ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1170/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1170/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului

civil de față, constată:

Prin cererea formulată la 25 aprilie 2006 pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, contestatorii V.E.M.,

P.Z.E. și M.P.N. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, a se constata

nulitatea Deciziei din 26 aprilie 2005 emisă de intimatul Serviciul de

Informații Externe, prin care li s-a respins cererea având ca obiect

restituirea în natură a imobilului - teren în suprafață de 10.494,70 mp și

construcția aferentă - situat în com. Tunari, str. E.I.N., jud. Ilfov și a fi

obligat intimatului la plata daunelor-interese în cuantum de 50 RON pe zi de

întârziere.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 769 din 6 iunie 2006 a anulat

contestația formulată de contestatorul M.P.N. și, a respins, ca tardiv

introdusă, contestația formulată de contestatoarele V.E.M. și P.Z.E., ambele în

contradictoriu cu intimatul Serviciul de Informații Externe.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel contestatorii, iar la termenul de judecată din 8

noiembrie 2006, instanța de control judiciar a calificat calea de atac ca fiind

recurs, potrivit dispozițiilor art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Prin Decizia nr. 137

din 24 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost

admis recursul declarat de contestatorii M.P.N., V.E.M. și P.Z.E., a fost

casată Sentința civilă nr. 769 din 6 iunie 2006 a Tribunalului București și a

fost trimisă cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În rejudecare după

casare, prin Sentința civilă nr. 624 din 31 august 2008, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de

contestatorii sus-menționați în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de

Informații Externe.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, pe aspectul situației de fapt, că

prin Decizia din 26 aprilie 2005 de respingere a cererii de restituire în

natură și oferta privind acordarea altor măsuri reparatorii prin echivalent

emisă de Serviciul de Informații Externe a fost soluționată notificarea din 13

februarie 2002 formulată de contestatori, în temeiul Legii nr. 10/2001, având ca

obiect restituirea în natură a imobilului situat în comuna Tunari, str. E.I.N.,

județul Ilfov.

Notificarea a fost

soluționată prin respingerea cererii de restituire în natură, motivat de faptul

că imobilul face parte din domeniul public și este necesar pentru continuarea

activităților de interes public, iar construcția a fost transformată în

totalitate, astfel încât a devenit un imobil nou, în raport cu cel preluat,

fiind incidente în cauză dispozițiile art. 18 pct. c, din Legea nr. 10/2001,

iar pe terenul în suprafață de 10.494,70 mp s-au realizat investiții de

amploare, stabilindu-se valoarea imobilului imposibil de restituit la suma de

9.479.473.031 RON.

S-a reținut că, prin

Sentința civilă nr. 403 din 3 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 5347/1999, a fost admisă irevocabil

acțiunea reclamanților din prezenta cauză împotriva pârâtului Serviciul de

Informații Externe, acesta fiind obligat să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie reclamanților suprafața de teren de 20.820,81 mp, pentru

diferența de teren de 10.494,72 mp rezultată din același act de proprietate al

autoarei reclamanților, reclamanții restrângându-și pretențiile.

Această din urmă

suprafață de teren și corpul de construcție (veche) de pe acest teren pentru

care au renunțat la judecată în Dosarul nr. 5347/1999 fac obiectul prezentei

dispoziții emise de Serviciul de Informații Externe.

Tribunalul a

înlăturat ca nefondată, apărarea intimatei în sensul că, atât timp cât

reclamanții au renunțat în Dosarul nr. 5347/1999 la revendicarea suprafeței de

teren de 10.494,72 mp, nu mai pot contesta dispoziția emisă și nici solicita

restituirea în natură a acesteia.

Instanța de fond mai

reținut din dispozitivul Sentinței civile nr. 403 din 3 aprilie 2000 pronunțată

de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 5347/1999 că

reclamanții nu au renunțat la dreptul asupra acestei suprafețe de teren, ci

doar și-au restrâns petitul acțiunii la acel moment, astfel încât, acea

restrângere a obiectului acțiunii în revendicare nu îi împiedică pe aceștia, să

solicite restituirea în natură.

Au fost apreciate, ca

fiind irelevante, consemnările făcute de expert la acel moment în raportul de

expertiză, cum că reclamanții ar fi de acord cu cedarea suprafeței de teren de

10.494,72 mp către Serviciul de Informații Externe, atât timp cât instanța nu a

luat act de renunțarea la drept, ci doar de restrângerea obiectului acțiunii.

Cu privire la

temeinicia dispoziției atacate, tribunalul a reținut, în ceea ce privește

terenul, că solicitarea contestatorilor de a li se restitui în natură acest

teren sau numai a unei părți este neîntemeiată.

