ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3516/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3516/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 43/A din 21 ianuarie

2011 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul

Român împotriva Sentinței civile nr. 781 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului

Cluj, pronunțată în Dosar nr. 4733/117/2010, pe care a menținut-o.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 115 din 25 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj s-a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român (prin Ministerul

Economiei și Finanțelor), respingându-se pentru acest motiv acțiunea civilă

înaintată de reclamanții I.A.C. și I.S.D. prin care s-a solicitat obligarea

pârâtului la plata sumei de 390.181,76 euro prin echivalentul în RON la data

plății, conform Deciziei civile nr. 133/A/2007 a Curții de Apel Cluj, sumă

actualizată conform indicelui de inflație la momentul plății efective, cu

dobânda legală începând de la momentul plății efective.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții I.A.C. și I.S.D., admis prin Decizia

civilă nr. 194/A din 10 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, cu consecința

desființării sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Cluj.

S-a arătat în

motivarea deciziei, între altele, că statuarea primei instanțe potrivit căreia

Statul Român este lipsit de calitate procesuală pasivă apare ca eronată, câtă

vreme statul este cel care garantează acordarea de despăgubiri conform Legii

nr. 10/2001 persoanelor îndreptățite. Or, nefuncționarea sistemului de despăgubire

prin intermediul Fondului "P." pune în discuție responsabilitatea

statului.

Împotriva deciziei

date în apel a declarat recurs pârâtul Statul Român (prin Ministerul Finanțelor

Publice), respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 1029 din 18 februarie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea

deciziei, instanța supremă a precizat că reclamanții, în temeiul Deciziei

civile nr. 133/A/2007 a Curții de Apel Cluj, prin care s-a stabilit în

beneficiul lor dreptul la măsuri reparatorii în cuantum de 361.000 euro, dețin

un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel

că ei trebuie să se bucure de acest drept revendicabil al lor, fiind necesar a

li se oferi garanțiile ce rezultă din art. 1 din Protocolul nr. 1, precum și

din art. 13 din Convenție.

În rejudecare,

Tribunalul Cluj a pronunțat Sentința civilă nr. 781 din 24 septembrie 2010,

prin care a admis în parte acțiunea civilă înaintată de reclamanții I.A.C. și

I.S.D. împotriva pârâtului Statul Român.

În consecință:

A fost obligat

pârâtul Statul Român (prin Ministerul Economiei și Finanțelor) să plătească

reclamanților suma de 390.181,76 euro în echivalent în RON la data plății la

cursul B.N.R. cu titlu de despăgubiri stabilite conform Deciziei civile nr.

133/A/2007 a Curții de Apel Cluj, dobânda legală în materie civilă calculată la

suma de 1.402.469,31 RON de la data de 29 noiembrie 2007 și până la data plății

efective a despăgubirii indicate în alineatul precedent. Fără cheltuieli de

judecată.

Motivând sentința,

Tribunalul a arătat, în esență, că prin Decizia civilă nr. 133/A/2007 a Curții

de Apel Cluj, devenită irevocabilă prin respingerea recursului, s-a stabilit

îndreptățirea reclamanților la măsuri reparatorii constând în despăgubiri

bănești în valoare de 390.181,76 euro sau echivalentul în RON la data plății,

avându-se în vedere că sistemul de acordare a despăgubirilor prevăzut de Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 nu funcționa, astfel că singura măsură reparatorie

prin echivalent posibilă este aceea de drept comun constând în plata unor sume

de bani.

Sistemul de acordare

a măsurilor reparatorii instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu este

funcțional, Fondul "P." nepermițându-le reclamanților din prezentul

proces să încaseze conform unei proceduri și unui calendar previzibil

despăgubirile la care sunt îndreptățiți.

În prezent, nici

posibilitatea de a se obține titluri de plată în limita sumei de 500.000 RON nu

mai poate fi reținută, deoarece prin O.U.G. nr. 62/2010 încasarea

despăgubirilor bănești a fost suspendată timp de 2 ani.

