ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1523/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1523/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal la data de 11 februarie 2011, completată și precizată la data de 27

septembrie 2011, precum și la data de 8 noiembrie 2011, reclamanta B.R. a

solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Finanțelor Publice și A.N.A.F. să fie desființate actele ilegale de control

abuzive și să fie obligată pârâta să înceteze ilegalitățile al căror subiect

este reclamanta; obligarea pârâtei să arate care este numărul de persoane

declarate ca plătitor de TVA: a) din proprie inițiativă și b) prin efectul

legii de către pârâtă conform art. 153 alin. (8) C. fisc.; ambele situații

defalcate pe perioadele până la 1 ianuarie 2009, pe parcursul anului 2009 și pe

parcursul anului 2010 (precizând reclamanta că acest capăt de cerere se referă

exact la nr. de persoane fizice declarate ca plătitoare de TVA pentru vânzarea

de imobile din patrimoniul personal); să arate care era procedura de urmat

pentru cei care doreau această înregistrare și care erau formularele „puse

gratuit la dispoziția contribuabilului” pentru aceleași perioade de timp, de

asemenea: a) dacă este necesară autorizarea persoanei fizice pentru tranzacționarea

proprietăților imobiliare din patrimoniul personal și b) la care articol se

încadrează tranzacționarea proprietăților imobiliare de persoane fizice ca

activitate economică desfășurată în mod independent (din Legea nr. 300/2004,

până la abrogare, respectiv, O.U.G. nr. 44/2008, după abrogare).

A solicitat în

contradictoriu cu pârâții D.G.F.P.M.B. și A.F.P. sector 4 București să se

precizeze dacă este necesară autorizarea persoanei fizice pentru

tranzacționarea proprietăților imobiliare din patrimoniul personal; la care

articol de încadrează tranzacționarea proprietăților imobiliare de persoane

fizice ca activitate economică desfășurată în mod independent, din Legea nr. 300/2004,

până la abrogare, respectiv O.U.G. nr. 44/2008, după abrogare; în baza art. 15

din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere privind

taxa pe valoare adăugată din 17 decembrie 2010 și a raportului de inspecție fiscală

din 17 decembrie 2010 încheiate persoanei fizice B.R. până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a cauzei; revocarea/desființarea următoarelor acte

administrativ-fiscale: decizia din 5 aprilie 2011 privind soluționarea

contestației formulată de reclamantă și înregistrată la D.G.F.P.M.B. din 1

februarie 2011 formulată împotriva deciziei de impunere din 17 decembrie 2010, raportul

de inspecție fiscală din 17 decembrie 2010 încheiat la persoana fizică B.R.,

act administrativ fiscal emis de către D.G.F.P.M.B.; decizia de impunere

privind taxa pe valoare adăugată din 17 decembrie 2010 emisă de către D.G.F.P.M.B.,

cu consecința înlăturării obligației de plată a sumelor indicate în cuprinsul

acestor acte, suma reprezentând plata de TVA pentru operațiunile de vânzare

imobile din patrimoniul personal; ridicării măsurilor asigurătorii dispuse prin

decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din 19 octombrie 2010 emise

urmare a procesului-verbal de control și plății tuturor daunelor, costurilor și

cheltuielilor generate de acest control nelegal și neconstituțional.

În fapt, reclamanta a

arătat că A.F.P. sector 4 i-a comunicat invitația din 27 ianuarie 2010, procesul-verbal

din 27 ianuarie 2010 și procesul-verbal din 9 februarie 2010 pe care le-a

atacat cu contestații al căror răspuns era în sensul că actele contestate nu

sunt acte administrative fiscale și că ar fi prematur introdusă contestația,

fără a intra pe fondul cauzei.

Reclamanta a precizat

că a contestat dreptul A.N.A.F. de a o controla pentru perioada în care nu avea

obligația de a se declara ca plătitor de TVA, motivând că înainte de acest moment

nu era parte a raportului juridic fiscal și nu avea nici un drept și nici o

obligație în materie de TVA.

A mai arătat

reclamanta că la aplicarea prevederilor speciale de reîncadrare ale art. 11 C. fisc.

trebuie considerată tranzacția în sine, pentru că, de obicei, un contract de

vânzare-cumpărare prevede „prețul vânzării”, care nu include TVA. Ca rezultat,

obligația plății TVA revine cumpărătorului și, prin reclasificare, acesta este

obligat la plata TVA, pe care vânzătorul va avea obligația să o colecteze și să

o vireze, contractul de vânzare-cumpărare fiind viciat ca formă la

reclasificare, pentru neplată.

