SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 50634/99 prezentate de Yakup Yalçin împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 13 februarie 2003 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Bonello Türmen Lorenzen Vajić Botosarova Zagrebelsky, judecători și N Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 20 mai 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, Yakup Yalçćn, este un resortisant turc, născut în 1937 și are reședința în maibul. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Hakan Chanar și Emir Canar, avocați în barou da'Ankara. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1976, reclamantul, acționar și administrator al unei societăți în nume colectiv, denumită mai întâi "Ocak Pastanasi Kollektif Șirketi" și asociatul său în acest caz, Erikli Köyü S Lacul a fost poluat de deșeurile navelor care au participat la acest exercițiu, în perioada 9-15 octombrie 1979, de către forțele militare ale NATO. La 19 octombrie 1979, reclamantul a intentat o acțiune în constatarea în fața Tribunalului de Mare Instanță din Keșan. Potrivit raportului din 10 martie 1980, valoarea prejudiciului suferit de reclamant la 448 000 de dolari americani. La 17 decembrie 1980, reclamantul a intentat o acțiune în despăgubire împotriva Ministerului Apărării în fața Tribunalului de Mare Instanță din Keșan. Tribunalul a dispus o expertiză care a avut loc la 30 martie 1982. În raportul de expertiză din 14 aprilie 1982 s-a indicat că ar fi imposibil să se evalueze prejudiciul exact suferit de reclamant pe motiv că doi ani și jumătate au trecut deja de la evenimentul în cauză. Cu toate acestea, expertul, referindu-se la raportul din 10 martie 1980, își prezintă raportul conform căruia prejudiciul material este de 5 290 000 de lire turcești. În timpul audierilor din 12 noiembrie și 13 decembrie 1982, instanța a primit martorii. Între timp, reclamantul care s-a confruntat cu dificultăți economice grave, în special din cauza scăderii producției de fructe de mare, a fost pus în faliment și, prin urmare, în temeiul articolului 194 din Legea privind urmărirea datoriilor și falimentul, procedura a fost suspendată la 23 mai 1983. La 29 mai 1984, lichidatorul, însărcinat cu operațiunile de lichidare, precum și cu continuarea procedurilor civile în care reclamantul era parte, a solicitat Tribunalului de Mare Instanță din Keșan reluarea procedurii de investigare a cauzei. La tribunalul din 18 iulie 1986, Tribunalul a suspendat cauza din cauza faptului că reprezentantul sindicatului nu a fost prezentat fără scuză. În urma solicitării reprezentantului sindicatului, la 14 octombrie 1986, tribunalul a decis reluarea cauzei. Tribunalul a dispus o a doua expertiză; experții și-au depus raportul la 7 iulie 1987. Instanța a dispus o suplimentare de competență pe motiv că în raportul din 7 iulie 1987 nu figura valoarea prejudiciului n În raportul său din 27 ianuarie 1988, Comitetul de experți a pus în discuție dificultatea de a evalua prejudiciul real al reclamantului ținând cont de perioada de timp care a trecut între exercițiu și ziua în care a avut loc incidentul, însă a stabilit valoarea prejudiciului ca fiind de 15 810 000 de lire turcești. La 29 februarie 1988, cazul a fost amânat pentru a doua oară, deoarece reprezentantul sindicatului nu a putut participa la tribunalul din aceeași zi. Printr-o hotărâre din 19 decembrie 1988, Tribunalul a decis să solicite comisiei în materie de detenție, care ar trebui să fie creată în cadrul dispozițiilor legii privind obligația de apărare națională, în cazul în care recurentul național ar fi deja adresat acesteia pentru a fi compensat pentru prejudiciile cauzate de exercitarea sa în octombrie 1979. În scrisoarea din 9 iunie 1989, întocmită de Hotărârea pentru afaceri juridice a Ministerului Apărării, s-a menționat că exercițiul menționat fusese efectuat cu participarea forțelor militare ale Statelor Unite și că, prin urmare, reclamantul ar fi trebuit să fie despăgubit în temeiul dispozițiilor acordului NATO/SOFA. S-a observat, de asemenea, că reclamantul, având în vedere acest acord, era adresat unei comisii care a fost creată în cadrul acordului menționat și că, în răspunsul său din 8 august 1980 adresat reclamantului, l-a invitat să sesizeze instanța pentru afirmațiile sale pe motiv că nu dispunea de personal competent în această privință. Reprezentantul lichidatorului, care și-a cerut scuze în instanță, nu a participat în instanță din 8 iunie 1990. Printr-o hotărâre pronunțată din aceeași zi, instanța, după ce și-a acceptat scuzele, a decis să amâne în instanță data de 16 iulie 1990 și să notifice data respectivă acestuia. În pofida acestei decizii, notificarea