ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6057/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 23 februarie 2007, reclamantele M.I.C. și M.I.E. au chemat în judecată pe pârâta Societatea de Construcții C. București SA prin Administratorul Judiciar A.L.

- Întreprindere Profesională Unilaterală cu Răspundere Limitată (fostă SRL), solicitând să fie obligată să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 5.468 mp situat în București, str. C., sector 1, cuprins în lotul ce formează numerele 40 - 50 pe strada C., sector 1, inclus în Trupul 3, în suprafață de 39.107,16 mp, intabulat în Cartea Funciară nr. 7051. În motivarea acțiunii s-a arătat că terenul în suprafață de 10.000 mp situat în București, cu ieșire în str. C., sector 1, a fost proprietatea numitului I.N., conform actului de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 1934, autentificat la Secția Notariat a fostului Tribunal Ilfov, acest teren nefiind trecut în proprietatea statului în baza vreunui titlu, ci reprezenta un teren viran ce a fost acaparat de stat în mod abuziv, totodată bunul fiind exploatat în regimul anterior de către Antrepriza Generală de Căi Ferate.

Reclamantele sunt moștenitoarele legale ale proprietarului, astfel cum rezultă din actele de stare civilă și certificatele de moștenitor anexate la dosar și au urmat procedura instituită de Legea nr. 10/1991, formulând în acest sens notificarea ce a fost comunicată Primăriei Municipiului București în calitate de unitate deținătoare.

Pârâta a obținut de la Ministerul Transporturilor certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru suprafața de 93.839,07 mp teren în care a fost inclus și terenul ce reprezintă proprietatea reclamantelor, iar ulterior aceasta și-a înscris dreptul de proprietate în Cartea Funciară nr. 7051 la adresa București, str. C., nr. 34, sector 1. Reclamantele au învederat faptul că pârâta nu deține niciun înscris din care să rezulte că terenul în litigiu a intrat în mod legal în proprietatea statului ori că statul a transmis în proprietate acest teren către Ministerul Transporturilor, emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate în beneficiul pârâtei. În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., reclamantele solicitând ca în cadrul cererii de revendicare să fie comparate titlurile de proprietate prezentate de părți.

Pârâta a depus la dosar o cerere de chemare în garanție a A.V.A.S., întrucât a avut loc procesul de privatizare în anul 1995, iar contractul întocmit în acest sens include răspunderea pentru evicțiune a instituției publice care a efectuat această operațiune de privatizare. Judecătoria Sector 1 București a pronunțat Sentința civilă nr. 14222 din 17 octombrie 2007 prin care a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., întrucât valoarea întregului teren ce formează obiectul litigiului depășește suma de 5 miliarde RON. Prin Sentința civilă nr. 282 din 02 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii, formulată de pârâta Societatea de Construcții C. București SA prin administrator judiciar SC A.L.

SRL, ca neîntemeiată, a respins cererea de revendicare precizată, ca nefondată, și a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect. Analizând actele aflate la dosar tribunalul a constatat că pârâta s-a privatizat în anul 1995 cumpărând de la F.P.S. și respectiv F.P.P. în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 49/95 și nr. 186/95, întregul capital social din care face parte și terenul în suprafață de 9,8 ha specificat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis la 9 noiembrie 1994 de Ministerul Transporturilor în beneficiul pârâtei.

Excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după apariția Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, fiind respinsă, avându-se în vedere că prin art. 21 din Constituția României ca de altfel și prin art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale a fost consacrat accesul liber la justiție, ca drept fundamental, astfel că legea nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Expertiza tehnică întocmită de expertul desemnat și completată cu răspunsul la obiecțiunile formulate de părți nu este edificatoare, câtă vreme documentația ce a fost pusă la dispoziția expertului nu a inclus și un plan topografic vechi în vederea identificării terenului în litigiu, astfel că în final concluzia expusă de expert, respectiv că terenul solicitat s-ar afla pe terenul înscris de pârâtă în Cartea Funciară nr. 7051 la adresa din str. C., sector 1 nu a fost luată în considerare de tribunal pentru a dispune admiterea cererii de revendicare. Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel reclamantele. În apel, au fost administrate probe noi.

Prin Decizia civilă nr. 173A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 5.421 mp teren situat în București, str. C., sector 1, identificat prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert F.L. în faza procesuală a apelului și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Verificând sentința apelată, Curtea a observat că excepția inadmisibilității prezentei acțiuni este neîntemeiată. Instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune în revendicare de drept comun, introdusă în 2007, de persoane ce se pretind îndreptățite, împotriva unei societăți comerciale în raza căreia se află imobilul invocat a fi proprietatea autorului acestora.

Curtea a apreciat în continuare, că existența Legii nr. 10/2001 ar putea fi invocată în cauză (cum de altfel, a și procedat pârâta la fond), ca și un impediment legal în exercitarea deplinei jurisdicții a instanței asupra fondului raportului litigios dedus judecății. Curtea europeană, verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, aplecându-se în special asupra efectivității mecanismului de acordare a despăgubirilor (Fondul Proprietatea), a constatat totala sa ineficiență, arătând în mod expres, că inefectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esențial pe care se bazează condamnările sale împotriva României, în astfel de cauze. Simplul fapt că în cauza Faimblat era vorba de o acțiune în constatare și nu de una în revendicare propriu-zisă nu schimbă cu nimic datele problemei, soluția Curții europene fiind deplin aplicabilă și în cazul acțiunilor în revendicare, pentru argumentul de analogie.

