cererei nr. 10072/05
prezentată de Milan SLAVIČÍNSKÝ
împotriva Republicii Cehe
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincisprezecea), întrunită la 20 noiembrie 2006 într-un colegiu compus din:
Doamna S. Botoucharova,
DD. K. Jungwiert, R. Maruste, J. Borrego Borrego,
Doamna R. Jaeger,
și Doamna C. Westerdiek, grefieră de secțiune,
Având în vedere petiția menționată mai sus introdusă la 10 martie 2005,
După deliberare, adoptă următoarea hotărâre:
Reclamantul, D. Milan Slavičínský, este cetățean ceh, născut în 1953 și rezident în Uherské Hradiště. El este reprezentat în fața Curții de Doamna A. Gerloch, profesor de drept și avocat la baroului ceh.
Circumstanțele cauzei
Faptele din cauză, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Până la 31 decembrie 1994, reclamantul a fost membru al forțelor armate ca militar de carieră. Prin decizia din 27 ianuarie 1995, i s-a acordat alocația de serviciu pe care trebuia să o perceapă până la 16 ianuarie 2013.
La 1 aprilie 1995, a intrat în vigoare legea nr. 34/1995, conform căreia nu mai era posibil să se includă în durata serviciului necesar pentru acordarea alocației de serviciu perioade în care persoana respectivă exercita în cadrul armatei cecoslovace anumite funcții determinate. Astfel, durata serviciului efectuat de reclamant a fost redusă, pentru acordarea alocației de serviciu, de la douăzeci și trei la treisprezece ani. În consecință, autoritatea militară de securitate socială a decis, la 3 august 1995, că reclamantul nu mai avea dreptul de a percepe alocația de serviciu după 31 decembrie 1996. Reclamantul nu a contestat această decizie, care a devenit definitivă.
La 1 decembrie 1999, a intrat în vigoare o nouă lege nr. 221/1999 privind militarii de carieră. Conform articolului 165 § 8, excluderea perioadelor prevăzute de legea nr. 34/1995 nu se aplica și alocația de serviciu era acordată cu efect retroactiv (i) foștilor „militari care au suferit voluntar o reevaluare" - cu o referință în forma unei note de subsol care trimite la ordinul ministrului Apărării nr. 015/90 și la o rezoluție nr. 47 adoptată de Adunarea Federală la 18 decembrie 1990 - „și care au fost considerați apți să-și continue serviciul în armată", (ii) precum și militarilor care erau încă în relație de serviciu la data intrării în vigoare a acelei legi.
La 30 iunie 2000, considerând că îndeplinea condițiile prevăzute de legea nr. 221/1999, reclamantul a cerut să i se acorde cu efect retroactiv alocația de serviciu. El susținea că a suferit în 1990 și 1993 două reevaluări prevăzute de ordinele ministrului Apărării nr. 11/90 și 23/93, la sfârșitul cărora a fost declarat apt să-și continue exercitarea funcțiilor.
La 8 ianuarie 2001, autoritatea militară de securitate socială a respins cererea reclamantului, cu motivul că nu îndeplinea condițiile stabilite de legea nr. 221/1999.
Reclamantul a făcut apel. El susținea că, deoarece în dispozitivul deciziei din 3 august 1995 era menționat doar noul montant al alocației și că informația conform căreia nu putea mai percepe aceasta după 31 decembrie 1996 figura doar în considerente, decizia inițială care îi acordase alocația de serviciu rămânea în vigoare. Reclamantul susținea, de asemenea, că art. 165 § 8 din legea nr. 221/1999 i se aplica și că nu se putea restrânge aplicarea acestuia doar la cei care au suferit reevaluarea prevăzută de ordinul ministrului Apărării nr. 015/90, deoarece trimiterea la acesta figura doar în nota de subsol care nu face parte din norma juridică.
Prin decizia Ministerului Apărării din 5 februarie 2001, apelul reclamantului a fost respins și decizia din 8 ianuarie 2001 a fost confirmată. S-a observat că noțiunea de „reevaluare" în sensul articolului 165 § 8 din legea nr. 221/1999 se referea doar la ordinul nr. 015/90 prin care ministrul Apărării a ordonat reexaminarea concluziilor evaluărilor suferite de militarii Serviciului de informații privind apărarea militară (Vojenské obranné zpravodajství, mai jos „SIDM") care avuseră până în ianuarie 1990 funcții în serviciul de contraespionaj militar. Prin urmare, doar militarii de carieră alocați la acea vreme în SIDM, care avuseră până în ianuarie 1990 funcții în serviciul de contraespionaj militar și care avuseră deja evaluri, puteau fi reevaluați. Potrivit ministerului, dacă notele de subsol care conțin referințe la alte acte juridice nu ar fi luate în considerare la aplicarea legii, anumite dispozițiile ar fi nefolosibile; acestea erau în fapt informații necesare pentru interpretarea ratione legis (pe baza legii sau conform unui principiu juridic). În cauza de față, prin adoptarea articolului 165 § 8 care se referea la ordinul nr. 015/90, legiuitorul dorise să atenționeze doar efectele legii nr. 34/1995 doar față de un grup de persoane determinate, și anume militarii de carieră alocați în SIDM care îndepliniseră, în timp de război din Golf, sarcini legate de securitatea națională și de protecția familiilor militarilor care participaseră direct în acest conflict. Dacă legiuitorul ar fi avut intenția de a acorda alocația de serviciu tuturor foștilor militari de carieră care fuseră după 1989 declarați apți să-și continue funcțiile, nu ar fi apelat la noțiunea de „reevaluare" cu trimitere la ordinul nr. 015/90. Astfel, deși reclamantul a fost supus în 1990 și 1993 unor evaluări excepționale (ca toți ceilalți militari de carieră), nu se agea de reevaluarea necesară pentru acordarea retroactivă a alocației de serviciu conform legii nr. 221/1999.
Reclamantul a atacat această decizie în fața Curții Administrative Supreme (Nejvyšší správní soud), susținând că conform articolului 165 § 8 din legea nr. 221/1999, aveau din nou dreptul la alocația de serviciu toți cei care fuseră declarați apți să-și continue funcțiile, deoarece nota de subsol care conținea referință la ordinul 015/90 nu face parte din textul normativ. Potrivit sa, interpretarea noțiunii de reevaluare făcută de minister nu era conformă Constituției, mai ales în ceea ce privește militarii de carieră care erau în relație de serviciu la 1 decembrie 1999 (a doua categorie de militari care, conform articolului 165 § 8, scapau de efectele legii nr. 34/1995) și care, ca și el însuși, nu suferiseră reevaluarea prevăzută de ordinul 015/90. Reclamantul afirma că o asemenea interpretare a articolului 165 § 8 era contrară principiului egalității în fața legii și interzicerii discriminării în funcție de alocarea în diferite secții ale forțelor armate, deoarece doar o categorie de militari (cei alocați în SIDM) ar fi avut ocazia să se dezvinovățească, în timp ce alții ar fi avut aplicat principiul vinovăției colective. Potrivit sa, aceasta era o explicație elaborată de minister pentru a justifica decizia sa, care nu reieșea din raportul explicativ al legiuitorului, cu atât mai puțin dacă se ia în considerare că reclamantul și alți militari de carieră în afara SIDM îndepliniseră și ei, în timp de război din Golf, sarcini excepționale legate de securitatea națională. În fine, reclamantul susținea că competențele sale individuale fuseră supuse unui examen complex în cadrul unei proceduri de evaluare care a avut loc în 1990, și că în 1993 fusese din nou declarat apt de serviciu în armată, adică „reevaluat", în cursul unei evaluări excepționale pe deplin comparabilă cu cea prevăzută de ordinul nr. 015/90.
La 26 februarie 2004, Curtea Administrativă Supremă a respins recursul reclamantului ca lipsindu-se de temei. Ea a observat mai întâi că nu era competentă să reevalueze decizia Ministerului Apărării din 1995 adoptată conform legii nr. 34/1995, prin care reclamantul fusese privat de alocația de serviciu, deoarece, pe de o parte, reclamantul nu apelase la acea vreme asupra acestei decizii și, pe de altă parte, legea respectivă fusese între timp declarată conformă Constituției de Curtea Constituțională a Republicii Cehe. În cauza de față, examinarea curții era deci limitată la întrebarea aplicării articolului 165 § 8 din legea nr. 221/1999, și concluziile ei fuseră următoarele:
„Alocația de serviciu nu constituie o remunerație pentru muncare. Este o prestație bănească specifică acordată ca o compensare pentru munca efectuată în condiții grele și pentru constrângerile impuse unei persoane, rezultând din caracteristicile serviciului în cadrul forțelor armate (...). Curtea este convinsă că aceasta nu constituie nici uno dintre drepturile sociale fundamentale. (...)
(...) egalitatea nu este o categorie abstractă și nu rezultă din acest principiu că orice drept trebuie automat recunoscut pentru fiecare. Îi aparține statului să decidă, pentru a asigura exercitarea funcțiilor sale, că un anumit grup va fi îndotit cu mai puține privilegii decât altul. O asemenea decizie nu poate totuși fi arbitrară și trebuie să urmărească interesul general și bunăstarea publică; criteriile trebuie să fie obiective.
Există două categorii de persoane cărora art. 165 § 8 din legea nr. 221/1999 le permite, pentru acordarea alocației de serviciu, să ia în considerare perioadele excluse de legea nr. 34/1995. În lumina analizei de mai jos privind noțiunea de „reevaluare", curtea consideră că legiuitorul a acordat mai multe privilegii grupului de persoane alocate unei secții speciale a armatei, și anume fostul serviciu de contraespionaj militar devenit SIDM. Curtea cunoaște, de asemenea, că această abordare a fost motivată de rolul jucat de aceste persoane în salvgardarea securității naționale în timp de război din Golf. În opinia curții, acest obiectiv - a acorda privilegii unei secții speciale a armatei pentru a ține seama de dificultățile fizice și psihice excepționale ale serviciului acesteia - este legitim, urmărește interesul general și bunăstarea publică. Criteriul ales, și anume apartenența la o secție determinată a armatei, este obiectiv potrivit curții. Al doilea grup privilegiat este constituit din militari care erau în relație de serviciu la data intrării în vigoare a legii nr. 221/1999. (...) Scopul acestei noi reglementări a relației de serviciu a militarilor de carieră era să o apropie de standardul Comunităților Europene și al statelor membre ale NATO. O schimbare fundamentală a fost deci efectuată în modul de înțelegere a relației de serviciu și a alocațiilor de serviciu (...). Decizia legiuitorului de a scuti acest grup de efectele legii nr. 34/1995 face fără îndoială parte din ansamblul măsurilor adoptate în vederea compensării noului mod de înțelegere a relației de serviciu. Acest obiectiv este, de asemenea, considerat de curtă ca legitim, urmărind un interes general și bazat pe un criteriu obiectiv.
Această reglementare nu se aplică foștilor militari ai căror relație de serviciu luase sfârșit potrivit legii [precedente și abrogată de cea nr. 221/1999] și care nu erau alocați în SIDM. Legiuitorul a manifestat deci o atitudine de preferință care nu are, potrivit Curții, un caracter discriminatoriu sau inegal, deoarece fiecare dintre aceste grupuri de militari este definit prin elemente distincte. (...)
