ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3516/2012

Asupra cauzei civile de față constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 43/A din 21 ianuarie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român împotriva Sentinței civile nr. 781 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosar nr. 4733/117/2010, pe care a menținut-o. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin Sentința civilă nr. 115 din 25 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român (prin Ministerul Economiei și Finanțelor), respingându-se pentru acest motiv acțiunea civilă înaintată de reclamanții I.A.C.

și I.S.D. prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 390.181,76 euro prin echivalentul în RON la data plății, conform Deciziei civile nr. 133/A/2007 a Curții de Apel Cluj, sumă actualizată conform indicelui de inflație la momentul plății efective, cu dobânda legală începând de la momentul plății efective. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții I.A.C. și I.S.D., admis prin Decizia civilă nr. 194/A din 10 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, cu consecința desființării sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Cluj. S-a arătat în motivarea deciziei, între altele, că statuarea primei instanțe potrivit căreia Statul Român este lipsit de calitate procesuală pasivă apare ca eronată, câtă vreme statul este cel care garantează acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 persoanelor îndreptățite.

Or, nefuncționarea sistemului de despăgubire prin intermediul Fondului "P." pune în discuție responsabilitatea statului. Împotriva deciziei date în apel a declarat recurs pârâtul Statul Român (prin Ministerul Finanțelor Publice), respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 1029 din 18 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În motivarea deciziei, instanța supremă a precizat că reclamanții, în temeiul Deciziei civile nr. 133/A/2007 a Curții de Apel Cluj, prin care s-a stabilit în beneficiul lor dreptul la măsuri reparatorii în cuantum de 361.000 euro, dețin un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel că ei trebuie să se bucure de acest drept revendicabil al lor, fiind necesar a li se oferi garanțiile ce rezultă din art. 1 din Protocolul nr. 1, precum și din art. 13 din Convenție.

În rejudecare, Tribunalul Cluj a pronunțat Sentința civilă nr. 781 din 24 septembrie 2010, prin care a admis în parte acțiunea civilă înaintată de reclamanții I.A.C. și I.S.D. împotriva pârâtului Statul Român. În consecință: A fost obligat pârâtul Statul Român (prin Ministerul Economiei și Finanțelor) să plătească reclamanților suma de 390.181,76 euro în echivalent în RON la data plății la cursul B.N.R. cu titlu de despăgubiri stabilite conform Deciziei civile nr. 133/A/2007 a Curții de Apel Cluj, dobânda legală în materie civilă calculată la suma de 1.402.469,31 RON de la data de 29 noiembrie 2007 și până la data plății efective a despăgubirii indicate în alineatul precedent. Fără cheltuieli de judecată.

Motivând sentința, Tribunalul a arătat, în esență, că prin Decizia civilă nr. 133/A/2007 a Curții de Apel Cluj, devenită irevocabilă prin respingerea recursului, s-a stabilit îndreptățirea reclamanților la măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești în valoare de 390.181,76 euro sau echivalentul în RON la data plății, avându-se în vedere că sistemul de acordare a despăgubirilor prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu funcționa, astfel că singura măsură reparatorie prin echivalent posibilă este aceea de drept comun constând în plata unor sume de bani. Sistemul de acordare a măsurilor reparatorii instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu este funcțional, Fondul "P." nepermițându-le reclamanților din prezentul proces să încaseze conform unei proceduri și unui calendar previzibil despăgubirile la care sunt îndreptățiți.

În prezent, nici posibilitatea de a se obține titluri de plată în limita sumei de 500.000 RON nu mai poate fi reținută, deoarece prin O.U.G. nr. 62/2010 încasarea despăgubirilor bănești a fost suspendată timp de 2 ani. În consecință, este culpa statului că nu a organizat un sistem care să permită persoanelor îndreptățite să primească despăgubirile stabilite de lege pentru imobilele preluate abuziv, încălcându-se art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, admiterea acțiunii reclamanților fiind justificată în limitele arătate în dispozitivul sentinței.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român (prin Ministerul Finanțelor Publice), solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamanților și invocând, în esență, următoarele motive: Prima instanță a rejudecat cauza fără a ține seama de îndrumările instanței de recurs privitoare la necesitatea de a se verifica dacă Fondul "P." funcționează, făcându-se referiri doar la cauza Maties contra României, cu toate că aceasta nu este incidență la situația de fapt existentă în procesul de față. Prin Decizia civilă nr. 6913 din 12 noiembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 4784/1/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a înlăturat obligația de debitor al Statului Român, astfel că această chestiune este deja lămurită.

