ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 875/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 875/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta

F.D.V. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Administrația Finanțelor

Publice sector 1 și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București, anularea Deciziei nr. 61 din 18 februarie 2010 emisă de Serviciul de

soluționare a contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare

Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a

Deciziei de impunere din 28 iulie 2010 și a raportului de inspecție fiscală din

28 iulie 2010, anularea obligațiilor fiscale suplimentare stabilite prin

Decizia de impunere din 28 iulie 2010, în sumă totală de 1.128.369 RON, din

care 585.613 RON cu titlu de TVA stabilită suplimentar și rămasă de plată și

542.756 RON cu titlu de obligații fiscale accesorii și rambursarea TVA

solicitat la rambursare prin decontul de TVA care a condus la inspecția fiscală

soldată prin întocmirea raportului de inspecție fiscală din 28 iulie 2010.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat, în esență, că concluziile organului de control fiscal și

ale organului fiscal ierarhic superior sunt eronate deoarece, referitor la TVA

colectată suplimentar în cuantum de 710.980 RON, societatea a înstrăinat

conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 30 ianuarie 2008, un

teren agricol intravilan situat în str. G.S., sector 1, nr. cadastral x,

vânzarea fiind reflectată fiscal prin emiterea facturii din 30 ianuarie 2008 în

valoare de 3.742.000 RON, fără TVA.

Potrivit prevederilor

art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. sunt scutite de aplicarea TVA "f)

livrarea de către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și

a terenului pe care este construită, precum și a oricărui alt teren. Prin

excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei

părți a acesteia sau a unui teren construibil. În sensul prezentului articol,

se definesc următoarele: 1. Teren construibil reprezintă orice teren amenajat

sau neamenajat, pe care se pot executa construcții, conform legislației în

vigoare".

Reclamanta a susținut

că la data vânzării în discuție, terenul nu putea fi calificat drept un teren

construibil în sensul Legii nr. 50/1991, după cum rezultă din documentele care

atestă cât de lung și fastidios a fost procesul de obținere, după aproape un an

de la vânzare, a deciziei de scoatere din circuitul agricol a terenului, fază

preliminară obținerii unei eventuale autorizații de construcție.

De asemenea, a arătat

că argumentul organului fiscal, conform căruia existența Planului Urbanistic

Zonal sau a unui certificat de urbanism, ambele acte cu rol informativ și

inapte să producă efecte în mod imediat, excede limitele trasate de legislator

atunci când a articulat art. 141 în formularea de mai sus și contravine voinței

acestuia, fiind, prin urmare, greșit.

Reclamanta a mai

susținut că atunci când un act administrativ nu respectă principiul

proporționalității el este rezultatul unui exces de putere.

Astfel că, în

aprecierea legalității unui act administrativ trebuie întotdeauna să se ia în

considerare și oportunitatea lui, în speță, organul fiscal de control trebuia

să aprecieze situația de fapt prin prisma tuturor elementelor pe care le are la

dispoziție.

Or, organul fiscal de

control nu a ținut cont de faptul că vânzarea s-a făcut către o altă societate

din grup și, prin urmare, în ipoteza în care operațiunea ar fi fost taxabilă,

TVA-ul aferent ar fi fost dedus la nivelul societății cumpărătoare apartenente

aceluiași grup. Prin urmare, la nivel de grup, operațiunea, ar fi reprezentat o

operațiune de sumă 0 pentru rațiuni de TVA, ipoteză care, face actul

administrativ atacat să nu treacă testul proporționalității.

formulate în cauză

Pârâta Administrația

Finanțelor Publice sector 1 București a formulat întâmpinare prin care a

invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea

raportului de inspecție fiscală din 28 iulie 2010, iar pe fond, a solicitat

respingerea contestației ca neîntemeiate.