nu i s-a făcut și, prin urmare, reprezentantul nu a putut participa la ședința din 16 iulie 1990. Tribunalul, în primul rând, a suspendat cauza și apoi, având în vedere tăcerea părții reclamante, printr-o hotărâre din 19 iulie 1991, a decis să șteargă cauza din rol. Această decizie nu a făcut obiectul unei notificări. La 18 ianuarie 1995, reclamantul, fiind informat cu privire la decizia din 19 iulie 1991, s-a ocupat de casare. Tribunalul, printr-o hotărâre din 27 ianuarie 1995, a respins cererea reclamantului pe motiv că acesta nu avea dreptul de a face o acțiune în casare și că numai lichidatorul era competent pentru această cale de atac. a decis să notifice reprezentantului lichidatorului decizia din 19 iulie 1991. Ca urmare a recursului în casare de către lichidator, Curtea de Casație, prin hotărârea din 25 mai 1995, a pronunțat decizia din 19 iulie 1991 a primei instanțe, pe motiv că litigiul în cauză ar trebui să fie încheiat în primul rând în fața comisiei în materie de chitanță și că, în conformitate cu art. 62 din Legea privind obligația de apărare națională, termenul de cinci zile necesar pentru a-și declara afirma afirmațiile nu a fost respectat în speță. Prin hotărârea din 19 iulie 1996, Tribunalul de Mare Instanță, în conformitate cu hotărârea Curții de Casație, l-a exonerat pe reclamant de cererea sa. La 23 iunie 1997, Curtea de Casație a confirmat decizia menționată. Recursul în rectificare a fost respins de Curtea de Casație la 25 decembrie 1997. Această decizie a fost notificată reclamantului la 27 noiembrie 1998. Dreptul și practica internă relevante În temeiul articolului 62 din Legea privind obligația de apărare națională, persoanele interesate care pretind că au suferit un prejudiciu cauzat de exercițiul militar trebuie să sesizeze comisia în materie de crimă în termen de cinci zile de la data încheierii exercițiului respectiv. În conformitate cu art. 194 din Legea privind urmărirea datoriilor și falimentul, ca urmare a hotărârii de faliment, toate procedurile civile în care a fost parte persoana în cauză sunt puse sub semnul întrebării, iar lichidatorul falimentar este responsabil de urmărirea acestora. GRIFS Reclamantul se plânge că durata procedurii civile nu îndeplinește cerința articolului 6 alineatul (1) din convenție. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil în măsura în care instanțele interne au comis erori de fapt și de drept intern. De asemenea, în ceea ce privește art. 6 alineatul (1), reclamantul susține, de asemenea, că instanța de judecată de mare instanță ar trebui să fie declarată incompetentă în cauza respectivă, deoarece aceasta din urmă este îndreptată împotriva unei decizii administrative. În plus, reclamantul consideră că durata procedurii civile a depășit termenul rezonabil. □ Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În statul în care se află dosarul, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestuia și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât prin aplicarea articolului 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul susține că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil, cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție, conform căruia: mai mult, orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide, (...) contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). În special, reclamantul reproșează instanțelor interne că au comis erori de fapt și de drept intern, precum și că nu sunt declarate incompetente pentru procedura în fața acestora. Curtea reamintește că este în primul rând responsabilitatea instanțelor interne să se pronunțe cu privire la chestiunile legate de aplicarea dreptului, admisibilitatea și aprecierea probelor și că îi revine sarcina de a verifica dacă procedura examinată în ansamblul său are un caracter echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție (hotărârile Schuler-Zgraggen c. Elveția din 24 iunie 1993, seria A n 263, p. 21, § 66; Tejedor Garcia c. Spania din 16 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII p. 2796, § 31). Cu toate acestea, Curtea nu arată în speță niciun element care să conducă la concluzia că această dispoziție ar fi fost necunoscută. În special, aceasta observă că instanțele au pronunțat, pe baza unui dosar complet, hotărâri bine motivate și ônculte derbitraire. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea ui reclamantului cu privire la durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren N
de la requête n
o
50634/99
présentée par Yakup YALÇIN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 13 février 2003 en une chambre composée de
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M.