Cu privire la decizia

nr. 129 din 5 aprilie 2011, reclamanta a precizat că perioada verificată începe

de la 1 ianuarie 2004 și nu din 1 ianuarie 2007, cum se arată în raportul de

inspecție fiscală, iar în ceea ce privește momentul în care ar fi putut deveni

plătitoare de TVA, îl poziționează în cursul anului 2008, după cel puțin o

vânzare.

S-a menționat că

prevederile art. 127 alin. (1) C. fisc. nu-i sunt aplicabile aspect ignorat de

către A.N.A.F.

S-a mai arătat că

durata controlului a fost de 11 luni în condițiile în care potrivit art. 104 C.

proc. fisc., inspecția trebuia să se finalizeze în maxim 3 luni.

De asemenea, s-a

criticat și metoda de calcul în condițiile în care A.N.A.F. nu a folosit

procedeul sutei mărite și nu a scăzut TVA din prețul de vânzare determinând

modificarea contractelor care au generat TVA cu încălcarea art. 969 C. civ.

S-a mai arătat în

acțiunea formulată că au fost folosite aprecieri greșite cu privire la art. 146

C. fisc., reclamanta inițiind tranzacții imobiliare atunci când Legea nr. 571/2003

prevedea la art. 42 că acestea nu sunt impozabile.

În ceea ce privește

TVA deductibilă, s-a susținut că inspectorii care au încadrat activitatea

reclamantei ca independentă și economică, considerând-o retroactiv ca plătitor

de TVA, aveau obligația să calculeze și TVA deductibil conform Legii nr. 571/2003

art. 147

1

alin. (1), greșit apreciindu-se că tranzacțiile

reclamantei s-au încadrat la 19% în loc de 5% astfel cum prevede O.U.G. nr.

200/2008.

S-a arătat în acțiune

că fiecare perioadă fiscală trebuia încadrată legislației în vigoare la data

vânzării, totodată apreciindu-se că TVA deductibil trebuia calculat și dedus

din obligația reclamantei, la momentul declarării începerii activității

economice independente desfășurate ca persoană fizică

S-a invocat nulitatea

inspecției motivat de împrejurarea că la data de 11 august 2010 i s-a comunicat

avizul de inspecție fiscală emis potrivit art. 101

23

din O.G. nr.

92/2003, însă nu și temeiul legal astfel cum prevede art. 101 alin. (2) lit.

a); nu a fost înștiințată pentru discuția finală și nu i s-a dat posibilitatea

să formuleze obiecțiuni, fiindu-i sugerată doar posibilitatea de a formula o cerere

prin care să solicite micșorarea sumelor de plată și eșalonarea lor în timp

(ceea ce a și făcut, dar la care a primit un răspuns negativ).

Pârâta A.N.A.F. a

depus întâmpinare prin care a solicitat pe cale de excepție, admiterea

excepției lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește instituția sa

și respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă având în vedere că decizia din 5 aprilie 2011 a

cărei anulare se solicită a fost emisă de D.G.F.P.M.B., iar raportul de inspecție

fiscală din 17 decembrie 2010 și decizia de impunere din 17 decembrie 2010 sunt

emise de A.F.P. sector 4.

În ședința publică de

la 31 ianuarie 2012, Curtea a dispus reunirea cauzelor.

Hotărârea instanței

de fond

Prin

sentința nr.

2594

din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.R.

în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F., D.G.F.P.M.B., A.F.P. sector 4 București

și Ministerul Finanțelor Publice. S-a anulat decizia din 5 aprilie 2011 a D.G.F.P.M.B.,

decizia de impunere din 17 decembrie 2010 și raportul de inspecție fiscală din

17 decembrie 2010. Au fost respinse celelalte capete de cerere.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut cu privire la obiectul litigiului

că scopul principal urmărit de reclamant este acela de anulare a actelor

considerate vătămătoare respectiv decizia din 5 aprilie 2011 emisă de D.G.F.P.M.B.,

decizia de impunere din 17 decembrie 2010 și raportul de inspecție fiscală din

17 decembrie 2010 emise de A.F.P. sector 4 București, însă că reclamanta a

formulat solicitări nu doar în contradictoriu cu emitenții celor trei acte ci

și în contradictoriu cu ceilalți doi intimați, respectiv A.N.A.F. și Ministerul

Finanațelor Publice.

