ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6057/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6057/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 23 februarie

2007, reclamantele M.I.C. și M.I.E. au chemat în judecată pe pârâta Societatea

de Construcții C. București SA prin Administratorul Judiciar A.L. -

Întreprindere Profesională Unilaterală cu Răspundere Limitată (fostă SRL),

solicitând să fie obligată să le lase în deplină proprietate și posesie terenul

în suprafață de 5.468 mp situat în București, str. C., sector 1, cuprins în

lotul ce formează numerele 40 - 50 pe strada C., sector 1, inclus în Trupul 3,

în suprafață de 39.107,16 mp, intabulat în Cartea Funciară nr. 7051.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că terenul în suprafață de 10.000 mp situat în București, cu ieșire

în str. C., sector 1, a fost proprietatea numitului I.N., conform actului de

vânzare-cumpărare din 20 octombrie 1934, autentificat la Secția Notariat a

fostului Tribunal Ilfov, acest teren nefiind trecut în proprietatea statului în

baza vreunui titlu, ci reprezenta un teren viran ce a fost acaparat de stat în

mod abuziv, totodată bunul fiind exploatat în regimul anterior de către

Antrepriza Generală de Căi Ferate.

Reclamantele sunt

moștenitoarele legale ale proprietarului, astfel cum rezultă din actele de

stare civilă și certificatele de moștenitor anexate la dosar și au urmat

procedura instituită de Legea nr. 10/1991, formulând în acest sens notificarea

ce a fost comunicată Primăriei Municipiului București în calitate de unitate

deținătoare.

Pârâta a obținut de

la Ministerul Transporturilor certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor pentru suprafața de 93.839,07 mp teren în care a

fost inclus și terenul ce reprezintă proprietatea reclamantelor, iar ulterior

aceasta și-a înscris dreptul de proprietate în Cartea Funciară nr. 7051 la

adresa București, str. C., nr. 34, sector 1.

Reclamantele au

învederat faptul că pârâta nu deține niciun înscris din care să rezulte că

terenul în litigiu a intrat în mod legal în proprietatea statului ori că statul

a transmis în proprietate acest teren către Ministerul Transporturilor,

emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate în beneficiul

pârâtei.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 480 C. civ., reclamantele solicitând ca în cadrul

cererii de revendicare să fie comparate titlurile de proprietate prezentate de

părți.

Pârâta a depus la

dosar o cerere de chemare în garanție a A.V.A.S., întrucât a avut loc procesul

de privatizare în anul 1995, iar contractul întocmit în acest sens include

răspunderea pentru evicțiune a instituției publice care a efectuat această

operațiune de privatizare.

Judecătoria Sector 1

București a pronunțat Sentința civilă nr. 14222 din 17 octombrie 2007 prin care

a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., întrucât valoarea întregului teren ce formează obiectul litigiului

depășește suma de 5 miliarde RON.

Prin Sentința civilă

nr. 282 din 02 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii, formulată de pârâta Societatea

de Construcții C. București SA prin administrator judiciar SC A.L. SRL, ca

neîntemeiată, a respins cererea de revendicare precizată, ca nefondată, și a

respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.

Analizând actele

aflate la dosar tribunalul a constatat că pârâta s-a privatizat în anul 1995

cumpărând de la F.P.S. și respectiv F.P.P. în baza contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 49/95 și nr. 186/95, întregul capital social din care

face parte și terenul în suprafață de 9,8 ha specificat în certificatul de atestare

a dreptului de proprietate emis la 9 noiembrie 1994 de Ministerul

Transporturilor în beneficiul pârâtei.

Excepția de

inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după

apariția Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată,

fiind respinsă, avându-se în vedere că prin art. 21 din Constituția României ca

de altfel și prin art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale a fost consacrat accesul liber la justiție,

ca drept fundamental, astfel că legea nu poate îngrădi exercitarea acestui

drept.

Expertiza tehnică

întocmită de expertul desemnat și completată cu răspunsul la obiecțiunile

formulate de părți nu este edificatoare, câtă vreme documentația ce a fost pusă

la dispoziția expertului nu a inclus și un plan topografic vechi în vederea

identificării terenului în litigiu, astfel că în final concluzia expusă de

expert, respectiv că terenul solicitat s-ar afla pe terenul înscris de pârâtă

în Cartea Funciară nr. 7051 la adresa din str. C., sector 1 nu a fost luată în

considerare de tribunal pentru a dispune admiterea cererii de revendicare.

