ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4190/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 160 din 04 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantele D.V. și P.R. în contradictoriu cu pârâții Municipiului București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București, sens în care a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 188 mp și construcție parter cu 5 camere și dependințe.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că pârâtul Municipiul București nu a răspuns la notificarea de restituire a reclamantelor în termenul legal și că în această situație instanța are competența de a se pronunța pe fondul notificării, conform dispozițiilor art. 26 raportat la decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe fond, s-a apreciat că cererea de restituire a reclamantelor este întemeiată, deoarece acestea au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite la restituire, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul proprietatea autoarei lor comune B.J. Forma de reparație ce li se cuvine constă în despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, față de imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 408/ A din 25 iunie 2009, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței susmenționate. În motivarea soluției, curtea de apel a reținut, raportat la decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că prima instanță a procedat în mod legal la soluționarea fondului notificării și că soluția dată pe fondul notificării este corectă în raport de dispozițiile art. 3, art. 20 și art. 26 din Legea nr. 10/2001. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul Municipiul București prin Primarul General, care a invocat pronunțarea ei cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării este un termen de recomandare, iar nu unul imperativ. Faptul că până la momentul formulării cererii de chemare în judecată nu a fost soluționată notificarea reclamantelor se datorează unei situații obiective, respectiv documentației incomplete aferente notificării. Prin urmare, nu a existat un refuz nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea reclamantelor, spre a fi incidente în speță dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține următoarele: Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată (art. 23 alin. (1) în forma inițială a legii), prevede că "În termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură." Din dispozițiile legale enunțate rezultă în mod cert că termenul de 60 zile în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării are natura unui termen imperativ, modul de redactare a normei care îl reglementează fiind nesusceptibil de o altă interpretare: „în termen de 60 zile (...) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe (...)". Caracterul imperativ al termenului în discuție se deduce și din interpretarea teleologică a Legii nr. 10/2001, unul din scopurile acestei legi fiind rezolvarea cu celeritate a cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv, în vederea asigurării stabilității raporturilor juridice civile.

Prin urmare, critica recurentului relativă la natura termenului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, este neîntemeiată. De asemenea, este neîntemeiată și critica privind inaplicabilitatea în speță a Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii. Prin această decizie, înalta Curte a statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea de restituire.

În considerentele deciziei s-a reținut ca lipsa răspunsului unității deținătoare/entității învestite în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Având în vedere că dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., în mod legal, în speță, s-a făcut aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007, în raport de care instanțele anterioare au reținut corect refuzul nejustificat al pârâtului-recurent de a soluționa notificarea reclamantelor, față de nerespectarea termenului imperativ prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001. Faptul că documentația aferentă notificării reclamantelor ar fi fost incompletă nu justifica nesoluționarea ei în termen de 60 de zile de la înregistrare, cum greșit pretinde recurentul. Aceasta deoarece, în conformitate cu prevederile pct. 25.1 alin. (4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, prorogarea termenului de 60 de zile pentru soluționarea notificării nu poate opera decât atunci când unitatea deținătoare, apreciind în urma analizei actelor doveditoare deja depuse că acestea sunt insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, comunică în scris persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, în caz contrar, unitatea deținătoare având obligația soluționării notificării în 60 de zile de la înregistrare, pe baza actelor depuse. Or, recurentul-pârât a solicitat reclamantelor completarea actelor doveditoare cu mult peste 60 de zile de la primirea notificării, respectiv la data de 09 noiembrie 2007, conform adresei din 09 noiembrie 2007 (fila 103 dosar fond), situație în care el nu poate invoca beneficiul prorogării termenului de soluționare a notificării.

Rezultă că recurentul-pârât avea obligația de soluționare a notificării reclamantelor în termen de 60 de zile de la înregistrarea ei, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o, astfel că în acord cu Decizia în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007, în mod legal s-a reținut în etapele procesuale anterioare refuzul nejustificat al unității deținătoare de soluționare a notificării și, implicit, refuzul de restituire a imobilului, cu consecința cenzurării unui asemenea refuz de către instanță în litigiul pendinte, prin soluționarea pe fond a cererii de restituire a reclamantelor.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ale pct. 25.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi și ale deciziei în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007. Pe cale de consecință, nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează ca recursul pârâtului Municipiul București să fie respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Văzând și prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., curtea va obliga pe recurentul-pârât, ca parte căzută în pretenții prin respingerea cererii sale de recurs, la plata echivalentului în lei al sumei de 1.190 euro, la data plății, către intimatele-reclamante, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cheltuielile de judecată suportate de intimatele-reclamante în faza procesuală a recursului reprezintă onorariu de avocat în sumă de 1.190 euro, conform facturii fiscale de la fila 18 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiului București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 408/ A din 25 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentul-pârât Municipiul București la plata echivalentului în lei al sumei de 1.190 euro, la data plății, către intimatele-reclamante D.V. și P.R., reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 02 iulie 2010.