În prezenta cauză însă instanța de apel nu a făcut abstracție de efectele juridice ale Legii nr. 10/2001, ci, dimpotrivă, le-a analizat potrivit considerentelor anterioare și le-a considerat ineficace, potrivit și jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu se poate opune principiul "specialia generalibus derogant" în sensul deciziei în interesul legii. Ca atare, Curtea a apreciat, la rândul său, că această excepție absolută este neîntemeiată. Curtea a observat că motivul respingerii de către instanța de fond, a cererii prezente de revendicare, îl constituie exclusiv aspectul nedovedirii suprapunerii dintre terenul care a aparținut autorilor reclamanților și terenul aparținând pârâtei.

Or, sub acest aspect, Curtea a constatat că în cadrul apelului, au fost administrate probe noi, inclusiv proba cu înscrisuri, dar și cu expertiză topografică, probe care au ilustrat această corespondență. Conform capitolului III al expertizei, s-a constatat o suprapunere parțială între terenul aparținând autorilor reclamanților și terenul pârâtei, pe o suprafață de 5421 mp identificați în expertiza efectuată. Curtea a apreciat că în apel s-a realizat dovada identității parțiale dintre imobilul proprietate a reclamanților și cel revendicat, în limita identificată de expert, de 5.421 mp deținuți de pârâtă. În baza art. 480 C. civ.

pârâta exhibă certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 09 noiembrie 1994. Dreptul de proprietate al statului (autorul pârâtei) asupra acestui imobil trecut în proprietatea pârâtei, în temeiul Legii nr. 15/1990, nu este atestat de niciun titlu, potrivit chiar și susținerilor acestei părți din cadrul dezbaterilor din fața acestei instanțe, de la ultimul termen de judecată, când s-a afirmat că pentru perioada de până în anul 1989, pârâta nu poate face dovada proprietății asupra imobilului în litigiu. Pe de altă parte, Curtea a observat că dreptul de proprietate al autorului reclamanților, astfel cum rezultă el din titlul exhibat de aceștia - contractul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 1934, autentificat la Secția Notariat a fostului Tribunal Ilfov, este necontestat, pârâta atestând această împrejurare inclusiv prin concluziile sale de la ultimul termen de judecată din apel.

În acest context, este evident că în concursul juridic dintre cele două drepturi, instanța nu putea să acorde preferință decât dreptului de proprietate al autorului reclamanților, mai caracterizat și necontestat, cu efectul juridic al admiterii acțiunii reclamanților. Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, pârâta D.S.H. GMBH, în calitate de cumpărătoare a drepturilor litigioase de la Societatea de Construcții C. București SA, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că reclamantele nu dețin un bun actual și nici măcar o speranță legitimă cu privire la imobilul în litigiu. De altfel, în jurisprudența sa, în cauzele împotriva României în situații similare, Curtea a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă (Cauza Poenaru c. României, cererea nr. 51864/99).

În cauza de față, reclamantele nu au făcut dovada recunoașterii calității lor de proprietare ale imobilului, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către societatea pârâtă. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii întrucât instanța de apel a nesocotit principiile ocrotirii dobânditorului de bună-credință cu titlu oneros și principiul error communis facit jus în persoana societății pârâte - subdobânditor cu titlu oneros. În mod eronat instanța de apel a considerat că respingerea cererii de revendicare ar însemna o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care cataloghează ca fiind ineficace dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Au fost încălcate normele imperative prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., negându-se pârâtei dreptul de acces la justiție întrucât cauza a fost analizată pe fond în apel fără a se soluționa și cererea de chemare în garanție. Pârâta a fost sancționată nejustificat, motivat de faptul că nu ar fi declarat apel incident în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, apreciind ca intrate sub puterea de lucru judecat dispozițiile instanței de fond privitoare la respingerea acestei cereri subsidiare, însă, prin admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii, instanța de apel era obligată să se pronunțe asupra cererilor incidentale sau subsidiare, inclusiv asupra cererii de chemare în garanție.