Împotriva sentinței

primei instanțe au formulat apel reclamantele.

În apel, au fost

administrate probe noi.

Prin Decizia civilă

nr. 173A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul, a schimbat în parte

sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea, a obligat pârâta să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 5.421 mp teren situat în

București, str. C., sector 1, identificat prin raportul de expertiză tehnică

întocmit de expert F.L. în faza procesuală a apelului și a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Verificând sentința

apelată, Curtea a observat că excepția inadmisibilității prezentei acțiuni este

neîntemeiată.

Instanța de fond a

fost sesizată cu o acțiune în revendicare de drept comun, introdusă în 2007, de

persoane ce se pretind îndreptățite, împotriva unei societăți comerciale în

raza căreia se află imobilul invocat a fi proprietatea autorului acestora.

Curtea a apreciat în

continuare, că existența Legii nr. 10/2001 ar putea fi invocată în cauză (cum

de altfel, a și procedat pârâta la fond), ca și un impediment legal în exercitarea

deplinei jurisdicții a instanței asupra fondului raportului litigios dedus

judecății.

Curtea europeană,

verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001,

aplecându-se în special asupra efectivității mecanismului de acordare a despăgubirilor

(Fondul Proprietatea), a constatat totala sa ineficiență, arătând în mod

expres, că inefectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esențial pe care

se bazează condamnările sale împotriva României, în astfel de cauze.

Simplul fapt că în cauza

Faimblat era vorba de o acțiune în constatare și nu de una în revendicare

propriu-zisă nu schimbă cu nimic datele problemei, soluția Curții europene

fiind deplin aplicabilă și în cazul acțiunilor în revendicare, pentru

argumentul de analogie.

În prezenta cauză

însă instanța de apel nu a făcut abstracție de efectele juridice ale Legii nr.

10/2001, ci, dimpotrivă, le-a analizat potrivit considerentelor anterioare și

le-a considerat ineficace, potrivit și jurisprudenței constante a Curții

Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu se poate opune principiul

"specialia generalibus derogant" în sensul deciziei în interesul

legii.

Ca atare, Curtea a

apreciat, la rândul său, că această excepție absolută este neîntemeiată.

Curtea a observat că

motivul respingerii de către instanța de fond, a cererii prezente de

revendicare, îl constituie exclusiv aspectul nedovedirii suprapunerii dintre

terenul care a aparținut autorilor reclamanților și terenul aparținând pârâtei.

Or, sub acest aspect,

Curtea a constatat că în cadrul apelului, au fost administrate probe noi,

inclusiv proba cu înscrisuri, dar și cu expertiză topografică, probe care au

ilustrat această corespondență.

Conform capitolului

III al expertizei, s-a constatat o suprapunere parțială între terenul aparținând

autorilor reclamanților și terenul pârâtei, pe o suprafață de 5421 mp

identificați în expertiza efectuată.

Curtea a apreciat că

în apel s-a realizat dovada identității parțiale dintre imobilul proprietate a

reclamanților și cel revendicat, în limita identificată de expert, de 5.421 mp

deținuți de pârâtă.

În baza art. 480 C.

civ. pârâta exhibă certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis la

data de 09 noiembrie 1994.

Dreptul de

proprietate al statului (autorul pârâtei) asupra acestui imobil trecut în

proprietatea pârâtei, în temeiul Legii nr. 15/1990, nu este atestat de niciun

titlu, potrivit chiar și susținerilor acestei părți din cadrul dezbaterilor din

fața acestei instanțe, de la ultimul termen de judecată, când s-a afirmat că

pentru perioada de până în anul 1989, pârâta nu poate face dovada proprietății

asupra imobilului în litigiu.

Pe de altă parte,

Curtea a observat că dreptul de proprietate al autorului reclamanților, astfel

cum rezultă el din titlul exhibat de aceștia - contractul de vânzare-cumpărare

din 20 octombrie 1934, autentificat la Secția Notariat a fostului Tribunal

Ilfov, este necontestat, pârâta atestând această împrejurare inclusiv prin

concluziile sale de la ultimul termen de judecată din apel.

În acest context,

este evident că în concursul juridic dintre cele două drepturi, instanța nu

putea să acorde preferință decât dreptului de proprietate al autorului

reclamanților, mai caracterizat și necontestat, cu efectul juridic al admiterii

acțiunii reclamanților.

Împotriva menționatei

decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, pârâta D.S.H. GMBH, în

calitate de cumpărătoare a drepturilor litigioase de la Societatea de

Construcții C. București SA, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că reclamantele nu dețin un bun actual și nici măcar o

speranță legitimă cu privire la imobilul în litigiu. De altfel, în

jurisprudența sa, în cauzele împotriva României în situații similare, Curtea a

apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun

bun actual și nicio speranță legitimă (Cauza Poenaru c. României, cererea nr.

51864/99).

În cauza de față,

reclamantele nu au făcut dovada recunoașterii calității lor de proprietare ale

imobilului, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă,

anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către societatea pârâtă.

Hotărârea instanței

de apel a fost dată cu încălcarea legii întrucât instanța de apel a nesocotit

principiile ocrotirii dobânditorului de bună-credință cu titlu oneros și

principiul error communis facit jus în persoana societății pârâte -

subdobânditor cu titlu oneros.

În mod eronat

instanța de apel a considerat că respingerea cererii de revendicare ar însemna

o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care

cataloghează ca fiind ineficace dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Au fost încălcate

normele imperative prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., negându-se

pârâtei dreptul de acces la justiție întrucât cauza a fost analizată pe fond în

apel fără a se soluționa și cererea de chemare în garanție. Pârâta a fost

sancționată nejustificat, motivat de faptul că nu ar fi declarat apel incident

în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, apreciind ca intrate sub

puterea de lucru judecat dispozițiile instanței de fond privitoare la

respingerea acestei cereri subsidiare, însă, prin admiterea apelului și

schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii, instanța de apel era

obligată să se pronunțe asupra cererilor incidentale sau subsidiare, inclusiv

asupra cererii de chemare în garanție.

În faza procesuală a

recursului a fost depusă întâmpinare de către intimatele-reclamante M.I.C. și

M.I.E. și de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin

care s-a solicitat, motivat, respingerea recursului.

Intimatele-reclamante

M.I.C. și M.I.E. au invocat excepția lipsei calității procesual active a

recurentei, excepție respinsă conform argumentelor expuse în practicaua

prezentei decizii.

Intimata-chemată în

garanței AVAS a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, cât

și nulitatea cererii de chemare în garanție, motivată de împrejurarea că AVAS a

avut doar calitatea de acționar și nu de proprietar al activelor din

patrimoniul societății comerciale, iar obiectul cererii de chemare în garanție

nu este determinat, individualizat, iar conform art. 60 C. proc. civ.,

pretențiile pârâtei trebuie să fie cert determinate, ceea ce atrage sancțiunea

nulității acestei cereri, pentru lipsa obiectului, în temeiul art. 133 C. proc.

civ.

Intimata-chemată în

garanței AVAS a invocat și nerespectare art. 29 al Legii nr. 10/2001, ceea ce

ar determina respingerea ca inadmisibilă a acțiunii privind despăgubirile pe

care AVAS ar trebui să le restituie recurentei.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este fondat pentru următoarele considerente:

Deși reclamantele au

inițiat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001, prin formularea

notificării nr. 4690 din 8 noiembrie 2001 în scopul obținerii de măsuri

reparatorii pentru imobilul în litigiu, acestea au înțeles să solicite

restituirea în natură a mobilului și pe calea dreptului comun, prin depunerea

prezentei cereri în revendicare, care este considerată admisibilă potrivit

dezlegării date raportului dintre legea specială și legea generală prin Decizia

nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în recurs în interesul legii.

În dispozitivul

Deciziei nr. 33/2008 se menționează: "concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor

omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în

cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice", dacă reclamantul invocă existența în

patrimoniul său a unui bun, în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului relativă la dreptul de proprietate reglementat în art. 1 al Protocolului

nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Întrucât de esența

acțiunii în revendicare este faptul că ambele părți dețin titluri de

proprietate care fac dovada deținerii unui bun în patrimoniu, concluzia

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție se impune a fi

analizată și prin prisma accepțiunii noțiunii de "bun" conform

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece altfel s-ar

ajunge la respingerea de plano a tuturor acțiunilor în revendicare, câtă vreme

bunul care face obiectul acestor acțiuni este deținut de pârât, iar securitatea

raporturilor juridice impune păstrarea acestei posesii.

O analiză din această

perspectivă se impune cu atât mai mult cu cât noțiunea de "bun" a

fost nuanțată de către Curtea europeană a drepturilor omului în jurisprudența

sa recentă, în cauza pilot Atanasiu împotriva României, concluziile acestei

hotărâri fiind aplicabile și în prezenta cauză, deoarece principiile care se

desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului constituie

izvor de drept pentru instanțele naționale.

În cauza pilot

Atanasiu împotriva României, Curtea europeană a ajuns la concluzia că

"existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul

hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului" (parag. 140).

Verificând existența

unui "bun actual" în patrimoniul reclamantelor, care să justifice

admiterea prezentei acțiuni, Înalta Curte constată că acestea nu dețin o

hotărâre definitivă și executorie prin care să le fi fost recunoscută calitatea

de proprietar și care să se fi dispus în mod expres revenirea bunului în

patrimoniul lor, pentru a fi reconfirmat titlul de proprietate anterior

preluării bunului de către stat.

Or, în lipsa unei

astfel de dovezi, în mod greșit instanța de apel a trecut la compararea titlurilor

de proprietate ale părților din prezentul litigiu, luând în considerare, ca

dovadă a existenței bunului în patrimoniul reclamantelor, titlu de proprietate

al autorului lor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie

1934, căruia i-a acordat preferabilitate în acțiunea în revendicare, cu toate

că acest înscris nu era urmat de o hotărâre judecătorească prin care să se

constate revenirea bunului în patrimoniul reclamantului, după preluarea abuzivă

a acestuia de către stat, cât și obligația de a reda fostului proprietar

posesia acestui bun.

În absența dovedirii

de către reclamante a deținerii în prezent în patrimoniul lor a unui "bun

actual", prezenta acțiune în revendicare nu este întemeiată, însă urmează

ca, în procedura pendinte a Legii nr. 10/2001, să fie verificată calitatea

reclamantelor de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii și,

în măsura dovedirii acestei calități, să se stabilească posibilitatea de

restituire în natură a imobilului, alături de celelalte măsuri reparatorii

menționate în legea specială, reclamantele putându-și valorifica pe această

cale pretențiile de redobândire în natură a bunului imobil.

Față de argumentele

prezentate în susținerea criticii recurentei potrivit cu care reclamantele nu

sunt îndreptățite la restituirea în natură a imobilului pe calea acțiunii în

revendicare de drept comun, în considerarea cărora prezentul recurs este

apreciat ca fondat, nu se mai impune analizarea celorlalte critici de

nelegalitate invocate în cererea de recurs și apar ca lipsite de interes

excepțiile invocate de către AVAS prin întâmpinare, deoarece, prin menținerea

soluției pronunțate de către prima instanță de fond, de respingere a acțiunii

și a cererii de chemare în garanție, pârâta nu a căzut în pretenții în cauza de

față, astfel încât aceasta nu se va mai putea îndrepta împotriva AVAS cu o

cerere de chemare în garanție sau în despăgubiri legată de prezenta cauză.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a AVAS și nulității cererii de

chemare în garanție a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și va

fi admis recursul declarat de pârâta D.S.H. GMBH, succesoarea cu titlu

particular a drepturilor procesuale ale pârâtei Societatea de Construcții C.

București SA.

Urmează a fi

modificată decizia recurată, în sensul că va fi respins apelul declarat de

reclamantele M.I.C. și M.I.E. împotriva Sentinței nr. 282 din 2 martie 2009 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, ca nefondat, ceea ce presupune

menținerea sentinței pronunțate de prima instanță de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile

lipsei calității procesuale a AVAS și a nulității cererii de chemare în

garanție a AVAS.

Admite recursul

declarat de pârâta D.S.H. GMBH împotriva Deciziei nr. 173A din 17 februarie

2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Modifică decizia

recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamantele M.I.C. și M.I.E.

împotriva Sentinței nr. 282 din 2 martie 2009 a Tribunalului București, secția

a III-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 5 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN