YALÇIN v. TURKEY

Reclamantul, dl Yakup Yalçın, este un cetățen turc născut în 1937 și locuiește în Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl H. Çınar și dl E. Çınar, avocați care practică în Ankara. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost unul dintre partenerii unei companii numite Balıkçılık İstihsal ve Satıș Kooperatifi ve Ocak Pastanesi Kollektif Șirketi („Compania”). Compania, împreună cu un partener comun de afaceri, a închiriat Laguna Tuzla din Keșan, Edirne, pentru o perioadă între 1976 și 1987. În octombrie 1976, turcii, Statele Unite și forțele NATO au efectuat exerciții militare în zonă. Ca urmare a deșeurilor descărcate de navele militare, laguna a fost poluată, ceea ce a avut efecte negative asupra investițiilor Companiei.

La 19 octombrie 1979, reclamantul a solicitat Curtea Civilă Kezan o evaluare a nivelului poluării și a cantității de daune pe care le-a suferit întreprinderea sa. Un raport de experți a fost elaborat și prezentat Curții la 10 martie 1980. Respectând acest raport, reclamantul a solicitat Ministerului Apărării pentru compensare. După refuzul Ministerului de a-l compensa, reclamantul a interzis o acțiune în fața Curții Civile Keșan, care a desfășurat prima audiție la 9 martie 1981. Între timp, Compania a devenit faliment și a intrat în lichidare. În conformitate cu legislația aplicabilă în favoarea falimentului, Curtea Civilă Keșan a decis că reclamantul nu mai a stat în picioare și a suspendat procedura la 23 mai 1983. Curtea a susținut că numai lichidatorul (iflas idaresi) care a fost responsabil cu gestionarea și lichidarea activelor societății faliment, a fost eligibil să relueze procedurile.

Curtea s-a bazat pe un principiu al dreptului falimentului în temeiul căruia toate creanțele, inclusiv drepturile, interesele și creanțele referitoare la litigiile în curs de desfășurare, devin automat parte din proprietatea falimentului (iflas masası), creată în numele și în beneficiul creditorilor unei anumite societăți falimentate. La 23 mai 1984, lichidatorul a solicitat Curtea Civilă Kezan pentru reluarea procedurii. Din această dată, procedura a continuat cu lichidatorul fiind singurul reclamant eligibil. În perioada 14 septembrie 1984-16 iulie 1990, instanța a avut un total de 34 de audieri, cel puțin zece dintre care lichidatorul nu a participat. În cursul acestor audieri, instanța a suspendat procedura mai mult de o dată având în vedere faptul că lichidatorul nu a participat la audieri, dar mai târziu a reluat-o pe petiția lichidatorului.

La 8 iunie 1990, instanța a organizat o audiere pe care lichidatorul nu a participat. Curtea a amânat audierea la 16 iulie 1990. Lichidatorul nu a reușit, de asemenea, la audierea amânată. La 19 iulie 1991, instanța a anulat cazul, hotărând că reclamantul, adică lichidatorul, nu a reușit să-și continue cazul. Această decizie nu a fost notificată lichidatorului. La 18 ianuarie 1995, după ce a auzit de această decizie, reclamantul a depus o cerere la Curtea Civilă Kezan pentru a contesta decizia de grevare. La 27 ianuarie 1995, instanța a respins cererea deținută că reclamantul nu a fost în picioare și că singurul lichidator ar putea aduce o astfel de cerere. De asemenea, instanța a hotărât să notifice decizia de grevare din 19 iulie 1991 lichidatorului.

Reclamantul și lichidatorul au apelat în comun. La 25 mai 1995, Curtea de Casație a anulat decizia instanței civile pe un motiv nerelaționat cu chestiunile formulate în recurs. Acesta a hotărât că, în temeiul articolului 62 § 1 din „Legea privind datoria națională de apărare” (Milli Müdafaa Mükellefiyeti Kanunu), răspunderea statului pentru operațiunile militare a trebuit să fie examinată în primul rând de către o comisie națională de apărare. Curtea a constatat că audierea Curții Civile Kesan a cazului, fără a face referire la o astfel de comisie, în primul rând, a constituit un defect procedural care justifică anularea. Cu toate acestea, Curtea de Casație nu a pronunțat o hotărâre care acordă reclamantului.

La reexaminare, Curtea Civilă Keșan a hotărât că este necesară depunerea unei cereri către o comisie națională de apărare. La 13 februarie 1996, lichidatorul a solicitat Ministerului Apărării. Ministerul a clarificat la 4 martie 1996, însă, că nu exista o astfel de comisie. La 19 iulie 1996, Curtea Civilă Keșan a hotărât să respingă cazul din cauza faptului că evaluarea unei comisii naționale de apărare nu a fost prezentată și că perioada stabilită a expirat. La 14 octombrie 1996, reclamantul și lichidatorul au apelat în comun la această decizie. La 27 iunie 1997, Curtea de Casație l-a susținut și a respins o cerere de rectificare la 25 decembrie 1997.

The applicant, Mr Yakup Yalçın, is a Turkish national who was born in 1937 and lives in Istanbul. He was represented before the Court by Mr H. Çınar and Mr E. Çınar, lawyers practising in Ankara. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant was one of the partners of a company named Balıkçılık İstihsal ve Satıș Kooperatifi ve Ocak Pastanesi Kollektif Șirketi (“the Company”). The Company, together with a joint venture partner, leased the Tuzla Lagoon in Keșan, Edirne, for seafood production for a period from 1976 to 1987. In October 1976, the Turkish, the United States and the NATO forces carried out military exercises in the area. As a result of wastes discharged by military vessels, the lagoon was polluted, which had detrimental effects on the Company’s investment.

On 19 October 1979, the applicant applied to the Keșan Civil Court for an assessment of the level of the pollution and the amount of damages that his enterprise had suffered. An expert report was prepared and submitted to the court on 10 March 1980. Relying on such report, the applicant applied to the Ministry of Defence for compensation. Upon the Ministry’s refusal to compensate him, the applicant brought an action before the Keșan Civil Court, which held its first hearing on 9 March 1981. In the meanwhile, the Company became bankrupt and went into liquidation. Pursuant to the applicable bankruptcy laws, the Keșan Civil Court ruled that the applicant no longer had standing and suspended the proceedings on 23 May 1983. The court held that only the liquidator (iflas idaresi) who was in charge of the management and liquidation of the assets of the bankrupt Company, was eligible to resume the proceedings.

The court relied on a bankruptcy law principle under which all receivables including the rights, interests and claims relating to ongoing litigation automatically become part of the bankruptcy estate (iflas masası), created in the name and for the benefit of the creditors of a given bankrupt company. On 23 May 1984, the liquidator applied to the Keșan Civil Court in order to resume the proceedings. From that date on, the proceedings continued with the liquidator being the only eligible plaintiff. From 14 September 1984 to 16 July 1990, the court held a total of thirtyfour hearings, at least ten of which the liquidator failed to attend. Throughout these hearings, the court suspended the proceedings more than once in view of the liquidator’s failure to attend the hearings, but later resumed them upon the liquidator’s petition.

On 8 June 1990, the court held a hearing which the liquidator did not attend. The court postponed the hearing to 16 July 1990. The liquidator also failed to attend the postponed hearing. On 19 July 1991, the court struck the case off, ruling that the plaintiff, i.e. the liquidator, failed to pursue his case. This decision was not notified to the liquidator. On 18 January 1995, having heard about this decision, the applicant filed an application with the Keșan Civil Court to contest its strike-off decision. On 27 January 1995, the court dismissed the application holding that the applicant lacked standing and that the liquidator alone could bring such an application. The court also decided to notify the strike-off decision of 19 July 1991 to the liquidator.

The applicant and the liquidator jointly appealed. On 25 May 1995, the Court of Cassation quashed the civil court’s decision on a ground unrelated to the questions raised in the appeal. It ruled that under Article 62 § 1 of the “Act on the National Defence Duty” (Milli Müdafaa Mükellefiyeti Kanunu) the State’s liability for military operations had to be first examined by a national defence commission. The court found that the Keșan Civil Court’s hearing of the case without referring the matter to such a commission first was a procedural defect warranting quashing. Yet, the Court of Cassation has not made a ruling granting the applicant standing. On re-examination, the Keșan Civil Court decided that an application needed to be made to a national defence commission.

This court did not grant the applicant standing either. On 13 February 1996, the liquidator applied to the Ministry of Defence. The Ministry clarified on 4 March 1996 however that no such commission existed. On 19 July 1996, the Keșan Civil Court decided to dismiss the case on the ground that a national defence commission’s assessment has not been submitted to it and that the prescribed time period had expired. On 14 October 1996, the applicant and the liquidator jointly appealed this decision. On 27 June 1997, the Court of Cassation upheld it and dismissed an application for rectification on 25 December 1997. This latter ruling was served on 27 November 1998.