În consecință, este

culpa statului că nu a organizat un sistem care să permită persoanelor

îndreptățite să primească despăgubirile stabilite de lege pentru imobilele

preluate abuziv, încălcându-se art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, admiterea acțiunii reclamanților

fiind justificată în limitele arătate în dispozitivul sentinței.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român (prin Ministerul Finanțelor

Publice), solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii

reclamanților și invocând, în esență, următoarele motive:

Prima instanță a

rejudecat cauza fără a ține seama de îndrumările instanței de recurs privitoare

la necesitatea de a se verifica dacă Fondul "P." funcționează,

făcându-se referiri doar la cauza Maties contra României, cu toate că aceasta

nu este incidență la situația de fapt existentă în procesul de față.

Prin Decizia civilă

nr. 6913 din 12 noiembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 4784/1/2008, Înalta Curte

de Casație și Justiție a înlăturat obligația de debitor al Statului Român,

astfel că această chestiune este deja lămurită.

Reclamanții nu au

făcut dovada că au inițiat, pe lângă autoritățile publice prevăzute în legea

reparatorie specială, demersuri pentru a obține plata despăgubirii și care

puteau fi făcute anterior O.U.G. nr. 62/2010. Dispozițiile legii speciale au

prioritate de aplicare, în acest sens fiind și prevederile art. 46 alin. (4)

din Legea nr. 10/2001.

Asupra apelului

formulat, s-au reținut următoarele.

Astfel cum a reținut

prima instanță, prin Decizia civilă nr. 133/A din 25 aprilie 2007 a Curții de

Apel Cluj, devenită irevocabilă, s-a stabilit, între altele, dreptul

reclamanților I.A.C. și I.S.D. la „măsuri reparatorii constând în despăgubiri

bănești pentru ap. nr. 3, 4, 5, 6 din imobilul situat în str. EG, în sumă de

361.400 euro sau echivalentul în RON la data plății", precum și „..

dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 74,39/100 din

terenul în suprafață de 207 mp (..), în sumă de 28.781,76 euro sau echivalentul

în RON la data plății", adică în total suma de 390.181,76 euro.

În considerentele

acestei decizii s-a menționat că „întrucât Fondul "P." nu funcționa

la data pronunțării deciziei de o manieră susceptibilă să asigure o

indemnizație efectivă, aceasta echivalează cu o absență totală a indemnizației

în sensul legislației interne, reglementare incompatibilă cu respectarea

dreptului la bunuri garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1.

Prin urmare, în

condițiile în care, potrivit art. 20 alin. (3) din Constituția României, atunci

când există o neconcordanță între legislația internă și pactele și tratatele

privind drepturile și libertățile fundamentale, au prioritate reglementările

internaționale, instanța a înlăturat legislația internă ce nu acordă o

despăgubire efectivă și, aplicând Protocolul nr. 1, a apreciat că singura

măsură reparatorie prin echivalent posibilă este aceea din dreptul comun,

constând în sume de bani, așa cum rezultă din Capitolul VII Despre efectele

obligațiilor, din Titlul III Despre contracte și convenții al Cărții a III-a

Despre diferitele măsuri în care se stabilește proprietatea a Codului

civil".

Prin această decizie

s-a stabilit, așadar, cu putere de lucru judecat dreptul reclamanților la despăgubiri

bănești în condițiile dreptului comun, instanța precizând în mod expres că

acordarea acestei indemnizații s-a dispus, în aplicarea prevederilor art. 20

alin. (3) din Constituția României, prin neluarea în considerare a

dispozițiilor speciale în materie, adică a acelora din Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

Această statuare a

instanței este în afara oricărui echivoc, ea având valoarea unei dezlegări

care, în mod nemijlocit și necesar, susține dispozitivul deciziei în ce

privește dreptul reclamanților la despăgubiri bănești în sumă totală de

390.181,76 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății.

