HANZLIK c. REPUBLIQUE TCHEQUE

HANZLIK c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2010)

SECȚIUNEA A CINCEA

DECIZIE PARȚIALĂ

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

afacerilor Hanzlík și Chmela

(cereri nr. 14422/05 și 20179/05)

prezentate de František HANZLÍK și Dušan CHMELA

împotriva Republicii Cehe

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), reunită în ședință la 11 mai 2010 într-o cameră compusă din:

Peer Lorenzen,

președinte,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

Zdravka Kalaydjieva,

judecători,

și de Claudia Westerdiek,

grefieră de secțiune,

Având în vedere cereri sus-menționate depuse la 18 aprilie și 2 iunie 2005,

După deliberare, adoptă următoarea decizie:

PE FOND

Reclamanți, Domnul František Hanzlík și Domnul Dušan Chmela, sunt cetățeni cehi, născuți în 1954 și 1956 și rezidenți respectiv la Vyškov și Brno. Sunt reprezentați în fața Curții de doamna P. Skalka, avocat la Prostějov.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

Până la 30 septembrie și 31 august 1993, reclamanții au fost membri ai forțelor armate în calitate de militari de carieră. La 4 și 5 noiembrie 1993, reclamanții li s-a acordat alocația de pensionare militară (výsluhový příspěvek; în continuare: „alocația de pensionare") pe care o urmau să perceapă până la 30 septembrie 2014 și respectiv 14 aprilie 2016.

La 1 aprilie 1995, a intrat în vigoare legea nr. 34/1995, conform căreia nu mai era posibil să se includă în durata serviciului necesar pentru acordarea alocației de pensionare perioadele în care persoana interesată exercita anumite funcții determinate în cadrul armatei cehoslovace. Deci, durata serviciului efectuat de reclamanți a fost redusă, pentru scopul acordării alocației de pensionare, de la 22 la 16 ani și respectiv de la 19 la 17 ani. Ca urmare, autoritatea militară de securitate socială a decis, la 28 iulie și 31 octombrie 1995, că reclamanții nu mai aveau dreptul să perceapă alocația de pensionare dincolo de 30 septembrie și respectiv 31 august 1995.

La 1 decembrie 1999, a intrat în vigoare o nouă lege privind militarii de carieră (legea nr. 221/1999). Conform art. 165 § 8, excluderea anumitor perioade prevăzută de legea nr. 34/1995 nu se aplica și alocația de pensionare era acordată cu efect retroactiv, în particular, foștilor „militari care au suferit voluntar o re-atestare" – cu o referință sub formă de notă de subsol renvoyant la ordinul ministrului Apărării nr. 015/90 și o rezoluție (nr. 47) adoptată de Adunarea Federală la 18 decembrie 1990 – „și care au fost considerați apți să-și continue serviciul în armată".

La 18 decembrie și 25 octombrie 2000, considerând că îndeplineau condițiile prevăzute de legea nr. 221/1999, reclamanții au cerut să li se acorde cu efect retroactiv alocația de pensionare. Ei susțineau că au suferit atestare și re-atestare la sfârșitul căreia au fost recunoscuți apți să-și continue exercitarea funcțiunilor.

La 21 ianuarie 2001 și 21 noiembrie 2000, autoritatea militară de securitate socială a respins cererile reclamanților pe motiv că nu îndeplineau condițiile fixate de legea nr. 221/1999. Recururile reclamanților au fost respinse de ministerul Apărării la 28 februarie și 23 ianuarie 2001. S-a observat că nu îndeplineau condițiile fixate de legea nr. 221/1999 pentru că nu au fost re-atestați conform modalităților voite de legea nr. 221/1999, care facea referință la instrucțiunea nr. 015/1990, care privea doar militarii angajați la Serviciul de Informații Militare (Vojenské obranné zpravodajství, în continuare: „SRM"). Ministerul a respinge argumentul conform căruia notele de subsol care însoțesc un text de lege sunt lipsite de valoare normativă, din care urma ca autoritatea decizională să nu fi putut deduce dintr-o asemenea notă condiții de eligibilitate mai restrictive decât cele rezultând din textul însuși al legii. El a precizat că nu era posibil să se excludă utilizarea notei de subsol în scopuri de interpretare, în măsura în care legiuitorul a avut intenția de a atenua repercusiunile legii nr. 34/1995 vis-à-vis de un grup determinat de persoane – și anume, militarii de carieră detașați la SRM care îndepliniseră, în epoca Războiului din Golf, sarcini legate de securitatea națională și de protecția membrilor familiilor militarilor care participaseră direct la acest conflict.