Pârâta a susținut că

reclamanta avea obligația aplicării regimului de taxare și a colectării TVA

pentru operațiunea de livrare a terenului în cauză, chiar dacă terenul era

încadrat în categoria de folosință arabil, întrucât la momentul operațiunii de

vânzare, pentru acest teren era deja aprobat regimul de construire, în baza

Planului Urbanistic Zonal aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 162/2006.

De asemenea,

referitor la TVA nedeductibilă în sumă de 67.526 RON, pârâta a invocat

inadmisibilitatea anulării deciziei de impunere pentru această sumă, motivat de

faptul că prin Decizia nr. 61 din 18 februarie 2011, s-a dispus

"desființarea diferenței suplimentare de TVA neacceptată la deducere în

sumă de 67.526 RON, urmând ca organele de inspecție fiscală ale Administrației

Finanțelor Publice sector 1 conform pct. 12.7 și pct. 12.8 din instrucțiunile

aprobate prin Ordinul Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 519/2005

să dispună măsurile legale, astfel că reclamanta cu privire la această sumă

precum și cu privire la accesoriile calculate la acest debit în sumă de 62.124

RON nu este prejudiciată.

Referitor la TVA

nedeductibilă în sumă de 7.535 RON, pârâta a arătat că, în mod legal, organele

de inspecție fiscală nu au acceptat la deducere aceasta ce rezultă din

facturile din 10 noiembrie 2008 și din 2 aprilie 2009, emise de către SC G.E.C.

SRL, întrucât societatea nu a prezentat situații de lucrări, devize din care să

rezulte serviciile prestate.

În ceea ce privește

respingerea la rambursare a TVA în sumă de 200.428 RON și stabilirea TVA în

sumă de 585.613 RON și a accesoriilor aferente în sumă de 542.756 RON, pârâta a

arătat că reclamanta deși contestă TVA stabilit suplimentar în sumă de 585.613

RON și accesoriilor aferente în sumă de 542.756 RON, nu precizează motivele

concrete de fapt și de drept, potrivit dispozițiilor art. 119 și art. 12 din

O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc.

II. Hotărârea Curții

de apel

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

civilă nr. 7251 din 21 decembrie 2012, a respins excepția de inadmisibilitate

și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC F.D.V. SRL, în

contradictoriu cu pârâtele Administrația Finanțelor Publice sector 1 și

Direcția Generală a Finanțelor Publice București. A anulat parțial Decizia nr.

61 din 18 februarie 2010 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București, Decizia de impunere din 28 iulie 2010 și raportul de

inspecție fiscală din 28 iulie 2010, în ceea ce privește suma de 7.535 RON

reprezentând TVA și majorări de întârziere aferente și a respins contestația în

ceea ce privește celelalte sume ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 61 din 18

februarie 2011 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București a fost desființată în parte decizia de impunere contestată cu privire

la suma de 67.526 RON TVA stabilită suplimentar și 62.124 RON, majorări de

întârziere aferente, urmând a se încheia o nouă decizie de impunere prin care

să se procedeze la reanalizarea situației fiscale a societății, ținând cont de

prevederile legale, de motivațiile acesteia și de cele reținute în decizia de

soluționare a contestației, fiind respinsă contestația, ca neîntemeiată, în

ceea ce privește suma de 518.087 RON, diferență suplimentară de TVA și majorări

de întârziere aferente în sumă de 480.632 RON.

Prin urmare, nu se

poate reține o vătămare a reclamantei în ceea ce privește impunerea acestei

sume, în condițiile în care decizia de impunere a fost desființată cu privire

la aceste sume, organul de soluționare a contestației cenzurând concluziile

inspecției fiscale, întrucât nu a analizat, dacă a avut loc o prestare efectivă

a serviciilor și acestea au fost utilizate în folosul propriilor operațiuni

taxabile, constatările acestora fiind neclare și incomplete în raport de

dispozițiile legale care reglementează conținutul obligatoriu al facturilor.