Pe cale de

consecință, concluzia este aceea că obligația de a plată trebuie executată în

condițiile dreptului comun aplicabil executării obligațiilor bănești în

general, ea neintrând sub regimul juridic instituit, derogatoriu, prin Legea

nr. 10/2001 și, asociat ei, prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Este rațiunea pentru

care susținerile apelantului privitoare la prevalența legii speciale, în sensul

art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009) nu pot

fi primite, căci s-ar ajunge la nesocotirea celor dispuse prin Decizia civilă

nr. 133/A/2007 a Curții de Apel Cluj, după cum, pe aceeași linie de gândire, nu

poate fi primit nici argumentul potrivit căruia prin admiterea acțiunii de față

s-ar crea o situație de inegalitate între persoanele îndreptățite la măsuri

reparatorii conform Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, în mod obișnuit,

acestea sunt ținute a urma procedura impusă prin Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

Deși Decizia civilă

nr. 133/A din 25 aprilie 2007 a Curții de Apel Cluj a fost pronunțată în

contradictoriu cu Primarul municipiului Cluj-Napoca, calitatea procesuală

pasivă a Statului Român în prezentul proces a fost deja stabilită cu putere de

lucru judecat prin Decizia civilă nr. 194/A din 10 iunie 2009 a Curții de Apel

Cluj, menținută prin Decizia civilă nr. 1029 din 18 februarie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, ambele pronunțate în primul ciclu procesual.

Prin această din urmă

decizie s-a statuat, de altfel, și că „reclamanții au un bun actual în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție", precum și că „dreptul

astfel dobândit este un drept actual, pentru că reprezintă o valoare

patrimonială nerevocabilă, stabilită prin hotărâre judecătorească intrată în

puterea lucrului judecat".

Aceste dezlegări ale

instanței de recurs, purtând ele asupra unor probleme de drept privitoare la

soluționarea prezentului proces, au forță obligatorie în rejudecare, așa cum

stabilește art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În ce privește

caracterul funcțional al Fondului "P.", instanța a observat, pe de o

parte, că funcționarea cu totul deficitară a acestuia, nesusceptibilă de a

asigura o indemnizare efectivă a persoanelor îndreptățite, a fost constatată în

mai multe rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens,

fiind, între altele, hotărârile pronunțate în cauzele Katz contra României (din

20 ianuarie 2009, parag. nr. 34 teza a doua și, mai ales, parag. nr. 23) și

Faimblat împotriva României (paragrafele nr. 37, 38).

Prin Hotărârea din 12

octombrie 2010, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Măria Atanasiu și alții împotriva României, având valoare de hotărâre-pilot (parag.

nr. 212) s-a statuat, pe de o parte (parag. nr. 182), că „neexecutarea unei

hotărâri judecătorești ce recunoaște un drept la despăgubire, chiar dacă suma

nu a fost stabilită, constituie o ingerință în dreptul de proprietate în sensul

primei faze din primul aliniat al art. 1 din protocolul nr. 1", iar pe de

altă parte (parag. nr. 216) că „ineficiența mecanismului de despăgubire sau de

restituire continuă să fie o problemă recurentă pe scară largă în

România".

Această din urmă

constatare, asociată cu numărul mare de cereri care, reclamând încălcarea

Convenției, se află pe rolul Curții de la Strassburg (parag. nr. 217), a

determinat Curtea să decidă suspendarea pentru o perioadă de 18 luni, începând

de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, „... analiza tuturor

cererilor rezultate din aceeași problematică generală, în așteptarea adoptării

de către autoritățile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat

tuturor persoanelor afectate de legile de reparație (parag. nr. 241).

Se poate concluziona

astfel că funcționarea Fondului "P." nu este încă una optimă, adică

aptă să garanteze realizarea efectivă a drepturilor persoanelor îndreptățite,

nemaifiind necesar în cauza de față a se face referire și la hotărârea din

cauza Maties contra României, până la data pronunțării prezentei decizii statul

neadoptând măsuri legale sau administrative care să deblocheze în mod real și

semnificativ procedurile de acordare a măsurilor reparatorii potrivit legii

speciale.

Dreptul reclamanților

din prezentul proces de a li se plăti suma de 390.181,76 euro sau echivalentul

în RON al acesteia în condițiile dreptului comun, iar nu prin urmarea

procedurii instituite prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, se află deja

stabilit, cu putere de lucru judecat, prin Decizia civilă nr. 133/2007 a Curții

de Apel Cluj, evocată mai sus.