G.
Bonello
,
M.
R.
Türmen
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
M
me
S.
Botoucharova
,
M.
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et de
M.
S.
Nıelsen,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 20 mai 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Yakup Yalçın, est un ressortissant turc, né en 1937 et résidant à İstanbul. Il est représenté devant la Cour par M
es
Hakan Çınar et Emir Çınar, avocats aux barreau d’Ankara.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En 1976, le requérant, actionnaire et gérant d’une société en nom collectif dénommée «
Ocak Pastanesi Kollektif Șirketi
» et son associé en l’espèce, « Erikli Köyü Sınırlı Sorumlu Balıkçılık İstihsal ve Satıș Kooperatifi » louèrent le lac «
Tuzla
» sis à Keșan (Edirne) appartenant au Trésor en vue de la production de fruits de mer.
Suite à un exercice militaire effectué dans cette région, entre les 9 et 15 octobre 1979, par les forces militaires de l’OTAN, ledit lac fut pollué par les déchets des navires qui avaient participé à cet exercice.
Le 19 octobre 1979, le requérant intenta une action en constatation devant le tribunal de grande instance de Keșan. Selon le rapport d’expertise du 10 mars 1980, le montant du dommage subi par le requérant s’éleva à 448 000 dollars américain.
Le 17 décembre 1980, le requérant intenta une action en dommages-intérêts contre le ministère de la Défense devant le tribunal de grande instance de Keșan.
Le tribunal ordonna une expertise qui eut lieu le 30 mars 1982. Dans le rapport d’expertise du 14 avril 1982, il fut indiqué qu’il serait impossible d’évaluer le dommage exact subi par le requérant au motif que deux ans et demi s’étaient déjà écoulés depuis l’événement en cause. Toutefois, l’expert, se référant au rapport du 10 mars 1980, établit son rapport selon lequel le dommage matériel s’élevait à 5 290 000 livres turques.
Pendant les audiences du 12 novembre et 13 décembre 1982, le tribunal entendit les témoins.
Entre-temps, le requérant qui rencontra de sérieuses difficultés économiques, notamment en raison de la chute dans la production de fruits de mer, fut mis en faillite. De ce fait, en application de l’article 194 de la loi sur la poursuite pour dette et la faillite, ladite procédure fut suspendue, le 23
mai 1983.
Le 29 mai 1984, le syndic, chargé des opérations de liquidation ainsi que de la poursuite des procédures civiles dans lesquelles le requérant était partie, demanda au tribunal de grande instance de Keșan la reprise de l’examen de l’affaire.
A l’audience du 18 juillet 1986, le tribunal suspendit l’affaire du fait que le représentant du syndic ne s’y était pas présenté sans excuse.
Suite à la demande du représentant du syndic, le 14 octobre 1986, le tribunal décida la reprise de l’affaire.
Le tribunal ordonna une deuxième expertise; les experts déposèrent leur rapport, le 7 juillet 1987.
Le tribunal ordonna un complément d’expertise au motif que dans le rapport du 7 juillet 1987, le montant du dommage n’y figurait pas.
Le comité d’experts, dans son rapport du 27 janvier 1988, mit en cause la difficulté d’évaluer le dommage réel du requérant en tenant compte du laps de temps qui s’est écoulé entre l’exercice et le jour où l’expertise a eu lieu. Néanmoins, il fixa le montant du dommage comme 15 810 000 livres turques.
Le 29 février 1988, l’affaire fut ajournée pour une deuxième fois puisque le représentant du syndic ne pût participer à l’audience du même jour.
Par un arrêt d’incident du 19 décembre 1988, le tribunal décida de demander à la commission en matière de sinistre, qui devrait être crée dans le cadre des dispositions de la loi sur l’obligation de la défense nationale, si le requérant s’était déjà adressé à celle-ci afin d’être indemnisé pour ses préjudices causés par l’exercice effectué en octobre 1979.
Dans le courrier du 9 juin 1989, établi par la Direction des affaires légales du ministère de la Défense, il fut indiqué que ledit exercice avait été effectué en participation des forces militaires des États-Unis et que, de ce fait, le requérant aurait dû être indemnisé dans le cadre des dispositions de l’accord « OTAN/SOFA ». Il fut également noté que le requérant, eu égard à cet accord, s’était adressé à une commission laquelle a été crée dans le cadre dudit accord et que, ladite commission, dans sa réponse du 8 août 1980 adressée au requérant, l’avait invité à saisir le tribunal pour ses allégations au motif qu’elle ne disposait pas des effectifs compétents à ce sujet.
