ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3156/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3156/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Din examinarea lucrărilor de la dosar,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. 2878/99 din 30 martie

2010 I.N.D. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin M.F.P.,

solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, ca pârâtul să fie obligat să-i

achite daune morale în cuantum de 400.000 euro și 23.585 lei daune materiale.

Prin sentința nr. 2261 din 15

noiembrie 2010, Tribunalul Iași, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a

obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 8000 euro cu titlu de daune

morale și suma de 23.585 lei cu titlu de daune materiale actualizate cu

indicele de inflație.

Analizând actele și lucrările

dosarului, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 80/23 iulie 1962 a

Tribunalului Militar Iași, reclamantul a fost condamnat la 4 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire împotriva ordinii sociale, în

temeiul art. 209 C. pen. în vigoare la acea dată, sancțiune rămasă definitivă

prin respingerea recursului.

Fapta a constat în împrăștierea, în

anii anteriori colectivizării, a unor fițuici (manifeste) întocmite de unchiul

reclamantului, l.C., prin care se făcea apel ca țăranii să nu fie de acord cu

înființarea gospodăriilor agricole colective, ci să lucreze pământul

individual.

Reclamantul a fost arestat la data de

10 decembrie 1961. Judecat și condamnat la 4 ani de închisoare pentru

infracțiunea menționată, ce constituie de drept o condamnare cu caracter

politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a stat mai

mult de 2 ani și jumătate în pușcărie, a reținut prima instanță.

Condițiile au fost inumane și

degradante. A fost complet izolat de familie, nu a avut dreptul să primească

sau să scrie scrisori, nici dreptul să primească vizite sau pachete.

După grațiere, reclamantul a avut mult

timp, frecvent, coșmaruri. Profesional, nu și-a mai putut continua studiile și

nu a putut promova, fiind etichetat ca pușcăriaș.

Condamnarea i-a produs reclamantului

și daune materiale, a mai constatat tribunalul.

Prin hotărârea de condamnare s-a

dispus confiscarea totală a averii, inventariată prin procesul verbal din 09 decembrie

nevoită să promoveze contestație la executare, iar pentru răscumpărarea

bunurilor proprietatea lui a fost nevoită să achite suma de 1.250 lei, conform

chitanței, sumă care, actualizată, este în prezent în cuantum de 432 lei.

De asemenea, a fost reținută și paguba

materială datorată neplății salariului pentru perioada arestării și până la

încadrarea în muncă, după eliberare (14 iulie 1964), respectiv suma de 42.700

lei (calculată având în vedere salariul lunar de 1.380 lei de la data

arestării), sumă care, actualizată, este în prezent de 23.153 lei, rezultând,

în total, daune materiale de 23.585 lei.

Dauna morală sau prejudiciul

nepatrimonial reprezintă rezultatul dăunător, direct, de natură nepatrimonială

al unei fapte ilicite și culpabile prin care se aduce o vătămare a valorilor ce

se referă la existența fizică a omului, la sănătate, integritate corporală,

sentimente, cinstea, demnitatea și onoarea, prestigiu profesional, nume,

domiciliu și alte asemenea valori similare, a reținut prima instanță.

În cauză, cadrul legal care permite

acordarea daunelor morale îl constituie Legea nr. 221/2009.

Termenul general de prejudiciu,

folosit de legiuitor, înseamnă atât prejudiciile materiale, cât și cele morale,

textul de lege nedistingând între prejudiciu patrimonial și nepatrimonial, a

mai reținut prima instanță.

Potrivit art. 2 din Legea nr.

221/2009, toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter

politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept.

Este incontestabil, a apreciat

Tribunalul, faptul că privarea de libertate a reclamantului i-a adus atingere

drepturilor și libertăților fundamentale, lezând demnitatea, onoarea și

libertatea individuală, a produs suferințe pe plan moral și social pentru el și

familia lui.