Reclamanții nu au făcut dovada că au inițiat, pe lângă autoritățile publice prevăzute în legea reparatorie specială, demersuri pentru a obține plata despăgubirii și care puteau fi făcute anterior O.U.G. nr. 62/2010. Dispozițiile legii speciale au prioritate de aplicare, în acest sens fiind și prevederile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Asupra apelului formulat, s-au reținut următoarele. Astfel cum a reținut prima instanță, prin Decizia civilă nr. 133/A din 25 aprilie 2007 a Curții de Apel Cluj, devenită irevocabilă, s-a stabilit, între altele, dreptul reclamanților I.A.C. și I.S.D.

la „măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești pentru ap. nr. 3, 4, 5, 6 din imobilul situat în str. EG, în sumă de 361.400 euro sau echivalentul în RON la data plății", precum și „.. dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 74,39/100 din terenul în suprafață de 207 mp (..), în sumă de 28.781,76 euro sau echivalentul în RON la data plății", adică în total suma de 390.181,76 euro.

În considerentele acestei decizii s-a menționat că „întrucât Fondul "P." nu funcționa la data pronunțării deciziei de o manieră susceptibilă să asigure o indemnizație efectivă, aceasta echivalează cu o absență totală a indemnizației în sensul legislației interne, reglementare incompatibilă cu respectarea dreptului la bunuri garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1. Prin urmare, în condițiile în care, potrivit art. 20 alin. (3) din Constituția României, atunci când există o neconcordanță între legislația internă și pactele și tratatele privind drepturile și libertățile fundamentale, au prioritate reglementările internaționale, instanța a înlăturat legislația internă ce nu acordă o despăgubire efectivă și, aplicând Protocolul nr. 1, a apreciat că singura măsură reparatorie prin echivalent posibilă este aceea din dreptul comun, constând în sume de bani, așa cum rezultă din Capitolul VII Despre efectele obligațiilor, din Titlul III Despre contracte și convenții al Cărții a III-a Despre diferitele măsuri în care se stabilește proprietatea a Codului civil". Prin această decizie s-a stabilit, așadar, cu putere de lucru judecat dreptul reclamanților la despăgubiri bănești în condițiile dreptului comun, instanța precizând în mod expres că acordarea acestei indemnizații s-a dispus, în aplicarea prevederilor art. 20 alin. (3) din Constituția României,

prin neluarea în considerare a dispozițiilor speciale în materie, adică a acelora din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Această statuare a instanței este în afara oricărui echivoc, ea având valoarea unei dezlegări care, în mod nemijlocit și necesar, susține dispozitivul deciziei în ce privește dreptul reclamanților la despăgubiri bănești în sumă totală de 390.181,76 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății. Pe cale de consecință, concluzia este aceea că obligația de a plată trebuie executată în condițiile dreptului comun aplicabil executării obligațiilor bănești în general, ea neintrând sub regimul juridic instituit, derogatoriu, prin Legea nr. 10/2001 și, asociat ei, prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Este rațiunea pentru care susținerile apelantului privitoare la prevalența legii speciale, în sensul art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009) nu pot fi primite, căci s-ar ajunge la nesocotirea celor dispuse prin Decizia civilă nr. 133/A/2007 a Curții de Apel Cluj, după cum, pe aceeași linie de gândire, nu poate fi primit nici argumentul potrivit căruia prin admiterea acțiunii de față s-ar crea o situație de inegalitate între persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, în mod obișnuit, acestea sunt ținute a urma procedura impusă prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Deși Decizia civilă nr. 133/A din 25 aprilie 2007 a Curții de Apel Cluj a fost pronunțată în contradictoriu cu Primarul municipiului Cluj-Napoca, calitatea procesuală pasivă a Statului Român în prezentul proces a fost deja stabilită cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 194/A din 10 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, menținută prin Decizia civilă nr. 1029 din 18 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ambele pronunțate în primul ciclu procesual.