Din raportul de

expertiză topo efectuat în cauză a rezultat că terenul în suprafață de

10.494,72 mp situat în str. E.I.N., Voluntari este ocupat de construcții în

suprafață de 3.050 mp, din care construcții vechi în suprafață aproximativă de

261 mp.

Din schița aferentă

raportului de expertiză specialitate topo, se poate observa faptul că aceste

construcții noi, ocupă în mod uniform, întreaga suprafață de teren ce se

solicită a se restitui în natură, neexistând nicio suprafață de teren liberă.

De asemenea, în

răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză s-a arată faptul

că, față de restricțiile de urbanism, de destinația de policlinică a

imobilului, de conductele de alimentare cu apă, canalizare, gaze sau curent

electric, nu este posibilă restituirea în natură.

Aceeași concluzie

rezultă și din raportul de expertiză construcții, în care sunt detaliate

construcțiile noi edificate în anii 1968 - 1973 și modul dispunerii acestora,

pe terenul în litigiu.

În raport de aceste

constatări și de dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001,

tribunalul a apreciat că nu este posibilă restituirea în natură, fiind

incidentă situația de excepție expres prevăzută de lege, care stabilește

despăgubirea prin echivalent.

Referitor la

construcții, conform concluziilor raportului de expertiză, s-a reținut că toate

cele trei corpuri, A, B, D, se constituie într-un flux funcțional, ce

deservește policlinica, accesul personalului medical precum și al pacienților,

construcția veche B fiind legată funcțional de construcția nouă D, prin

construirea unei pasarele.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat recurs contestatorii, criticând-o pentru nelegalitate,

în temeiul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., în esență, contestatorii

susținând că instanța a dat o interpretare greșită prevederilor art. 10 alin.

(2) și (3) și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 1294

din 16 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, recursul declarat de contestatorii P.Z.E., V.E.M. și

M.P.N. împotriva Sentinței civile nr. 624 din 31 martie 2001 a Tribunalului

București.

Pentru a decide astfel,

instanța de control judiciar a reținut că legea specială prevede clar că dacă

pe terenurile preluate abuziv s-au edificat construcții cu autorizație, nu se

restituie în natură decât partea de teren rămasă liberă [art. 10 alin. (2)].

Norma cuprinsă în

art. 10 alin. (3) din lege, privește situația terenurilor pe care s-a construit

fără autorizație după 1 ianuarie 1990, ipoteza exclusă în speță, având în

vedere recunoașterea de către intimat a edificării construcțiilor în perioada

1968 - 1973.

Intimatul a formulat

întâmpinare, invocând pe de o parte tardivitatea cererii de stabilire a

accesiunii imobiliare, formulată de recurenți la ultimul termen de judecată,

față de prevederile art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., dar și

inadmisibilitatea acesteia față de obiectul cauzei - contestație pe Legea nr.

10/2001.

Deși principiul care

guvernează dispozițiile Legii nr. 10/2001, îl constituie restituirea în natură

a imobilelor ce fac obiectul acestei legi de reparație, însă alin. (2) al art.

1 din același act normativ stabilește excepția, în sensul că, atunci când

restituirea în natură nu mai este posibilă se aplică măsurile reparatorii prin

echivalent.

O astfel de excepție

este instituită și prin dispozițiile art. 10 alin. (2), în sensul că, în cazul

în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv

s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține

restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața

ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări

de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii

se stabilesc în echivalent.

Dispozițiile art. 10

alin. (3) reglementează modalitatea de restituire a terenurilor pe care s-au

ridicat construcții neautorizate, în condițiile legii, după data de 1 ianuarie

1990.

Interpretarea

sistematică a înțelesului unor norme legale se bazează pe coroborarea lor cu

alte norme, fie aparținând aceleiași instituții juridice sau ramuri de drept,

fie aparținând unor instituții sau ramuri diferite și, nu în funcție de modul

de dispunere a articolelor sau a numerotării acestora în conținutul actului

normativ.

S-a reținut astfel

că, instanța de fond a realizat o interpretare rațională și sistematică a

textelor de lege enunțate, în raport de sediul materiei, de așezarea lor

sistemică și de rațiunea reglementării, ajungând la concluzia corectă, că norma

prevăzută de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vine ca o completare și o

precizare a alin. (2) al aceluiași articol, prin consacrarea principiului

restituirii în natură, doar pentru terenurile pe care s-au ridicat construcții

neautorizate după 1 ianuarie 1990.

În ceea ce privește

construcția, prima instanță a apreciat în mod corect că sunt incidente

dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "în

situația imobilelor-construcții care fac obiectul notificărilor formulate

potrivit procedurilor prevăzute la cap. III și cărora le-au fost adăugate, pe

orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror

arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial și dacă

părțile nu convin altfel, foștilor proprietari li se acordă sau, după caz,

propun măsuri reparatorii prin echivalent".