De asemenea, este de netăgăduit că

orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză, suferințe pe

toate planurile vieții sociale, că astfel de măsuri lezează drepturi

nepatrimoniale ocrotite de lege și din acest punct de vedere le produce un

prejudiciu moral acestora, justificându-se acordarea unor despăgubiri, a mai

apreciat prima instanță.

Chiar dacă nu există un sistem care să

repare pe deplin suferințele morale constând în dureri fizice și psihice, de

principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale, are drept scop nu

atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de

a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de

care a fost privată.

Prin urmare, având în vedere perioada

arestării, afectarea reputației condamnatului și a familiei sale în comunitatea

din care făceau parte și stigmatul de condamnat politic, atingerea adusă

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, posibilității de a-și

continua studiile și de a obține venituri corespunzătoare pentru el și familia

lui, față de materialul probator administrat în cauză, având în vedere,

totodată, și practica C.E.D.O., tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantului

este întemeiată, acordându-i acestuia daune morale și materiale, astfel cum s-a

arătat în precedent.

Împotriva acestei sentințe ambele

părți au declarat apel.

Reclamantul a criticat hotărârea

primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor morale, apreciat ca

insuficient, în raport cu trauma psihică suportată urmare a condamnării

nedrepte. Această traumă i-a influențat toată viața și nu s-a vindecat cu

trecerea timpului, chiar agravându-se.

Statul Român prin M.F.P. reprezentat

de D.G.F.P. a județului Iași a criticat sentința primei instanțe sub ambele

aspecte.

Referitor la daunele morale a susținut

că prima instanță nu a ținut seama și de măsurile reparatorii deja acordate în

temeiul Decretului Lege nr. 118/1990. Totodată, a invocat Deciziile nr. 1354

din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale prin care s-au constatat neconstituționale dispozițiile art. 1 pct.

l din O.U.G. nr. 62/2010, respectiv dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a din

Legea nr. 22 W 2009.

În ceea ce privește acordarea de

despăgubiri materiale în cuantum de 23.585 lei, s-a arătat că instanța de fond

nu a ținut cont de dispozițiile art. 129 alin. (5)C. proc. civ. și a preluat

fără nici o cenzură calculul efectuat de reclamant. În cauză ar fi trebuit administrate

probe care să permită verificarea sumelor pretinse, admiterea cererii

reclamantului fără nici o verificare conducând la pronunțarea unei hotărâri

nelegale sub acest aspect.

Prin Decizia nr. 58 din 29 aprilie

2011, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român și a schimbat, în

parte, sentința apelată, în sensul că a respins capetele de cerere vizând

obligarea pârâtului la plata daunelor morale și a daunelor materiale reprezentând

contravaloarea salariilor neîncasate de reclamant în perioada 10 decembrie 1961

- 14 iulie 1963. Au fost păstrate dispozițiile referitoare la obligarea

Statului Român la plata daunelor materiale reprezentând contravaloarea

bunurilor confiscate, respectiv 438 lei și restul dispozițiilor care nu

contravin decizei.

Prin aceeași decizie apelul declarat

de reclamant a fost respins.

Analizând actele și lucrările

dosarului, raportat la motivele invocate, instanța de apel a avut în vedere

următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992 dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

pronunțarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen dispozițiile constatate

neconstituționale sunt suspendate de drept.

Decizia Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că cererea formulată de

reclamant nu mai are fundamentare legală, a apreciat instanța de apel, câtă

vreme prevederile legale pe care se întemeiază și-au încetat existența, după

expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., ca urmare

a necorelării lor cu dispozițiile Constituției de către Parlament.

Deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor, însă, în prezenta cauză, Decizia nr. 1358/2010

a intervenit înainte de pronunțarea sentinței apelate; reclamantul nu dobândise

o speranță legitimă în acordarea daunelor morale, potrivit jurisprudenței C.E.D.O.,

(cauza Slavov contra Bulgariei), dispoziția de lege referitoare la obținerea

compensației morale fiind anulată pe calea unei proceduri normale, aceea a

exercitării controlului de constituționalitate.

Ca atare, la data pronunțării deciziei

în apel, art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009 nu mai produce efectele

juridice pe baza cărora s-a recunoscut dreptul reclamantului la daune morale.