Prin această din urmă decizie s-a statuat, de altfel, și că „reclamanții au un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție", precum și că „dreptul astfel dobândit este un drept actual, pentru că reprezintă o valoare patrimonială nerevocabilă, stabilită prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat". Aceste dezlegări ale instanței de recurs, purtând ele asupra unor probleme de drept privitoare la soluționarea prezentului proces, au forță obligatorie în rejudecare, așa cum stabilește art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În ce privește caracterul funcțional al Fondului "P.", instanța a observat, pe de o parte, că funcționarea cu totul deficitară a acestuia, nesusceptibilă de a asigura o indemnizare efectivă a persoanelor îndreptățite, a fost constatată în mai multe rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens, fiind, între altele, hotărârile pronunțate în cauzele Katz contra României (din 20 ianuarie 2009, parag. nr. 34 teza a doua și, mai ales, parag. nr. 23) și Faimblat împotriva României (paragrafele nr. 37, 38). Prin Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, având valoare de hotărâre-pilot (parag.

nr. 212) s-a statuat, pe de o parte (parag. nr. 182), că „neexecutarea unei hotărâri judecătorești ce recunoaște un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerință în dreptul de proprietate în sensul primei faze din primul aliniat al art. 1 din protocolul nr. 1", iar pe de altă parte (parag. nr. 216) că „ineficiența mecanismului de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă pe scară largă în România". Această din urmă constatare, asociată cu numărul mare de cereri care, reclamând încălcarea Convenției, se află pe rolul Curții de la Strassburg (parag.

nr. 217), a determinat Curtea să decidă suspendarea pentru o perioadă de 18 luni, începând de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, „... analiza tuturor cererilor rezultate din aceeași problematică generală, în așteptarea adoptării de către autoritățile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație (parag. nr. 241). Se poate concluziona astfel că funcționarea Fondului "P." nu este încă una optimă, adică aptă să garanteze realizarea efectivă a drepturilor persoanelor îndreptățite, nemaifiind necesar în cauza de față a se face referire și la hotărârea din cauza Maties contra României, până la data pronunțării prezentei decizii statul neadoptând măsuri legale sau administrative care să deblocheze în mod real și semnificativ procedurile de acordare a măsurilor reparatorii potrivit legii speciale.

Dreptul reclamanților din prezentul proces de a li se plăti suma de 390.181,76 euro sau echivalentul în RON al acesteia în condițiile dreptului comun, iar nu prin urmarea procedurii instituite prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, se află deja stabilit, cu putere de lucru judecat, prin Decizia civilă nr. 133/2007 a Curții de Apel Cluj, evocată mai sus. Nu poate fi primit nici motivul de apel privitor la obligația reclamanților de a plăti o taxă de timbru la valoarea pretențiilor formulate, câtă vreme dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 scutesc de la plata taxei judiciare de timbru cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente.

Or, prezenta cerere intră în această categorie, ea având ca scop obținerea de măsuri reparatorii aferente unui imobil preluat abuziv în perioada legală de referință. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Decizia la care se face referire nu a fost pronunțată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice ci cu Primarul Municipiului Cluj-Napoca, pârât care a fost obligat la plata despăgubirilor solicitate în prezentul litigiu de către reclamanții-intimați.

Printr-o Încheiere pronunțată de Curtea de Apel în data de 2 aprilie 2008 s-a încercat lămurirea dispozitivului acestei hotărâri judecătorești (Decizia civilă nr. 133/2007) stabilindu-se că „debitor al creanțelor este Statul Român prin Ministerul Finanțelor Public, în faza execuțională". Însă, prin Decizia civilă nr. 6.913/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o soluție de admitere a recursului său, modificând în parte încheierea atacată în sensul înlăturării din cuprinsul acesteia a constatării calității de debitor al creanțelor a Statului Român. 2. Totodată, prin Decizia civilă nr. 1.029/2010 Înalta Curte de Casație și Justiție nu a analizat raportul juridic obligațional care s-ar putea naște între Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului român și reclamanții-intimați.

În cuprinsul acestei hotărâri judecătorești s-a reținut în mod expres faptul că criticile cu privire la funcționarea Fondului Proprietatea și neîndeplinirea obligațiilor instituite de statul român cu privire la organizarea unui sistem funcțional de acordare a măsurilor reparatorii urmează să fie analizate în rejudecare. 3. Este inadmisibil ca după finalizarea unui proces în toate gradele jurisdicționale, reclamanții să demareze un nou litigiu, făcând trimitere la alte temeiuri juridice și practica CEDO, când în realitate ar trebui să efectueze demersuri pentru punerea în executare a titlului executoriu pe care îl dețin.

