ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3156/2012

Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. 2878/99 din 30 martie 2010 I.N.D. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin M.F.P., solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, ca pârâtul să fie obligat să-i achite daune morale în cuantum de 400.000 euro și 23.585 lei daune materiale. Prin sentința nr. 2261 din 15 noiembrie 2010, Tribunalul Iași, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 8000 euro cu titlu de daune morale și suma de 23.585 lei cu titlu de daune materiale actualizate cu indicele de inflație. Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 80/23 iulie 1962 a Tribunalului Militar Iași, reclamantul a fost condamnat la 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire împotriva ordinii sociale, în temeiul art. 209 C. pen.

în vigoare la acea dată, sancțiune rămasă definitivă prin respingerea recursului. Fapta a constat în împrăștierea, în anii anteriori colectivizării, a unor fițuici (manifeste) întocmite de unchiul reclamantului, l.C., prin care se făcea apel ca țăranii să nu fie de acord cu înființarea gospodăriilor agricole colective, ci să lucreze pământul individual. Reclamantul a fost arestat la data de 10 decembrie 1961. Judecat și condamnat la 4 ani de închisoare pentru infracțiunea menționată, ce constituie de drept o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a stat mai mult de 2 ani și jumătate în pușcărie, a reținut prima instanță. Condițiile au fost inumane și degradante.

A fost complet izolat de familie, nu a avut dreptul să primească sau să scrie scrisori, nici dreptul să primească vizite sau pachete. După grațiere, reclamantul a avut mult timp, frecvent, coșmaruri. Profesional, nu și-a mai putut continua studiile și nu a putut promova, fiind etichetat ca pușcăriaș. Condamnarea i-a produs reclamantului și daune materiale, a mai constatat tribunalul. Prin hotărârea de condamnare s-a dispus confiscarea totală a averii, inventariată prin procesul verbal din 09 decembrie 1961. După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, soția sa a fost nevoită să promoveze contestație la executare, iar pentru răscumpărarea bunurilor proprietatea lui a fost nevoită să achite suma de 1.250 lei, conform chitanței, sumă care, actualizată, este în prezent în cuantum de 432 lei.

De asemenea, a fost reținută și paguba materială datorată neplății salariului pentru perioada arestării și până la încadrarea în muncă, după eliberare (14 iulie 1964), respectiv suma de 42.700 lei (calculată având în vedere salariul lunar de 1.380 lei de la data arestării), sumă care, actualizată, este în prezent de 23.153 lei, rezultând, în total, daune materiale de 23.585 lei. Dauna morală sau prejudiciul nepatrimonial reprezintă rezultatul dăunător, direct, de natură nepatrimonială al unei fapte ilicite și culpabile prin care se aduce o vătămare a valorilor ce se referă la existența fizică a omului, la sănătate, integritate corporală, sentimente, cinstea, demnitatea și onoarea, prestigiu profesional, nume, domiciliu și alte asemenea valori similare, a reținut prima instanță.

În cauză, cadrul legal care permite acordarea daunelor morale îl constituie Legea nr. 221/2009. Termenul general de prejudiciu, folosit de legiuitor, înseamnă atât prejudiciile materiale, cât și cele morale, textul de lege nedistingând între prejudiciu patrimonial și nepatrimonial, a mai reținut prima instanță. Potrivit art. 2 din Legea nr. 221/2009, toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Este incontestabil, a apreciat Tribunalul, faptul că privarea de libertate a reclamantului i-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, lezând demnitatea, onoarea și libertatea individuală, a produs suferințe pe plan moral și social pentru el și familia lui.

De asemenea, este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză, suferințe pe toate planurile vieții sociale, că astfel de măsuri lezează drepturi nepatrimoniale ocrotite de lege și din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral acestora, justificându-se acordarea unor despăgubiri, a mai apreciat prima instanță. Chiar dacă nu există un sistem care să repare pe deplin suferințele morale constând în dureri fizice și psihice, de principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale, are drept scop nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Prin urmare, având în vedere perioada arestării, afectarea reputației condamnatului și a familiei sale în comunitatea din care făceau parte și stigmatul de condamnat politic, atingerea adusă drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, posibilității de a-și continua studiile și de a obține venituri corespunzătoare pentru el și familia lui, față de materialul probator administrat în cauză, având în vedere, totodată, și practica C.E.D.O., tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantului este întemeiată, acordându-i acestuia daune morale și materiale, astfel cum s-a arătat în precedent. Împotriva acestei sentințe ambele părți au declarat apel. Reclamantul a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor morale, apreciat ca insuficient, în raport cu trauma psihică suportată urmare a condamnării nedrepte.