În ceea ce privește daunele materiale,

în speță s-a dovedit că prin hotărârea de condamnare s-a dispus confiscarea

totală a averii personale, soția reclamantului fiind nevoită să răscumpere

bunurile proprietate comună, cu suma de 1.250 lei, conform chitanței, sumă

care, actualizată cu indicele prețurilor de consum, se ridică la suma de 432

lei.

Conform art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009,

ce reprezintă temeiul juridic al acestor pretenții, persoanele îndreptățite

potrivit act normativ menționat pot solicita instanței obligarea statului la

acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valoric al bunurilor

confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.

Așadar, aceste prevederi, de strictă

interpretare, se referă numai la bunurile confiscate, nu și la alte prejudicii

materiale suferite, cum ar fi lipsa de salariu ca urmare a arestării.

Așa fiind, raportat la dispozițiile

menționate reclamantului i se cuvine numai contravaloarea bunurilor confiscate

cu suma de 432 lei, fiind nelegală obligarea pârâtului și la contravaloarea

salariilor de care a fost lipsit.

Față de aceste considerente, instanța

de apel a dispus în sensul celor arătate.

Împotriva acestei decizii, atât

reclamantul, cât și pârâtul au declarat, în termen legal, prezentele recursuri.

Fără a încadra expres criticile în

motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reclamantul I.D. a

susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită a

legii.

Curtea Constituțională s-a pronunțat

în mai multe dosare ale Tribunalului Constanța, nu și în acest dosar.

Pronunțarea în acest dosar - 15 noiembrie 2010 - este anterioară publicării

Deciziei nr. 1358/2010 în M.O., care a avut loc la data de 15 februarie 2011, a

susținut recurentul-reclamant.

La data publicării dobândise o

speranță legitimă, întrucât prima instanță îi acordase suma de 8.000 euro. De

altfel, speranța legitimă s-a născut odată cu publicarea Legii nr. 221/2009, a

mai apreciat acesta. Totodată, a invocat, retoric, lipsa controlului de

constituționalitate anterior promulgării legii și a susținut că trebuie să i se

acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a condamnării pe

nedrept, ce i-a afectat grav sănătatea și dezvoltarea normală a vieții.

De asemenea, hotărârea dată în apel

este nelegală și sub aspectul respingerii daunelor materiale constând în

salariul de care a fost lipsit pe perioada condamnării, recurentul considerând

că și această sumă i-a fost confiscată, mai ales că prin Decizia penală nr. 1697/1995

Curtea Supremă de Justiție a dispus achitarea sa.

Pârâtul Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de D.G.F.P. a județului Iași a invocat în drept dispozițiile art.

304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., criticând decizia instanței de apel sub aspectul

obligării sale la plata sumei de 432 lei daune materiale.

A susținut că, potrivit

procesului-verbal de la 9 decembrie 1961, reclamantului i-au fost confiscate

bunuri mobile (aparate casnice, îmbrăcăminte, piese de mobilier), în timp ce

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 se referă la

acordarea de despăgubiri numai pentru bunuri imobile reprezentând echivalentul

valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al

măsurii adminsitrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu

au fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001

sau ale Legii nr. 247/2005.

Împrejurarea că legiuitorul a avut în

vedere bunurile imobile reiese din trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face

la o lege specială care vizează acordarea de despăgubiri pentru bunuri imobile,

a susținut recurentul-pârât.

Pe de altă parte, calculul sumei de

432 lei, efectuat de reclamant, nu poate fi admis de instanță, întrucât în

cauză nu a fost efectuată o expertiză care să certifice realitatea sumelor

pretinse de acesta.

Examinând recursurile în limitele

criticilor invocate, instanța reține următoarele:

Criticile reclamantului I.D.,

neîncadrate în drept, urmează a fi analizate, în condițiile art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., având în vedere că se invocă nesocotirea unor norme de drept

material în soluționarea cauzei.