În ceea ce privește

obiectul principal al acțiunii Curtea de apel a constatat că reclamanta nu era,

în perioada controlată, plătitor de TVA astfel încât actele prin care i se

impune plata TVA pentru tranzacții imobiliare sunt nelegale, tranzacțiile

imobiliare efectuate de reclamantă, și pentru care s-a apreciat că se impunea

declararea reclamantei ca plătitoare de TVA fiind realizate în perioada

2007-2009.

Interpretând

dispozițiile reținute de către organele fiscale, respectiv art. 153 C. fisc.,

s-a concluzionat că pentru a se proceda la înregistrarea unei persoane ca

plătitor de TVA trebuie să fie vorba de o persoană impozabilă, astfel cum este

definită de art. 127 alin. (1) și alin. (2) C. fisc.

S-a apreciat în

considerentele sentinței atacate, că vânzarea de imobile nu este considerată de

C. com. ca fiind un act de comerț, iar C. fisc. nu modifică în mod explicit

soluția legislativă din C. com., motiv pentru care, prin O.U.G. 109/2009 a fost

introdus alin. (2

2

) care prevede că „Situațiile în care persoanele

fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt

explicitate prin norme.”

A susținut

judecătorul fondului că introducerea acestui text de lege confirmă faptul că

norma juridică, în forma în vigoare până la adoptarea ordonanței nu conținea

dispoziții referitoare la vânzarea de imobile de către persoanele fizice.

S-a mai arătat că

textul C. fisc. și normele de aplicare, în forma în vigoare la data realizării

tranzacțiilor nu conțineau dispoziții prin care să definească caracterul de

continuitate, în cazul reclamantei fiind vorba de câteva tranzacții în decursul

a trei ani.

De asemenea, s-a

invocat și imprevizibilitatea aplicării legii în raport de absența unor

dispoziții legale care să circumstanțieze noțiunea de continuitate.

Au fost apreciate

nelegale actele atacate și față de împrejurarea că la stabilirea momentului de

la care reclamanta a atins plafonul care impunea înregistrarea ei ca plătitoare

de TVA au fost luate în considerare două schimburi de terenuri realizate în

anul 2007, care s-au realizat fără plata unei sulte, ceea ce contravine

textului art. 127 C. fisc.

În ceea ce privește

dispozițiile cuprinse în art. 130 C. fisc., s-a apreciat că este vorba de o

ficțiune a legiuitorului ce trebuie interpretată în scopul pentru care a fost

edictată. Totodată, s-a reținut că pentru terenurile arabile operează scutirea

prevăzută de art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc.

S-a mai arătat în

considerentele hotărârii atacate că reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul de

deducere, neavând relevanță dacă s-a înregistrat ca persoană plătitoare de TVA.

În ceea ce privește

cererea ca instanța să stabilească, cu titlu de principiu, dacă este necesară

autorizarea unei persoane fizice pentru tranzacționarea proprietăților

imobiliare și la care articol din lege se încadrează tranzacționarea

proprietăților imobiliare de către persoanele fizice, s-a considerat că este

inadmisibilă întrucât nu se încadrează în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește

cererea de obligare a pârâtelor să arate care este numărul de persoane

declarate ca plătitor de TVA și care este procedura ce trebuia urmată pentru

cei care doreau înregistrarea, inclusiv formularele care se puneau la

dispoziția acestora Curtea de apel a constatat că nu este vorba de un refuz

nejustificat al autorităților de a furniza astfel de informații, în condițiile

în care nu le-a fost adresată o solicitare în acest sens.

Recursul

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs A.N.A.F., Ministerul Finanțelor Publice, Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice București (fostă D.G.F.P.M.B.) și A.F.P.

sector 4 București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

București (fostă D.G.F.P.M.B.), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin recursul

declarat de A.N.A.F. s-a solicitat admiterea recursului și modificarea

sentinței atacate, în principal, în sensul admiterii excepției lipsei calității

procesuale pasive a A.N.A.F., cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată

ca fiind introdusă împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală

pasivă în cauză, iar în subsidiar, în sensul respingerii cererii de chemare în

judecată ca nefondată, cu consecința menținerii actelor administrative fiscale

emise de către A.F.P. sector 4 și D.G.F.P. București ca fiind temeinice și

legale.

