ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5595/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5595/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 350/S din 20

decembrie 2010 a Tribunalului Brașov, secția civilă, s-a respins acțiunea

formulată de reclamantul P.P., în contradictoriu cu pârâta SC S.C.C. SRL, având

ca obiect obligarea acesteia să-i plătească suma de 150.000 euro daune morale

aduse demnității și onoarei.

S-a respins cererea

de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu chemata în

garanție SC C.S. SRL.

S-a respins cererea

pârâtei, de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că, potrivit facturii nr. AA emisă

de pârâtă, reclamantul a achiziționat, la data de 24 aprilie 2009, o serie de

produse alimentare și nealimentare de la magazinul "S." Berceni, în

număr total de 30 poziții, ultimul dintre produsele menționate în factură fiind

o sticlă de gin G., în valoare de 21,46 RON.

Pe verso-ul facturii

sunt efectuate, de mână, mențiunile "Clientul are dreptate, nu a cumpărat

produsul. Verific. C.T.", respectiv "Facturare eronată. Factura a

fost la vizionată. Clientul are dreptate", aceasta din urmă însoțită de o

semnătură indescifrabilă.

De asemenea, s-a

aplicat o ștampilă cu mențiunea "Pentru articolele marcate a fost emisă

factura de retur cu nr. (...)", fiind menționat nr. BB și aplicată o

semnătură indescifrabilă.

Potrivit

înscrisurilor aflate, în copie, la dosar, produsul "G. Gin" a fost

returnat, fiind întocmită factură în acest sens, la data de 25 aprilie 2009,

iar reclamantului i-a fost restituită suma de 21,46 RON, reprezentând

contravaloarea acestuia, pe formularul provizoriu de factură de retur fiind

trecută mențiunea "facturare eronată".

Din vizionarea

înregistrării video pe suport CD, cuprinzând intervalul de timp între momentul

în care reclamantul s-a prezentat la casa de marcat și momentul în care acesta

a părăsit acest loc, după plata produselor, rezultă că facturarea eronată a

produsului a fost determinată de rostogolirea pe banda rulantă a sticlei de

băutură, achiziționată de clientul următor, aceasta fiind împinsă de greutatea

unei alte sticle și ajungând în dreptul zonei de scanare automată, acesta

fiind, după toate probabilitățile, momentul în care produsul a fost

înregistrat.

După acest moment, se

observă intervenția clientului aflat la rând în spatele reclamantului, care a

tras sticlele din zona scanerului automat, însă după momentul în care sticla de

gin fusese marcată și facturată reclamantului.

Din declarațiile

martorilor audiați în cauză rezultă aspectele menționate mai sus, cu privire la

facturarea eronată a produsului către reclamant, martorul C.C. având funcția de

șef departament la magazinul aparținând pârâtei, confirmând faptul că produsul

a fost facturat din eroare, iar reclamantului i-au fost restituiți banii

achitați pentru acesta.

Același martor a

arătat că l-a însoțit pe reclamant până la ieșirea din magazin și că în acest

interval de timp nu a avut loc nicio altercație, nicio discuție jignitoare și

nicio agresiune fizică, nici din partea angajaților magazinului și nici din

partea celor ai firmei de pază, reclamantul fiind însă nemulțumit din cauza

timpului pierdut pentru clarificarea situației și solicitând să fie despăgubit,

sens în care i-a fost oferită o caserolă cu carne, în compensație, pentru

disconfortul creat, bun pe care acesta l-a acceptat.

Aceleași împrejurări

sunt relatate și de către martora M.S., având funcția de casier și care a fost

de serviciu la casa la care a fost emisă factura reclamantului, aceasta arătând

că sticla de băutură s-a rostogolit pe bandă și a fost marcată în mod automat,

iar nu manual, precum și că, personal, nu a avut nicio discuție cu reclamantul

și nici nu a auzit să fi existat vreun incident între acesta și angajații

firmei de pază.

Martorul G.S., având

funcția de agent de pază la societatea chemată în garanție, a arătat că a fost

de serviciu la data de 24 mai 2009 și nu a asistat la niciun incident între

reclamant și angajații magazinului ori ai firmei de pază, deși lucra în acea zi

la ieșirea pentru clienți.

De asemenea, martora

T.D., având funcția de agent de pază la societatea chemată în garanție, a

arătat că nu a auzit de existența vreunui conflict, nici de la colegii săi și

nici de la angajații magazinului, și nici ca agenții de pază să fie solicitați

de angajații magazinului pentru a interveni în conflictul cu un client.

S-a reținut că

obiectul cauzei de față îl constituie acordarea daunelor morale pentru

atingerea adusă demnității și onoarei reclamantului, prin comportamentul

jignitor și agresiv al prepușilor pârâtei, fiind invocate în drept dispozițiile

art. 1000 alin. (3) C. civ.

Potrivit alin. (1) al

acestui text de lege, se angajează răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin

fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce

sunt sub paza noastră, alin. (3) prevăzând că stăpânii și comitenții sunt

răspunzători de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile

ce li s-au încredințat.

Această dispoziție

legală reglementează răspunderea comitenților pentru fapta prepușilor, cel care

pretinde că a fost vătămat prin fapta altuia fiind ținut să dovedească, ca în

cazul oricărui tip de răspundere civilă delictuală, întrunirea cumulativă a

condițiilor referitoare la existența faptei ilicite, a prejudiciului cauzat, a

legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și la vinovăția

persoanei responsabile, în sfera ilicitului civil intrând chiar și culpa cea

mai ușoară - culpa levissima.

Raportat la motivele

de fapt ale cererii de chemare în judecată, s-a reținut că aceasta nu privește

facturarea în plus a produsului care nu a fost achiziționat de reclamant, care a

fost remediată prin restituirea banilor, ci comportarea prepușilor pârâtei,

pretins ireverențioasă, jignitoare și agresivă, constând atât în atitudinea

concretă a acestora, cât și în faptul oferirii, în compensație, a unui produs,

atitudine pe care reclamantul a perceput-o ca pe un fel de "mită"

pentru a nu sesiza organele de poliție.

Instanța a reținut,

de asemenea, că reclamantul nu a solicitat daune morale pentru suferința fizică

pricinuită prin pretinsa vătămare a integrității corporale, ci doar pentru

faptul că s-a simțit umilit și jignit, iar din petitul în mod expres formulat

rezultă că aceasta a solicitat respectiva sumă de bani cu titlu de daune morale

pentru afectarea onoarei și demnității sale, ori suferințele fizice nu intră în

sfera acestor valori morale, ci în aceea a dreptului la sănătate și, respectiv,

la integritate fizică.

În cauză, nu au fost

dovedite elementele enumerate mai sus, pentru a se angaja răspunderea pârâtei

pentru faptele prepușilor săi.

Astfel, în primul

rând, nu a fost dovedită existența faptei ilicite, de natură a prejudicia

valorile morale pretins încălcate, respectiv onoarea și demnitatea

reclamantului, din probele administrate în cauză nerezultând că acesta a fost

tratat în mod "neprincipial și neprietenos", că i-ar fi fost adresate

cuvinte sau expresii jignitoare, că ar fi fost tratat ireverențios, "luat

peste picior", așa cum susține, că ar fi fost înjurat, împins sau lovit.

Nu s-a dovedit, de

asemenea, că s-a încercat îndepărtarea sa cu forța din magazin sau că situația

pe care o reclama ar fi fost remediată doar ca urmare a amenințării

reclamantului, în sensul că va face reclamație la Poliție.

În ceea ce privește

faptul că reclamantului i-a fost oferită o casoletă cu carne, gest pe care

acesta l-a perceput ca pe o umilință, ca pe o "cumpărare" a tăcerii

sale, instanța a reținut că acest fapt este confirmat de martorul C.C., șef de

departament la magazinul aparținând pârâtei, acesta oferind bunul "în

compensație pentru disconfortul creat" și arătând că reclamantul a acceptat

acest produs și i-a mulțumit, despărțindu-se de martor în mod

"amical", potrivit declarației acestuia.

În condițiile în

care, din proba testimonială administrată, rezultă că reclamantul a acceptat

produsul, acesta nu poate susține, prin cererea de față, că ar fi fost jignit

și umilit de acest gest, deoarece avea deplina libertate să refuze primirea

acestui bun, semnificația gestului neputând fi apreciată cu dublă măsură, la

momentul respectiv și la momentul formulării cererii.

Așa fiind, instanța a

apreciat că este în afara regulilor morale a pretinde despăgubiri pentru o

pretinsă atingere adusă demnității pe care reclamantul nu a resimțit-o ca atare

la momentul săvârșirii faptei de către prepusul pârâtei, ci, așa cum rezultă

din probele administrate, respectiv proba testimonială și proba cu înscrisuri

(copiile etichetelor aplicate pe produsul oferit, ceea ce dovedește că

reclamantul a intrat în posesia acestuia), a acceptat-o fără a reacționa în

sens negativ.

În ceea ce privește

celelalte susțineri ale reclamantului, referitoare la faptele prejudiciabile

ale prepușilor pârâtei, constând în neglijența casierei în momentul facturării

produselor achiziționate de reclamant, în nerezolvarea stării conflictuale în

aceeași zi, de către angajații magazinului, cu consecința pierderii timpului

reclamantului, și în facturarea unor produse neachiziționate și încasarea

prețului acestora, instanța le-a înlăturat, întrucât acestea au fost invocate

numai prin concluziile scrise, după închiderea dezbaterilor, nefiind cuprinse

în motivarea cererii introductive sau într-o precizare a acesteia, care să fi

fost depusă în termen legal; așa cum s-a arătat mai sus, prin cererea

introductivă au fost invocate doar atingeri ale drepturilor patrimoniale la

onoare și demnitate, rezidând în comportamentul ireverențios, jignitor și

agresiv al angajaților pârâtei, declanșat în momentul sesizării de către

reclamant a incidentului.