Această traumă i-a influențat toată viața și nu s-a vindecat cu trecerea timpului, chiar agravându-se. Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a județului Iași a criticat sentința primei instanțe sub ambele aspecte. Referitor la daunele morale a susținut că prima instanță nu a ținut seama și de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990. Totodată, a invocat Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale prin care s-au constatat neconstituționale dispozițiile art. 1 pct. l din O.U.G. nr. 62/2010, respectiv dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 22 W 2009. În ceea ce privește acordarea de despăgubiri materiale în cuantum de 23.585 lei, s-a arătat că instanța de fond nu a ținut cont de dispozițiile art. 129 alin. (5)C.

proc. civ. și a preluat fără nici o cenzură calculul efectuat de reclamant. În cauză ar fi trebuit administrate probe care să permită verificarea sumelor pretinse, admiterea cererii reclamantului fără nici o verificare conducând la pronunțarea unei hotărâri nelegale sub acest aspect. Prin Decizia nr. 58 din 29 aprilie 2011, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins capetele de cerere vizând obligarea pârâtului la plata daunelor morale și a daunelor materiale reprezentând contravaloarea salariilor neîncasate de reclamant în perioada 10 decembrie 1961 - 14 iulie 1963. Au fost păstrate dispozițiile referitoare la obligarea Statului Român la plata daunelor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, respectiv 438 lei și restul dispozițiilor care nu contravin decizei.

Prin aceeași decizie apelul declarat de reclamant a fost respins. Analizând actele și lucrările dosarului, raportat la motivele invocate, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen dispozițiile constatate neconstituționale sunt suspendate de drept. Decizia Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că cererea formulată de reclamant nu mai are fundamentare legală, a apreciat instanța de apel, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază și-au încetat existența, după expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., ca urmare a necorelării lor cu dispozițiile Constituției de către Parlament.

Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, însă, în prezenta cauză, Decizia nr. 1358/2010 a intervenit înainte de pronunțarea sentinței apelate; reclamantul nu dobândise o speranță legitimă în acordarea daunelor morale, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., (cauza Slavov contra Bulgariei), dispoziția de lege referitoare la obținerea compensației morale fiind anulată pe calea unei proceduri normale, aceea a exercitării controlului de constituționalitate. Ca atare, la data pronunțării deciziei în apel, art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009 nu mai produce efectele juridice pe baza cărora s-a recunoscut dreptul reclamantului la daune morale.

În ceea ce privește daunele materiale, în speță s-a dovedit că prin hotărârea de condamnare s-a dispus confiscarea totală a averii personale, soția reclamantului fiind nevoită să răscumpere bunurile proprietate comună, cu suma de 1.250 lei, conform chitanței, sumă care, actualizată cu indicele prețurilor de consum, se ridică la suma de 432 lei. Conform art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul juridic al acestor pretenții, persoanele îndreptățite potrivit act normativ menționat pot solicita instanței obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Așadar, aceste prevederi, de strictă interpretare, se referă numai la bunurile confiscate, nu și la alte prejudicii materiale suferite, cum ar fi lipsa de salariu ca urmare a arestării.

Așa fiind, raportat la dispozițiile menționate reclamantului i se cuvine numai contravaloarea bunurilor confiscate cu suma de 432 lei, fiind nelegală obligarea pârâtului și la contravaloarea salariilor de care a fost lipsit. Față de aceste considerente, instanța de apel a dispus în sensul celor arătate. Împotriva acestei decizii, atât reclamantul, cât și pârâtul au declarat, în termen legal, prezentele recursuri. Fără a încadra expres criticile în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reclamantul I.D. a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită a legii. Curtea Constituțională s-a pronunțat în mai multe dosare ale Tribunalului Constanța, nu și în acest dosar.

Pronunțarea în acest dosar - 15 noiembrie 2010 - este anterioară publicării Deciziei nr. 1358/2010 în M.O., care a avut loc la data de 15 februarie 2011, a susținut recurentul-reclamant. La data publicării dobândise o speranță legitimă, întrucât prima instanță îi acordase suma de 8.000 euro. De altfel, speranța legitimă s-a născut odată cu publicarea Legii nr. 221/2009, a mai apreciat acesta. Totodată, a invocat, retoric, lipsa controlului de constituționalitate anterior promulgării legii și a susținut că trebuie să i se acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a condamnării pe nedrept, ce i-a afectat grav sănătatea și dezvoltarea normală a vieții.