Reclamanții au atacat această decizie în justă, susținând, printre altele, că interpretarea operată de autoritățile administrative a art. 165 § 8 al legii nr. 221/1999 era greșită și discriminatorie. Potrivit lor, nota de subsol conținând o referință la ordinul 015/90 nu făcea parte din textul normativ și era lipsită de valoare normativă. Deci, nu putea avea efectul de a adăuga criterii de eligibilitate la partea normativă a legii. Reclamanții susțineau că potrivit unei jurisprudențe constante, notele de subsol erano lipsite de valoare normativă; ar fi un simplu ghid pentru interpretarea legii ex ratione legis. Deci, intenția ipotetică a legiuitorului de a restricționa beneficiul alocației de pensionare la un grup determinat nu era exprimată într-un mod care să răspundă criteriilor de precizie și claritate ale legii într-un stat de drept. Autoritățile nu ar fi trebuit să ia în considerare nota de subsol. Reclamanții s-au opus afirmației ministerului Apărării conform căreia „utilizarea notei de subsol în scopuri de interpretare a art. 165 § 8 al legii nr. 221/1999 nu putea fi exclusă pentru că legiuitorul „avusese intenția de a atenua repercusiunile legii nr. 34/1995 asupra unui grup determinat de persoane - militarii de carieră detașați la SRM care asiguraseră sarcini legate de securitatea națională în Războiul din Golf și de protecția membrilor familiilor militarilor detașați direct în acest conflict". Reclamanții au invocat în special că raportul explicativ al legiuitorului nu conținea nimic de genul acesta. Mai mult, reclamantul Chmela însuși ar fi fost bine implicat în conflictul din Golf.

La 28 și 29 aprilie 2004, Curtea Administrativă Supremă (Nejvyšší správní soud) a respins acțiunile reclamanților pentru lipsă de fondament.

În cazul reclamantului Hanzlík, ea a apreciat că în ciuda faptului că potrivit jurisprudenței notele de subsol era lipsite de valoare normativă, în circumstanțele particulare ale cauzei, administrația a avut dreapta comportare ținând seama de nota de subsol. Pe de altă parte, curtea a refuzat să cereți Curții Constituționale să anuleze dispoziția litigioasă pentru discriminare, considerând că acordarea unor privilegii foștilor militari nu era discriminatorie în raport cu restul societății și că, prin urmare, operarea unei sub-distincții în cadrul acestui grup privilegiat nu putea fi nici ea discriminatorie. Cu toate acestea, este de remarcat că Curtea Administrativă Supremă s-a abținut de a justifica diferența de tratament între diferite grupuri de soldați pensionari. Mai ales, nu a răspuns la argumentul reclamantului conform căruia scopul legitim de a avantaja soldații implicați în conflictul din Golf nu putea fi dedus nici din textul legii, nici din lucrările pregătitoare. Procedura a fost contradictorie, reclamantul având exercitarea dreptului de duplă plădoarie și o ședință publică fiind ținută.

În cazul reclamantului Chmela, jurisdicția administrativă a observat că în ciuda faptului că notele de subsol era lipsite de valoare normativă, în circumstanțele particulare ale cauzei, administrația a avut dreapta comportare ținând seama de nota de subsol. Mai mult, distincția între diferite grupuri de foști militari de carieră nu era discriminatorie deoarece era legitimă bazată pe diferențe obiective. Curtea a observat că ea știa „din munca sa oficială (z úřední činnosti)" că avantajarea unui anumit grup de foști militari de carieră în raport cu alții era justificată de implicarea lor în conflictul din Golful Persic. Procedura în fața jurisdicției administrative a fost contradictorie, reclamantul având exercitarea dreptului de duplă plădoarie. De altfel, el a renunțat în mod expres la ținerea unei ședințe.

La 19 iulie 2004, reclamanții au depus recurs constituțional (ústavní stížnost) criticând, printre altele, lipsa de motivare a concluziei Curții Administrative Supreme conform căreia avantajul acordat unui grup particular de foști militari de carieră era justificat de implicarea lor în conflictul Golfului Persic. Asemenea intenție a legiuitorului nu era menționată nici în textul legii, nici în motivarea amendamentului în cauză, nici în transcrierea dezbaterilor parlamentare. Ei au afirmat că jurisdicția administrativă nu a făcut decât să preia, sub manta de „fapte cunoscute din munca sa oficială", alegerile ministerului în încălcare a principiului egalității părților la proces.

Curtea Constituțională (Ústavní soud) a invitat părțile la procedură să prezinte observațiile lor și a strâns de asemenea cele ale Curții Administrative Supreme.

Cât privește reclamantul Hanzlík, aceasta din urmă s-a referit la conținutul motivării hotărârii sale. Ea a remarcat, de asemenea, renvoyant la decizia constituțională nr. ÚS 508/03, că Curtea Constituțională (Ústavní soud) nu este o autoritate superioară în raport cu tribunalele ordinare, în atât cât ei urmează principiile de procedură definite în Carta Drepturilor și Libertăților Fundamentale. Prin urmare, nu era competentă să intervină în puterea lor decizională.

În opinia sa scrisă, ministerul Apărării a observat, printre altele, că majoritatea argumentelor reclamantului era legată de decizia prin care alocația de pensionare a fost reajustată potrivit legii nr. 34/1995, decizie recunoscută conformă Constituției.

Cât privește reclamantul Chmela, ministerul a menținut, în special, că prin utilizarea noțiunii de „re-atestare" în textul legii și în nota de subsol, legiuitorul fusese referință la ordinul ministrului Apărării nr. 015/90 și deciziile Adunării Federale, din care rezulta că nu rămânea autoritățile administrative nici o altă alegere decât să înțeleagă această noțiune ca o noțiune specifică și nu generală și să adopte decizii în acest sens.

Curtea Administrativă Supremă s-a referit la conținutul motivării hotărârii sale în care răspundea argumentelor enunțate în recursul constituțional. Cât privește presupusa violare a principiului egalității armelor, curtea a menținut că documentele de care dispunea aveau fost suficiente pentru un examen obiectiv al cauzei.

Printr-o hotărâre din 16 septembrie 2004 (nr. III. ÚS 288/04), Curtea Constituțională a respins recursul constituțional al unui numît M. S. care se găsea într-o situație similară, observând că două recurs analoge depuse anterior avuseră acelaș sort.

La 19 octombrie și 25 noiembrie 2004, Curtea Constituțională, fără a fi ținut ședință, a respins recururile constituționale ale reclamanților ca manifest nefondate. Ea a apreciat, în particular, că condiția de eligibilitate rezervând beneficiul alocației unui grup de militari pensionari specificat nu era discriminatorie în măsura în care urmărea scopul de a compensa condițiile exigente ale serviciului militarilor care interveniseră în conflictul din Golful Persic.

Mai precis, în afacerea Hanzlík, curtea nu a răspuns în mod expres la obiecția trasă din lipsa de fondament a presupusei justificări prin scopul legitim de a compensa poveri subite de soldații implicați în conflictul din Golf, și nu a făcut state de nici un alt scop legitim care să permită justificarea discriminării denunțate. Ea s-a referit la decizia constituțională (III.ÚS 288/04) în care menționase, printre altele, că îi era cunoscut „din munca sa oficială proprie" că dispoziția litigioasă a legii fusese încorporată în text pe propunerea parlamentarilor vizând protecția familiilor soldaților implicați în conflictul din Golf.

În afacerea Chmela, Curtea Constituțională s-a redus la a renvia la hotărârea sa nr. ÚS 288/04, menționând de asemenea că ajunsese la aceeași concluzie în cele două afaceri similare (nr. IV. ÚS 508/03 și cea a reclamantului Hanzlík). În rezumatul faptelor, curtea a preluat observațiile ministerului Apărării și ale Curții Administrative Supreme cu privire la recursul constituțional al reclamantului.

Deciziile Curții Constituționale au fost notificate reclamanților la 25 octombrie 2004 și respectiv 3 ianuarie 2005.

B.

Dreptul intern relevant

Esențialul dispozițiilor legale este descris în hotărârea Milatová și alții c. Republica Cehă (nr. 61811/00, §§ 39-44, CEDO 2005-V).

PRETENZII

Reclamanții susțin că Curtea Constituțională și Curtea Administrativă Supremă nu au cerut nici au evaluat dovezile pe care le-au sugerat și nu au răspuns la argumentele lor, acestele jurisdicții având ținut seama de manner acritice de afirmațiile ministerului Apărării privind scopul legitim vizat de distincția operată de lege.

Potrivit reclamanților, argumentul privind rolul special al serviciului de contra-spionaj militar presupus să justifice tratamentul privilegiat al anumitor militari aparținând acestui serviciu, a fost evocate doar în fața Curții Administrative Supreme a cărui argumentare a apărut apoi în decizia Curții Constituționale. Totuși, văzând că aceasta din urmă nu a ținut ședință, reclamanții nu aveau nici o posibilitate de a se familiariza cu argumentul și de a prezenta comentariile lor. Prin scrisori din 17 iunie și 23 iulie 2007, ca răspuns la scrisori ale Grefei Curții din 21 mai și 26 iunie 2007, avocatul reclamanților a precizat că observațiile prezentate în fața Curții Constituționale de ministerul Apărării și de Curtea Administrativă Supremă nu îi fuseră trimise.

PE DREAPTA

Art. 14 al Convenției

„Folosul drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurat, fără nici o distincție, în special pe motive de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

Art. 1 al Protocolului nr. 1

„Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respect pentru bunurile sale. Niciuna nu poate fi privată de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le considară necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."

Curtea observă că situația reclamanților în speță este similară cu cea a reclamantului din afacerea Slavičínský c. Republica Cehă (nr. 10072/05, (decizie), 20 noiembrie 2006), în care a concluzionat că distincția incriminată nu li lipseștea „justificație obiectivă și rezonabilă" în sensul art. 14 al Convenției. Curtea constată că în cazurile prezente, reclamanții nu au furnizat nici un fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită.

Rezultă de aici că această parte a celor două cereri este manifest nefondata în sensul art. 35 § 3 al Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 al Convenției.

„Orice persoană are dreptul să-i fie ascultată cauza în mod echitabil, public (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"

a) În măsura în care reclamanții se plâng de modul în care jurisdicțiile naționale au interpretat dreptul intern aplicabil, au adunat și au evaluat probele, Curtea reamintește că potrivit art. 19 al Convenției, sarcina sa este de a asigura respectarea obligațiilor rezultând din Convenție pentru Părțile contractante. Nu-i revine să cunoască de erorile de fapt sau drept pretext comise de o jurisdicție internă, cu excepția și în măsura în care aceste erori ar fi putut prejudicia drepturilor și libertăților garantate de Convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Curtea nu trebuie în special să se substituie autorităților naționale pentru a tranșa o întrebare relevând din interpretarea dreptului intern (a se vedea Edificaciones March Gallego s.a. c. Spania, 19 februarie 1998, § 33, Colecția Hotărârilor și Deciziilor 1998-I). Revenea deci în principal jurisdicțiilor interne să interpreteze și să aplice dreptul național relevant la procedura litigioasă și Curtea, al cărei rol se limitează la acest stadiu la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări, consideră că în speță procedura a satisfăcut cerințele Convenției.

Trebuie deci declarate irrecevabile și respinse parțile respective ale cereri conform art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

b) Reclamanții se plâng de asemenea că nu au fost în măsură să comenteze argumentul conținut în observațiile ministerului Apărării și ale Curții Administrative Supreme și utilizat de Curtea Constituțională pentru a respinge recururile constituționale și, deci, pentru a confirma refuzul de a le acorda alocația de pensionare, argument ținând de intenția legiuitorului de a proteja familiile militarilor detașați la Serviciul de Informații Militare detașați în operația „Tempesta din Desert" la epoca Războiului din Golf. Reclamanții, care nu intră în această categorie, deplorează că Curtea Constituțională nu a ținut ședință.

În starea actuală a dosarului, Curtea nu se simte în măsură de a se pronunța asupra admisibilității acestui grief și consideră necesar de a comunica această parte a cererei guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 § 3 b) al regulamentului.

c) Mereu sub aspectul art. 6 al Convenției, reclamanții susțin că Curtea Constituțională a respins recursul lor fără a fi ținut ședință.

Curtea observă că afacerile prezente nu pun problemă sub aspectul absenței ședinței publice. Ea observă că în afacerea Hanzlík, jurisdicția administrativă supremă a ținut bine o ședință, și reclamantul Chmela, de cealaltă parte, a renunțat la ținerea unei ședințe în fața acestei jurisdicții. Cât privește jurisdicția constituțională, Curtea consideră că văzând că aceasta din urmă s-a limitat la examinarea amplitudinii constituționale a afacerilor, o ședință nu era necesară. De altfel, cele două jurisdicții au examinat numai punctele de drept, reclamantul nefiind contestat faptele (mutatis mutandis, Schuler-Zgraggen c. Elveția, hotărâre din 24 iunie 1993, seria A nr. 263, § 58).

Rezultă de aici că acest grief este manifest nefonda și trebuie respins în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Curtea consideră că văzând că reclamanții nu au în nici un fel substanțiat grievul, el trebuie, prin urmare, să fie respins ca fiind manifest nefonda, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Amână

examinarea grievului reclamanților tras din imposibilitatea pentru ei de a comenta observațiile ministerului Apărării și ale Curții Administrative Supreme prezentate în fața Curții Constituționale;

Declară

cele două cereri inadmisibile pentru restul.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Grefieră

Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de l'affaire Hanzlík et Chmela

(requêtes n

os

14422/05 et 20179/05)

présentée par František HANZLÍK et Dušan CHMELA

contre la République tchèque

La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 11 mai 2010 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

Zdravka Kalaydjieva,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section,

Vu les requêtes susmentionnées introduites les 18 avril et 2 juin 2005,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. František Hanzlík et M. Dušan Chmela, sont des ressortissants tchèques, nés en 1954 et 1956 et résidant respectivement à

Vyškov et Brno. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

P. Skalka, avocat à Prostějov.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Jusqu'aux 30 septembre et 31 août 1993, les requérants furent membres des forces armées en tant que militaires de carrière. Les 4 et 5

novembre

1993, les requérants se virent accorder l'allocation de retraite militaire (

výsluhový příspěvek

; ci-après, «

l'allocation de retraite

») qu'ils devaient percevoir jusqu'au 30 septembre 2014 et 14 avril 2016 respectivement.

Le 1

er

avril 1995, entra en vigueur la loi n

o

34/1995, selon laquelle il n'était plus possible d'inclure dans la durée du service nécessaire pour l'octroi de l'allocation de retraite les périodes pendant lesquelles la personne concernée exerçait au sein de l'armée tchécoslovaque certaines fonctions déterminées

[1]

. Ainsi, la durée de service effectué par les requérants fut ramenée, pour les besoins de l'octroi de l'allocation de retraite, de 22 à

16

ans et de 19 à 17 ans respectivement. En conséquence, l'autorité militaire de sécurité sociale décida, les 28 juillet et 31 octobre 1995, que les requérants n'avaient plus le droit de percevoir l'allocation de retraite au-delà des 30

septembre et 31

août 1995 respectivement.

Le 1

er

décembre 1999 entra en vigueur une nouvelle loi sur les militaires de carrière (loi n

o

221/1999). Selon son article 165 § 8, l'exclusion de certaines périodes prévue par la loi n

o

34/1995 ne s'appliquait pas et l'allocation de retraite était rétroactivement accordée, notamment, aux anciens «

militaires qui avaient volontairement subi une ré-attestation

» – avec une référence sous forme de note en bas de page renvoyant à l'ordre du ministre de la Défense n

o

015/90 et à une résolution (n

o

47) adoptée par l'Assemblée fédérale le 18

décembre 1990 – «

et qui avaient été considérés aptes à poursuivre leur service dans l'armée

».

Les 18 décembre et 25 octobre 2000, considérant qu'ils remplissaient les conditions prévues par la loi n

o

221/1999, les requérants demandèrent de se voir rétroactivement accorder l'allocation de retraite. Ils soutenaient qu'ils avaient subi une attestation et une ré-attestation à l'issue desquelles ils avaient été reconnus aptes à poursuivre l'exercice de leurs fonctions.

Les 21 janvier 2001 et 21 novembre 2000, l'autorité militaire de sécurité sociale débouta les requérants de leurs demandes, au motif qu'ils ne satisfaisaient pas aux conditions fixées par la loi n

o

221/1999. Les recours des requérants furent rejetés par le ministère de la Défense les 28 février et 23 janvier 2001. Il fut relevé qu'ils ne satisfaisaient pas aux conditions fixées par la loi n

o

221/1999

car ils n'avaient pas été ré-attestés selon les modalités voulues par la loi n

o

221/1999, qui faisait référence à l'instruction n

o

015/1990, laquelle ne concernait que les militaires attachés au Service du renseignement militaire (

Vojenské obranné zpravodajství

, ci-après le «

SRM

»). Le ministère écarta l'argument selon lequel les notes de bas de page accompagnant un texte de loi étaient dépourvues de valeur normative, de sorte que l'autorité décisionnaire n'aurait pas dû déduire d'une telle note des conditions d'éligibilité plus restrictives que celles résultant du texte même de la loi. Il précisa qu'il n'était pas possible d'exclure l'usage de la note en bas de page à des fins d'interprétation, dans la mesure où le législateur avait entendu atténuer les répercussions de la loi n

o

34/1995 vis-à-vis d'un groupe de personnes déterminé – à savoir, les militaires de carrière affectés au SRM qui s'étaient acquittés, à l'époque de la guerre du Golfe, de tâches liées à la sécurité nationale et à la protection des membres des familles des militaires qui avaient directement participé à ce conflit.

Les requérants attaquèrent cette décision en justice, soutenant, entre autres, que l'interprétation opérée par les autorités administratives de l'article 165 § 8 de la loi n

o

221/1999 était erronée et discriminatoire. Selon eux, la note en bas de page contenant une référence à l'ordre 015/90 ne faisait pas partie du texte normatif et était dépourvue de valeur normative. Ainsi, elle ne pouvait avoir pour effet d'ajouter des critères d'éligibilité à la partie normative de la loi. Les requérants faisaient valoir que selon une jurisprudence constante, les notes en bas de page étaient dépourvues de valeur normative

; elles seraient un simple guide pour l'interprétation de la loi

ex ratione legis

. Ainsi, l'intention hypothétique du législateur de restreindre le bénéfice de l'allocation de retraite à un groupe déterminé n'était pas exprimée d'une façon répondant aux critères de précision et de clarté de la loi dans un Etat de droit. Les autorités n'auraient pas donc dû prendre la note en bas de page en compte. Les requérants s'opposèrent à

l'affirmation du ministère de la Défense selon laquelle «

l'utilisation de la note en bas de page à des fins d'interprétation de l'article 165 § 8 de la loi n

o

221/1999 ne pouvait être exclue car le législateur «

avait pour intention d'atténuer les répercussions de la loi n

o

34/1995 sur un groupe de personnes déterminé - les militaires de carrière affectés au SRM ayant assuré les tâches liées à la sécurité nationale durant la guerre du Golfe et à la protection des membres des familles des militaires déployés directement dans ce conflit

». Les requérants firent notamment valoir que le rapport explicatif du législateur ne contenait rien de tel. De plus, le requérant

Chmela

lui-même aurait été bien impliqué dans le conflit du Golfe.

Les 28 et 29 avril 2004, la Cour administrative suprême (

Nejvyšší správní soud

) rejeta les actions des requérants pour manque de fondement.

Dans le cas du requérant

Hanzlík

, elle estima que malgré le fait que selon la jurisprudence les notes en bas de page étaient dépourvues de valeur normative, dans les circonstances particulières de l'espèce l'administration avait à bon droit tenu compte de la note en bas de page. D'autre part, la cour refusa de demander à la Cour constitutionnelle d'annuler la disposition litigieuse pour discrimination, estimant que le fait d'accorder des privilèges aux anciens militaires n'était pas discriminatoire par rapport au reste de la société et qu'en conséquence, le fait d'opérer une sous-distinction au sein de ce groupe privilégié ne pouvait être discriminatoire non plus. Il est toutefois à noter que la Cour administrative suprême s'abstint ainsi de justifier la différence de traitement entre différents groupes de soldats retraités. Surtout, elle ne répondit pas à l'argument du requérant qui faisait valoir que le but légitime d'avantager les soldats impliqués dans le conflit du Golfe ne pouvait être déduit ni du texte de la loi, ni des travaux préparatoires. La procédure fut contradictoire, le requérant ayant fait usage de son droit de réplique et une audience publique ayant été tenue.

Dans le cas du requérant

Chmela

, la juridiction administrative releva que malgré le fait que les notes en bas de page étaient dépourvues de valeur normative, dans les circonstances particulières de l'espèce, l'administration avait à bon droit tenu compte de la note en bas de page. De plus, la distinction entre différents groupes d'anciens militaires de carrière n'était pas discriminatoire car légitimement fondée sur des différences objectives. La cour nota qu'elle savait « de par son travail officiel (

z úřední činnosti

)

» que le fait d'avantager un certain groupe d'anciens militaires de carrière par rapport aux autres était justifié par leur implication durant le conflit dans le golfe Persique. La procédure devant la juridiction administrative fut contradictoire, le requérant ayant fait usage de son droit de réplique. Par ailleurs, il renonça expressément à la tenue d'une audience.

Le 19 juillet 2004, les requérants introduisirent des recours constitutionnels (

ústavní stížnost

) critiquant, entre autres, le défaut de motivation de la conclusion de la Cour administrative suprême selon laquelle l'avantage accordé à un groupe particulier d'anciens militaires de carrière était justifié par leur implication dans le conflit du golfe Persique. Pareille intention du législateur n'était mentionnée ni dans le texte de la loi, ni dans la motivation de l'amendement en cause ni dans la transcription des débats parlementaires. Ils affirmèrent que la juridiction administrative n'avait ainsi fait que reprendre, sous couvert de «

faits connus de par son travail officiel

», les allégations du ministère en violation du principe d'égalité des parties aux procès.

La Cour constitutionnelle (

Ústavní soud

) invita les parties à la procédure à présenter leurs observations, et recueillit également celles de la Cour administrative suprême.

Quant au requérant

Hanzlík

, cette dernière se référa au contenu de la motivation de son arrêt. Elle fit également remarquer, renvoyant à la décision constitutionnelle n

o

ÚS 508/03

[2]

, que la Cour constitutionnelle (

Ústavní soud

) n'est pas une autorité supérieure par rapport aux tribunaux ordinaires, pour autant qu'ils suivent les principes de procédure définis dans la Charte des droits et libertés fondamentaux. Par conséquent, elle n'était pas compétente pour intervenir dans leur pouvoir décisionnaire.

Dans son opinion écrite, le ministère de la Défense fit observer, entre autres, que la majorité des arguments du requérant était liée à la décision par laquelle l'allocation de retraite avait été réajustée selon la loi n

o

34/1995, décision reconnue conforme à la Constitution.

Pour ce qui est du requérant

Chmela

, le ministère maintint, en particulier, que par l'utilisation de la notion de «

ré-attestation

» dans le texte de la loi et dans la note en bas de page, le législateur avait fait référence à l'ordre du ministre de la Défense n

o

015/90 ainsi qu'aux décisions de l'Assemblée fédérale, de sorte qu'il ne restait aux autorités administratives pas d'autre choix que de comprendre cette notion comme une notion spécifique et non générale et d'adopter des décisions dans cet esprit.

La Cour administrative suprême se référa au contenu de la motivation de son arrêt dans lequel elle avait répondu aux arguments énoncés dans le recours constitutionnel. Quant à la violation alléguée du principe d'égalité des armes, la cour maintint que les documents qu'elle avait eus à sa disposition avaient été suffisants pour un examen objectif de l'affaire.

Par un arrêt du 16 septembre 2004 (n

o

III. ÚS 288/04), la Cour constitutionnelle rejeta le recours constitutionnel d'un dénommé M. S. qui se trouvait dans une situation similaire, observant que deux recours analogues introduits antérieurement avaient connu le même sort.

[3]

Les 19 octobre et 25 novembre 2004, la Cour constitutionnelle, sans avoir tenu d'audience,

rejeta les recours constitutionnels des requérants comme manifestement mal fondés. Elle estima, en particulier, que la condition d'éligibilité réservant le bénéfice de l'allocation à un groupe de militaires retraités spécifié n'était pas discriminatoire dans la mesure où elle poursuivait le but de compenser les conditions exigeantes du service des militaires intervenus dans le conflit du golfe Persique.

Plus précisément, dans l'affaire

Hanzlík

, la cour ne répondit pas expressément à l'objection tirée du défaut de fondement de la supposée justification par le but légitime de compenser les charges subies par les soldats impliqués dans le conflit du Golfe, et ne fit état d'aucun autre but légitime permettant de justifier la discrimination dénoncée. Elle fit référence à la décision constitutionnelle (III.ÚS 288/04

[4]

) dans laquelle elle avait mentionné, entre autres, qu'il lui était connu «

de par son propre travail officiel

» que la disposition litigieuse de la loi avait été incorporée dans le texte sur proposition de parlementaires visant à la protection des familles des soldats impliqués dans le conflit du Golfe.

Dans l'affaire

Chmela

, la Cour constitutionnelle se borna à renvoyer à

son arrêt n

o

ÚS 288/04, mentionnant également qu'elle était parvenue à la même conclusion dans les deux affaires similaires (n

o

IV. ÚS 508/03

[5]

et celle du requérant

Hanzlík

). Dans son résumé des faits, la cour reprit les observations du ministère de la Défense et de la Cour administrative suprême sur le recours constitutionnel du requérant.

Les décisions de la Cour constitutionnelle furent notifiées aux requérants les 25 octobre 2004 et 3 janvier 2005 respectivement.

B.

Le droit interne pertinent

L'essentiel des dispositions légales est décrit dans l'arrêt

Milatová et autres c. République tchèque

(n

o

61811/00, §§ 39-44, CEDH 2005-V).

GRIEFS

o

o

221/1999 dans un but de protection des familles des militaires qui avaient été déployés en 1991 dans l'opération «

Tempête du désert

» dans le golfe Persique. Les requérants ont combattu cet argument tant devant la Cour administrative suprême ainsi que devant la Cour constitutionnelle, qui n'ont pas pris en compte leurs objections alors que ledit argument a eu une importance essentielle dans leurs décisions.

Les requérants allèguent que la Cour constitutionnelle et la Cour administrative suprême n'ont pas demandé ni évalué les preuves qu'ils avaient suggérées et n'ont pas répondu à leurs arguments, ces juridictions ayant pris en compte de manière acritique les affirmations du ministère de la Défense concernant le but légitime visé par la distinction opérée par la loi.

Selon les requérants, l'argument concernant le rôle spécial du service de contre-espionnage militaire censé justifier le traitement privilégié de certains militaires appartenant à ce service, ne fut évoqué que devant la Cour administrative suprême dont l'argumentation est apparue ensuite dans la décision de la Cour constitutionnelle. Toutefois, vu que cette dernière n'a pas tenu d'audience, les requérants n'avaient aucune possibilité de se familiariser avec ledit argument et de présenter leurs commentaires. Par des lettres des 17 juin et 23 juillet 2007, en réponse aux lettres du Greffe de la Cour des 21 mai et 26 juin 2007, l'avocat des requérants a précisé que les observations présentées devant la Cour constitutionnelle par le ministère de la Défense et par la Cour administrative suprême ne lui avaient pas été envoyées.

EN DROIT

221/1999, de leur accorder l'allocation de retraite militaire perçue par certains autres anciens militaires de carrière. Ils invoquent à cet égard l'article 14 de la Convention combiné avec l'article 1 du Protocole no 1, qui se lisent respectivement comme suit

:

Article 14 de la Convention

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

Article 1 du Protocole n

o

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

La Cour note que la situation des requérants en l'espèce est similaire à

celle du requérant dans l'affaire

Slavičínský c. République tchèque

(n

o

10072/05, (déc.), 20 novembre 2006), où elle a conclu que la distinction incriminée ne manquait pas de «

justification objective et raisonnable

» au sens de l'article 14 de la Convention. La Cour constate que dans les cas d'espèce présents, les requérants n'ont fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente.

Il s'ensuit que cette partie des deux requêtes est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l'article 35 § 4 de la Convention.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

a) Dans la mesure où les requérants se plaignent de la manière dont les juridictions nationales ont interprété le droit interne applicable, rassemblé et évalué les preuves, la Cour rappelle qu'aux termes de l'article

19 de la Convention elle a pour tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où ces erreurs pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention (voir, parmi d'autres,

García Ruiz c. Espagne

[GC], no

30544/96, § 28, CEDH 1999-I). La Cour n'a notamment pas à se substituer aux autorités nationales pour trancher une question relevant de l'interprétation du droit interne (voir

Edificaciones March Gallego s.a. c.

Espagne

, 19 février 1998, § 33,

Recueil des arrêts et décisions

1998-I). Il appartenait donc au premier chef aux juridictions internes d'interpréter et d'appliquer le droit national pertinent à

la procédure litigieuse et la Cour, dont le rôle se limite à ce stade à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation, estime à cet égard que la procédure a, en l'espèce, satisfait aux exigences de la Convention.

Il y a donc lieu de déclarer les parties respectives des requêtes irrecevables et de les rejeter selon l'article

35 §§ 3 et 4 de la Convention.

b) Les requérants se plaignent également de ne pas avoir été en mesure de commenter l'argument contenu dans les observations du ministère de la Défense ainsi que celles de la Cour administrative suprême et utilisé par la Cour constitutionnelle pour rejeter leurs recours constitutionnels et, donc, pour confirmer le refus de leur octroyer l'allocation de retraite, argument tenant à l'intention du législateur de protéger les familles des militaires affectés au Service du renseignement militaire déployés dans l'opération «

Tempête du désert

» à l'époque de la guerre du Golfe. Les requérants, qui n'entrent pas dans cette catégorie, déplorent que la Cour constitutionnelle n'ait pas tenu d'audience.

En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à

l'article 54 § 3 b) de son règlement.

c) Toujours sous l'angle de l'article 6 de la Convention, les requérants allèguent que la Cour constitutionnelle a rejeté leur recours sans avoir tenu d'audience.

La Cour relève que les présentes affaires ne posent pas de problème sous l'angle de l'absence d'audience publique. Elle observe que dans l'affaire

Hanzlík

, la juridiction administrative suprême a bien tenu une audience, et le requérant

Chmela

, quant à lui, a renoncé à la tenue d'une audience devant cette juridiction. Quant à la juridiction constitutionnelle, la Cour estime qu'étant donné que celle-ci s'est limitée à examiner la portée constitutionnelle des affaires, une audience n'était pas nécessaire. Par ailleurs, les deux juridictions n'ont examiné que les points de droit, le requérant n'ayant pas contesté les faits (

mutatis mutandis, Schuler-Zgraggen c. Suisse

, arrêt du 24 juin 1993, série A n

o

263, § 58).

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La Cour considère que vu que les requérants n'ont aucunement étayé leur grief, il doit, par conséquent, être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Ajourne

l'examen du grief des requérants tiré de l'impossibilité pour eux de commenter les observations du ministère de la Défense ainsi que celles de la Cour administrative suprême présentées devant la Cour constitutionnelle ;

Déclare

les deux requêtes irrecevables pour le surplus.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président

[1]

Cette loi fut jugée conforme à l’ordre constitutionnel tchèque par l’arrêt n° 107/1996 adopté le 28 février 1996 par la Cour constitutionnelle. Il fut noté à cette occasion que son but était de réduire ou de supprimer l’allocation de service de ceux qui avaient soutenu le régime non démocratique antérieur et qui avaient contribué aux atteintes portées aux droits de l’homme.

[2]

Cette décision fait l’objet de la requête n° 39278/04,

Palšovič c. République tchèque.

[3]

Pour plus de détails, voir la décision dans l’affaire

Slavičínský c. République tchèque

, n°

10072/05, (déc.), 20 novembre 2006.

[4]

Slavičínský c. République tchèque

, n° 10072/05, (déc.), 20 novembre 2006.

[5]

Décision donnant actuellement lieu à l’affaire n° 39278/04,

Palšovič c. République tchèque.