În faza procesuală a recursului a fost depusă întâmpinare de către intimatele-reclamante M.I.C. și M.I.E. și de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care s-a solicitat, motivat, respingerea recursului. Intimatele-reclamante M.I.C. și M.I.E. au invocat excepția lipsei calității procesual active a recurentei, excepție respinsă conform argumentelor expuse în practicaua prezentei decizii. Intimata-chemată în garanței AVAS a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, cât și nulitatea cererii de chemare în garanție, motivată de împrejurarea că AVAS a avut doar calitatea de acționar și nu de proprietar al activelor din patrimoniul societății comerciale, iar obiectul cererii de chemare în garanție nu este determinat, individualizat, iar conform art. 60 C. proc.

civ., pretențiile pârâtei trebuie să fie cert determinate, ceea ce atrage sancțiunea nulității acestei cereri, pentru lipsa obiectului, în temeiul art. 133 C. proc. civ. Intimata-chemată în garanței AVAS a invocat și nerespectare art. 29 al Legii nr. 10/2001, ceea ce ar determina respingerea ca inadmisibilă a acțiunii privind despăgubirile pe care AVAS ar trebui să le restituie recurentei.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente: Deși reclamantele au inițiat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001, prin formularea notificării nr. 4690 din 8 noiembrie 2001 în scopul obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, acestea au înțeles să solicite restituirea în natură a mobilului și pe calea dreptului comun, prin depunerea prezentei cereri în revendicare, care este considerată admisibilă potrivit dezlegării date raportului dintre legea specială și legea generală prin Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii.

În dispozitivul Deciziei nr. 33/2008 se menționează: "concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice", dacă reclamantul invocă existența în patrimoniul său a unui bun, în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului relativă la dreptul de proprietate reglementat în art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Întrucât de esența acțiunii în revendicare este faptul că ambele părți dețin titluri de proprietate care fac dovada deținerii unui bun în patrimoniu, concluzia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție se impune a fi analizată și prin prisma accepțiunii noțiunii de "bun" conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece altfel s-ar ajunge la respingerea de plano a tuturor acțiunilor în revendicare, câtă vreme bunul care face obiectul acestor acțiuni este deținut de pârât, iar securitatea raporturilor juridice impune păstrarea acestei posesii.

O analiză din această perspectivă se impune cu atât mai mult cu cât noțiunea de "bun" a fost nuanțată de către Curtea europeană a drepturilor omului în jurisprudența sa recentă, în cauza pilot Atanasiu împotriva României, concluziile acestei hotărâri fiind aplicabile și în prezenta cauză, deoarece principiile care se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului constituie izvor de drept pentru instanțele naționale. În cauza pilot Atanasiu împotriva României, Curtea europeană a ajuns la concluzia că "existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului" (parag.

140). Verificând existența unui "bun actual" în patrimoniul reclamantelor, care să justifice admiterea prezentei acțiuni, Înalta Curte constată că acestea nu dețin o hotărâre definitivă și executorie prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietar și care să se fi dispus în mod expres revenirea bunului în patrimoniul lor, pentru a fi reconfirmat titlul de proprietate anterior preluării bunului de către stat.

Or, în lipsa unei astfel de dovezi, în mod greșit instanța de apel a trecut la compararea titlurilor de proprietate ale părților din prezentul litigiu, luând în considerare, ca dovadă a existenței bunului în patrimoniul reclamantelor, titlu de proprietate al autorului lor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 1934, căruia i-a acordat preferabilitate în acțiunea în revendicare, cu toate că acest înscris nu era urmat de o hotărâre judecătorească prin care să se constate revenirea bunului în patrimoniul reclamantului, după preluarea abuzivă a acestuia de către stat, cât și obligația de a reda fostului proprietar posesia acestui bun.

În absența dovedirii de către reclamante a deținerii în prezent în patrimoniul lor a unui "bun actual", prezenta acțiune în revendicare nu este întemeiată, însă urmează ca, în procedura pendinte a Legii nr. 10/2001, să fie verificată calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii și, în măsura dovedirii acestei calități, să se stabilească posibilitatea de restituire în natură a imobilului, alături de celelalte măsuri reparatorii menționate în legea specială, reclamantele putându-și valorifica pe această cale pretențiile de redobândire în natură a bunului imobil.

Față de argumentele prezentate în susținerea criticii recurentei potrivit cu care reclamantele nu sunt îndreptățite la restituirea în natură a imobilului pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, în considerarea cărora prezentul recurs este apreciat ca fondat, nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate invocate în cererea de recurs și apar ca lipsite de interes excepțiile invocate de către AVAS prin întâmpinare, deoarece, prin menținerea soluției pronunțate de către prima instanță de fond, de respingere a acțiunii și a cererii de chemare în garanție, pârâta nu a căzut în pretenții în cauza de față, astfel încât aceasta nu se va mai putea îndrepta împotriva AVAS cu o cerere de chemare în garanție sau în despăgubiri legată de prezenta cauză.

Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge excepțiile lipsei calității procesuale pasive a AVAS și nulității cererii de chemare în garanție a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și va fi admis recursul declarat de pârâta D.S.H. GMBH, succesoarea cu titlu particular a drepturilor procesuale ale pârâtei Societatea de Construcții C. București SA. Urmează a fi modificată decizia recurată, în sensul că va fi respins apelul declarat de reclamantele M.I.C. și M.I.E. împotriva Sentinței nr. 282 din 2 martie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, ca nefondat, ceea ce presupune menținerea sentinței pronunțate de prima instanță de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepțiile lipsei calității procesuale a AVAS și a nulității cererii de chemare în garanție a AVAS. Admite recursul declarat de pârâta D.S.H. GMBH împotriva Deciziei nr. 173A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamantele M.I.C. și M.I.E. împotriva Sentinței nr. 282 din 2 martie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN