ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5595/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 350/S din 20 decembrie 2010 a Tribunalului Brașov, secția civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul P.P., în contradictoriu cu pârâta SC S.C.C. SRL, având ca obiect obligarea acesteia să-i plătească suma de 150.000 euro daune morale aduse demnității și onoarei. S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu chemata în garanție SC C.S. SRL. S-a respins cererea pârâtei, de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, potrivit facturii nr. AA emisă de pârâtă, reclamantul a achiziționat, la data de 24 aprilie 2009, o serie de produse alimentare și nealimentare de la magazinul "S." Berceni, în număr total de 30 poziții, ultimul dintre produsele menționate în factură fiind o sticlă de gin G., în valoare de 21,46 RON.

Pe verso-ul facturii sunt efectuate, de mână, mențiunile "Clientul are dreptate, nu a cumpărat produsul. Verific. C.T.", respectiv "Facturare eronată. Factura a fost la vizionată. Clientul are dreptate", aceasta din urmă însoțită de o semnătură indescifrabilă. De asemenea, s-a aplicat o ștampilă cu mențiunea "Pentru articolele marcate a fost emisă factura de retur cu nr. (...)", fiind menționat nr. BB și aplicată o semnătură indescifrabilă.

Potrivit înscrisurilor aflate, în copie, la dosar, produsul "G. Gin" a fost returnat, fiind întocmită factură în acest sens, la data de 25 aprilie 2009, iar reclamantului i-a fost restituită suma de 21,46 RON, reprezentând contravaloarea acestuia, pe formularul provizoriu de factură de retur fiind trecută mențiunea "facturare eronată". Din vizionarea înregistrării video pe suport CD, cuprinzând intervalul de timp între momentul în care reclamantul s-a prezentat la casa de marcat și momentul în care acesta a părăsit acest loc, după plata produselor, rezultă că facturarea eronată a produsului a fost determinată de rostogolirea pe banda rulantă a sticlei de băutură, achiziționată de clientul următor, aceasta fiind împinsă de greutatea unei alte sticle și ajungând în dreptul zonei de scanare automată, acesta fiind, după toate probabilitățile, momentul în care produsul a fost înregistrat.

După acest moment, se observă intervenția clientului aflat la rând în spatele reclamantului, care a tras sticlele din zona scanerului automat, însă după momentul în care sticla de gin fusese marcată și facturată reclamantului. Din declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă aspectele menționate mai sus, cu privire la facturarea eronată a produsului către reclamant, martorul C.C. având funcția de șef departament la magazinul aparținând pârâtei, confirmând faptul că produsul a fost facturat din eroare, iar reclamantului i-au fost restituiți banii achitați pentru acesta.

Același martor a arătat că l-a însoțit pe reclamant până la ieșirea din magazin și că în acest interval de timp nu a avut loc nicio altercație, nicio discuție jignitoare și nicio agresiune fizică, nici din partea angajaților magazinului și nici din partea celor ai firmei de pază, reclamantul fiind însă nemulțumit din cauza timpului pierdut pentru clarificarea situației și solicitând să fie despăgubit, sens în care i-a fost oferită o caserolă cu carne, în compensație, pentru disconfortul creat, bun pe care acesta l-a acceptat. Aceleași împrejurări sunt relatate și de către martora M.S., având funcția de casier și care a fost de serviciu la casa la care a fost emisă factura reclamantului, aceasta arătând că sticla de băutură s-a rostogolit pe bandă și a fost marcată în mod automat, iar nu manual, precum și că, personal, nu a avut nicio discuție cu reclamantul și nici nu a auzit să fi existat vreun incident între acesta și angajații firmei de pază.

Martorul G.S., având funcția de agent de pază la societatea chemată în garanție, a arătat că a fost de serviciu la data de 24 mai 2009 și nu a asistat la niciun incident între reclamant și angajații magazinului ori ai firmei de pază, deși lucra în acea zi la ieșirea pentru clienți. De asemenea, martora T.D., având funcția de agent de pază la societatea chemată în garanție, a arătat că nu a auzit de existența vreunui conflict, nici de la colegii săi și nici de la angajații magazinului, și nici ca agenții de pază să fie solicitați de angajații magazinului pentru a interveni în conflictul cu un client. S-a reținut că obiectul cauzei de față îl constituie acordarea daunelor morale pentru atingerea adusă demnității și onoarei reclamantului, prin comportamentul jignitor și agresiv al prepușilor pârâtei, fiind invocate în drept dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Potrivit alin. (1) al acestui text de lege, se angajează răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră, alin. (3) prevăzând că stăpânii și comitenții sunt răspunzători de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat. Această dispoziție legală reglementează răspunderea comitenților pentru fapta prepușilor, cel care pretinde că a fost vătămat prin fapta altuia fiind ținut să dovedească, ca în cazul oricărui tip de răspundere civilă delictuală, întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența faptei ilicite, a prejudiciului cauzat, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și la vinovăția persoanei responsabile, în sfera ilicitului civil intrând chiar și culpa cea mai ușoară - culpa levissima.

Raportat la motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, s-a reținut că aceasta nu privește facturarea în plus a produsului care nu a fost achiziționat de reclamant, care a fost remediată prin restituirea banilor, ci comportarea prepușilor pârâtei, pretins ireverențioasă, jignitoare și agresivă, constând atât în atitudinea concretă a acestora, cât și în faptul oferirii, în compensație, a unui produs, atitudine pe care reclamantul a perceput-o ca pe un fel de "mită" pentru a nu sesiza organele de poliție.

Instanța a reținut, de asemenea, că reclamantul nu a solicitat daune morale pentru suferința fizică pricinuită prin pretinsa vătămare a integrității corporale, ci doar pentru faptul că s-a simțit umilit și jignit, iar din petitul în mod expres formulat rezultă că aceasta a solicitat respectiva sumă de bani cu titlu de daune morale pentru afectarea onoarei și demnității sale, ori suferințele fizice nu intră în sfera acestor valori morale, ci în aceea a dreptului la sănătate și, respectiv, la integritate fizică. În cauză, nu au fost dovedite elementele enumerate mai sus, pentru a se angaja răspunderea pârâtei pentru faptele prepușilor săi.

Astfel, în primul rând, nu a fost dovedită existența faptei ilicite, de natură a prejudicia valorile morale pretins încălcate, respectiv onoarea și demnitatea reclamantului, din probele administrate în cauză nerezultând că acesta a fost tratat în mod "neprincipial și neprietenos", că i-ar fi fost adresate cuvinte sau expresii jignitoare, că ar fi fost tratat ireverențios, "luat peste picior", așa cum susține, că ar fi fost înjurat, împins sau lovit. Nu s-a dovedit, de asemenea, că s-a încercat îndepărtarea sa cu forța din magazin sau că situația pe care o reclama ar fi fost remediată doar ca urmare a amenințării reclamantului, în sensul că va face reclamație la Poliție.

În ceea ce privește faptul că reclamantului i-a fost oferită o casoletă cu carne, gest pe care acesta l-a perceput ca pe o umilință, ca pe o "cumpărare" a tăcerii sale, instanța a reținut că acest fapt este confirmat de martorul C.C., șef de departament la magazinul aparținând pârâtei, acesta oferind bunul "în compensație pentru disconfortul creat" și arătând că reclamantul a acceptat acest produs și i-a mulțumit, despărțindu-se de martor în mod "amical", potrivit declarației acestuia. În condițiile în care, din proba testimonială administrată, rezultă că reclamantul a acceptat produsul, acesta nu poate susține, prin cererea de față, că ar fi fost jignit și umilit de acest gest, deoarece avea deplina libertate să refuze primirea acestui bun, semnificația gestului neputând fi apreciată cu dublă măsură, la momentul respectiv și la momentul formulării cererii.

Așa fiind, instanța a apreciat că este în afara regulilor morale a pretinde despăgubiri pentru o pretinsă atingere adusă demnității pe care reclamantul nu a resimțit-o ca atare la momentul săvârșirii faptei de către prepusul pârâtei, ci, așa cum rezultă din probele administrate, respectiv proba testimonială și proba cu înscrisuri (copiile etichetelor aplicate pe produsul oferit, ceea ce dovedește că reclamantul a intrat în posesia acestuia), a acceptat-o fără a reacționa în sens negativ.

În ceea ce privește celelalte susțineri ale reclamantului, referitoare la faptele prejudiciabile ale prepușilor pârâtei, constând în neglijența casierei în momentul facturării produselor achiziționate de reclamant, în nerezolvarea stării conflictuale în aceeași zi, de către angajații magazinului, cu consecința pierderii timpului reclamantului, și în facturarea unor produse neachiziționate și încasarea prețului acestora, instanța le-a înlăturat, întrucât acestea au fost invocate numai prin concluziile scrise, după închiderea dezbaterilor, nefiind cuprinse în motivarea cererii introductive sau într-o precizare a acesteia, care să fi fost depusă în termen legal; așa cum s-a arătat mai sus, prin cererea introductivă au fost invocate doar atingeri ale drepturilor patrimoniale la onoare și demnitate, rezidând în comportamentul ireverențios, jignitor și agresiv al angajaților pârâtei, declanșat în momentul sesizării de către reclamant a incidentului.

Referitor la condiția prejudiciului, instanța a reținut, raportat la starea de fapt expusă mai sus, astfel cum ea rezultă din probele administrate, că reclamantul nu a probat existența unui prejudiciu personal nepatrimonial, constând în vătămarea unor valori de o asemenea natură, acesta fiind exclusiv afirmat, iar nu și dovedit. Față de nedovedirea elementelor menționate anterior, este evident că nu s-a putut reține existența unei legături de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și prejudiciul afirmat. În fine, în ceea ce privește vinovăția prepușilor pârâtei, dat fiind că reclamantul a invocat numai lezarea drepturilor la onoare și demnitate, instanța a reținut că, în condițiile în care din dovezile administrate nu rezultă însăși săvârșirea faptei imputate, respectiv a unor acte de jignire și agresiune, condiția vinovăției nu poate fi luată în discuție.

Așa fiind, în cauză, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, pentru a se angaja responsabilitatea pârâtei pentru faptele prepușilor săi. Prin Decizia civilă nr. 56 Ap din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Cu privire la primul motiv de apel, referitor la încălcarea dreptului la apărare determinat de soluționarea cererilor formulate la termenul din 6 decembrie 2010, în absența apărătorului reclamantului, deși acesta ceruse amânarea cauzei, conform art. 156 alin. (1) C. proc.

civ., instanța poate acorda un singur termen pentru lipsă de apărare dacă cererea este temeinic motivată. În cauză, reclamantului i s-a mai acordat un termen pentru lipsă de apărare, astfel că respingerea cererii pentru același motiv, la termenul din 6 decembrie 2010, este legală. Cererea de amânare din 6 decembrie 2010 nu a fost însoțită de vreo dovadă care să o justifice, nerezultând că apărătorul reclamantului era avocatul vreuneia dintre părțile menționate pe fișa dosarului aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cum corect a reținut tribunalul, încât cerința finală a textului art. 156 alin. (1) C. proc. civ. nu a fost îndeplinită.

Mai mult, chiar apărătorul reclamantului a solicitat amânarea pronunțării, în caz de respingere a cererii, pentru a depune concluzii scrise, cerință acordată de prima instanță în respectarea alin. (2) din art. 156. Depunerea, în apel, a dovezii prezenței apărătorului la instanța supremă la termenul din 6 decembrie 2010 nu suplinește lipsa motivării cererii de amânare, întrucât trebuia depusă la instanța învestită și, cel mai târziu, la termenul de judecată, pentru a fi analizată. Cu privire la motivul doi de apel, referitor la încălcarea principiului contradictorialității, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., instanța este datoare să pună în discuția părților orice împrejurare, de fapt sau de drept, sub condiția ca părțile să fi fost legal citate.

Lipsa nejustificată a unei părți nu înlătură dreptul instanței de a pune cererile formulate de aceasta în discuția celeilalte părți și să le soluționeze, cum este cazul în speță, unde lipsa nemotivată a apărătorului reclamantului nu a putut împiedica judecarea celor două cereri, de îndreptare a erorii materiale și de suplimentare a probatoriului, astfel că nu se poate plânge că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil. Cu privire la aceste cereri, tribunalul s-a pronunțat legal în ședința publică din 6 decembrie 2010, pentru motivele arătate în încheierea de ședință de la acea dată, motivarea fiind corectă, ce respectă cerințele art. 138 alin. (1) și art. 188 alin. (3) C. proc. civ., astfel că și acest motiv de apel a fost respins.

Referitor la motivele de netemeinicie, se susține că s-ar fi consemnat greșit succesiunea evenimentelor în Încheierea de ședință din 8 noiembrie 2010, însă cu privire la această cerere, prima instanță a revizionat înregistrarea pe suport CD, la termenul din 6 decembrie 2010, reținând că cele consemnate la termenul anterior sunt exacte. Nu trebuie omis că, la prima vizionare, apărătorul reclamantului a fost prezent și avea posibilitatea să facă obiecțiile considerate necesare la acel moment, iar, la revizionare, a lipsit nemotivat. Vizionarea înregistrărilor din 24 și 25 aprilie 2009 nu a fost solicitată în termen legal, încât respingerea ei pe temeiul neîndeplinirii cerințelor art. 138 alin. (1) C. proc.

civ. este legală și, în consecință, motivul de apel este nefondat. Pe fondul cererii, probele dosarului nu conturează răspunderea delictuală a prepușilor pârâtei, contrar celor susținute în apel. Interpretarea selectivă a probelor, de care se prevalează reclamantul, este de atributul exclusiv al instanței, care poate lua sau nu anumite probe în considerare, în măsura în care se coroborează cu alte probe concludente, care real conturează starea de fapt. Faptul că la dosar s-a depus factura de achiziționare a mărfurilor, CD-ul vizionat de două ori de instanță, etichetele caserolelor date în "compensație pentru disconfort" ori plângerea depusă la poliție nu conduce automat la concluzia că s-ar fi săvârșit o faptă prejudiciabilă, cu vinovăție, care să-i cauzeze reclamantului o atingere a demnității și onoarei sale.

Cum s-a arătat, s-a susținut prin cererea de chemare în judecată că atingerea onoarei sau demnității se datorează atitudinii ireverențioase, jignitoare și agresive a salariaților pârâtei, or toate probele enunțate nu dovedesc nici pe departe o asemenea atitudine, concluzie întărită de declarațiile martorilor audiați în cauză. În ultimul motiv de apel se susține că tribunalul ar fi pronunțat o hotărâre greșită în raport de probele administrate, însă, din analiza expusă, nu reiese care sunt dovezile interpretate greșit și care ar contura atitudinea angajaților subliniată în petitul cererii de chemare în judecată, ci numai crearea unei situații de disconfort, nemulțumire resimțită ca urmare a înregistrării eronate.

În realitate, din nicio probă nu rezultă că angajata pârâtei, pe post de casieră, ar fi comis vreo faptă ilicită, săvârșită cu o minimă culpă, care să contureze cadrul răspunderii delictuale. Rostogolirea pe banda rulantă a sticlei achiziționate de clientul ce urma reclamantului la casa de marcat nu este determinată de activitatea ilicită a salariatei ori altui angajat al pârâtei sau chematei în garanție, iar existența unei atitudini de genul celei susținute, creatoare de prejudiciu moral, nu este dovedită de suportul probatoriu administrat în speță. De altfel, în motivul de apel nici nu se mai susține existența comportamentului amintit, ci se comentează pe împrejurările înregistrate video, care însă nu îl dovedesc, iar umilința de care vorbește reclamantul nu poate fi pusă în discuție cât timp, fără nicio rezervă, a acceptat primirea caserolei în discuție, cum corect a reținut tribunalul.

De aceea, nu se poate apela la prezumția instituită de art. 1203 C. civ., cu atât mai mult cu cât nu s-ar corobora cu nicio dovadă administrată în cauză. Concluzionând, în cauză nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii delictuale pentru fapta proprie, reglementate de art. 998 - 999 C. civ. și nici cele ale art. 1003 C. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.P., criticând-o pentru următoarele motive: I. Decizia instanței de apel este dată cu încălcarea legii. Ca și prima instanță, instanța de apel a ignorat prevederile art. 24 din Constituția României, cât și pe cele ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind asigurarea dreptului la un proces echitabil, drept în conținutul căruia intră și dreptul la apărare.

1. Prima instanță și instanța de apel au încălcat dreptul reclamantului de a beneficia în mod concret și efectiv de dreptul la apărare. Conform art. 108 1 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. civ., instanța poate aplica sancțiunea amenzii civile în situația în care, din cauza neprezentării avocatului, judecata s-a amânat nejustificat. În raport de conținutul prevederilor textului de lege sus-menționat, atât prima instanță, cât și instanța de apel au interpretat dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. într-un sens excesiv și restrictiv, fără a avea în vedere posibilitatea reclamantului de a putea justifica prezența apărătorului la o altă instanță, prin depunerea Încheierii de ședință din 6 decembrie 2010, dată în Dosarul nr. 42287/3/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, la un moment imediat ulterior celui pentru care solicitase amânarea.

În print-ul atașat cererii de amânare pentru lipsă de apărare, depusă pentru termenul de judecată din 6 decembrie 2010, se menționau foarte clar dosarul și instanța, chiar dacă acest document nu indica aspecte referitoare la partea din dosar care era apărată de avocatul reclamantului. Nu în ultimul rând, dacă prima instanță și instanța de apel ar fi coroborat prevederile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. cu cele ale art. 24 din Constituția României, dar mai ales cu cele ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atunci ar fi trebuit să acționeze de o asemenea manieră încât să nu golească de conținut dreptul de apărare al reclamantului, aplicând formal prevederi seci unei situații abstracte.

2. A fost încălcat principiul contradictorialității în procesului civil, întrucât, în absența apărătorului reclamantului, prima instanță a luat măsuri care au împiedicat aflarea adevărului în cauză: pe de o parte, a fost respinsă cererea acestuia, de a fi administrate probatorii suplimentare pe baza cărora s-ar fi putut stabili adevărul factual, iar, pe de altă parte, prima instanță a trecut la revizionarea CD-ului atașat dosarului și a respins cererea de îndreptare a erorilor din Încheierea de ședință din 8 noiembrie 2010, doar în prezența apărătorului părții adverse. Art. 129 alin. (4) C. proc. civ. obligă judecătorul să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

Totodată, art. 129 alin. (5) din același cod obligă judecătorul să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și pentru aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Or, câtă vreme reclamantul nu a putut beneficia, în mod concret și efectiv, de dreptul la apărare din partea primei instanțe, nu a putut să-și spună părerea în mod public și contradictoriu în legătură cu aspecte de fapt care rezultau chiar din înregistrările pe care intimata SC S. le pusese la dispoziția organelor de cercetare penală, ajunse și în dosarul prezentei cauze. Prima instanță a stabilit, prin Încheierea de ședință din data de 6 decembrie 2010, că se impune respingerea cererii de îndreptare a erorilor din Încheierea de ședință din 8 noiembrie 2010, reținând că aspectele consemnate în această încheiere sunt "exacte", fără nicio altă argumentare.

Desigur, aspectele consemnate în Încheierea de ședință din 6 decembrie 2010 erau "exacte", câtă vreme, în încheierea respectivă, nu erau alte consemnări care să contrazică sau măcar să fie contrare celor reținute de prima instanță, de natură a atrage un potențial control în căile de atac. Instanța de apel apreciază ca fiind "un drept al instanței" să încalce principiul contradictorialității procesului civil, considerând că "lipsa nejustificată a unei părți nu înlătură dreptul instanței de a pune cererile formulate de aceasta în discuția celeilalte părți și să le soluționeze, cum este cazul în speță (...).". Cu alte cuvinte, instanța de apel a decis că nu s-a încălcat principiul contradictorialității, deoarece apărătorul reclamantului a lipsit nejustificat, ceea ce reprezintă un abuz.

În consecință, starea de fapt a fost reținută ca fiind cea redată în Încheierea de ședință din 8 noiembrie 2010, deși cercetarea atentă a înregistrărilor de pe CD-ul atașat dosarului indică elemente care pot duce la o altă stare de fapt.

Aceste elemente au fost învederate de reclamant prin cererea depusă tot pentru termenul din 6 decembrie 2010, când apărătorul său nu s-a putut prezenta, prin care solicita suplimentarea probatoriului cu restul înregistrărilor care marcau prezența în magazinul S. Berceni, în datele de 24 și 25 aprilie 2009. Prima instanță a respins și această cerere, considerând că este lămurită prin probele administrate până în acel moment, refuzând să stabilească adevărul în cauză, câtă vreme nu a cercetat aspectele relevate de parte ulterior termenului din 8 noiembrie 2010, atât prin cererea de îndreptare a erorilor strecurate în Încheierea de ședință de la această dată, cât și prin cererea de suplimentare a probatoriului, ambele depuse pentru termenul din 6 decembrie 2010, iar nu prin concluziile scrise, cum în mod greșit reține prima instanță.

În continuare, recurentul expune aspecte de fapt care ar rezulta din imaginile înregistrate, precum și concluziile ce ar trebui luate pe situația de fapt în raport de aceste aspecte. II. Decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii. Conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul e obligat să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză. Or, câtă vreme situația de fapt stabilită de prima instanță și menținută de instanța de apel nu este clar determinată, soluția primei instanțe și a celei de apel sunt rezultatul unei eronate aplicări a legii.

În continuare, recurentul invocă aspecte de fapt, susținând că a plătit exact contravaloarea produselor achiziționate la 24 aprilie 2009, nu i s-a pretins vreo sumă de bani în plus la casieria magazinului, astfel încât nu rezultă motivele pentru care a doua zi ar fi primit de la angajații S. contravaloarea produsului scanat suplimentar și două caserole cu carne, în schimbul stării de nemulțumire și disconfortului produs, așa cum indică cele susținute prin întâmpinare și probele administrate. Instanțele ar fi trebuit să lămurească aceste chestiuni, prin suplimentarea probatoriului, în absența clarificării aspectelor de fapt apreciind greșit că nu sunt incidente, în cauză, dispozițiile art. 998 - 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ.

Menționează că primirea a două caserole cu carne drept "compensație pentru disconfort" este de natură să-i afecteze demnitatea. În ceea ce privește motivele de apel de la pct. 3 - 5, instanța de apel a reținut că: - reclamantul avea posibilitatea să facă obiecțiuni asupra aspectelor ce rezultau din înregistrările video chiar la termenul din 8 noiembrie 2010; - a lipsit nejustificat le revizionarea din 6 decembrie 2010; - administrarea probei cu înregistrările video din 24 și 25 aprilie 2009 nu a fost solicitată în termen legal, în sensul art. 138 alin. (1) C. proc. civ. - Referitor la primul aspect, în raport de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc.

civ., reclamantul a solicitat în termen îndreptarea neregularităților din Încheierea de ședință din 8 noiembrie 2010, constând în aceea că faptele nu au fost redate corespunzător în succesiunea imaginilor înregistrate pe CD-ul anexat, acestea fiind învederate în scris, atât prin cererea de îndreptare a lor, cât și prin cererea de completare a probatoriului, ambele depuse pentru termenul imediat următor, adică pentru termenul din 6 decembrie 2010, deci "la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate" și "înainte de a pune concluzii în fond". - Deși s-a consemnat că apărătorul reclamantului a lipsit nejustificat la termenul din 6 decembrie 2010, când a avut loc "revizionarea", aceasta este o justificare abuzivă a instanțelor anterioare, în raport de toate aspectele învederate la pct. I din recurs.

- Cererea de suplimentare a probatoriului s-a făcut cu respectarea termenului legal, nefiind incidente prevederile art. 138 alin. (1) C. proc. civ., ci prevederile art. 138 alin. (1) pct. 2, întrucât necesitatea administrării unor înregistrări video suplimentare a rezultat din dezbateri, probele administrate până la data de 8 noiembrie 2010 conturând o situație de fapt neclară. Recurentul mai susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1203 C. civ., pornind de la ideea că aspectele care au dus la afectarea demnității și onoarei reclamantului nu mai sunt invocate, ci sunt avute în vedere numai comentarii pe împrejurările rezultate din înregistrările video.

Și în lipsa acestor înregistrări, atât prima instanță, cât și instanța de apel puteau stabili, folosindu-se de prezumții simple, că starea de nemulțumire a reclamantului a putut fi determinată de faptul că, după plecarea de la casierie și până a doua zi, când s-a emis factura retur, s-au petrecut evenimente care au dus la această stare. De asemenea, faptul că, și după restituirea banilor plătiți suplimentar, angajații S. Berceni au simțit nevoia să îi dea în compensație, pentru disconfortul pe care i l-au cauzat, caserole cu carne, este o dovadă certă a faptului că reclamantul s-a putut simți foarte ofensat. În concluzie, consideră că i-au fost afectate onoarea și demnitatea. Mai susține că instanța de apel a refuzat în mod greșit să-i încuviințeze interogatoriul intimaților, prin care intenționa să demonstreze utilitatea pazei în magazin și necesitatea dotării magazinului S. cu aparatură de monitorizare video.

Recurentul-reclamant a solicitat casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, în vederea suplimentării probatoriului. În dosar a depus întâmpinare intimata chemată în garanție SC S.S.S. SRL (fostă SC C.S. SRL), prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea căii de atac. În ceea ce privește excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că anumite critici prezentate în cererea de recurs se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva acestui caz de modificare, criticile ce nu se circumscriu vreunui motiv de recurs dintre cele reglementate de art. 304 urmând a nu fi avute în vedere de această instanță.

Raportat la cele expuse mai sus, analizând decizia atacată în raport de criticile susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În primul rând, trebuie precizat că toate acele susțineri din recurs care vizează hotărârea primei instanțe nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte, deoarece obiect al recursului îl poate forma doar hotărârea pronunțată de instanța de apel, iar nu și cea pronunțată de tribunal. I.1. În mod corect, instanța de apel a considerat că nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, de către tribunal, în raport de dispozițiile art. 156 C. proc.

civ., text de lege care reglementează condițiile în care se poate dispune amânarea cauzei pentru lipsă de apărare. Dispozițiile art. 108 1 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. civ. nu prezintă relevanță în analiza respectării dreptului la apărare al unei părți, deoarece nu are legătură cu condițiile care trebuie îndeplinite pentru admiterea unei asemenea cereri și care, după cum s-a arătat, sunt prevăzute în art. 156 alin. (1) din cod, ci vizează posibilitatea aplicării unei amenzi judiciare în situația în care, din cauza lipsei avocatului sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite de lege sau de instanță în sarcina sa, judecarea procesului a fost amânată.

De altfel, textul de lege nu este incident în cauză, nici din perspectiva posibilității aplicării amenzii, deoarece instanța nu a dispus admiterea cererii de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, formulată de reclamant pentru termenul din 6 decembrie 2010, ci a respins această cerere, procedând la judecarea cauzei. Instanța de apel a interpretat corect dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ., considerând că prima instanță, prin măsura dispusă la termenul de judecată sus-menționat cu privire la cererea formulată de reclamant, nu a încălcat dreptul la apărare al acestei părți. Astfel, a avut în vedere că legea permite acordarea unui singur termen pentru lipsă de apărare, după cum rezultă în mod expres din norma procesuală citată, termen de care reclamantul beneficiase la momentul formulării celei de a doua cereri, și, în plus, aceasta din urmă nu era nici dovedită, în raport de înscrisul atașat la dosar fond.

Prin urmare, în mod corect curtea de apel s-a raportat la cele două condiții prevăzute de lege, ce trebuie îndeplinite pentru admiterea cererii de acordare a unui termen pentru lipsă de apărare, potrivit art. 156 C. proc. civ., iar, în ceea ce privește temeinicia cererii, astfel cum a fost apreciată de instanța de apel, aceasta fiind o chestiune de fapt cu referire la interpretarea unei probe (fișa Dosarului 42287/3/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție), iar nu de legalitate, nu poate forma obiect de analiză în recurs, ca urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Susținerile privind necoroborarea dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. proc.

civ. cu art. 24 din Constituția României, referitoare la garantarea dreptului la apărare, și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul părții la un proces echitabil, cu consecința pretinsă de parte, în sensul lipsirii de conținut al dreptului în discuție, sunt neîntemeiate. Reclamantul a beneficiat de acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, de amânarea pronunțării cauzei în vederea depunerii de note scrise conform art. 156 alin. (2) din același cod, respectarea dreptului la apărare, inclusiv din perspectiva Constituției României și a Convenției Europene a Drepturilor Omului, nepresupunând admiterea tuturor cererilor formulate de parte sau de apărătorul său în acest sens, cu atât mai mult cu cât, și în ipoteza prezenței avocatului la un alt proces la același termen de judecată cu cel acordat în cauză implică obligația acestuia de a asigura substituirea cu un alt avocat în condițiile art. 234 din Statutul profesiei de avocat.

2. În mod corect curtea de apel a considerat că instanța de fond nu a încălcat nici principiul contradictorialității la termenul din 6 decembrie 2010. Luarea anumitor măsuri în absența avocatului reclamantului este conformă cu normele procesuale în materie, așa cum a considerat și Curtea, în cazul în care părțile au fost legal citate, iar apărătorul reclamantului a lipsit nemotivat. În speță, reclamantul avea termen în cunoștință, în condițiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., prin prezența avocatului său la termenul de judecată din 3 mai 2010, iar, pentru motivele arătate mai sus, cererea avocatului de amânare a cauzei a fost respinsă în mod corect, în raport de art. 156 alin. (1) din același cod.

Prin urmare, soluționarea, la termenul din 6 decembrie 2010, a cererilor formulate de reclamant, privind îndreptarea erorii materiale strecurate în Încheierea de ședință din 8 noiembrie 2010 și vizionarea înregistrărilor efectuate de pârâtă în zilele de 24 și 25 aprilie 2009, precum și trecerea la judecarea cauzei în absența martorului citat cu mandat de aducere nu încalcă principiul contradictorialității, deoarece instanța a supus dezbaterii părților cererile respective, precum și măsura dispusă cu privire la martor, exigență fundamentală respectării acestui principiu conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Pentru argumentele deja arătate, absența avocatului reclamantului, fiindu-i imputabilă, nu reprezenta un motiv care să împiedice soluționarea cererilor respective și, în final, judecarea cauzei, de către prima instanță, astfel cum a considerat și instanța de control judiciar.

Referitor la nemotivarea soluției de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale din Încheierea dată în 8 noiembrie 2010, de către prima instanță, această chestiune vizează o pretinsă greșeală a acestei instanțe și nu se circumscrie unei critici aduse deciziei Curții, sub acest aspect, astfel încât nu va fi avută în vedere de Înalta Curte.

Aspectele invocate de recurent, în legătură cu o altă situație de fapt ce ar rezulta din înregistrarea de pe CD-ul atașat dosarului, față de cele consemnate în Încheierea din 8 noiembrie 2010, și cu necesitatea suplimentării probatoriului în sensul vizionării înregistrărilor din 24 și 25 aprilie 2009, pe lângă faptul că vizează judecata în primă instanță, ce nu poate forma obiect de verificare în recurs, decât dacă se circumscrie unor critici de nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel, se referă și la chestiuni de fapt, respectiv administrarea unor probe, care nu pot fi aduse în discuție în cadrul căii de atac de față, în raport de structura actuală a acesteia. II. Invocarea încălcării art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., privind necesitatea aflării adevărului judiciar, cu referire la o pretinsă insuficientă stabilire a situației de fapt, de către instanțele anterioare, este pur formală, atât timp cât recurentul nu a arătat ce elemente de fapt și care ar fi condus la o altă modalitate de soluționare a cauzei nu au fost lămurite. În realitate, în urma unei analize proprii asupra înregistrărilor video din magazin, susține o altă situație de fapt decât cea stabilită de instanțele anterioare, ceea ce este incompatibil cu structura recursului pentru motivele arătate în precedent. De asemenea, afectarea demnității reclamantului, determinat de oferirea, în compensarea "disconfortului" produs, a două caserole cu carne de pui, reprezintă o simplă afirmație, nesusceptibilă de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Susținerile referitoare la aspectele de ordin procedural, soluționate greșit în dosarul de fond, în opinia recurentului, și confirmate în apel sunt neîntemeiate. Astfel, în mod corect, Curtea a considerat că, fiind prezent la momentul vizionării înregistrării de pe CD, la termenul din 8 noiembrie 2010, reclamantul putea face obiecțiuni la cele consemnate de către instanță în urma vizionării, argumentul instanței de apel nefiind în contradicție cu dreptul părții de a solicita îndreptarea erorilor materiale pretins strecurate în încheierea de la aceeași dată. Doar în măsura în care Curtea ar fi respins cererea de îndreptare ca tardiv formulată s-ar fi pus problema în ce măsură aceasta s-ar fi făcut cu respectarea art. 108 alin. (3) C. proc.

civ. Or, Curtea nu a optat pentru o asemenea soluție, dimpotrivă, a arătat că reclamantul putea formula obiecțiuni chiar la termenul de vizionare a CD-ului, ceea ce este corect față de prezența lui și a apărătorului la termenul respectiv, și, totodată, cât privește cererea de îndreptare a erorii materiale, a reținut că soluția primei instanțe este legală în raport de dispozițiile art. 138 alin. (1) și art. 188 alin. (3) C. proc. civ. În ceea ce privește lipsa nejustificată a avocatului reclamantului la revizionarea CD-ului, care a avut loc la termenul din 6 decembrie 2010, acest aspect a fost apreciat în mod corect de către Curte, din moment ce solicitarea acestuia, de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, a fost respinsă, iar soluția este legală pentru argumentele deja arătate în cadrul primului motiv de recurs.

Referitor la formularea în termenul legal a cererii reclamantului, de vizionare a înregistrărilor din 24 și 25 aprilie 2009, față de incidența dispozițiilor art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., aceasta reprezintă o critică ce nu poate fi analizată în recurs, deoarece prima condiție din textul de lege menționat, și anume cea privind ca necesitatea dovezii să reiasă din dezbateri nu vizează o chestiune de legalitate în materie de probatoriu, ci de apreciere a instanței asupra aspectului în discuție, care nu poate fi evaluată de instanța de recurs, față de actuala structură a căii de atac. Or, prima instanță, în motivarea respingerii cererii de vizionare a înregistrărilor din 24 și 25 aprilie 2009, a menționat, printre altele, că este lămurită asupra situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, Curtea a confirmat această soluție, pe care a considerat-o rezolvată corect, iar acest aspect nu poate fi cenzurat în recurs.

Aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1203 C. civ. nu poate fi reținută de prezenta instanță, deoarece Curtea nu a folosit prezumții simple în stabilirea situației de fapt, textul de lege reglementând acest mijloc de probă, dimpotrivă a arătat că "nu se poate apela la prezumția instituită de art. 1203 C. civ., cu atât mai mult cu cât nu s-ar corobora cu nicio dovadă administrată în cauză". Pe de altă parte, prin critica formulată, recurentul tinde tot la schimbarea situației de fapt stabilită de instanțele anterioare, invocând aplicarea unor prezumții simple pe aspectele relevate prin motivele de apel, ceea ce, cum s-a arătat în mai multe rânduri, este o chestiune incompatibilă cu structura recursului, care vizează doar aspecte de legalitate.

Referitor la respingerea cererii de încuviințare a probei cu interogatoriul intimaților, dispusă de instanța de apel, acest aspect privește tot o chestiune legată de concludența și utilitatea unei probe, iar nu de nelegalitate a deciziei, chestiune care este lăsată la aprecierea instanței învestite cu cererea de probe și care nu poate fi cenzurată în recurs, față de abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, astfel încât susținerile recurentului susceptibile de încadrare în cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. nu pot fi primite. În consecință, în baza art. 312 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.P. împotriva Deciziei civile nr. 56 Ap din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