost învestită cu soluționarea unei cereri prin care s-au solicitat daune

cominatorii de 10.000 Euro/zi de întârziere.

- Instanța apelului a

acordat ceea ce nu s-a cerut, nepronunțându-se în limitele impuse de art. 129 C.

proc. civ., acordând daune moratorii deși s-au solicitat daune cominatorii,

neluând în considerare că între cele două categorii de despăgubiri există

deosebiri esențiale (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

- Decizia atacată nu

răspunde criticilor formulate în apel, neputându-se identifica motivarea pentru

care argumentele de fapt și de drept invocate de prima instanță au fost

înlăturate, motivarea bazându-se în exclusivitate pe clauzele cuprinse în Actul

adițional nr. 3 din 7 iunie 2005 (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

De asemenea, recurenta consideră

că motivarea deciziei pronunțate în apel este contradictorie cu privire la

identificarea obiectului judecății, cuprinzând dezlegări generice străine de

natura pricinii ceea ce echivalează cu nemotivarea.

- Instanța de apel a reținut

cauza juridică a acțiunii ca fiind contractul părților, iar în dezlegarea

pricinii a avut în vedere prevederi disparate din convențiile succesiv

încheiate (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

- Consideră că, contractul

principal autentificat sub nr. 4541 din 20 decembrie 2004 nu conține prevederi

aplicabile cererii de chemare în judecată, iar interpretarea corectă a acestuia

presupunea observarea unor împrejurări esențiale pentru soluționarea cauzei și

anume: prin contract părțile au convenit asocierea, în vederea participării la

negocierea organizată de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și

Turismului pentru achiziționarea acțiunilor deținute de această instituție la

A.P.G.; părțile nu au convenit prin contract vânzarea – cumpărarea acțiunilor,

în cazul în care acestea ar fi fost achiziționate; clauza cuprinsă în art. 4

din contract se referă la suportarea cheltuielilor de 50 % de către părți din

toate cheltuielile de legate de procesul de privatizare.

Consideră că art. 977 – art.

985 C. civ., instituie reguli legale de interpretare a convenției pentru

stabilirea corectă a situațiilor de fapt, iar dezlegările date în apel cu

privire la conținutul, scopul contractul, obligațiile și răspunderea părților

contravin intenției comune a părților.

De asemenea, se susține că

instanța apelului a invocat peste voința părților, dispozițiile art. 969 – art.

970 C. proc. civ., interpretând dispozițiile contractuale alese discreționar,

luând în considerare urmări pe care părțile nu le-au prevăzut la încheierea

contractului și ignorând total faptul că părțile au consimțit cu privire la

partajarea rezultatului final al asocierii, în urma desocotirii și parcurgerii

etapelor prevăzute prin actele adiționale.

Recurenta mai susține și

faptul că instanța de apel a ignorat că, părțile au convenit asupra unei

răspunderi exclusiv patrimoniale în caz de neexecutare, că a fost interpretată

greșit relevanța procesuală a contractului de garanție mobiliară și că nu s-a

avut în vedere faptul că finalitatea cumpărării acțiunilor a fost asigurată în

întregime de către SC A.H. SA.

- Decizia a fost dată cu

interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 și 970 alin. (2), art.

1073, 1077 C. civ., art. 1020 – art. 1021 C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

Se consideră că instanța de

apel nu a identificat o obligație de vânzare configurată prin elemente precise,

neechivoce or, în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este

totdeauna o obligație concretă, stabilită de părți printr-un contract

preexistent în timp ce în realitate, între părți a intervenit un acord de

principiu care nu naște obligații juridice pentru încheierea unui anumit

contract care să poată fi impus de o parte celeilalte prin forța de

constrângere a statului.

Contractul nu cuprinde

clauze din care să se fi născut obligația pârâtei de a vinde exclusiv către

reclamantă la un preț determinat sau determinabil, iar în lipsa

consimțământului expres și neechivoc de a încheia contractul, nu există temei

al cererii de constrângere judiciară indirectă, neputându-se suplini

consimțământul la vânzare nici direct și nici indirect.

Consideră că o societatea

își poate exprima consimțământul valabil pentru acte de dispoziție de o

asemenea valoare numai sub forma unei A.G.E.A. sau prin decizii ale consiliului

de administrație.

De asemenea, recurenta

invocă prevederile art. 1 C. com., raportat la art. 1020 C. civ., conform cu

care, o parte nu poate pretinde executarea obligațiilor de către cealaltă parte

sau daune, interese, dacă nu și-a executat sau nu își execută obligațiile

proprii motiv pentru care, opune excepția neexecutării convenției înainte de

orice desocotire și partajare conform scopului convenției, culpa aparținând

reclamantei.

Mai mult, reclamanta nu și-a

îndeplinit obligațiile asumate prin art. 3 din actul adiționa nr. 3 din 7 iunie

2005 și nici calendarul de negocieri care nu se reducea la încheierea

contractului de vânzare – cumpărare acțiuni, pârâta considerând că este

îndreptățită să opună excepția de neexecutare a oricărei obligații legate de

transmiterea acțiunilor.

În fine, se susține și

interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează

materia daunelor interese și materia efectelor condiției suspensive ca

modalitate a actului civil.

II. Recurenta

SC T. SA a solicitat ca, în

limitele și pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte să se pronunțe cu privire la nelegala respingere a capătului de cerere

privitor la obligațiile pârâtului G.C., în calitate de garant al SC A.H. SA, să

o determine pe pârâta SC A.H. SA să încheie cu reclamanta contractul de vânzare

– cumpărare a pachetului de 773 acțiuni, reprezentând 26,30 % din capitalul

social al SC A.P.G. SA, contra unui preț de 9.471.136,47 Euro, precum și

privitor la pronunțarea deciziei recurate ultra petita, cu încălcarea

principiului disponibilității, în cea ce privește capătul accesoriu referitor

la obligarea intimaților pârâți la plata de daune cominatorii, în caz de

neexecutare a obligațiilor principale.

În dezvoltarea motivului de

recurs se aduc următoarele critici:

- Contractul de asociere

prevede expres care este obligația asumată de garant, aceea de a garanta executarea

obligațiilor asumate de către persoanele care le controlează, iar pârâtul nu

numai că nu și-a îndeplinit această obligație dar a acționat în detrimentul

acestora și a împiedicat societatea pârâtă să-și respecte propriile obligații.

- Pârâtul are calitatea de

acționar și de persoană care controlează societatea pârâtă, fiind evident că

are posibilitatea de a determina încheierea contractului de vânzare – cumpărare

acțiuni.

- Instanța a acordat mai

mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, acordând daune interese

moratorii, în condițiile în care s-a solicitat acordarea de daune cominatorii.

Acest motiv de recurs este dezvoltat atât prin prisma prevederilor art. 304 pct.

6 C. proc. civ., cât și a prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca aplicare

greșită a dispozițiilor legale în materie.

Se consideră că între cele

două instituții juridice există diferențe esențiale atât în privința

conținutului juridic cât și a regimului juridic aplicabil, iar acordarea de

daune interese moratorii într-un cuantum și pentru un alt scop decât cel care

s-a solicitat atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta susține că s-a

făcut aplicarea greșită a prevederilor ce reglementau daunele cominatorii,

nefiind soluționat petitul prin care s-a solicitat acordarea acestora, ci cu

totul altceva.

Prin completarea la motivele

de recurs depusă la data de 4 iulie 2007 care cuprinde și recursul formulat

împotriva deciziei nr. 307 din 12 iunie 2007 prin care s-a soluționat cererea

reclamantei de îndreptare a erorii materiale strecurată în decizia nr. 188 din 3

aprilie 2002 se invocă prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de

recurs se arată următoarele:

- În condițiile în care

voința părților a fost ca membrii asociați să dobândească în cote egale cele

1548 de acțiuni, reprezentând 52,4 % din capitalul social al SC A.P.G. SA,

soluția de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale strecurate în

cuprinsul dispozitivului deciziei nr. 188/2007 este nelegală, aducând atingere

principiului „pacta sunt servanda”.

- Scopul prevăzut de art. 281

C. proc. civ., este acela de a permite instanței să interpreteze hotărârea

judecătorească în ceea ce privește înțelesul, întinderea sau aplicare

dispozitivului acesteia, fiind o măsură ce se impunea a fi adoptată pentru buna

administrare a justiției astfel că, în mod nelegal s-a respins cererea de

lămurire a dispozițiilor deciziei comerciale nr. 188/2007.

Recurenta consideră că se

impunea admiterea acestei cereri cât timp, potrivit contractului de asociere,

prețul era unul determinabil, iar din înscrisurile depuse la dosar rezulta cert

faptul că pârâta a dobândit pachetul de 1548 de acțiuni din capitalul social al

A.P.G. contra sumei de 18.942.270,94 Euro.

La data de 26 noiembrie 2007,

SC A.H. SA și G.C. au formulat întâmpinare la recursurile declarate de

reclamanta SC T. SA prin care a solicitat respingerea acestora, ca nefondate,

argumentând pe larg considerentele pentru care solicită aceasta.

De asemenea, la data de 28

noiembrie 2007, a depus întâmpinare și reclamanta SC T. SA, solicitând

respingerea recursului promovat de pârâtă.

Toate părțile au depus și

concluzii scrise prin care și-au menținut criticile invocate prin cererile de

recurs.

Analizând decizia atacată,

Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate în limitele și pentru

motivele ce se vor arăta în continuare:

Instanțele anterioare au

statuat că la baza raporturilor juridice dintre părți se află contractul de

asociere (așa cum a fost denumit de părți) autentificat sub nr. 4541 din 20

decembrie 2004 precum și actele adiționale la acest contract, respectiv nr. 1

din 20 decembrie 2004, nr. 2 din 20 decembrie 2005 și nr. 3 din 7 iunie 2005,

astfel cum rezultă din considerentele hotărârilor pronunțate de acestea.

Potrivit prevederilor

contractului principal părțile contractului sunt SC A.H. SA, SC A.I. SA pe de o

parte și SC T. SA, părți ce au hotărât să se asocieze în vederea participării

la negocierea organizată de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și

Turismului pentru vânzarea pachetului de acțiuni deținut la SC A.P. SA

București, convenind la pct. 1 din contract că obiectul acestuia constă în

asocierea (ca parteneri) în sensul arătat, pentru achiziționarea acțiunilor

deținute de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului la SC A.P.

SA București.

Părțile au mai convenit prin

acest contract asupra conducerii și gestiunii asociației (pct. 3 din contract),

modalitatea de semnare a contractului de vânzare-cumpărare cu Ministerul

Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și cotele părți din pachetul de

acțiuni scos la vânzare, precum și modul în care urmează să se împartă profitul

net rezultat din activitățile desfășurate de asociere, stabilind ca hotărârile

ce angajează patrimonial cele trei părți să fie confirmate prin hotărâri luate

în Consiliul de Administrație de fiecare societate participantă.

De asemenea, la pct. 4 din

Contract s-au prevăzut obligațiile părților precum și faptul că toate

cheltuielile legate de procedura de privatizare (onorariile, taxele și alte

costuri, inclusiv prețul acțiunilor) să fie suportate 50 % de către SC A.H. SA

și SC A.I. SA și 50 % de SC T. SA.

S-a mai convenit că actele

adiționale la contract, semnate și ștampilate, constituie părți integrante din

contract.

Prin actul adițional nr. 1

încheiat la aceiași dată ca și contractul principal s-a completat obiectul și scopul

contractului stabilindu-se și principiile acordului de asociere pe durata

contractului.

Ulterior, părțile au

încheiat încă două acte adiționale, respectiv nr. 2 din 20 aprilie 2005 și nr. 3

din 7 iunie 2005 părți integrante ale contractului principal nr. 4541 din 20

decembrie 2004.

În ce privește calificarea

contractului părților, având în vedere clauzele așa cum ele au fost convenite

de părți atât în contractul principal cât și în actele adiționale ce fac parte

integrantă din acesta, Înalta Curte constată că părțile s-au învoit asupra unui

parteneriat căruia îi sunt aplicabil în cea mai mare parte regulile

contractului de asociere așa cum acestea sunt reglementate prin prevederile art.

251 – art. 256 C. com., art. 1491 și următoarele C. civ., dar și reguli

specifice contractului de vânzare - cumpărare.

Este vorba deci, de un

contract nenumit, complex dat de obiectul și scopul său așa cum acestea au fost

completate prin actele adiționale ce fac corp comun cu contractul, ele neputând

fi interpretate separat, fiind supuse aceluiași regim juridic ca și contractul

principal.

Ca element esențial al

contractului, părțile au prevăzut la pct. 2 durata acestuia, respectiv faptul

că efectele contractului se vor produce până la încetarea obligațiilor ce vor

fi asumate prin contractul de privatizare, convenind totodată asupra încetării

de plin drept, fără a mai fi necesară intervenția instanței, la încetarea

obligațiilor asumate de asociați prin contractul de privatizare (pct. 8).

Nici instanța de fond și

nici instanța apelului nu s-au preocupat, deși era esențial în stabilirea

exactă a raporturilor juridice dintre părți de a lămuri dacă, față de

prevederile menționate anterior, care nu au fost nici modificate și nici

completate prin actele adiționale, contractul mai este în ființă, dacă a operat

sau nu încetarea de drept a acestuia.

Se impune a fi lămurită

această situație mai ales că, așa cum au arătat părțile, privatizarea SC A.P.

SA București nu a mai avut loc.

Or, în condițiile în care

actele adiționale încheiate ulterior fac parte integrantă din contract,

reflectând voința comună a partenerilor, ele neputând fi privite ca acte

juridice separate de contractul principal și nici interpretate independent de

dispozițiile acestuia, producându-și efectele în limitele stabilite de părți la

momentul încheierii lor, prin raportare la obiectul inițial al contractului,

era imperios necesar a fi analizată și stabilită situația contractului

principal, respectiv existența acestuia.

Chiar dacă părțile nu au

invocat această situație, instanțele anterioare aveau obligația să analizeze

convenția părților sub toate aspectele și mai întâi să stabilească cu privire

la existența acesteia în raport de prevederile de la punctul 8 din aceasta și

numai după aceea, dacă se impunea, să purceadă la cercetarea fondului cauzei.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte constată că nu poate realiza controlul judiciar prin

prisma motivelor de recurs invocate de recurente cât timp, acestea vizează

dezlegările date de instanțe asupra fondului cauzei, impunându-se admiterea

recursurilor și casarea atât a deciziei cât și a sentinței instanței de fond cu

consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În rejudecare, instanța de

fond va da eficiență prevederilor art. 137 C. proc. civ. și va supune discuției

părților existența contractului în raport de prevederile de la pct. 8 cu

privire la încetarea contractului.

Cum clauza contractuală cuprinsă

la pct. 8 și care vizează momentul la care contractul încetează de drept nu a

fost modificată, iar părțile au declarat că procesul de privatizare al SC A.P.G.

SA nu a mai avut loc se impune ca pe baza de probe să se stabilească dacă

privatizarea acestei societăți s-a încheiat sau dacă mai este de actualitate,

caz în care se va pune în discuția părților și excepția liceității cauzei

contractului raportat la prevederile legale imperative, în materie de

privatizare.

De asemenea, punându-se în

discuție o clauză din contractul principal se va pune în discuția părților

oportunitatea introducerii în cauză și a SC A.I. SA care figurează ca și

contractant alături de celelalte părți, cu atât mai mult cu cât, dreptul și

obligațiile sale au la bază aceeași cauză ca și cele ale părților din proces.

În ce privește recursul

promovat de recurenta - reclamantă împotriva deciziei nr. 307 din 12 iunie 2007

a Curții de Apel București ce face parte integrantă din decizia nr. 188 din 3

aprilie 2007 asupra căreia instanța de recurs a statuat asupra casării cu

trimitere spre rejudecare se constată că nu se mai impune a fi analizat față de

situația dată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de reclamanta SC T. SA Cluj Napoca și de pârâta SC A.H. SA București împotriva

deciziei nr. 188 din 3 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, casează decizia recurată și sentința nr. 5786 din 28 iunie 2006 a

Tribunalului București, secția a VI-a comercială și trimite cauza spre

rejudecare la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2008.