ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1407/2014

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: l.Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin sentința nr. 1932 din 11 iunie 2013 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Asociata Română pentru Reciclare în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contesatiilor a Municipiului București, în sensul că a fost dispusă suspendarea executării deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F1. din 19 aprilie 2013 și a raportului de inspecție fiscală F2. din 19 aprilie 2013 pe perioada prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 2. Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, D.G.F.P.

a Municipiului București a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală. 2.2. Motivele de casare A fost invocat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în conformitate cu care „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". 2.2. Principalele argumente invocate S-a susținut că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru a fi dispusă suspendarea actului. 3. Apărările intimatei Asociația Română pentru Reciclare a formulat întâmpinare prin care a susținut nulitatea recursului formulat, având în vedere că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 9 din C. proc.

civ. 4. Procedura de soluționare a recursului 4.1 Cu privire la examinarea recursului în completul filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 19 noiembrie 2013, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) Noul C. proc. civ. Asociația Română pentru Reciclare a depus punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 15 ianuarie 2014 completul filtru a înlăturat critica formulată de intimată cu privire la nulitatea recursului pentru neîncadrarea în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ. și a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul recurentei ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) Noul C. proc. civ., fiind fixat termen de judecată pe fond a recursului. 4.2 Cu privire la fondul recursului 4.2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.

Suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate fi de drept, când legea o prevede (ex. art. 123 alin. final din Constituție) sau judecătorească, dar în limitele și condițiile prevăzute de lege. În conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Dispozițiile mai sus citate prevăd obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. l, întrucât cele două condiții se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține faptul că reclamanta prezintă cazul bine justificat ca fiind acela al existenței unor indicii temeinice cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind arătate împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură a induce o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, a abuzului autorității, a atitudinii acesteia, iar Înalta Curte reține că toate aceste situații arătate de recurenta-reclamantă sunt de natură a argumenta cazul bine justificat.

Înalta Curte a constatat că întotdeauna cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, în cazul particular supus evaluării. Or, prin sentința recurată, instanța a făcut o analiză teoretică a premiselor suspendării executării actului administrativ, și a reținut că sunt incidente aspecte ale cazului bine justificat în raport cu natura măsurii dispuse de autoritatea publică.

În jurisprudența sa constantă, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept, care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare).

Or, în cauza de față, reclamantă a susținut, în esență, că ar exista un caz bine justificat, invocând aparența de nelegalitate a actului administrativ atacat, pentru încadrarea veniturilor obținute de către asociația nonprofit Rorec din contribuțiile membrilor și afiliaților săi în scopul exclusiv al colectării, reciclării, reutilizării și eliminării nepoluante a D.E.E.E.-urilor, în categoria veniturilor de natură economică. Așa fiind, în mod corect a reținut prima instanță existența unui caz bine justificat, având în vedere faptul că deși operațiunea de gestionare este plasată în sfera TVA, totuși autoritatea fiscală nu a motivat un asemenea raționament din perspectiva impozitului pe profit și posibila încadrare a acestor venituri în excepția prevăzută la art. 15 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003.

Instanța a reținut că recurenta a susținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 15 alin. (3) din C. fisc., fără a fi motivată o asemenea concluzie de fapt și de drept asupra calificării naturii activităților prestate de reclamantă. Din dispozițiile art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat. Condiția pagubei iminente în acest caz a fost dovedită de intimata-reclamantă, Înalta Curte reținând că în mod corect instanța de primă jurisdicție a apreciat că, prin executarea deciziei de impunere atacată, reclamanta ar suferi un prejudiciu iremediabil sau greu de recuperat, care ar conduce în final la stoparea activității de recuperare a D.E.E.E.-urilor și afectarea implicită a activității desfășurată de producătorii acestora.

Înalta Curte reține că nu sunt identificate motive de casare a sentinței atacate, motiv pentru care va menține soluția instanței de fond ca legală și temeinică. 4.2.2. Soluția instanței de recurs. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din Noul C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței nr. 1932 din 1 1 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2014.