În drept, recursul a

fost întemeiat pe motivele prevăzute la art. 304 pct. 7 și pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Prin recursul

declarat de Ministerul Finanțelor Publice s-a criticat sentința instanței de

fond față de încălcarea normelor de procedură prevăzută sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv omisiunea de a se

pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, precum și a excepției inadmisibilității acțiunii pentru

lipsa procedurii prealabile cu ministerul.

S-a arătat că

hotărârea instanței de fond nu conține motivele pe care se sprijină admiterea

acțiunii în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București (fostă D.G.F.P.M.B.)

a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul

menținerii actelor fiscale ca fiind temeinice și legale.

S-a apreciat că sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru înregistrarea reclamantei ca

persoană impozabilă, vânzările de imobile fiind încadrate în categoria

activităților economice.

De asemenea, s-a

arătat că este îndeplinită și condiția continuității activităților economice

desfășurate în scopul obținerii de venituri.

Cu privire la

nerecunoașterea dreptului de deducere a TVA, s-a arătat că, în condițiile în

care reclamanta nu s-a înregistrat ca plătitoare de taxă pe valoare adăugată,

nu putea beneficia de deductibilitatea acesteia, actele administrativ fiscale

fiind legale și temeinice și sub acest aspect.

Recurenta-pârâtă A.F.P.

sector 4 București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

București, a criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și

netemeinicie apreciind că este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a arătat că vânzarea

de imobile este încadrată în categoria activităților economice, fiind

îndeplinite condițiile prevăzute de lege în vederea înregistrării unei persoane

în scopuri de TVA, operațiunile având și caracter de continuitate.

Cu privire la

nerecunoașterea dreptului de deducere a TVA, s-a arătat că, în condițiile în

care reclamanta nu s-a înregistrat ca plătitoare de taxă pe valoare adăugată,

nu putea beneficia de deductibilitatea acesteia, actele administrativ fiscale

fiind legale și temeinice și sub acest aspect.

Procedura în

fața instanței de recurs

Intimata-reclamantă a

formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursurilor ca nelegale

și netemeinice. A arătat reclamanta că recursurile declarate de către

recurenții A.N.A.F. și Ministerul Finanțelor Publice sunt neavenite în

condițiile în care instanța de fond a respins capetele de cerere formulate în

contradictoriu cu aceste părți.

S-a arătat că

recurentele au interpretat o lege fiscală neclară în mod abuziv și în contra

spiritului acesteia, iar, pe de altă parte, s-a susținut că și în situația

reținerii obligației de a se declara ca plătitor de TVA, atât decizia cât și

raportul de inspecție fiscală sunt incorecte sub aspectul calculului.

Considerentele

și soluția instanței de recurs

Examinând cauza prin

prisma motivelor formulate de recurenții-pârâți și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în limitele

și pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, cu precizarea că argumentele

invocate vor fi grupate și li se va răspunde prin considerente comune,

raportate la finalitatea lor concretă.

Recursurile formulate

de către A.N.A.F. și Ministerul Finanțelor Publice vizând modalitatea de

soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, sunt fondate pentru

motivele arătate în continuare.

În fața instanței de

fond a fost invocată de către pârâții Ministerul Finanțelor Publice și A.N.A.F.

excepția lipsei calității procesuale pasive a acestor autorități, excepție care

a fost pusă în discuția părților și chiar dacă instanța de fond nu s-a

pronunțat expres în sensul respingerii acesteia, totuși acțiunea reclamantei a

fost admisă în parte și în contradictoriu cu acestea, dar fără a prezenta

argumentele pentru care aceste autorități au calitate procesuală pasivă.

Însă, soluția

instanței de fond prin care s-a apreciat că A.N.A.F. și Ministerul Finanțelor

Publice au calitate procesuală pasivă este dată cu aplicarea greșită a legii,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 „Orice persoană care se consideră vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,

printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei

cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente,

pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului

legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi

atât privat, cât și public”.

Calitatea procesuală

pasivă presupune identitatea dintre persoana chemată în judecată și cel obligat

în cadrul raportului juridic dedus judecății.

În cauză, a fost

formulată cerere de chemare în judecată și în contradictoriu cu A.N.A.F. și

Ministerul Finanțelor Publice chiar dacă nu a fost indicat actul administrativ

tipic sau asimilat (refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri sau

nesoluționarea în termen a unei cereri) care să producă o vătămare a

drepturilor sau intereselor reclamantei.