Privind noțiunea de „reevaluare", este evident că sensul comun al acestui cuvânt nu este suficient pentru aprecierea legalității deciziei atacate. Într-adevăr, interpretarea bazată pe sensul comun, care este „o nouă verificare a aptitudinii", ar fi în contradicție logică cu necesitatea de a menționa în art. 165 § 8 orice alt grup, deoarece militarii care erau în relație de serviciu la data intrării în vigoare a legii nr. 221/1999 au fost cu sigurență declarați apți să servească în armata cehă. Cu alte cuvinte, din toți militarii care au suferit la începutul anilor 90 o nouă apreciere (pozitivă) a aptitudinii lor de a exercita funcțiile și care au suferit efectele excluderii anumitor perioade prevăzute de legea nr. 34/1995, legiuitorul a ales doar două categorii explicit definite cărora le-a acordat privilegiul unei noi includeri a acestor perioade; pentru ca o asemenea definiție să fie logică, aceste două categorii trebuie să aibă un semn distinctiv: pentru prima categorie, aceasta este o reevaluare pozitivă; pentru a doua, existența relației de serviciu la 1 decembrie 1999. (...)
Curtea împarte opinia Curții Constituționale (...) conform căreia notele de subsol nu fac parte din actul juridic și constituie cel mult o informație destinată interpretării ratione legis. Utilizarea particulară a noțiunii de „reevaluare" duce curtea la concluzia că este posibil, prin această interpretare ratione legis, să se aplice favoarea prevăzută de art. 165 § 8 doar grupului de persoane delimitat de ordinul nr. 015/1990, și anume ofițerilor și adjuțanților alocați în SIDM. Chiar și admițând că evaluări comparabile puteau fi efectuate înainte sau după adoptarea ordinului respectiv, acordarea retroactivă a alocației de serviciu este legată doar de reevaluările efectuate pe baza acestui ordin. (..)
[Reclamantul] nu a susținut niciodată că era alocat în SIDM. Prin urmare, nu a putut suferi reevaluarea prevăzută de ordinul nr. 015/1990. În consecință, respingerea cererii sale privind acordarea retroactivă a alocației de serviciu nu a încălcat legea. (..)
"
Reclamantul a atacat această hotărâre printr-un recurs constituțional, în care se plângea de încălcarea articolelor 6 § 1 și 14 din Convenție combinate cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit sa, interpretarea restrictivă a noțiunii de „reevaluare" era contrară Constituției și avea efecte discriminatorii: distinția între foștii militari de carieră care avuseră serviciu în SIM și erau de aceea favorizați de legea nr. 221/1999 și alți militari de carieră nu ar fi acceptabilă, din lipsă de criterii obiective și rezonabile.
La 16 septembrie 2004, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins recursul ca fiind lipsit de temei evident, observând că două recursuri analoge introduse anterior avuseră aceeași soartă. Curtea a estimat că interpretarea articolului 165 § 8 făcută de Curtea Administrativă Supremă nu depășea limitele constituționalității. Ea a observat, de asemenea, că legea nr. 221/1999 tinea să elimine ex post severitatea legii nr. 34/1995 față de militarii care au suferit voluntar o reevaluare excluzând sprijinul lor pentru încălcările drepturilor omului comise de regimul comunist. Era cunoscut jurisdicției constituționale că art. 165 § 8 fusese încorporat în lege printr-un amendament vizând protecția familiilor militarilor desfășurați în 1991 în operațiunea „Furtuna din Deșert"; se agea deci de o situație excepțională. În opinia Curții Constituționale, alegerea acelora care beneficiau de un tratament preferențial se baza pe motive rezonabile și obiective și nu era arbitrară și, prin urmare, nu era contrară principiului egalității.
Invocând art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că autoritățile au refuzat, pe baza unei interpretări restrictive și eronate a articolului 165 § 8 din legea nr. 221/1999, să îi acorde alocația de serviciu percepută de anumiți alți foști militari de carieră.
Reclamantul alege o încălcare a articolului 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care se citesc respectiv după cum urmează:
art. 14 din Convenție
„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nici o discriminare, în special bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
"
art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care statul l-are de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea proprietății în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
"
Reclamantul reia în esență argumentele pe care le formase în fața autorităților naționale. El susține că a suferit după 1989 evaluări complexe la término cărora s-a dovedit că nu contribuise la încălcările comise de regimul comunist și că era apt să-și continue funcțiile în armata democratică cehă. Prin urmare, consideră că a îndeplinit condiția de „reevaluare" necesară pentru a nu i se aplica principiul vinovăției colective prevăzut de legea nr. 34/1995 și pentru a i se acorda cu efect retroactiv alocația de serviciu, drept de natură patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Reclamantul susține că tratamentul preferențial acordat membrilor fostului serviciu de contraespionaj militar care erau în 1990 alocați în SIDM se bazează pe un criteriu ilegitim și injustificat și constituie, ca atare, o discriminare bazată pe alocarea profesională. El contestă, de asemenea, că diferența de tratament ar putea fi justificată de necesitatea de a proteja familiile militarilor desfășurați în guerra din Golf, deoarece nimic din acestea nu reies din deliberările desfășurate în Parlamentul ceh la adoptarea legii nr. 221/1999. În această privință, se plânge, de asemenea, de faptul că nu a avut ocazia să se pronunțe pe acest argument care fusese folosit - în ultima instanță - de Curtea Constituțională.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții, art. 14 din Convenție completează alte dispoziții normative ale Convenției și Protocoalelor. Nu are o existență independentă, deoarece se aplică doar „exercitării drepturilor și libertăților" pe care le garantează. Cu sigurență, poate intra în joc chiar și fără o încălcare a exigențelor acestora și, în această măsură, are o rezonanță autonomă, dar nu poate găsi aplicare dacă faptele litigiului nu cad sub domeniul de aplicare al cel puțin uneia dintre aceste dispoziții (Gaygusuz c. Austria, hotărâre din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996‑IV, § 36; Bucheň c. Republica Cehă, nr. 36541/97, § 54, 26 noiembrie 2002).
În cauza de față, reclamantul se plânge că a fi suferit o discriminare în exercitarea dreptului său la respectarea bunurilor. Curtea observă, în această privință, că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu se aplică veniturilor viitoare ci doar veniturilor deja câștigate sau celor cu privire la care există o pretenție apărabilă (a se vedea în special Van Marle și alții c. Țările de Jos, hotărâre din 26 iunie 1986, seria A nr. 101, §§ 39-41; Buzescu c. România, nr. 61302/00, § 81, 24 mai 2005).
În specie, bazat pe legea nr. 221/1999 intră în vigoare la 1 decembrie 1999, reclamantul a revendicat acordarea retroactivă a alocației de serviciu. Totuși, autoritățile naționale au respins cererea sa și jurisdicțiile superioare au confirmat respingerea. Curtea observă că situația reclamantului diferă de cea descrisă în cauza Chroust c. Republica Cehă ((dec.), nr. 4295/03, 20 noiembrie 2006). Într-adevăr, D. Chroust percepeapă alocația de serviciu până la producerea faptelor care au fost la originea cererei sale și avea o „așteptare legitimă" de a vedea materializată „creanța" sa, bazată pe un act juridic. Totuși, dacă reclamantul în specie i s-a acordat alocația de serviciu în 1995, a fost privat de aceasta de la 1 ianuarie 1997, și aceasta în virtutea deciziei din 3 august 1995 asupra căreia el nu a apelat. La momentul introducerii cererii sale din 30 iunie 2000, prin care căuta să i se acorde din nou alocația respectivă, nu dispunea de nici o creanță exigibilă și nu putea nici pretinde că avea o așteptare legitimă de a vedea materializată o creanță care ar constitui un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Theodoros Amaxopoulos și alții c. Grecia (dec.), nr. 68141/01, 7 martie 2002).
Curtea admite totuși că scopul ațiunilor intentate de reclamant în fața autorităților naționale a fost de a vedea censurata o atingere a unui drept patrimonial, rezultând din faptul că ar fi fost exclus din beneficiul alocației de serviciu în virtutea unei distincții interzise de art. 14 din Convenție. Mai mult, Curtea a considerat deja că dreptul la compensație pentru obligațiile militare, în măsura în care este prevăzut de legislația aplicabilă, este un drept patrimonial în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Duchez c. Franța (dec.), nr. 44792/98, 26 septembrie 2002).
Totuși, Curtea nu consideră necesară rezolvarea în specie a întrebării dacă faptele litigiului cad sub domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1 și, prin urmare, dacă art. 14 găsește aplicare, deoarece petiția este, în orice caz, inadmisibilă pe motivul expus mai jos.
Astfel, Curtea reia că o distincție este discriminatorie, în sensul articolului 14, dacă „lipsește de justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Mai mult, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele dintre situații care sunt sub alte aspecte analoge justifică distincții de tratament (a se vedea, mutatis mutandis, Jahn și alții c. Germania [Marea Cameră], nr. 46720/99, 72203/01 și 72225/01, CEDO 2005-...).
Trebuie, de asemenea, reamintit că statele au o latitudine foarte mare pentru a-și organiza administrația publică și pentru a decide asupra indemnizațiilor de acordat funcționarilor săi. Într-adevăr, Curtea nu poate impune statului restricții la libertatea sa de a determina domeniul de aplicare al legislațiilor pe care le poate adopta în această materie și de a alege condițiile la care subordonează acordarea unor asemenea alocații (a se vedea, mutatis mutandis, Chroust c. Republica Cehă (dec.), precitat). În consecință, în principal autorităților naționale, în special curților și tribunalelor, le revine sarcina de a interpreta legislația internă.
În specie, Curtea observă că autoritățile cehe cărora le-a fost supusă cauza reclamantului au evidențiat motivele care au determinat legiuitorul să acorde mai multe privilegii anumitor categorii de militari de carieră, precum și diferențele existente între situația acestora și cea a reclamantului. Admițând că există distincții între diferitele secții ale membrilor forțelor armate, inclusiv agenții serviciilor de informații (a se vedea, mutatis mutandis, Chroust c. Republica Cehă (dec.), precitat), Curtea consideră argumentația avansată de autoritățile interne ca plauzibilă. Într-adevăr, având în vedere că nici un element din dosar nu o permite să concluzioneze că acestea ar fi făcut o aplicare manifest greșită sau arbitrară a dispozițiilor legale în cauză, Curtea nu poate pune în discuție concluziile lor unanime. Nici nu o mișcă ceva să îndoiască intențiile legiuitorului așa cum fuseră explicate în deciziile pronunțate în specie, conform cărora scopul articolului 165 § 8 din legea nr. 221/1999 a fost de a acorda o anumită favoare persoanelor care asiguraseră securitatea națională în timp de război din Golf și protejaseră familiile militarilor care participaseră la operațiunea Furtuna din Deșert. Mai mult, în măsura în care reclamantul se plânge că nu a putut reacționa la acest argument al Curții Constituționale, trebuie constatat că aceeași justificare fusese deja avansată de Ministerul Apărării în decizia sa din 5 februarie 2001.
În aceste condiții, Curtea consideră că distincția incriminată nu lipsea de „justificare obiectivă și rezonabilă" în sensul articolului 14 din Convenție.
Rezultă că petiția trebuie respinsă ca fiind manifest lipsită de temei, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
petiția inadmisibilă.
Claudia Westerdiek Peer Lorenzen
Grefiereă Președintele
[1] Această lege a fost declarată conformă ordinii constituționale cehe prin hotărârea nr. 107/1996 adoptată la 28 februarie 1996 de Curtea Constituțională. S-a observat cu această ocazie că scopul acesteia era de a reduce sau de a priva de alocația de serviciu pe cei care susținuseră regimul nedemocratic anterior și care contribuiseră la încălcările drepturilor omului.
de la requête n
o
10072/05
présentée par Milan SLAVIČÍNSKÝ
contre la République tchèque
La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 20 novembre 2006 en une chambre composée de
:
M.
P.
Lorenzen
,
président
,
M
me
S.
Botoucharova
,
MM.
K.
Jungwiert
,
R.
Maruste
,
J.
Borrego Borrego
,
M
me
R.
Jaeger,
M.
M.
Villiger,
juges
,
et de M
me
C.
Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 mars 2005,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Milan Slavičínský, est un ressortissant tchèque, né en 1953 et résidant à Uherské Hradiště. Il est représenté devant la Cour par M
e
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Jusqu’au 31 décembre 1994, le requérant fut membre des forces armées en tant que militaire de carrière. Par la décision du 27 janvier 1995, il se vit accorder l’allocation de service qu’il devait percevoir jusqu’au 16
janvier
2013.
Le 1
er
avril 1995, entra en vigueur la loi n
o
34/1995, selon laquelle il n’était plus possible d’inclure dans la durée du service nécessaire pour l’octroi de l’allocation de service des périodes pendant lesquelles la personne concernée exerçait au sein de l’armée tchécoslovaque certaines fonctions déterminées
[1]
. Ainsi, la durée de service effectué par le requérant fut ramenée, pour les besoin de l’octroi de l’allocation de service, de vingt-trois à treize ans. Par conséquent, l’autorité militaire de sécurité sociale décida, le 3 août 1995, que le requérant n’avait plus droit de percevoir l’allocation de service au-delà du 31
décembre 1996. L’intéressé ne recourut pas contre cette décision, laquelle passa donc en force de chose jugée.
Le 1
er
décembre 1999, entra en vigueur une nouvelle loi n
o
221/1999 sur les militaires de carrière. En vertu de son article 165 § 8, l’exclusion des périodes prévue par la loi n
o
34/1995 ne s’appliquait pas et l’allocation de service était rétroactivement accordée (i) aux anciens «
militaires qui avaient volontairement subi une ré-attestation
» - avec une référence sous forme de note en bas de page renvoyant à l’ordre du ministre de la Défense n
o
015/90 et à une résolution n
o
47 adoptée par l’Assemblée fédérale le 18
décembre 1990 – «
et qui avaient été considérés aptes à poursuivre leur service dans l’armée
», (ii) ainsi qu’aux militaires qui étaient toujours en relation de service au moment de l’entrée en vigueur de ladite loi.
Le 30 juin 2000, considérant qu’il remplissait les conditions prévues par la loi n
o
221/1999, le requérant demanda de se voir rétroactivement accorder l’allocation de service. Il soutenait qu’il avait subi en 1990 et 1993 deux ré-attestations prévues par les ordres du ministre de la Défense n
o
11/90 et 23/93, à l’issue desquelles il avait été reconnu apte à poursuivre l’exercice de ses fonctions.
Le 8 janvier 2001, l’autorité militaire de sécurité sociale débouta le requérant de sa demande, au motif qu’il ne satisfaisait pas aux conditions fixées par la loi n
o
221/1999.
L’intéressé fit appel. Il alléguait que, étant donné que le dispositif de la décision du 3 août 1995 ne mentionnait que le nouveau montant de l’allocation et que l’information selon laquelle il ne pouvait plus percevoir celle-ci au-delà du 31 décembre 1996 figurait seulement dans la motivation, la décision initiale qui lui accordait l’allocation de service restait en vigueur. Le requérant soutenait également que l’article 165 § 8 de la loi n
o
221/1999 lui était applicable et que l’on ne saurait réduire son champ d’application uniquement à ceux qui avaient subi la ré-attestation prévue par l’ordre du ministre de la Défense n
o
015/90, car la référence à celui-ci ne figurait que dans la note en bas de page qui ne faisait pas partie de la norme juridique.
Par la décision du ministère de la Défense du 5 février 2001, l’appel du requérant fut rejeté et la décision du 8 janvier 2001 confirmée. Il fut relevé que la notion de «
ré-attestation
» au sens de l’article 165 § 8 de la loi n
o
221/1999 se rapportait uniquement à l’ordre n
o
015/90 par lequel le ministre de la Défense avait ordonné de réexaminer les conclusions des attestations subies par les militaires du Service d’information en matière de défense militaire
(Vojenské obranné zpravodajství
, ci-après le «
SIDM
»
)
qui avaient jusqu’en janvier 1990 servi dans le service de contre-espionnage militaire. Dès lors, ne pouvaient être ré-attestés que les militaires de carrière affectés à l’époque au SIDM, qui avaient été jusqu’en janvier 1990 membres du service de contre-espionnage militaire et qui avaient déjà été attestés. Selon le ministère, si les notes en bas de page contenant une référence à d’autres actes juridiques n’étaient pas prises en compte lors de l’application de la loi, certaines de ses dispositions seraient inutilisables
; il s’agissait en effet des informations nécessaires pour l’interprétation
e ratione legis
(sur la base de la loi ou selon un principe légal). En l’espèce, en adoptant l’article 165
§
8 se référant à l’ordre n
o
015/90, le législateur avait voulu atténuer les répercussions de la loi n
o
34/1995 uniquement vis-à-vis d’un groupe de personnes déterminé, à savoir les militaires de carrière affectés au SIDM qui s’étaient acquittés, à l’époque de la guerre du Golfe, des tâches liées à la sécurité nationale et à la protection des familles des militaires qui avaient directement participé à ce conflit. Si le législateur avait eu l’intention d’accorder l’allocation de service à tous les anciens militaires de carrière qui avaient été après 1989 reconnus aptes à poursuivre leurs fonctions, il n’aurait pas eu recours à la notion de «
ré-attestation
» avec la référence à
l’ordre n
o
015/90. Ainsi, bien que le requérant eût été soumis en 1990 et 1993 à des appréciations exceptionnelles (comme tous les autres militaires de carrière), il ne s’agissait pas de la ré-attestation nécessaire pour l’octroi rétroactif de l’allocation de service en vertu de la loi n
o
221/1999.