Le représentant du syndic, ayant présenté ses excuses au tribunal, ne participa pas à l’audience du 8 juin 1990. Par un arrêt d’incident du même jour, le tribunal, ayant accepté ses excuses, décida de reporter l’audience au 16 juillet 1990 et de notifier cette date à celui-ci. Malgré cette décision, la notification ne lui fut pas faite et par conséquent, le représentant ne pût pas participer à l’audience du 16 juillet 1990. Le tribunal, en premier lieu, suspendit l’affaire et ensuite, vu la silence de la partie demanderesse, par un arrêt du 19 juillet 1991, décida de rayer l’affaire du rôle.
Cette décision ne fit pas l’objet d’une notification.
Le 18 janvier 1995, le requérant, étant informé de la décision du 19
juillet 1991 par hasard, se pourvut en cassation.
Le tribunal, par un jugement du 27 janvier 1995, rejeta la requête du requérant au motif que celui-ci n’était pas habilité à faire un recours en cassation et que seul, le syndic était compétent pour cette voie de recours. D’ailleurs, il décida de notifier au représentant du syndic la décision du 19
juillet 1991.
Suite au pourvoi en cassation par le syndic, la Cour de cassation, par un jugement du 25 mai 1995, cassa la décision du 19 juillet 1991 de la première instance au motif que le litige en cause devrait être tranché avant tout devant la commission en matière de sinistre et qu’en vertu de l’article 62 de la loi sur l’obligation de la défense nationale, le délai de cinq jours requis pour faire valoir ses allégations n’avait pas été respecté en l’espèce.
Par un arrêt du 19 juillet 1996, le tribunal de grande instance se conformant au jugement de la Cour de cassation débouta le requérant de sa demande.
Le 23 juin 1997, la Cour de cassation confirma ladite décision.
Le pourvoi en rectification fut rejeté par la Cour de cassation le 25
décembre 1997. Cette décision fut notifiée au requérant le 27
novembre
1998.
B.
Le droit et la pratique interne pertinents
En vertu de l’article 62 de la loi sur l’obligation de la défense nationale, les intéressés qui prétendent avoir subi un dommage causé par l’exercice militaire doivent saisir la commission en matière de sinistre dans un délai de cinq jours à partir du jour où ladite exercice a pris fin.
Selon l’article 194 de la loi sur la poursuite pour dette et la faillite, suite au jugement de faillite, toutes les procédures civiles dans lesquelles le failli était partie font l’objet d’une remise en cause et le syndic de faillite est chargé de la poursuite de celles-ci.
Le requérant se plaint de ce que la durée de la procédure civile ne répond pas à l’exigence de l’article 6 § 1 de la Convention.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement dans la mesure où les juridictions internes ont commis des erreurs de fait et de droit interne.
Toujours sous l’angle de l’article 6 § 1, le requérant soutient également que le tribunal de grande instance devrait s’être déclaré incompétent dans l’affaire, du fait que ce dernier est dirigé contre une décision administrative.
1.
Le requérant considère que la durée de la procédure civile a dépassé le délai raisonnable. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui dispose :
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
En l’état du dossier, la Cour n’estime pas s’être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur par application de l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Le requérant soutient que sa cause n’a pas été entendue équitablement, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel :
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). »
Le requérant reproche notamment aux juridictions internes d’avoir commis des erreurs de fait et de droit interne ainsi que de ne s’être pas déclarées incompétentes pour la procédure devant elles.
La Cour rappelle d’emblée qu’il revient en premier lieu aux juridictions internes de se prononcer sur les questions relatives à l’application du droit, la recevabilité et l’appréciation des preuves, et qu’il lui incombe uniquement de vérifier si la procédure examinée dans son ensemble présente un caractère équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (arrêts Schuler-Zgraggen c. Suisse du 24 juin 1993, série A n
o
263, p.21, § 66 ; Tejedor Garcia c. Espagne du 16 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII p. 2796, § 31).
Or, la Cour ne relève en l’espèce aucun élément l’amenant à conclure que cette disposition aurait été méconnue. En particulier, elle observe que les juridictions ont rendu, sur la base d’un dossier complet, des décisions amplement motivées et dénuées d’arbitraire.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant concernant la durée de la procédure
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren
Nıelsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président