Intimații-reclamanți nu fac dovada efectuării unor demersuri minime pe lângă autoritățile publice competente în prezent potrivit dispozițiilor legii speciale să le plătească suma în discuție, motiv pentru care instanța de apel a apreciat în mod greșit faptul că demersurile lor procesuale eșuate justifică lipsa unei cereri pentru emiterea titlurilor de plată până la data apariția O.U.G. nr. 62/2010, care a suspendat timp de 2 ani emiterea acestora. Prin noua modificare a Legii nr. 10/2001 se stipulează la art. 46 alin. (4) că persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare, prevederile prezentei legi aplicându-se cu prioritate.

Întrucât despăgubirile în favoarea reclamanților au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată în contradictoriu cu Primarul Municipiului Cluj-Napoca, rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se rezumă la achitarea acestora. Măsurile reparatorii nu pot fi acordate arbitrar, iar procedura reglementată de legiuitor, pe care intimații-reclamanții doresc să o eludeze prin prezenta acțiune, este strict reglementată.

Plata despăgubirilor solicitate de reclamanții-intimații nu poate fi efectuată de Ministerul Finanțelor Publice întrucât fondul alocat de Statul Român acordării de despăgubiri recunoscute foștilor proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001 este Fondul "P.". Împrejurarea că Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră care să asigure plata efectivă și rapidă a sumelor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu poate atribui instanței posibilitatea de depășire a cadrului legal intern și de obligare directă a Statului la acordarea de despăgubiri bănești.

Înalta Curte constată că recursul este fondat, în considerarea argumentelor ce succed: Cadrul procesual fixat în cauză este reținut prin Decizia nr. 1029 din 18 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în sensul că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea Statului Român la plata de despăgubiri, în condițiile dreptului comun, pentru neîndeplinirea obligației de a pune la punct un sistem funcțional în vederea acordării despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească. În aceste condiții, în cadrul procedurii inițiate, Statul Român are calitate procesuală pasivă.

Cu referire și la dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și la jurisprudența Curții Europene de Justiție, s-a reținut că reclamanții au un bun actual conferit de Decizia nr. 133/A/2007 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, urmând ca în funcție de funcționalitatea sau nu a Fondului "P." să se aprecieze asupra îndeplinirii de către Statul Român a obligațiilor asumate de a organiza un sistem funcțional de acordare a măsurilor reparatorii. Recurentul a invocat în sprijinul cererii sale Decizia în interesul legii nr. 27/2011 (parag. nr. 77), a cărei aplicare a fost contestată de către reclamanți, pe considerentul că aceasta este obligatorie de la data publicării în M. Of., iar în speță ar duce la încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei anterioare de recurs, prin care s-a stabilit calitatea procesuală pasivă în cauză (parag.

nr. 98). Dat fiind rolul recursului în interesul legii, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, consacrat de art. 329 C. proc. civ., decizia menționată este aplicabilă în speță, nepunându-se problema încălcării deciziei de recurs pronunțată anterior în cauză. Decizia în interesul legii nr. 27/2011 a statuat asupra cererilor de genul celei formulate de către reclamant, în cadrul procesual fixat, și este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of., potrivit, art. 330 7 C. proc. civ. Prin această decizie s-a statuat că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale sunt inadmisibile.

La pronunțarea acestei decizii s-au avut în vedere următoarele motive: Acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele C. civ. și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. Raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009, prin care a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul menționat, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană, se subliniază că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin. Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de CEDO ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de CEDO în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece CEDO nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "P.", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței CEDO după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot CEDO a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (parag.

233). De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite. Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă CEDO în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

În considerarea acestor argumente, care susțin cel de-al treilea motiv de recurs completat cu Decizia în interesul legii nr. 27/2011, și înlătură analiza celorlalte, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând admiterea recursului. Cu aplicarea și a art. 296 C. proc. civ., se va modifica în tot decizia de apel, în sensul că se va admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj împotriva Sentinței civile nr. 781 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă. Se va schimba sentința în sensul că se va respinge acțiunea formulată de reclamanți ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj împotriva Deciziei nr. 43/A din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică în tot decizia în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj împotriva Sentinței civile nr. 781 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, secția civilă. Schimbă sentința în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanți ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 mai 2012. Procesat de GGC - LM