Nu poate fi primit

nici motivul de apel privitor la obligația reclamanților de a plăti o taxă de

timbru la valoarea pretențiilor formulate, câtă vreme dispozițiile art. 15 lit.

r) din Legea nr. 146/1997 scutesc de la plata taxei judiciare de timbru

cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea

imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente. Or,

prezenta cerere intră în această categorie, ea având ca scop obținerea de

măsuri reparatorii aferente unui imobil preluat abuziv în perioada legală de

referință.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, criticând-o pentru următoarele motive:

face referire nu a fost pronunțată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice ci cu Primarul Municipiului Cluj-Napoca, pârât care a fost obligat la

plata despăgubirilor solicitate în prezentul litigiu de către

reclamanții-intimați.

Printr-o Încheiere

pronunțată de Curtea de Apel în data de 2 aprilie 2008 s-a încercat lămurirea

dispozitivului acestei hotărâri judecătorești (Decizia civilă nr. 133/2007)

stabilindu-se că „debitor al creanțelor este Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Public, în faza execuțională".

Însă, prin Decizia

civilă nr. 6.913/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o soluție

de admitere a recursului său, modificând în parte încheierea atacată în sensul

înlăturării din cuprinsul acesteia a constatării calității de debitor al

creanțelor a Statului Român.

Decizia civilă nr. 1.029/2010 Înalta Curte de Casație și Justiție nu a analizat

raportul juridic obligațional care s-ar putea naște între Ministerul Finanțelor

Publice în calitate de reprezentant al Statului român și reclamanții-intimați.

În cuprinsul acestei

hotărâri judecătorești s-a reținut în mod expres faptul că criticile cu privire

la funcționarea Fondului Proprietatea și neîndeplinirea obligațiilor instituite

de statul român cu privire la organizarea unui sistem funcțional de acordare a

măsurilor reparatorii urmează să fie analizate în rejudecare.

ca după finalizarea unui proces în toate gradele jurisdicționale, reclamanții

să demareze un nou litigiu, făcând trimitere la alte temeiuri juridice și

practica CEDO, când în realitate ar trebui să efectueze demersuri pentru

punerea în executare a titlului executoriu pe care îl dețin.

Intimații-reclamanți

nu fac dovada efectuării unor demersuri minime pe lângă autoritățile publice

competente în prezent potrivit dispozițiilor legii speciale să le plătească

suma în discuție, motiv pentru care instanța de apel a apreciat în mod greșit

faptul că demersurile lor procesuale eșuate justifică lipsa unei cereri pentru

emiterea titlurilor de plată până la data apariția O.U.G. nr. 62/2010, care a

suspendat timp de 2 ani emiterea acestora.

Prin noua modificare

a Legii nr. 10/2001 se stipulează la art. 46 alin. (4) că persoana îndreptățită

are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea

acesteia în vigoare, prevederile prezentei legi aplicându-se cu prioritate.

Întrucât

despăgubirile în favoarea reclamanților au fost stabilite printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă pronunțată în contradictoriu cu Primarul

Municipiului Cluj-Napoca, rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor se rezumă la achitarea acestora.

Măsurile reparatorii

nu pot fi acordate arbitrar, iar procedura reglementată de legiuitor, pe care

intimații-reclamanții doresc să o eludeze prin prezenta acțiune, este strict

reglementată.

Plata despăgubirilor

solicitate de reclamanții-intimații nu poate fi efectuată de Ministerul

Finanțelor Publice întrucât fondul alocat de Statul Român acordării de

despăgubiri recunoscute foștilor proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001 este

Fondul "P.".

Împrejurarea că

Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră care să asigure plata efectivă

și rapidă a sumelor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, nu poate atribui instanței posibilitatea de

depășire a cadrului legal intern și de obligare directă a Statului la acordarea

de despăgubiri bănești.