Instanța de fond a

reținut că solicitarea inițială viza rambursarea acestei sume cu titlu de TVA,

iar organul de soluționare a contestației nu a dispus admiterea la deducere a

TVA-ului aferent acestor facturi, însă organul fiscal se află încă în procedura

administrativă de soluționare a decontului de TVA, cu privire la această sumă,

instanța de contencios administrativ putând cenzura însă refuzul de rambursare

și impunerea unor eventuale obligații fiscale suplimentare.

Referitor la

necolectarea de către societate a TVA aferent operațiunii de vânzare a

terenului, instanța de fond a avut în vedere faptul că, potrivit contractului

de vânzare-cumpărare autentificat la 30 ianuarie 2008, obiectul înstrăinării

era un teren agricol intravilan situat în str. G.S., sector 1, nr. cadastral x,

care chiar dacă ulterior a fost scos din circuitul agricol, era un teren pe

care la data înstrăinării se puteau edifica construcții, în condițiile în care

prin H.C.G.M.B. nr. 162/2006, terenul era cuprins parțial în subzona

"M3", subzona mixtă cu clădiri cu regim de construire continuu sau

discontinuu și înălțimi maxime de P+4 niveluri, parcela X.

Instanța de fond a

constatat că organele fiscale au făcut o corectă interpretare a dispozițiilor

art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., în concordanță cu scopul normei,

legiuitorul intenționând să excepteze de la regimul de scutire livrarea unei

construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil, terenul

în cauză fiind unul construibil, astfel după cum era reglementat regimul tehnic

la acea dată, neexistând niciun dubiu cu privire la acest aspect.

De asemenea, instanța

a apreciat că decizia de impunere nu încalcă principiul proporționalității,

întrucât este o executare a dispoziției fiscale care se referă la aplicarea de

TVA în cazul livrării unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui

teren construibil, nefiind vorba despre un drept de apreciere și de

oportunitate, ci de taxarea unei operațiuni comerciale dintre două societăți

comerciale.

Referitor la suma de

7.535 RON reprezentând TVA și majorări de întârziere aferente, despre care s-a

reținut că pentru cele două facturi emise de SC G.E.C. SRL (din 10 noiembrie

2008 și din 2 aprilie 2009), nu s-au prezentat situații de lucrări, devize,

nefăcându-se dovada prestării serviciilor, instanța de fond și-a însușit

concluziile raportului de expertiză fiscală, în care, după o analiză amplă a

elementelor prevăzute de art. 155 alin. (5) din C. fisc., se concluzionează că

aceste facturi conțin toate elementele prevăzute de lege, pentru a fi considerate

documente justificative.

De asemenea, instanța

de fond a apreciat că este îndeplinită și condiția ca serviciile achiziționate

să fie destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, fiind vorba

despre lucrări de montare stâlpi prefabricați și evacuare pământ, servicii în

concordanță cu obiectul de activitate al societății "închirierea și

subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate și promovare și

dezvoltare imobiliară".

III. Împotriva

Sentinței nr. 7251 din 21 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București

au declarat recurs în termen legal pârâta Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București și reclamanta SC F.D.V. SRL.

În motivarea

recursului formulat reclamanta arată că instanța de fond a respins cererea sa

ce viza suma de 710.980 RON TVA și accesoriile aferente, înlăturând nemotivat

concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză.

Astfel, au fost

încălcate dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., instanța de fond

însușindu-și întocmai poziția organului fiscal care a statuat că pe terenul

înstrăinat se puteau edifica construcții, în condițiile în care prin H.C.G.M.B.

nr. 162/2006, terenul era cuprins parțial în subzona "M3", subzonă

mixtă cu clădiri cu regim de construire continuu sau discontinuu și înălțimi

maxime de P+4 niveluri, parcela X".

Conform prevederilor

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării

lucrărilor de construcție în formă aplicabilă la data transferului supus

analizei, lucrările de construcții sunt permise numai în ipoteza în care, în

cauză a fost emisă autorizația de construire, or, în ipoteza de față, o astfel

autorizație nu era emisă și astfel terenul - obiect al vânzării, nu putea fi

calificat drept teren construibil în sensul legii.

Chiar expertiza

tehnică administrată în cauză a tranșat această chestiune și a arătat clar că

la data tranzacției în discuție, terenul nu îndeplinea condițiile pentru

calificarea sa ca "teren construibil".

Mai susține

recurenta-reclamantă că raționamentul organului fiscal golește de conținut

scutirea instituită de legiuitor prin art. 141 alin. (2) C. fisc., arătând că,

dacă la o dată ulterioară unui transfer anume, terenul în cauză devine

construibil, nu înseamnă automat că era construibil la o dată anterioară.

Pârâta-recurentă

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în dezvoltarea

motivelor de recurs încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

arată că, în mod nelegal instanța de fond a dispus anularea în parte a actelor

administrative atacate în ceea ce privește suma de 7.535 RON reprezentând TVA

și majorări de întârziere aferente.

În motivarea

hotărârii, instanța de fond și-a însușit concluziile raportului de expertiză

fiscală, concluzionând că "aceste facturi conțin toate elementele

prevăzute de lege" pentru a fi o considerate documente justificative, însă

chiar în această situație instanța trebuia să-și motivele soluția.

În speță, organele de

inspecție fiscală nu au acceptat la deducere TVA în sumă de 7.535 RON din

facturile din 10 noiembrie 2008 și din 2 aprilie 2009, emise de SC G.E.C. SRL

întrucât societatea reclamantă nu a prezentat situații de lucrări, devize, care

să facă dovada prestării serviciilor.

De asemenea, contrar

celor reținute de instanța de fond, condiția ca serviciile prestate să fie

destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, nu poate fi considerată

ca fiind îndeplinită prin simplul fapt că serviciile prestate sunt în

concordanță cu obiectul de activitate al societății.

IV. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința

recurată prin prisma criticilor invocate, precum și sub toate aspectele, în

temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente.

IV.1. Argumentele de

fapt și de drept relevante

Prin raportul de

inspecție fiscală înregistrat la 28 iulie 2010 s-a stabilit că

reclamanta-recurentă SC F.D.V. SRL datorează pentru perioada 12 octombrie 2006

- 30 iunie 2009 suma de 786.041 RON reprezentând TVA stabilit suplimentar la

care s-au calculat majorări de întârziere pentru perioada 26 aprilie 2008 - 31

iulie 2010, în sumă de 542.756 RON.

Prin raportul de

inspecție fiscală menționat mai sus nu a fost admisă cererea privind deducerea

sumei de 67.526 RON TVA aferentă a două facturi emise de firma T.S.A.L. și

respectiv suma de 7.535 RON reprezentând TVA aferentă a două facturi emise de

SC G.E.C. SRL.

De asemenea, s-a

reținut că societatea reclamantă nu a colectat TVA aferentă operațiunii de

vânzare a terenului situat în str. G.S., sectorul 1, înstrăinat prin contract

de vânzare-cumpărare autentificat la 30 ianuarie 2008 către SC F.D.V.T. SRL,

pentru care s-a emis factura din 30 ianuarie 2008 în sumă de 3.742.000 RON fără

TVA (TVA în sumă de 710.980 RON), organele fiscale apreciind că terenul nu este

scutit de TVA întrucât nu se încadrează în dispozițiile art. 141 alin. (2) lit.

f) din Legea nr. 571/2003.

Contestația formulată

de reclamantă împotriva deciziei de impunere emisă în baza raportului de

inspecție fiscală a fost respinsă ca neîntemeiată în ceea ce privește suma de

518.087 RON TVA suplimentară și 480.632 RON majorări de întârziere aferente,

conform Deciziei nr. 61 din 18 februarie 2011 emisă de Agenția Națională de

Administrare Fiscală.