Aceste dispoziții au

fost explicitate prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în sensul că s-a precizat că acea construcție

căreia i-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma

inițială, corpuri suplimentare ce au o utilizare independentă de cea a

suprafeței preluate, nu intră în ipoteza prevăzută de art. 19 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001.

Împotriva Deciziei

nr. 1294 din 16 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, au declarat recurs reclamanții V.E.M., P.Z.E. și M.P.N. invocând

critici de nelegalitate, care au fost încadrate de aceștia, în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., invocându-se greșita aplicare

și interpretare a legii, cu referire la dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3)

din Legea nr. 10/2001, fiind practic reiterate aceleași critici ca și în calea

de atac precedentă.

Prin întâmpinare,

intimatul Serviciul Român de Informații a invocat, în principal, excepția

inadmisibilității recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca

nefondat.

Învestită cu

soluționarea recursului, Înalta Curte a dispus, prin încheierea din 11 ianuarie

2010, suspendarea judecății în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 din C. proc.

civ., ca urmare a decesului recurentului-contestator M.P.N. la data de 8

octombrie 2008.

De la data

suspendării judecății (11 ianuarie 2010) cauza a rămas în nelucrare, fiind

repusă pe rol, din oficiu, în vederea discutării perimării, conform rezoluției

din 24 februarie 2014, deci după aprox. 4 ani și o lună de la momentul

suspendării judecății.

La termenul din 25

martie 2014, pentru când părțile au fost citate în vederea discutării excepției

perimării, recurenta-contestatoare V.E.M. a depus în scris o cerere prin care a

arătat că nu a fost dezbătută nici până în prezent, succesiunea defunctului

M.P.N., existând neînțelegeri între moștenitori, fiind depusă la dosar

încheierea de suspendare a procedurii succesorale din 14 mai 2009 (Dosar

notarial nr. 17/2009).

Înalta Curte urmează

să constate intervenită sancțiunea perimării, având în vedere următoarele

considerente:

Potrivit art. 248

alin. (1) din C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație,

apel, recurs, revizuire și altă cerere de reformare sau de revocare se perimă

de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina

părții timp de un an, în materie civilă.

Rezultă că, pentru a

interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală

în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an și această

lăsare a pricinii în nelucrare, să se datoreze culpei părții.

Această sancțiune a

perimării operează, deopotrivă, și în situația în care suspendarea s-a dispus

în temeiul art. 243 din C. proc. civ., având în vedere că, potrivit art. 245

alin. (1) pct. 2 din același cod, trebuie solicitată reînceperea judecății

"prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moștenitorilor."

Altfel spus,

perimarea este incidentă cu condiția ca, timp de un an să nu se fi săvârșit în

cauză niciun act de procedură în vederea judecării ei, situație datorată lipsei

de diligență a părții, care nu a acționat în acest scop, deși avea

posibilitatea să o facă.

Singura derogare pe

care o face legiuitorul, pentru ipotezele reglementate de art. 243 din C. proc.

civ., vizează suspendarea cursului perimării pe o perioadă de 3 luni, sub

condiția însă, ca respectivele situații având ca efect prorogarea termenului,

să fi intervenit în cele din urmă 6 luni ale termenului de perimare (atunci

când suspendarea judecății s-a dispus deci, pe un alt temei decât cel

reprezentat de art. 243 din același cod).

În speță, nu se

regăsește o altfel de situație, care să fi condus la prelungirea termenului de

perimare, care a început să curgă de la data la care s-a oprit cursul

judecății, ca urmare a decesului uneia dintre părți.

Se va constata

așadar, că nu a avut loc o repunere pe rol a cauzei în vederea continuării

judecății, în condițiile art. 245 alin. (1) pct. 2 din cod și că, lăsarea

pricinii în nelucrare este imputabilă părților (care nu au invocat faptul că ar

fi fost împiedicate de a stărui în judecată datorită unor împrejurări mai

presus de voința lor, în sensul art. 250 alin. (3) din C. proc. civ.).

În consecință, în

condițiile în care, până la împlinirea termenului de perimare, calculat conform

art. 101 alin. (3) din același cod, nu s-a înregistrat vreo cerere de repunere

pe rol a cauzei în vederea continuării judecății, instanța va reține întrunirea

în cauză a cerințelor prevăzute de art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., astfel

încât, Înalta Curte urmează să constate perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat

recursul declarat de contestatoarele V.E.M., P.Z.E. și M.P.N. împotriva

Deciziei nr. 1294 din 16 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 aprilie 2014.

Procesat de GGC - AS