Analizând criticle referitoare la

neacordarea daunelor morale, Înalta Curte reține că problema de drept, din

perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a

îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de

lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile

în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și instanța de

apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr.

47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată cu prezentul recurs, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune nici că, fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca

un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu

ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția

interzice în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic și totodată legal, realizându-se controlul aposteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Din cele ce preced reiese că hotărârea

atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în ceea ce

privește daunele morale, în mod corect reținându-se, în cauză, lipsa temeiul

juridic pentru acest capăt de cerere.

Sunt vădit eronate afirmațiile

recurentului-reclamant privind data publicării deciziei Curții Constituționale

incidență în speță, iar considerațiile cu privire la „speranța legitimă"

și îndreptățirea la despăgubiri pentru prejudiciul moral, față de cele ce

preced, nefondate.

Referitor la acordarea de daune

materiale, instanța de recurs reține următoarele:

Prin sentința nr. 80 din 23 iulie 1962

Tribunalul Militar Iași l-a condamnat pe reclamant la 4 ani închisoare

corecțională, 3 ani interdicție corecțională și confiscarea averii personale în

întregime, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, iar prin decizia

nr. 583 din 12 septembrie 1962, Tribunalul Militar de Regiune Militară

București a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva

respectivei sentințe (filele 55-90 din dosarul de fond).

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptățite la acordarea

de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-aufost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Potrivit normei citate, reparația se

acordă în considerarea bunurilor confiscate prin aplicarea sau ca efect al

hotărârii de condamnare, respectiv măsurii administrative, sub condiția de a nu

fi fost restituite ori de a nu se fi primit despăgubiri prin echivalent în

condițiile legilor speciale.

În cazul condamnării cu caracter

politic, este prevăzută și condiția ca bunurile să fi fost confiscate „prin

hotărâre de condamnare", ceea ce înseamnă că legiuitorul vizează exclusiv

bunurile supuse măsurii dispusă prin hotărârea penală, fie că au fost sau nu

individualizate în cuprinsul acesteia.

Astfel, dacă s-a dispus generic

confiscarea averii, se consideră că măsura a vizat toate bunurile din

patrimoniul de la acel moment al persoanei condamnate.

Așa fiind, salariul neîncasat de

reclamant, urmare a deținerii sale, nu se circumscrie acestor exigențe.

Este cert că prin Legea nr. 221/2009

s-a intenționat repararea prejudiciilor cauzate prin confiscarea averii

aplicată odată condamnările cu caracter politic ori măsurile administrative.

Pentru acordarea unei astfel de

reparații însă, legiuitorul are deplină alegere a mijloacelor și condițiilor

dezdăunării.

Or, acesta a prevăzut explicit că

despăgubirile pentru prejudiciul material vizează doar echivalentul bunurilor

preluate prin confiscare, ceea ce exclude orice alte pierderi, de orice natură,

chiar dacă au legătură cu respectivele măsuri.

În consecință, soluția instanței de

apel prin care s-a respins cererea reclamantului de a i se acorda, cu titlu de

daune materiale, salariul de care a fost lipsit pe perioada deținerii este

legală, în raport cu lipsa de temei a unei astfel de solicitări.

De altfel, patrimoniul de la acel

moment al reclamantului, supus măsurii confiscării, este cel ce rezultă din

actele administrate în cauză (filele 10, 52, 53, 8, 9 și 7 din dosarul de

fond): procesele-verbale din data de 9 decembrie 1961 - prin care s-au opisat

bunurile mobile și imobile aflate în proprietatea reclamantului - și din data

de 4 mai 1962 - prin care a fost pus sechestru pe averea mobilă și imobilă,

astfel cum au fost cenzurate prin sentința civilă nr. 6226 din 14 noiembrie

1962 a Tribunalului Popular Oraș Raion Iași, prin care a fost admisă

contestația la executarea confiscării promovată de soția reclamantului, în sensul

că au fost scoase de sub sechestru bunurile proprii ale soției ( aragaz, dulap

bucătărie, sofa uzată), s-a constatat că celelalte bunuri (radio și trei piese

de mobilier) în valoare totală de 2.400 lei sunt bunuri comune, valoare din

care contestatoarei i se cuvin 1.200 lei, fiind menținute formele de executare

până la concurența sumei de 1.200 lei. Conform chitanței din 9 ianuarie 1963, I.M.

a achitat suma de 1.250 lei reprezentând c.val. unor bunuri confiscate pe care

le-a răscumpărat.

În consecință, și sub acest aspect

recursul reclamantului este nefondat.

Pe de altă parte, dispozițiile mai sus

citate (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009) nu pot fî interpretate

în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri

în echivalent doar bunurile imobile, așa cum susține recurentul-pârât.

O astfel de interpretare adaugă la

lege, ceea ce nu este permis.

Textul de lege nu face nici o

distincție între bunurile mobile și cele imobile pentru care se pot acorda despăgubiri.

Trimiterile din art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 la Legile nr. 10/2001

și nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri

pentru bunurile care au fost deja restituite sau pentru care s-au primit

despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, pentru a evita, cu

alte cuvinte, dubla despăgubire.

Textul se interpretează, gramatical și

logic, în sensul că persoanele prevăzute de Legea nr. 221/2009 sunt

îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri,

mobile sau imobile, ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau

ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, cu excepția bunurilor

pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legilor nr. 10/2001 și nr.

247/2005.

Așadar, critica recurentului-pârât

constând în nelegalitatea acordării de despăgubiri pentru bunurile confiscate

întrucât acestea erau bunuri mobile este nefondată.

De asemenea, nefondată este și critica

vizând stabilirea cuantumului daunelor materiale la care recurentul-pârât a

fost obligat în apel.

Instanța de recurs va reține că, deși

pârâtul a criticat, prin apelul declarat, obligarea sa la plata daunelor

materiale în cuantumul total de 23.585 lei, ca nedovedite, motivând că instanța

de fond nu a ținut cont de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

preluând tară nici o cenzură calculul efectuat de reclamant, partea nu s-a

prezentat în instanță pentru a-și susține calea de atac, nu a solicitat și nu a

administrat probe pe aspectele contestate. Numai reclamantul a fost cel care a

administrat probe în susținerea apelului declarat în cauză.

De asemenea, nici cu prilejul

judecării cauzei în primă instanță, pârâtul, deși a formulat întâmpinare și

precizări și a fost prezent în instanță, nu a solicitat adminitrarea de probe

în apărare.

Or, potrivit art. 129 alin. (1) C.

proc. civ., părțile au obligația să urmărească desfășurarea și finalizarea

procesului, precum și să-și probeze pretențiile și apărările, iar conform art.

129 alin. (5)

1

C. proc. civ. nu pot invoca în căile de atac

omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și

administrat în condițiile legii.

În consecință, pârâtul nu poate

formula o astfel de critică în această fază procesuală, instanța apreciind că

recurentul-pârât își invocă, în acest fel, propria culpă procesuală, ceea ce

este inadmisibil.

Cât privește motivul de recurs invocat

de recurentul-pârât întemeiat pe punctul 8 al art. 304 C. proc. civ., instanța

constată că nici una din criticile formulate nu se încadrează în acest motiv de

recurs, ce are în vedere situația încălcării principiului înscris în art. 969

C.civ, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante.

De asemenea, nici una din criticile formulate

nu fac vorbire despre nemotivarea hotărârii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.),

cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurentul-pârât.

Reținând că și recursul declarat de

pârât a fost analizat, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din

perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

având în vedere că se invocă nesocotirea unor norme de drept material în

soluționarea cauzei, indicarea de către recurentul-pârât, ca temei de drept, a

art. 304 pct. 7 și 8 fiind formală, pentru toate considerentele ce preced, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ca nefondate recursurile, cu consecința menținerii deciziei pronunțate

de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul I.N.D. și de pârâtul Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de D.G.F.P. Iași împotriva Deciziei nr. 58 din 29 aprilie 2011 a

Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 9 mai 2012