Nu poate fi reținută

existența unui interes al reclamantei, în condițiile în care prin acțiunea

precizată în raport de cadrul procesual stabilit de către instanța de fond, s-a

solicitat anularea deciziei din 5 aprilie 2011 emisă de D.G.F.P.M.B. prin care

a fost soluționată contestația administrativă, anularea raportului de inspecție

fiscală din 17 decembrie 2010 și a deciziei de impunere din 17 decembrie 2010

emise de către A.F.P. sector 4, mai ales că în cauză au avut calitatea de

pârâte autoritățile emitente ale actelor administrative atacate, respectiv

D.G.F.P.M.B. și A.F.P. sector 4 București și s-a constatat că cererea ca

instanța să stabilească, cu titlu de principiu, dacă este necesară autorizarea

unei persoane fizice pentru tranzacționarea proprietăților imobiliare este

inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004,

constatându-se totodată că nu s-a formulat o cerere de furnizare de informații

pârâtelor.

Calitatea procesuală

pasivă a A.N.A.F. și a Ministerului Finanțelor Publice nu poate fi justificată

nici prin incidența dispozițiilor art. 16

1

din Legea nr. 554/2004

care vizează că instanța de contencios administrativ poate

introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate, sau poate pune

în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum

și a altor subiecte de drept.

De aceea, pentru că A.N.A.F.

și Ministerul Finanțelor Publice nu pot avea calitate procesuală pasivă în

prezenta cauză, vor fi admise recursurile declarate de aceste autorități, în

sensul că se va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F.

și Ministerului Finanțelor Publice și se va respinge acțiunea în contradictoriu

cu acestea.

Analizând recursurile

declarate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București (fostă D.G.F.P.M.B.)

și A.F.P. sector 4 București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice București, împotriva aceleiași sentințe, în raport de motivele

invocate, Curtea le apreciază pentru următoarele considerente, ca fondate, în

cauză impunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare în vederea lămuririi

depline a situației de fapt în raport de probele administrate și a necesității

completării probatoriului în ceea ce privește cuantumul obligațiilor fiscale

datorate TVA plus majorări și penalități în raport de hotărârea Curții de

Justiție a Uniunii Europene din 7 noiembrie 2013 în cauzele conexate C 249/12

și C 250/12.

Cu ocazia rejudecării

se impune în cauză efectuarea în cauză a unui nou raport de expertiză pentru a

se stabili cuantumul TVA datorat în raport de îndrumările cuprinse în hotărârea

Curții de Justiție a Uniunii Europene din 7 noiembrie 2013.

Aceasta ținând cont

că prețul imobilelor a fost stabilit de părți fără a se face mențiuni privind

TVA, iar recurenta-pârâtă a calculat TVA prin adăugarea TVA de 19% la prețul

din contract și nu inclus în preț ceea ce a determinat o majorare a cuantumului

obligațiilor fiscale datorate de recurentă.

Instanța și raportul

de expertiză va analiza fiecare contract încheiat de recurentă în perioada de

referință în ceea ce privește existența menținerii obligației de plată a

TVA-ului.

Potrivit art. 129

alin. (5) C. proc. civ., judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori a

stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind

aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea

corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, mai

ales în condițiile în care proba a fost solicitată de către reclamantă și

respinsă prin încheierea de ședință din data de 28 februarie 2012, instanța

nefiind ținută de obiectivele propuse de către părți.

Față de dispozițiile

legale menționate, hotărând în baza unui probatoriu insuficient, fără a stabili

în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt, instanța de fond a pronunțat

o hotărâre netemeinică și nelegală.

Temeiul legal al

soluției adoptate în recurs

Pentru aceste motive,

recursul va fi admis, sentința atacată va fi casată și, în temeiul art. 313

teza I C. proc. civ., va fi trimisă cauza la aceeași instanță, spre rejudecare,

cu aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) și alin. (3) din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de A.N.A.F. și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr.

2594 din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F.

și Ministerului Finanțelor Publice și respinge acțiunea față de acestea.

Admite recursurile

declarate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București (fostă D.G.F.P.M.B.)

și A.F.P. sector 4 București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice București (fostă D.G.F.P.M.B.), împotriva aceleiași sentințe.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 martie 2014.