Le requérant attaqua cette décision devant la Cour administrative suprême
(Nejvyšší správní soud)
, soutenant qu’en vertu de l’article 165 § 8 de la loi n
o
221/1999, avaient de nouveau droit à l’allocation de service tous ceux qui avaient été reconnus aptes à poursuivre leurs fonctions, car la note en bas de page contenant une référence à l’ordre 015/90 ne faisait pas partie du texte normatif. Selon lui, l’interprétation faite par le ministère de la notion de ré-attestation n’était pas conforme à la Constitution, notamment en ce qui concerne les militaires de carrière qui étaient en relationt de service au 1
er
décembre 1999 (deuxième catégorie de militaires qui, en vertu de l’article 165 § 8, étaient épargnés des répercussions de la loi n
o
34/1995) et qui, comme lui-même, n’avaient pas subi la ré-attestation prévue par l’ordre
015/90. Le requérant affirmait qu’une telle interprétation de l’article 165 § 8 était contraire au principe d’égalité devant la loi et à l’interdiction de discrimination en fonction de l’affectation aux différentes sections de forces armées, car une seule catégorie de militaires (ceux affectés au SIDM) aurait eu ainsi l’occasion de se disculper tandis que d’autres se verraient appliquer le principe de la culpabilité collective. Selon lui, il s’agissait d’une explication élaborée par le ministère pour justifier sa décision, laquelle ne ressortait pas du rapport explicatif du législateur, sans parler du fait que le requérant et d’autres militaires de carrière en dehors du SIDM s’étaient aussi acquittés pendant la guerre du Golfe des tâches exceptionnelles liées à la sécurité nationale. L’intéressé soutenait enfin que ses compétences individuelles avaient été soumises à un examen complexe dans le cadre d’une procédure d’attestation ayant eu lieu en 1990, et qu’en 1993 il avait été de nouveau reconnu apte au service dans l’armée, c’est-à-dire «
ré-attesté
», lors d’une appréciation exceptionnelle entièrement comparable à
celle prévue par l’ordre n
o
015/90.
Le 26 février 2004, la Cour administrative suprême rejeta le recours du requérant pour manque de fondement. Elle fit d’abord observer qu’elle n’était pas compétente pour réexaminer la décision du ministère de la Défense rendue en 1995 selon la loi n
o
34/1995, en vertu de laquelle le requérant avait été privé de l’allocation de service, car, d’une part, le requérant n’avait pas à l’époque fait appel de cette décision et, d’autre part, ladite loi avait entre-temps été jugée conforme à la Constitution par la Cour constitutionnelle tchèque. En l’espèce, l’examen de la cour était donc limité à la question de l’application de l’article 165 § 8 de la loi n
o
221/1999, et ses conclusions furent les suivantes
:
«
L’allocation de service ne constitue pas une rémunération du travail. Il s’agit d’une prestation pécuniaire spécifique allouée à titre de compensation pour un travail exercé dans des conditions difficiles et pour des contraintes imposées à la personne, résultant des caractéristiques du service au sein des forces armées (...). La Cour est convaincue qu’il ne s’agit d’aucun des droits sociaux fondamentaux. (...)
(...) l’égalité n’est pas une catégorie abstraite et il ne résulte pas de ce principe que tout droit doit être automatiquement reconnu à chacun. Il appartient à l’Etat de décider, afin d’assurer l’exercice de ses fonctions, qu’un certain groupe sera doté de moins de privilèges qu’un autre. Une telle décision ne peut cependant pas être arbitraire et doit poursuivre l’intérêt général et le bien-être public
; les critères en doivent être objectifs.
Il existe deux catégories de personnes auxquelles l’article 165 § 8 de la loi n
o
221/1999 permet, pour les besoins de l’octroi de l’allocation de service, de prendre en compte les périodes exclues par la loi n
o
34/1995. A la lumière de l’analyse ci-dessous relative à la notion de «
ré-attestation
», la cour considère que le législateur a accordé plus de privilèges au groupe de personnes affectées à une section spéciale de l’armée, à savoir l’ancien service de contre-espionnage militaire devenu le SIDM. Il est également connu de la cour que cette démarche a été motivée par le rôle qu’avaient joué ces personnes lors de la sauvegarde de la sécurité nationale pendant la guerre du Golfe. De l’avis de la cour, cet objectif - privilégier une section spéciale de l’armée en vue de prendre en compte les difficultés physiques et psychiques exceptionnelles de son service – est légitime, poursuit l’intérêt général et le bien-être public. Le critère choisi, à savoir l’appartenance à une section déterminée de l’armée, est objectif selon la cour. Le deuxième groupe privilégié est constitué de militaires qui étaient en relation de service au moment de l’entrée en vigueur de la loi n
o
221/1999. (...) Le but de cette nouvelle réglementation de la relation de service des militaires de carrière était de la rapprocher du standard des Communautés européennes et des Etats membres de l’OTAN. Un changement fondamental a ainsi été effectué dans la façon de concevoir la relation de service et les allocations de service (...). La décision du législateur d’épargner ce groupe des répercussions de la loi n
o
34/1995 fait sans doute partie de l’ensemble des mesures adoptées en vue de compenser la nouvelle façon de concevoir la relation de service. Cet objectif est également considéré par la cour comme légitime, poursuivant un intérêt général et basé sur un critère objectif.
Cette réglementation ne s’applique pas aux anciens militaires dont la relation de service avait pris fin selon la loi [précédant et abrogée par celle n
o
221/1999] et qui n’étaient pas affectés au SIDM. Le législateur a ainsi manifesté une attitude préférentielle qui ne revêt pas selon la Cour un caractère discriminatoire ou inégal car chacun de ces groupes de militaires est défini par des éléments distincts. (...)
Pour ce qui est de la notion de «
ré-attestation
», il est évident que le sens courant de ce mot n’est pas suffisant pour apprécier la légalité de la décision attaquée. En effet, l’interprétation basée sur le sens courant, qui est «
une nouvelle vérification de l’aptitude
», serait en contradiction logique avec la nécessité de mentionner dans l’article 165 § 8 un quelconque autre groupe car les militaires qui étaient en relation de service au moment de l’entrée en vigueur de la loi n
o
221/1999 avaient certainement été reconnus aptes à servir dans l’armée tchèque. Autrement dit, de tous les militaires ayant subi au début des années 90 une nouvelle appréciation (positive) de leur aptitude à exercer les fonctions et qui ont subi les répercussions de l’exclusion de certaines périodes prévue par la loi n
o
34/1995, le législateur n’a choisi que deux catégories explicitement définies auxquelles il a accordé le privilège d’une nouvelle inclusion de ces périodes
; pour qu’une telle définition soit logique, ces deux catégories doivent avoir un signe distinctif
: pour la première catégorie, c’est une ré-attestation positive ; pour la deuxième, l’existence de la relation de service au 1
er
décembre 1999. (...)
La cour partage l’avis de la Cour constitutionnelle (...) selon lequel les notes en bas de page ne font pas partie de l’acte juridique et constituent tout au plus une information destinée à l’interprétation
e ratione legis
. L’usage particulier de la notion de «
ré-attestation
» amène la cour à la conclusion qu’il est possible, grâce à cette interprétation
e ratione legis
, d’appliquer la faveur prévue par l’article 165 § 8 uniquement au groupe de personnes délimité par l’ordre n
o
015/1990, à savoir les officiers et les adjudants affectés au SIDM. Tout en admettant que des appréciations comparables ont pu être effectuées avant ou après l’adoption dudit ordre, l’octroi rétroactif de l’allocation de service est lié seulement aux ré-attestations effectuées sur la base de cet ordre. (..)
Le [requérant] n’a jamais allégué qu’il était affecté au SIDM. Il n’a donc pas pu subir la ré-attestation prévue par l’ordre n
o
015/1990. Dès lors, le rejet de sa demande tendant à l’octroi rétroactif de l’allocation de service n’a pas enfreint la loi. (..)
»
Le requérant attaqua ledit arrêt par un recours constitutionnel, dans lequel il se plaignait de la violation des articles 6 § 1 et 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n
o
1.Selon lui, l’interprétation restrictive da la notion de «
ré-attestation
» était contraire à la Constitution et avait des effets discriminatoires
: la distinction entre les anciens militaires de carrière qui avaient servi au SIM et étaient de ce fait privilégiés par la loi n
o
221/1999 et les autres militaires de carrière ne serait pas acceptable, faute de critères objectifs et raisonnables.
Le 16 septembre 2004, la Cour constitutionnelle
(Ústavní soud)
rejeta le recours pour défaut manifeste de fondement, observant que deux recours analogues introduits antérieurement avaient connu le même sort. La cour estima que l’interprétation de l’article 165 § 8 opérée par la Cour administrative suprême ne dépassait pas les limites de la constitutionnalité. Elle nota également que la loi n
o
221/1999 tendait à éliminer
ex post
la sévérité de la loi n
o
34/1995 vis-à-vis des militaires qui avaient volontairement subi une ré-attestation excluant leur soutien aux violations des droits de l’homme commises par le régime communiste. Il était connu de la juridiction constitutionnelle que l’article 165 § 8 avait été incorporé dans la loi par un amendement visant la protection des familles des militaires déployés en 1991 dans l’opération «
Tempête du désert
»
; il s’agissait donc d’une situation exceptionnelle. De l’avis de la Cour constitutionnelle, le choix de ceux qui bénéficiaient ainsi d’un traitement préférentiel se basait sur des motifs raisonnables et objectifs et n’était pas arbitraire ni, par conséquent, contraire au principe de l’égalité.
GRIEF
Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint que les autorités ont refusé, sur la base d’une interprétation restrictive et erronée de l’article 165 § 8 de la loi n
o
221/1999, de lui accorder l’allocation de service perçue par certains autres anciens militaires de carrière.
Le requérant allègue une violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n
o
1, qui se lisent respectivement comme suit
:
Article 14 de la Convention
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le requérant réitère essentiellement les arguments qu’il avait formulés devant les autorités nationales. Il soutient avoir subi après 1989 des appréciations complexes à l’issue desquelles il a été reconnu qu’il n’avait pas contribué aux violations commises par le régime communiste et qu’il était apte à poursuivre ses fonctions dans l’armée démocratique tchèque. Dès lors, il estime avoir rempli la condition de «
ré-attestation
» nécessaire pour ne pas se voir appliquer le principe de la culpabilité collective prévue par la loi n
o
34/1995 et pour se voir rétroactivement octroyer l’allocation de service, droit de nature patrimoniale au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1.L’intéressé allègue que le traitement préférentiel accordé aux membres de l’ancien service de contre-espionnage militaire qui étaient en 1990 affectés au SIDM repose sur un critère illégitime et injustifié et constitue, en tant que tel, une discrimination fondée sur l’affectation professionnelle. Il conteste également que la différence de traitement pourrait se justifier par le besoin de protéger les familles des militaires déployés dans la guerre du Golfe, car rien de tel ne ressortirait des délibérations tenues au Parlement tchèque lors de l’adoption de la loi n
o
221/1999. A cet égard, il se plaint également de ne pas avoir eu l’occasion de se prononcer sur cet argument qui avait été utilisé – en dernière instance - par la Cour constitutionnelle.
D’après la jurisprudence constante de la Cour, l’article 14 de la Convention complète les autres clauses normatives de la Convention et des Protocoles. Il n’a pas d’existence indépendante puisqu’il vaut uniquement pour «
la jouissance des droits et libertés
» qu’elles garantissent. Certes, il peut entrer en jeu même sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, il possède une portée autonome, mais il ne saurait trouver à
s’appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l’emprise de l’une au moins desdites clauses (
Gaygusuz c. Autriche
, arrêt du 16 septembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
IV, §
36
;
Bucheň c. République tchèque
, n
o
36541/97, §
54, 26 novembre 2002).
Dans la présente affaire, le requérant se plaint d’avoir subi une discrimination dans la jouissance de son droit au respect des biens. La Cour note à cet égard que l’article 1 du Protocole n
o
1 ne vaut pas pour les revenus à venir mais seulement pour les revenus déjà gagnés ou ceux à
l’égard desquels il existe une revendication défendable (voir notamment
Van Marle et autres c. Pays-Bas
, arrêt du 26 juin 1986, série A n
o
101, §§
39-41
;
Buzescu c.
Roumanie
, n
o
61302/00, § 81, 24 mai 2005).
En l’occurrence, se basant sur la loi n
o
221/1999 entrée en vigueur le 1
er
décembre 1999, le requérant a revendiqué l’octroi rétroactif de l’allocation de service. Cependant, les autorités nationales ont rejeté sa demande et les juridictions supérieures ont confirmé ce rejet. La Cour note que la situation de l’intéressé diffère de celle décrite par le requérant dans l’affaire
Chroust c. République tchèque
((déc.), n
o
4295/03, 20
novembre
2006). En effet, M. Chroust percevait l’allocation de service jusqu’à la survenance des faits qui étaient à l’origine de sa requête
et il avait une «
espérance légitime
» de voir concrétiser sa «
créance
», basée sur une acte juridique. Or, si le requérant en l’espèce s’est vu octroyer l’allocation de service en 1995, il en a été privé à compter du 1
er
janvier 1997, et ce en vertu de la décision du 3 août 1995 dont il n’a pas fait appel. Au moment de l’introduction de sa demande du 30 juin 2000, par laquelle il cherchait à se voir de nouveau accorder ladite allocation, il ne disposait d’aucune créance exigible et ne pouvait non plus prétendre avoir une espérance légitime de voir concrétiser une quelconque créance qui constituerait un «
bien
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir,
mutatis mutandis
,
Theodoros Amaxopoulos et autres c. Grèce
(déc.), n
o
68141/01, 7 mars 2002).
La Cour admet en revanche que le but des actions intentées par le requérant devant les autorités nationales a été de voir censurer l’atteinte à un droit patrimonial, résultant du fait qu’il aurait été exclu du bénéfice de l’allocation de service en vertu d’une distinction prohibée par l’article 14 de la Convention. Par ailleurs, la Cour a déjà considéré que le droit à
l’indemnité pour charges militaires, dans la mesure où il est prévu par la législation applicable, est un droit patrimonial au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 (
Duchez c. France
(déc.), n
o
44792/98, 26 septembre 2002).
Cependant, la Cour n’estime pas nécessaire de trancher en l’espèce la question de savoir si les faits du litige tombent sous l’emprise de l’article 1 du Protocole n
o
1 et, partant, si l’article 14 trouve à s’appliquer car la requête est, en tout état de cause, irrecevable pour le motif exposé ci-dessous.
Ainsi, la Cour réitère qu’une distinction est discriminatoire, au sens de l’article 14, si elle «
manque de justification objective et raisonnable
»,
c’est-à-dire si elle ne poursuit pas un but légitime ou s’il n’y a pas de rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. Par ailleurs, les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour déterminer si et dans quelle mesure des différences
entre des situations à d’autres égards analogues justifient des distinctions de traitement (voir,
mutatis mutandis
,
Jahn et autres
c. Allemagne
[GC],
n
os
46720/99, 72203/01 et 72225/01, CEDH 2005-...).
Il convient de rappeler également la grande latitude dont disposent les Etats pour organiser leur administration publique et pour décider des indemnités à accorder à ses fonctionnaires. En effet, la Cour ne saurait imposer à l’Etat des restrictions à sa liberté de déterminer le champ d’application des législations qu’il peut adopter en la matière et de choisir les conditions auxquelles il subordonne l’octroi de telles allocations (voir,
mutatis mutandis
,
Chroust c. République tchèque
(déc.), précité). Par conséquent, c’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne.
En l’espèce, la Cour observe que les autorités tchèques saisis de la cause du requérant ont mis en évidence les motifs ayant amené le législateur à
donner plus de privilèges à certaines catégories de militaires de carrière, ainsi que les différences existant entre la situation de ces derniers et celle du requérant. Admettant qu’il existe des distinctions entre les différentes s des membres de forces armées, dont les agents des services de renseignement (voir,
mutatis mutandis, Chroust c. République tchèque
(déc.), précité), la Cour considère l’argumentation avancée par les autorités internes comme plausible. En effet, étant donné qu’aucun élément du dossier ne lui permet de conclure que celles-ci aient fait une application manifestement erronée ou arbitraire des dispositions légales en cause, la Cour ne saurait mettre en question leurs conclusions unanimes. Rien ne l’amène non plus à douter de l’intention du législateur telle qu’explicitée dans les décisions rendues en l’espèce, selon laquelle le but de l’article 165
o
221/1999 a été d’accorder une certaine faveur aux personnes ayant assuré la sécurité nationale pendant la guerre du Golfe et protégé les familles des militaires ayant participé à l’opération Tempête du désert. Par ailleurs, dans la mesure où le requérant se plaint de ne pas avoir pu réagir à cet argument de la Cour constitutionnelle, force est de constater que la même justification a déjà été avancée par le ministère de la Défense dans sa décision du 5 février 2001.
Dans ces conditions, la Cour considère que la distinction incriminée ne manquait pas de «
justification objective et raisonnable
» au sens de l’article 14 de la Convention.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia
Westerdiek
Peer
Lorenzen
Greffière
Président
[1]
Cette loi fut jugée conforme à l’ordre constitutionnel tchèque par l’arrêt n° 107/1996 adopté le 28 février 1996 par la Cour constitutionnelle. Il fut noté à cette occasion que son but était de réduire ou de priver de l’allocation de service ceux qui avaient soutenu le régime non-démocratique antérieur et qui avaient contribué aux atteintes portées aux droits de l’homme.