Prin aceeași decizie

a fost desființată în parte decizia de impunere contestată pentru suma de

67.526 RON TVA stabilită suplimentar și 62.124 RON majorări de întârziere

aferente, urmând a se reanaliza situația fiscală a societății și a se încheia o

nouă decizie de impunere.

Împotriva deciziei de

soluționare a contestației administrative, reclamanta a formulat prezenta

cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea obligațiilor

fiscale suplimentare stabilite prin Decizia de impunere din 28 iulie 2010, în sumă

de 1.128.369 RON, din care suma de 585.613 RON cu titlu de TVA stabilită

suplimentar și suma de 542.756 RON cu titlu de obligații fiscale accesorii și

rambursarea TVA solicitat prin decontul de TVA care a condus la inspecția

fiscală soldată cu întocmirea raportului de inspecție fiscală din 28 iulie

2010.

Înalta Curte

apreciază că în mod corect judecătorul fondului a reținut că prin Decizia nr.

61/2011 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală a fost desființată

în parte decizia de impunere contestată, cu privire la suma de 67.526 RON

stabilită suplimentar și 62.124 RON, majorări de întârziere aferente, urmând a

se încheia o nouă decizie de impunere prin care să se procedeze la reanalizarea

situației fiscale a societății, constatând în consecință că reclamanta nu este

vătămată cu privire la impunerea acestei sume.

Referitor la recursul

formulat de reclamanta SC F.D.V.T. SRL

În ceea ce privește

suma de 710.980 RON și accesoriile aferente reprezentând TVA necolectat de

către societate, aferent înstrăinării terenului situat în str. G.S., sector 1,

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 30 ianuarie 2008, Înalta

Curte reține că în mod corect instanța de fond a apreciat că acțiunea

reclamantei este nefondată.

Recurenta-reclamantă

susține prin recursul formulat că terenul înstrăinat este unul agricol

intravilan, norma fiscală reprezentată de art. 141 alin. (2) C. fisc. scutind

operațiunea respectivă de aplicarea TVA.

Dispozițiile art. 142

alin. (2) C. fisc. prevăd că sunt scutite de taxă următoarele operațiuni: f)

livrarea de construcții/părți construcții și a terenurilor pe care sunt

construite, precum și a oricăror alte terenuri. Prin excepție, scutirea nu se

aplică pentru livrarea de construcții noi, de părți de construcții noi sau de

terenuri construibile.

Conform definiției

cuprinsă la pct. 1 al textului menționat, prin teren construibil se înțelege

orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcții,

conform legislației în vigoare.

Terenul, obiect al

contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 30 ianuarie 2008, înstrăinat

de societatea reclamantă este un teren agricol intravilan situat în str. G.S.,

sector 1 București, având nr. cadastral x, identificat în planul parcelar ca

parcela y și înregistrat în C.F. nr. X a localității București.

Rezultă așadar, că

operațiunea efectuată de societate nu este scutită de TVA, fiind o livrare

taxabilă conform prevederilor art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003

republicată, aplicându-se cota de 19% TVA, întrucât la data înstrăinării

regimul tehnic al terenului permitea edificarea de construcții cu respectarea

dispozițiilor legale.

Așa cum au reținut și

organele de inspecție fiscală, atâta timp cât la data realizării tranzacției de

către societatea recurentă, regimul urbanistic al terenului era deja aprobat

prin Planul Urbanistic Zonal conform H.C.G.M.B. nr. 162/2006 (regim de

construire continuu și discontinuu și înălțimi maxime de P+4 niveluri), rezultă

că din punct de vedere fiscal devine aplicabilă excepția prevăzută de art. 141

alin. (2) lit. f) C. fisc., potrivit căreia livrarea terenului construibil este

o operațiune taxabilă din punct de vedere al TVA.

În consecință,

recurenta avea obligația aplicării regimului de taxare și a colectării TVA

pentru operațiunea de livrare a terenului în cauză, atâta timp cât la momentul

înstrăinării era deja aprobat regimul de construire conform Planului Urbanistic

Zonal aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 162/2006.

Împrejurarea că nu

era emisă o autorizație de construire la momentul înstrăinării nu conduce la

concluzia că terenul respectiv nu poate fi încadrat în categoria terenurilor

construibile, așa cum susține recurenta-reclamantă, atâta timp cât regimul

tehnic al acestuia permitea edificarea de construcții cu parcurgerea prealabilă

a procedurilor de scoatere din circuitul agricol conform art. 23 alin. (3) din

Legea nr. 50/1991, obținerea certificatului de urbanism și a autorizației de

construire.

Nu poate fi reținută

nici critica recurentei-reclamante în sensul că raționamentul organului fiscal golește

de conținut scutirea instituită de legiuitor prin art. 141 alin. (2) C. fisc.,

atunci când apreciază că dacă la o dată ulterioară unui transfer anume, terenul

în cauză devine construibil, înseamnă automat că era construibil la o dată

anterioară. Instanța reține că stabilirea destinației terenului, a regimului

urbanistic al acestuia reprezintă o chestiune prealabilă obținerii

documentației necesare, în vederea edificării construcțiilor.

De asemenea, acest

aspect nu poate fi tranșat de expertul tehnic desemnat în cauză, constituind o

chestiune ce ține de interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente

cauzei, atribut exclusiv al judecătorului fondului.

Așadar, în mod corect

instanța de fond a constatat că organele de control fiscal au făcut o corectă

interpretare a dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., în

concordanță cu scopul normei, atunci când au stabilit că terenul înstrăinat de

către societatea recurentă este exceptat de la "regimul de scutire,

terenul respectiv fiind unul construibil, astfel după cum este reglementat

regimul tehnic la acea dată, neexistând nici un dubiu cu privire la acest

aspect".

Referitor la recursul

formulat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

București

Criticile formulate

vizează suma de 7.535 RON reprezentând TVA și majorări de întârziere aferente

pentru care instanța de fond a anulat în parte decizia de impunere.

Prin actele

administrativ-fiscale contestate s-a stabilit că TVA în sumă de 7.535 RON

aferentă facturilor din 10 noiembrie 2008 și din 2 aprilie 2009 emise de SC

G.E.C. SRL nu este deductibilă, întrucât societatea nu a prezentat situații de

lucrări, devize, din care să rezulte serviciile prestate.

Conform art. 145

alin. (2) C. fisc.: "orice persoană impozabilă are dreptul să deducă TVA

aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în scopul

operațiunilor taxabile".

Totodată, pentru

exercitarea dreptului de deducere a TVA achitată sau datorată aferentă

bunurilor livrate sau serviciilor prestate, persoana impozabilă trebuie să

dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute de art. 155 alin. (5)

C. fisc.

Așadar, pentru ca TVA

să fie deductibilă este necesar ca bunurile sau serviciile achiziționate să fie

destinate utilizării în scopul operațiunilor taxabile, iar facturile deținute

să cuprindă informațiile prevăzute de art. 155 alin. (5) din Legea nr.

571/2003.

Raportat la facturile

în discuție (din 10 noiembrie 2008 și din 2 aprilie 2009 emise de SC G.E.C.

SRL), așa cum s-a reținut și prin raportul de expertiză contabilă întocmit în

cauză, cerințele art. 145 alin. (2) și art. 155 alin. (5) din Legea nr.

571/2003 sunt îndeplinite, în sensul că serviciile achiziționate au fost

destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, iar facturile sunt

corect întocmite cuprinzând elementele obligatorii prevăzute de C. fisc.

Așadar, criticile

recurentei-pârâte sub acest aspect, sunt nefondate.

II.2. Temeiul legal

al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de SC F.D.V. SRL, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în

reprezentarea Administrației Finanțelor Publice sector 1 București împotriva

Sentinței civile nr. 251 din 21 decembrie 2012 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2014.

Procesat de GGC - AS