ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4190/2010

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 160 din 04 februarie

2009, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantele D.V.

și P.R.

în contradictoriu

cu pârâții Municipiului București prin Primarul General și Consiliul General al

Municipiului București, sens în care a constatat că reclamantele sunt persoane

îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile

legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul situat în București, sector

2, compus din teren în suprafață de 188 mp și construcție parter cu 5 camere și

dependințe.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că pârâtul Municipiul București nu a răspuns

la notificarea de restituire a reclamantelor în termenul legal și că în această

situație instanța are competența de a se pronunța pe fondul notificării,

conform dispozițiilor art. 26 raportat la decizia în interesul Legii nr. 20/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe fond,

s-a apreciat că cererea de restituire a reclamantelor este întemeiată, deoarece

acestea au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite la restituire, în sensul art.

3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul proprietatea

autoarei lor comune B.J. Forma de reparație ce li se cuvine constă în

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, față de

imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, înstrăinat în baza Legii nr.

112/1995.

Curtea de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia

nr. 408/ A din 25 iunie 2009,

a

respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin

Primarul General împotriva sentinței susmenționate.

În motivarea

soluției, curtea de apel a reținut, raportat la decizia în interesul Legii nr. 20/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că prima instanță a procedat în mod

legal la soluționarea fondului notificării și că soluția dată pe fondul

notificării este corectă în raport de dispozițiile art. 3, art. 20 și art. 26

din Legea nr. 10/2001.

Decizia curții

de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul Municipiul București prin

Primarul General,

care a

invocat pronunțarea ei cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

În dezvoltarea

acestui motiv, recurentul a arătat că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23

din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării este un termen de

recomandare, iar nu unul imperativ.

Faptul că până

la momentul formulării cererii de chemare în judecată nu a fost soluționată

notificarea reclamantelor se datorează unei situații obiective, respectiv

documentației incomplete aferente notificării.

Prin urmare,

nu a existat un refuz nejustificat al unității deținătoare de a soluționa

notificarea reclamantelor, spre a fi incidente în speță dispozițiile Deciziei nr.

20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține

următoarele:

Art. 25 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, republicată (art. 23 alin. (1) în forma inițială a

legii), prevede că "În termen de 60 zile de la înregistrarea notificării

sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură."

Din

dispozițiile legale enunțate rezultă în mod cert că termenul de 60 zile în care

unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării are natura unui termen

imperativ, modul de redactare a normei care îl reglementează fiind

nesusceptibil de o altă interpretare: „în termen de 60 zile (...) unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe (...)". Caracterul imperativ al

termenului în discuție se deduce și din interpretarea teleologică a Legii nr. 10/2001,

unul din scopurile acestei legi fiind rezolvarea cu celeritate a cererilor de

restituire a imobilelor preluate abuziv, în vederea asigurării stabilității

raporturilor juridice civile.

Prin

urmare, critica recurentului relativă la natura termenului prevăzut de art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, este neîntemeiată.

De

asemenea, este neîntemeiată și critica privind inaplicabilitatea în speță a

Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii.

Prin

această decizie, înalta Curte a statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, că instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea de

restituire.

În

considerentele deciziei s-a reținut ca lipsa răspunsului unității

deținătoare/entității învestite în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25

din Legea nr. 10/2001 are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar

un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală

nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței

competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că

nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se

adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Având în

vedere că dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul

legii este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., în mod legal, în speță, s-a făcut aplicarea deciziei în interesul Legii

nr. 20 din 19 martie 2007, în raport de care instanțele anterioare au reținut

corect refuzul nejustificat al pârâtului-recurent de a soluționa notificarea

reclamantelor, față de nerespectarea termenului imperativ prevăzut de art. 25

din Legea nr. 10/2001.

Faptul

că documentația aferentă notificării reclamantelor ar fi fost incompletă nu

justifica nesoluționarea ei în termen de 60 de zile de la înregistrare, cum

greșit pretinde recurentul. Aceasta deoarece, în conformitate cu prevederile pct.

25.1 alin. (4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prorogarea termenului de 60 de zile pentru

soluționarea notificării nu poate opera decât atunci când unitatea deținătoare,

apreciind în urma analizei actelor doveditoare deja depuse că acestea sunt

insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, comunică în scris

persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării,

necesitatea completării actelor doveditoare, în caz contrar, unitatea

deținătoare având obligația soluționării notificării în 60 de zile de la

înregistrare, pe baza actelor depuse.

Or,

recurentul-pârât a solicitat reclamantelor completarea actelor doveditoare cu

mult peste 60 de zile de la primirea notificării, respectiv la data de 09

noiembrie 2007, conform adresei din 09 noiembrie 2007 (fila 103 dosar fond),

situație în care el nu poate invoca beneficiul prorogării termenului de

soluționare a notificării.

Rezultă că

recurentul-pârât avea obligația de soluționare a notificării reclamantelor în

termen de 60 de zile de la înregistrarea ei, obligație pe care nu și-a

îndeplinit-o, astfel că în acord cu Decizia în interesul Legii nr. 20 din 19

martie 2007, în mod legal s-a reținut în etapele procesuale anterioare refuzul

nejustificat al unității deținătoare de soluționare a notificării și, implicit,

refuzul de restituire a imobilului, cu consecința cenzurării unui asemenea

refuz de către instanță în litigiul pendinte, prin soluționarea pe fond a

cererii de restituire a reclamantelor.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată a fost dată

cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ale

pct. 25.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi și ale deciziei

în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007.

Pe cale de

consecință, nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., urmează ca recursul pârâtului Municipiul București să

fie respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Văzând și

prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., curtea va obliga pe

recurentul-pârât, ca parte căzută în pretenții prin respingerea cererii sale de

recurs, la plata echivalentului în lei al sumei de 1.190 euro, la data plății,

către intimatele-reclamante, cu titlu de cheltuieli de judecată. Cheltuielile

de judecată suportate de intimatele-reclamante în faza procesuală a recursului

reprezintă onorariu de avocat în sumă de 1.190 euro, conform facturii fiscale

de la fila 18 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiului București prin Primarul

General împotriva Deciziei nr. 408/ A din 25 iunie 2009 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe

recurentul-pârât Municipiul București la plata echivalentului în lei al sumei

de 1.190 euro, la data plății, către intimatele-reclamante D.V. și P.R.,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 02 iulie 2010.