Referitor la condiția

prejudiciului, instanța a reținut, raportat la starea de fapt expusă mai sus,

astfel cum ea rezultă din probele administrate, că reclamantul nu a probat

existența unui prejudiciu personal nepatrimonial, constând în vătămarea unor

valori de o asemenea natură, acesta fiind exclusiv afirmat, iar nu și dovedit.

Față de nedovedirea

elementelor menționate anterior, este evident că nu s-a putut reține existența

unei legături de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și prejudiciul

afirmat.

În fine, în ceea ce

privește vinovăția prepușilor pârâtei, dat fiind că reclamantul a invocat numai

lezarea drepturilor la onoare și demnitate, instanța a reținut că, în

condițiile în care din dovezile administrate nu rezultă însăși săvârșirea

faptei imputate, respectiv a unor acte de jignire și agresiune, condiția

vinovăției nu poate fi luată în discuție.

Așa fiind, în cauză,

nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, pentru a se angaja

responsabilitatea pârâtei pentru faptele prepușilor săi.

Prin Decizia civilă

nr. 56 Ap din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a

respins apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Cu privire la primul

motiv de apel, referitor la încălcarea dreptului la apărare determinat de

soluționarea cererilor formulate la termenul din 6 decembrie 2010, în absența

apărătorului reclamantului, deși acesta ceruse amânarea cauzei, conform art.

156 alin. (1) C. proc. civ., instanța poate acorda un singur termen pentru

lipsă de apărare dacă cererea este temeinic motivată. În cauză, reclamantului i

s-a mai acordat un termen pentru lipsă de apărare, astfel că respingerea

cererii pentru același motiv, la termenul din 6 decembrie 2010, este legală.

Cererea de amânare din 6 decembrie 2010 nu a fost însoțită de vreo dovadă care

să o justifice, nerezultând că apărătorul reclamantului era avocatul vreuneia

dintre părțile menționate pe fișa dosarului aflat pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, cum corect a reținut tribunalul, încât cerința finală a

textului art. 156 alin. (1) C. proc. civ. nu a fost îndeplinită. Mai mult,

chiar apărătorul reclamantului a solicitat amânarea pronunțării, în caz de

respingere a cererii, pentru a depune concluzii scrise, cerință acordată de

prima instanță în respectarea alin. (2) din art. 156. Depunerea, în apel, a

dovezii prezenței apărătorului la instanța supremă la termenul din 6 decembrie

2010 nu suplinește lipsa motivării cererii de amânare, întrucât trebuia depusă

la instanța învestită și, cel mai târziu, la termenul de judecată, pentru a fi

analizată.

Cu privire la motivul

doi de apel, referitor la încălcarea principiului contradictorialității,

potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., instanța este datoare să pună în discuția

părților orice împrejurare, de fapt sau de drept, sub condiția ca părțile să fi

fost legal citate. Lipsa nejustificată a unei părți nu înlătură dreptul

instanței de a pune cererile formulate de aceasta în discuția celeilalte părți

și să le soluționeze, cum este cazul în speță, unde lipsa nemotivată a

apărătorului reclamantului nu a putut împiedica judecarea celor două cereri, de

îndreptare a erorii materiale și de suplimentare a probatoriului, astfel că nu

se poate plânge că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil. Cu privire la

aceste cereri, tribunalul s-a pronunțat legal în ședința publică din 6

decembrie 2010, pentru motivele arătate în încheierea de ședință de la acea

dată, motivarea fiind corectă, ce respectă cerințele art. 138 alin. (1) și art.

188 alin. (3) C. proc. civ., astfel că și acest motiv de apel a fost respins.

Referitor la motivele

de netemeinicie, se susține că s-ar fi consemnat greșit succesiunea

evenimentelor în Încheierea de ședință din 8 noiembrie 2010, însă cu privire la

această cerere, prima instanță a revizionat înregistrarea pe suport CD, la

termenul din 6 decembrie 2010, reținând că cele consemnate la termenul anterior

sunt exacte. Nu trebuie omis că, la prima vizionare, apărătorul reclamantului a

fost prezent și avea posibilitatea să facă obiecțiile considerate necesare la

acel moment, iar, la revizionare, a lipsit nemotivat. Vizionarea

înregistrărilor din 24 și 25 aprilie 2009 nu a fost solicitată în termen legal,

încât respingerea ei pe temeiul neîndeplinirii cerințelor art. 138 alin. (1) C.

proc. civ. este legală și, în consecință, motivul de apel este nefondat.

Pe fondul cererii,

probele dosarului nu conturează răspunderea delictuală a prepușilor pârâtei,

contrar celor susținute în apel. Interpretarea selectivă a probelor, de care se

prevalează reclamantul, este de atributul exclusiv al instanței, care poate lua

sau nu anumite probe în considerare, în măsura în care se coroborează cu alte

probe concludente, care real conturează starea de fapt. Faptul că la dosar s-a

depus factura de achiziționare a mărfurilor, CD-ul vizionat de două ori de

instanță, etichetele caserolelor date în "compensație pentru

disconfort" ori plângerea depusă la poliție nu conduce automat la

concluzia că s-ar fi săvârșit o faptă prejudiciabilă, cu vinovăție, care să-i

cauzeze reclamantului o atingere a demnității și onoarei sale.

Cum s-a arătat, s-a

susținut prin cererea de chemare în judecată că atingerea onoarei sau

demnității se datorează atitudinii ireverențioase, jignitoare și agresive a salariaților

pârâtei, or toate probele enunțate nu dovedesc nici pe departe o asemenea

atitudine, concluzie întărită de declarațiile martorilor audiați în cauză.

În ultimul motiv de

apel se susține că tribunalul ar fi pronunțat o hotărâre greșită în raport de

probele administrate, însă, din analiza expusă, nu reiese care sunt dovezile

interpretate greșit și care ar contura atitudinea angajaților subliniată în

petitul cererii de chemare în judecată, ci numai crearea unei situații de

disconfort, nemulțumire resimțită ca urmare a înregistrării eronate.

În realitate, din

nicio probă nu rezultă că angajata pârâtei, pe post de casieră, ar fi comis

vreo faptă ilicită, săvârșită cu o minimă culpă, care să contureze cadrul

răspunderii delictuale. Rostogolirea pe banda rulantă a sticlei achiziționate

de clientul ce urma reclamantului la casa de marcat nu este determinată de

activitatea ilicită a salariatei ori altui angajat al pârâtei sau chematei în

garanție, iar existența unei atitudini de genul celei susținute, creatoare de

prejudiciu moral, nu este dovedită de suportul probatoriu administrat în speță.

De altfel, în motivul de apel nici nu se mai susține existența comportamentului

amintit, ci se comentează pe împrejurările înregistrate video, care însă nu îl

dovedesc, iar umilința de care vorbește reclamantul nu poate fi pusă în

discuție cât timp, fără nicio rezervă, a acceptat primirea caserolei în

discuție, cum corect a reținut tribunalul. De aceea, nu se poate apela la

prezumția instituită de art. 1203 C. civ., cu atât mai mult cu cât nu s-ar

corobora cu nicio dovadă administrată în cauză.

Concluzionând, în

cauză nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii delictuale pentru fapta

proprie, reglementate de art. 998 - 999 C. civ. și nici cele ale art. 1003 C.

civ.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul P.P., criticând-o pentru următoarele

motive:

I. Decizia instanței

de apel este dată cu încălcarea legii.

Ca și prima instanță,

instanța de apel a ignorat prevederile art. 24 din Constituția României, cât și

pe cele ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

privind asigurarea dreptului la un proces echitabil, drept în conținutul căruia

intră și dreptul la apărare.

instanța de apel au încălcat dreptul reclamantului de a beneficia în mod

concret și efectiv de dreptul la apărare.

Conform art. 108

1

alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. civ., instanța poate aplica sancțiunea

amenzii civile în situația în care, din cauza neprezentării avocatului,

judecata s-a amânat nejustificat.

În raport de

conținutul prevederilor textului de lege sus-menționat, atât prima instanță,

cât și instanța de apel au interpretat dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc.

civ. într-un sens excesiv și restrictiv, fără a avea în vedere posibilitatea

reclamantului de a putea justifica prezența apărătorului la o altă instanță,

prin depunerea Încheierii de ședință din 6 decembrie 2010, dată în Dosarul nr.

42287/3/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, la un

moment imediat ulterior celui pentru care solicitase amânarea.

În print-ul atașat

cererii de amânare pentru lipsă de apărare, depusă pentru termenul de judecată

din 6 decembrie 2010, se menționau foarte clar dosarul și instanța, chiar dacă

acest document nu indica aspecte referitoare la partea din dosar care era

apărată de avocatul reclamantului.

Nu în ultimul rând,

dacă prima instanță și instanța de apel ar fi coroborat prevederile art. 156

alin. (1) C. proc. civ. cu cele ale art. 24 din Constituția României, dar mai

ales cu cele ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

atunci ar fi trebuit să acționeze de o asemenea manieră încât să nu golească de

conținut dreptul de apărare al reclamantului, aplicând formal prevederi seci

unei situații abstracte.

principiul contradictorialității în procesului civil, întrucât, în absența

apărătorului reclamantului, prima instanță a luat măsuri care au împiedicat

aflarea adevărului în cauză: pe de o parte, a fost respinsă cererea acestuia,

de a fi administrate probatorii suplimentare pe baza cărora s-ar fi putut

stabili adevărul factual, iar, pe de altă parte, prima instanță a trecut la

revizionarea CD-ului atașat dosarului și a respins cererea de îndreptare a

erorilor din Încheierea de ședință din 8 noiembrie 2010, doar în prezența

apărătorului părții adverse.

Art. 129 alin. (4) C.

proc. civ. obligă judecătorul să pună în dezbaterea părților orice împrejurări

de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în

întâmpinare.

Totodată, art. 129

alin. (5) din același cod obligă judecătorul să stăruie, prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe

baza stabilirii faptelor și pentru aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Or, câtă vreme

reclamantul nu a putut beneficia, în mod concret și efectiv, de dreptul la

apărare din partea primei instanțe, nu a putut să-și spună părerea în mod

public și contradictoriu în legătură cu aspecte de fapt care rezultau chiar din

înregistrările pe care intimata SC S. le pusese la dispoziția organelor de

cercetare penală, ajunse și în dosarul prezentei cauze.

Prima instanță a

stabilit, prin Încheierea de ședință din data de 6 decembrie 2010, că se impune

respingerea cererii de îndreptare a erorilor din Încheierea de ședință din 8

noiembrie 2010, reținând că aspectele consemnate în această încheiere sunt

"exacte", fără nicio altă argumentare.

Desigur, aspectele

consemnate în Încheierea de ședință din 6 decembrie 2010 erau "exacte",

câtă vreme, în încheierea respectivă, nu erau alte consemnări care să

contrazică sau măcar să fie contrare celor reținute de prima instanță, de

natură a atrage un potențial control în căile de atac.

Instanța de apel

apreciază ca fiind "un drept al instanței" să încalce principiul

contradictorialității procesului civil, considerând că "lipsa

nejustificată a unei părți nu înlătură dreptul instanței de a pune cererile

formulate de aceasta în discuția celeilalte părți și să le soluționeze, cum este

cazul în speță (...).".

Cu alte cuvinte,

instanța de apel a decis că nu s-a încălcat principiul contradictorialității,

deoarece apărătorul reclamantului a lipsit nejustificat, ceea ce reprezintă un

abuz.

În consecință, starea

de fapt a fost reținută ca fiind cea redată în Încheierea de ședință din 8

noiembrie 2010, deși cercetarea atentă a înregistrărilor de pe CD-ul atașat

dosarului indică elemente care pot duce la o altă stare de fapt.

Aceste elemente au

fost învederate de reclamant prin cererea depusă tot pentru termenul din 6

decembrie 2010, când apărătorul său nu s-a putut prezenta, prin care solicita

suplimentarea probatoriului cu restul înregistrărilor care marcau prezența în

magazinul S. Berceni, în datele de 24 și 25 aprilie 2009.

Prima instanță a

respins și această cerere, considerând că este lămurită prin probele

administrate până în acel moment, refuzând să stabilească adevărul în cauză,

câtă vreme nu a cercetat aspectele relevate de parte ulterior termenului din 8

noiembrie 2010, atât prin cererea de îndreptare a erorilor strecurate în

Încheierea de ședință de la această dată, cât și prin cererea de suplimentare a

probatoriului, ambele depuse pentru termenul din 6 decembrie 2010, iar nu prin

concluziile scrise, cum în mod greșit reține prima instanță.

În continuare,

recurentul expune aspecte de fapt care ar rezulta din imaginile înregistrate,

precum și concluziile ce ar trebui luate pe situația de fapt în raport de

aceste aspecte.

II. Decizia recurată

este dată cu aplicarea greșită a legii.

Conform art. 129

alin. (5) C. proc. civ., judecătorul e obligat să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză.

Or, câtă vreme

situația de fapt stabilită de prima instanță și menținută de instanța de apel

nu este clar determinată, soluția primei instanțe și a celei de apel sunt

rezultatul unei eronate aplicări a legii.

În continuare,

recurentul invocă aspecte de fapt, susținând că a plătit exact contravaloarea

produselor achiziționate la 24 aprilie 2009, nu i s-a pretins vreo sumă de bani

în plus la casieria magazinului, astfel încât nu rezultă motivele pentru care a

doua zi ar fi primit de la angajații S. contravaloarea produsului scanat

suplimentar și două caserole cu carne, în schimbul stării de nemulțumire și

disconfortului produs, așa cum indică cele susținute prin întâmpinare și

probele administrate. Instanțele ar fi trebuit să lămurească aceste chestiuni,

prin suplimentarea probatoriului, în absența clarificării aspectelor de fapt

apreciind greșit că nu sunt incidente, în cauză, dispozițiile art. 998 - 999 și

art. 1000 alin. (3) C. civ.

Menționează că

primirea a două caserole cu carne drept "compensație pentru

disconfort" este de natură să-i afecteze demnitatea.

În ceea ce privește

motivele de apel de la pct. 3 - 5, instanța de apel a reținut că:

- reclamantul avea

posibilitatea să facă obiecțiuni asupra aspectelor ce rezultau din

înregistrările video chiar la termenul din 8 noiembrie 2010;

- a lipsit

nejustificat le revizionarea din 6 decembrie 2010;

- administrarea

probei cu înregistrările video din 24 și 25 aprilie 2009 nu a fost solicitată

în termen legal, în sensul art. 138 alin. (1) C. proc. civ.

- Referitor la primul

aspect, în raport de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., reclamantul

a solicitat în termen îndreptarea neregularităților din Încheierea de ședință

din 8 noiembrie 2010, constând în aceea că faptele nu au fost redate

corespunzător în succesiunea imaginilor înregistrate pe CD-ul anexat, acestea

fiind învederate în scris, atât prin cererea de îndreptare a lor, cât și prin

cererea de completare a probatoriului, ambele depuse pentru termenul imediat

următor, adică pentru termenul din 6 decembrie 2010, deci "la prima zi de

înfățișare ce a urmat după această neregularitate" și "înainte de a

pune concluzii în fond".

- Deși s-a consemnat

că apărătorul reclamantului a lipsit nejustificat la termenul din 6 decembrie

2010, când a avut loc "revizionarea", aceasta este o justificare

abuzivă a instanțelor anterioare, în raport de toate aspectele învederate la

pct. I din recurs.

- Cererea de

suplimentare a probatoriului s-a făcut cu respectarea termenului legal, nefiind

incidente prevederile art. 138 alin. (1) C. proc. civ., ci prevederile art. 138

alin. (1) pct. 2, întrucât necesitatea administrării unor înregistrări video

suplimentare a rezultat din dezbateri, probele administrate până la data de 8

noiembrie 2010 conturând o situație de fapt neclară.

Recurentul mai

susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1203 C. civ.,

pornind de la ideea că aspectele care au dus la afectarea demnității și onoarei

reclamantului nu mai sunt invocate, ci sunt avute în vedere numai comentarii pe

împrejurările rezultate din înregistrările video.

Și în lipsa acestor

înregistrări, atât prima instanță, cât și instanța de apel puteau stabili,

folosindu-se de prezumții simple, că starea de nemulțumire a reclamantului a

putut fi determinată de faptul că, după plecarea de la casierie și până a doua

zi, când s-a emis factura retur, s-au petrecut evenimente care au dus la

această stare.

De asemenea, faptul

că, și după restituirea banilor plătiți suplimentar, angajații S. Berceni au

simțit nevoia să îi dea în compensație, pentru disconfortul pe care i l-au

cauzat, caserole cu carne, este o dovadă certă a faptului că reclamantul s-a

putut simți foarte ofensat.

În concluzie,

consideră că i-au fost afectate onoarea și demnitatea.

Mai susține că

instanța de apel a refuzat în mod greșit să-i încuviințeze interogatoriul

intimaților, prin care intenționa să demonstreze utilitatea pazei în magazin și

necesitatea dotării magazinului S. cu aparatură de monitorizare video.

Recurentul-reclamant

a solicitat casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la

prima instanță, în vederea suplimentării probatoriului.

În dosar a depus

întâmpinare intimata chemată în garanție SC S.S.S. SRL (fostă SC C.S. SRL),

prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrare în motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar, pe fond, a

solicitat respingerea căii de atac.

În ceea ce privește

excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că anumite critici

prezentate în cererea de recurs se încadrează în motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva

acestui caz de modificare, criticile ce nu se circumscriu vreunui motiv de

recurs dintre cele reglementate de art. 304 urmând a nu fi avute în vedere de

această instanță.

Raportat la cele

expuse mai sus, analizând decizia atacată în raport de criticile susceptibile

de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În primul rând,

trebuie precizat că toate acele susțineri din recurs care vizează hotărârea primei

instanțe nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte, deoarece obiect al

recursului îl poate forma doar hotărârea pronunțată de instanța de apel, iar nu

și cea pronunțată de tribunal.

I.1. În mod corect,

instanța de apel a considerat că nu se poate reține încălcarea dreptului la

apărare al reclamantului, de către tribunal, în raport de dispozițiile art. 156

C. proc. civ., text de lege care reglementează condițiile în care se poate

dispune amânarea cauzei pentru lipsă de apărare.

Dispozițiile art. 108

1

alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. civ. nu prezintă relevanță în analiza

respectării dreptului la apărare al unei părți, deoarece nu are legătură cu

condițiile care trebuie îndeplinite pentru admiterea unei asemenea cereri și

care, după cum s-a arătat, sunt prevăzute în art. 156 alin. (1) din cod, ci

vizează posibilitatea aplicării unei amenzi judiciare în situația în care, din

cauza lipsei avocatului sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite de lege sau

de instanță în sarcina sa, judecarea procesului a fost amânată.

De altfel, textul de

lege nu este incident în cauză, nici din perspectiva posibilității aplicării

amenzii, deoarece instanța nu a dispus admiterea cererii de amânare a cauzei

pentru lipsă de apărare, formulată de reclamant pentru termenul din 6 decembrie

2010, ci a respins această cerere, procedând la judecarea cauzei.

Instanța de apel a

interpretat corect dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ., considerând

că prima instanță, prin măsura dispusă la termenul de judecată sus-menționat cu

privire la cererea formulată de reclamant, nu a încălcat dreptul la apărare al

acestei părți.

Astfel, a avut în

vedere că legea permite acordarea unui singur termen pentru lipsă de apărare,

după cum rezultă în mod expres din norma procesuală citată, termen de care

reclamantul beneficiase la momentul formulării celei de a doua cereri, și, în

plus, aceasta din urmă nu era nici dovedită, în raport de înscrisul atașat la

dosar fond. Prin urmare, în mod corect curtea de apel s-a raportat la cele două

condiții prevăzute de lege, ce trebuie îndeplinite pentru admiterea cererii de

acordare a unui termen pentru lipsă de apărare, potrivit art. 156 C. proc.

civ., iar, în ceea ce privește temeinicia cererii, astfel cum a fost apreciată

de instanța de apel, aceasta fiind o chestiune de fapt cu referire la

interpretarea unei probe (fișa Dosarului 42287/3/2008 al Înaltei Curți de

Casație și Justiție), iar nu de legalitate, nu poate forma obiect de analiză în

recurs, ca urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11

C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Susținerile privind

necoroborarea dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ. cu art. 24 din

Constituția României, referitoare la garantarea dreptului la apărare, și art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul părții la

un proces echitabil, cu consecința pretinsă de parte, în sensul lipsirii de

conținut al dreptului în discuție, sunt neîntemeiate.

Reclamantul a

beneficiat de acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, de amânarea

pronunțării cauzei în vederea depunerii de note scrise conform art. 156 alin.

(2) din același cod, respectarea dreptului la apărare, inclusiv din perspectiva

Constituției României și a Convenției Europene a Drepturilor Omului,

nepresupunând admiterea tuturor cererilor formulate de parte sau de apărătorul

său în acest sens, cu atât mai mult cu cât, și în ipoteza prezenței avocatului

la un alt proces la același termen de judecată cu cel acordat în cauză implică

obligația acestuia de a asigura substituirea cu un alt avocat în condițiile

art. 234 din Statutul profesiei de avocat.

curtea de apel a considerat că instanța de fond nu a încălcat nici principiul

contradictorialității la termenul din 6 decembrie 2010.

Luarea anumitor

măsuri în absența avocatului reclamantului este conformă cu normele procesuale

în materie, așa cum a considerat și Curtea, în cazul în care părțile au fost

legal citate, iar apărătorul reclamantului a lipsit nemotivat. În speță,

reclamantul avea termen în cunoștință, în condițiile art. 153 alin. (1) C.

proc. civ., prin prezența avocatului său la termenul de judecată din 3 mai

2010, iar, pentru motivele arătate mai sus, cererea avocatului de amânare a

cauzei a fost respinsă în mod corect, în raport de art. 156 alin. (1) din

același cod.

Prin urmare,

soluționarea, la termenul din 6 decembrie 2010, a cererilor formulate de

reclamant, privind îndreptarea erorii materiale strecurate în Încheierea de

ședință din 8 noiembrie 2010 și vizionarea înregistrărilor efectuate de pârâtă

în zilele de 24 și 25 aprilie 2009, precum și trecerea la judecarea cauzei în

absența martorului citat cu mandat de aducere nu încalcă principiul

contradictorialității, deoarece instanța a supus dezbaterii părților cererile

respective, precum și măsura dispusă cu privire la martor, exigență

fundamentală respectării acestui principiu conform art. 129 alin. (4) C. proc.

civ. Pentru argumentele deja arătate, absența avocatului reclamantului,

fiindu-i imputabilă, nu reprezenta un motiv care să împiedice soluționarea

cererilor respective și, în final, judecarea cauzei, de către prima instanță,

astfel cum a considerat și instanța de control judiciar.

Referitor la

nemotivarea soluției de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale

din Încheierea dată în 8 noiembrie 2010, de către prima instanță, această

chestiune vizează o pretinsă greșeală a acestei instanțe și nu se circumscrie

unei critici aduse deciziei Curții, sub acest aspect, astfel încât nu va fi

avută în vedere de Înalta Curte.

Aspectele invocate de

recurent, în legătură cu o altă situație de fapt ce ar rezulta din

înregistrarea de pe CD-ul atașat dosarului, față de cele consemnate în

Încheierea din 8 noiembrie 2010, și cu necesitatea suplimentării probatoriului

în sensul vizionării înregistrărilor din 24 și 25 aprilie 2009, pe lângă faptul

că vizează judecata în primă instanță, ce nu poate forma obiect de verificare

în recurs, decât dacă se circumscrie unor critici de nelegalitate aduse

hotărârii instanței de apel, se referă și la chestiuni de fapt, respectiv

administrarea unor probe, care nu pot fi aduse în discuție în cadrul căii de

atac de față, în raport de structura actuală a acesteia.

II. Invocarea

încălcării art. 129 alin. (5) C. proc. civ., privind necesitatea aflării

adevărului judiciar, cu referire la o pretinsă insuficientă stabilire a

situației de fapt, de către instanțele anterioare, este pur formală, atât timp

cât recurentul nu a arătat ce elemente de fapt și care ar fi condus la o altă

modalitate de soluționare a cauzei nu au fost lămurite.

În realitate, în urma

unei analize proprii asupra înregistrărilor video din magazin, susține o altă

situație de fapt decât cea stabilită de instanțele anterioare, ceea ce este

incompatibil cu structura recursului pentru motivele arătate în precedent.

De asemenea,

afectarea demnității reclamantului, determinat de oferirea, în compensarea

"disconfortului" produs, a două caserole cu carne de pui, reprezintă

o simplă afirmație, nesusceptibilă de încadrare în motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Susținerile

referitoare la aspectele de ordin procedural, soluționate greșit în dosarul de

fond, în opinia recurentului, și confirmate în apel sunt neîntemeiate.

Astfel, în mod

corect, Curtea a considerat că, fiind prezent la momentul vizionării

înregistrării de pe CD, la termenul din 8 noiembrie 2010, reclamantul putea

face obiecțiuni la cele consemnate de către instanță în urma vizionării,

argumentul instanței de apel nefiind în contradicție cu dreptul părții de a

solicita îndreptarea erorilor materiale pretins strecurate în încheierea de la

aceeași dată. Doar în măsura în care Curtea ar fi respins cererea de îndreptare

ca tardiv formulată s-ar fi pus problema în ce măsură aceasta s-ar fi făcut cu

respectarea art. 108 alin. (3) C. proc. civ. Or, Curtea nu a optat pentru o

asemenea soluție, dimpotrivă, a arătat că reclamantul putea formula obiecțiuni

chiar la termenul de vizionare a CD-ului, ceea ce este corect față de prezența

lui și a apărătorului la termenul respectiv, și, totodată, cât privește cererea

de îndreptare a erorii materiale, a reținut că soluția primei instanțe este

legală în raport de dispozițiile art. 138 alin. (1) și art. 188 alin. (3) C.

proc. civ.

În ceea ce privește

lipsa nejustificată a avocatului reclamantului la revizionarea CD-ului, care a

avut loc la termenul din 6 decembrie 2010, acest aspect a fost apreciat în mod

corect de către Curte, din moment ce solicitarea acestuia, de amânare a cauzei

pentru lipsă de apărare, a fost respinsă, iar soluția este legală pentru

argumentele deja arătate în cadrul primului motiv de recurs.

Referitor la

formularea în termenul legal a cererii reclamantului, de vizionare a

înregistrărilor din 24 și 25 aprilie 2009, față de incidența dispozițiilor art.

138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., aceasta reprezintă o critică ce nu poate fi

analizată în recurs, deoarece prima condiție din textul de lege menționat, și

anume cea privind ca necesitatea dovezii să reiasă din dezbateri nu vizează o

chestiune de legalitate în materie de probatoriu, ci de apreciere a instanței

asupra aspectului în discuție, care nu poate fi evaluată de instanța de recurs,

față de actuala structură a căii de atac. Or, prima instanță, în motivarea

respingerii cererii de vizionare a înregistrărilor din 24 și 25 aprilie 2009, a

menționat, printre altele, că este lămurită asupra situației de fapt în raport

de probele administrate în cauză, Curtea a confirmat această soluție, pe care a

considerat-o rezolvată corect, iar acest aspect nu poate fi cenzurat în recurs.

Aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1203 C. civ. nu poate fi reținută de prezenta instanță,

deoarece Curtea nu a folosit prezumții simple în stabilirea situației de fapt,

textul de lege reglementând acest mijloc de probă, dimpotrivă a arătat că

"nu se poate apela la prezumția instituită de art. 1203 C. civ., cu atât

mai mult cu cât nu s-ar corobora cu nicio dovadă administrată în cauză".

Pe de altă parte,

prin critica formulată, recurentul tinde tot la schimbarea situației de fapt

stabilită de instanțele anterioare, invocând aplicarea unor prezumții simple pe

aspectele relevate prin motivele de apel, ceea ce, cum s-a arătat în mai multe

rânduri, este o chestiune incompatibilă cu structura recursului, care vizează

doar aspecte de legalitate.

Referitor la

respingerea cererii de încuviințare a probei cu interogatoriul intimaților,

dispusă de instanța de apel, acest aspect privește tot o chestiune legată de

concludența și utilitatea unei probe, iar nu de nelegalitate a deciziei,

chestiune care este lăsată la aprecierea instanței învestite cu cererea de

probe și care nu poate fi cenzurată în recurs, față de abrogarea motivului de

casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată

cu respectarea dispozițiilor legale în materie, astfel încât susținerile

recurentului susceptibile de încadrare în cazul de modificare reglementat de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de

reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.P. împotriva Deciziei civile nr.

56 Ap din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