De asemenea, hotărârea dată în apel este nelegală și sub aspectul respingerii daunelor materiale constând în salariul de care a fost lipsit pe perioada condamnării, recurentul considerând că și această sumă i-a fost confiscată, mai ales că prin Decizia penală nr. 1697/1995 Curtea Supremă de Justiție a dispus achitarea sa. Pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a județului Iași a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., criticând decizia instanței de apel sub aspectul obligării sale la plata sumei de 432 lei daune materiale.

A susținut că, potrivit procesului-verbal de la 9 decembrie 1961, reclamantului i-au fost confiscate bunuri mobile (aparate casnice, îmbrăcăminte, piese de mobilier), în timp ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 se referă la acordarea de despăgubiri numai pentru bunuri imobile reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii adminsitrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. Împrejurarea că legiuitorul a avut în vedere bunurile imobile reiese din trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la o lege specială care vizează acordarea de despăgubiri pentru bunuri imobile, a susținut recurentul-pârât.

Pe de altă parte, calculul sumei de 432 lei, efectuat de reclamant, nu poate fi admis de instanță, întrucât în cauză nu a fost efectuată o expertiză care să certifice realitatea sumelor pretinse de acesta. Examinând recursurile în limitele criticilor invocate, instanța reține următoarele: Criticile reclamantului I.D., neîncadrate în drept, urmează a fi analizate, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că se invocă nesocotirea unor norme de drept material în soluționarea cauzei.

Analizând criticle referitoare la neacordarea daunelor morale, Înalta Curte reține că problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată cu prezentul recurs, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția interzice în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic și totodată legal, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Din cele ce preced reiese că hotărârea atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în ceea ce privește daunele morale, în mod corect reținându-se, în cauză, lipsa temeiul juridic pentru acest capăt de cerere. Sunt vădit eronate afirmațiile recurentului-reclamant privind data publicării deciziei Curții Constituționale incidență în speță, iar considerațiile cu privire la „speranța legitimă" și îndreptățirea la despăgubiri pentru prejudiciul moral, față de cele ce preced, nefondate.

Referitor la acordarea de daune materiale, instanța de recurs reține următoarele: Prin sentința nr. 80 din 23 iulie 1962 Tribunalul Militar Iași l-a condamnat pe reclamant la 4 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională și confiscarea averii personale în întregime, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, iar prin decizia nr. 583 din 12 septembrie 1962, Tribunalul Militar de Regiune Militară București a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva respectivei sentințe (filele 55-90 din dosarul de fond). Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-aufost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Potrivit normei citate, reparația se acordă în considerarea bunurilor confiscate prin aplicarea sau ca efect al hotărârii de condamnare, respectiv măsurii administrative, sub condiția de a nu fi fost restituite ori de a nu se fi primit despăgubiri prin echivalent în condițiile legilor speciale. În cazul condamnării cu caracter politic, este prevăzută și condiția ca bunurile să fi fost confiscate „prin hotărâre de condamnare", ceea ce înseamnă că legiuitorul vizează exclusiv bunurile supuse măsurii dispusă prin hotărârea penală, fie că au fost sau nu individualizate în cuprinsul acesteia. Astfel, dacă s-a dispus generic confiscarea averii, se consideră că măsura a vizat toate bunurile din patrimoniul de la acel moment al persoanei condamnate.

Așa fiind, salariul neîncasat de reclamant, urmare a deținerii sale, nu se circumscrie acestor exigențe. Este cert că prin Legea nr. 221/2009 s-a intenționat repararea prejudiciilor cauzate prin confiscarea averii aplicată odată condamnările cu caracter politic ori măsurile administrative. Pentru acordarea unei astfel de reparații însă, legiuitorul are deplină alegere a mijloacelor și condițiilor dezdăunării. Or, acesta a prevăzut explicit că despăgubirile pentru prejudiciul material vizează doar echivalentul bunurilor preluate prin confiscare, ceea ce exclude orice alte pierderi, de orice natură, chiar dacă au legătură cu respectivele măsuri. În consecință, soluția instanței de apel prin care s-a respins cererea reclamantului de a i se acorda, cu titlu de daune materiale, salariul de care a fost lipsit pe perioada deținerii este legală, în raport cu lipsa de temei a unei astfel de solicitări.

De altfel, patrimoniul de la acel moment al reclamantului, supus măsurii confiscării, este cel ce rezultă din actele administrate în cauză (filele 10, 52, 53, 8, 9 și 7 din dosarul de fond): procesele-verbale din data de 9 decembrie 1961 - prin care s-au opisat bunurile mobile și imobile aflate în proprietatea reclamantului - și din data de 4 mai 1962 - prin care a fost pus sechestru pe averea mobilă și imobilă, astfel cum au fost cenzurate prin sentința civilă nr. 6226 din 14 noiembrie 1962 a Tribunalului Popular Oraș Raion Iași, prin care a fost admisă contestația la executarea confiscării promovată de soția reclamantului, în sensul că au fost scoase de sub sechestru bunurile proprii ale soției ( aragaz, dulap bucătărie, sofa uzată), s-a constatat că celelalte bunuri (radio și trei piese de mobilier) în valoare totală de 2.400 lei sunt bunuri comune, valoare din care contestatoarei i se cuvin 1.200 lei, fiind menținute formele de executare până la concurența sumei de 1.200 lei.

Conform chitanței din 9 ianuarie 1963, I.M. a achitat suma de 1.250 lei reprezentând c.val. unor bunuri confiscate pe care le-a răscumpărat. În consecință, și sub acest aspect recursul reclamantului este nefondat. Pe de altă parte, dispozițiile mai sus citate (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009) nu pot fî interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile imobile, așa cum susține recurentul-pârât. O astfel de interpretare adaugă la lege, ceea ce nu este permis. Textul de lege nu face nici o distincție între bunurile mobile și cele imobile pentru care se pot acorda despăgubiri.

Trimiterile din art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 la Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile care au fost deja restituite sau pentru care s-au primit despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, pentru a evita, cu alte cuvinte, dubla despăgubire. Textul se interpretează, gramatical și logic, în sensul că persoanele prevăzute de Legea nr. 221/2009 sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri, mobile sau imobile, ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005.

Așadar, critica recurentului-pârât constând în nelegalitatea acordării de despăgubiri pentru bunurile confiscate întrucât acestea erau bunuri mobile este nefondată. De asemenea, nefondată este și critica vizând stabilirea cuantumului daunelor materiale la care recurentul-pârât a fost obligat în apel. Instanța de recurs va reține că, deși pârâtul a criticat, prin apelul declarat, obligarea sa la plata daunelor materiale în cuantumul total de 23.585 lei, ca nedovedite, motivând că instanța de fond nu a ținut cont de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., preluând tară nici o cenzură calculul efectuat de reclamant, partea nu s-a prezentat în instanță pentru a-și susține calea de atac, nu a solicitat și nu a administrat probe pe aspectele contestate.

Numai reclamantul a fost cel care a administrat probe în susținerea apelului declarat în cauză. De asemenea, nici cu prilejul judecării cauzei în primă instanță, pârâtul, deși a formulat întâmpinare și precizări și a fost prezent în instanță, nu a solicitat adminitrarea de probe în apărare. Or, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părțile au obligația să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, precum și să-și probeze pretențiile și apărările, iar conform art. 129 alin. (5) 1 C. proc. civ. nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. În consecință, pârâtul nu poate formula o astfel de critică în această fază procesuală, instanța apreciind că recurentul-pârât își invocă, în acest fel, propria culpă procesuală, ceea ce este inadmisibil.

Cât privește motivul de recurs invocat de recurentul-pârât întemeiat pe punctul 8 al art. 304 C. proc. civ., instanța constată că nici una din criticile formulate nu se încadrează în acest motiv de recurs, ce are în vedere situația încălcării principiului înscris în art. 969 C.civ, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. De asemenea, nici una din criticile formulate nu fac vorbire despre nemotivarea hotărârii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurentul-pârât. Reținând că și recursul declarat de pârât a fost analizat, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., având în vedere că se invocă nesocotirea unor norme de drept material în soluționarea cauzei, indicarea de către recurentul-pârât, ca temei de drept, a art. 304 pct. 7 și 8 fiind formală, pentru toate considerentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul I.N.D. și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Iași împotriva Deciziei nr. 58 din 29 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 9 mai 2012