Înalta Curte constată

că recursul este fondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Cadrul procesual

fixat în cauză este reținut prin Decizia nr. 1029 din 18 februarie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, în sensul că prin cererea de chemare în judecată

reclamanții au solicitat obligarea Statului Român la plata de despăgubiri, în

condițiile dreptului comun, pentru neîndeplinirea obligației de a pune la punct

un sistem funcțional în vederea acordării despăgubirilor stabilite prin

hotărâre judecătorească. În aceste condiții, în cadrul procedurii inițiate,

Statul Român are calitate procesuală pasivă.

Cu referire și la

dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și la

jurisprudența Curții Europene de Justiție, s-a reținut că reclamanții au un bun

actual conferit de Decizia nr. 133/A/2007 pronunțată de Curtea de Apel Cluj,

urmând ca în funcție de funcționalitatea sau nu a Fondului "P." să se

aprecieze asupra îndeplinirii de către Statul Român a obligațiilor asumate de a

organiza un sistem funcțional de acordare a măsurilor reparatorii.

Recurentul a invocat

în sprijinul cererii sale Decizia în interesul legii nr. 27/2011 (parag. nr.

77), a cărei aplicare a fost contestată de către reclamanți, pe considerentul

că aceasta este obligatorie de la data publicării în M. Of., iar în speță ar

duce la încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei anterioare de

recurs, prin care s-a stabilit calitatea procesuală pasivă în cauză (parag. nr.

98).

Dat fiind rolul

recursului în interesul legii, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară

a legii, consacrat de art. 329 C. proc. civ., decizia menționată este

aplicabilă în speță, nepunându-se problema încălcării deciziei de recurs

pronunțată anterior în cauză.

Decizia în interesul

legii nr. 27/2011 a statuat asupra cererilor de genul celei formulate de către

reclamant, în cadrul procesual fixat, și este obligatorie pentru instanțe de la

data publicării în M. Of., potrivit, art. 330

7

C. proc. civ.

Prin această decizie

s-a statuat că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele

preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd

măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva

Statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale sunt inadmisibile.

La pronunțarea

acestei decizii s-au avut în vedere următoarele motive:

Acțiunile directe,

îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele C.

civ. și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție nu pot fi

primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

Raționamentul este

identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33

din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie

2009, prin care a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin decizia

menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus

derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea

specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul

menționat, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea

specială.

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană, se subliniază că

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor

semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de

cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de

despăgubiri.

Astfel, în Cauza

Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică

și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de

aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie

legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de

autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a

aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic

adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi

revin.

Or, în această

materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005.

Prin Legea nr.

247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în

special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile

reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei

legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza

raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al

instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost

stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest

aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative

prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de CEDO ale dreptului de

acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115).

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de CEDO în jurisprudența sa în

ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în

mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte

regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea

de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a

antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul

român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor

îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece CEDO nu a constatat că

soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul

"P.", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu

se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței CEDO după pronunțarea

hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment

ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze

protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor

cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de

Convenție.

Este important de

subliniat că și în hotărârea-pilot CEDO a reamintit că "statului pârât

trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile

destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze

raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și

că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și

pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a

economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o

dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități

interne" (parag. 233).

De altfel, chiar

dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o

hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a

stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui

"bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii

de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Or, mecanismul

eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de

art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă CEDO în hotărârea-pilot

pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune

tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp

rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor

judecătorești irevocabile.

În considerarea acestor

argumente, care susțin cel de-al treilea motiv de recurs completat cu Decizia

în interesul legii nr. 27/2011, și înlătură analiza celorlalte, Înalta Curte

urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

dispunând admiterea recursului.

Cu aplicarea și a

art. 296 C. proc. civ., se va modifica în tot decizia de apel, în sensul că se

va admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj împotriva

Sentinței civile nr. 781 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, secția

civilă. Se va schimba sentința în sensul că se va respinge acțiunea formulată

de reclamanți ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj împotriva Deciziei nr. 43/A

din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Modifică în tot

decizia în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Cluj împotriva Sentinței civile nr. 781 din 24 septembrie

2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă.

Schimbă sentința în

sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanți ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM