ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 846/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 846/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 ianuarie 2000 la Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, reclamanții S.N., S.N.M., C.E., C.I. și C.E.A.,

în calitate de moștenitori ai defunctei C.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul

General al Municipiului București, au revendicat imobilul situat în București, Bd.

B., fostă C., fostă V., imobil expropriat prin Decretul nr. 105/1950 al fostului

Prezidiu al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare România.

În

subsidiar, s-a solicitat ca, în ipoteza în care terenul sau

o porțiune din acesta nu poate fi restituită în natură, să li se acorde despăgubiri

calculate la valoarea de circulație a imobilului.

În drept au fost invocate dispozițiile

art. 480, art. 481 C. civ. și Legea nr. 213/1998.

Primul ciclu procesual s-a încheiat cu

decizia nr. 9861 din 29 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală,

prin care s-a admis recursul reclamanților împotriva deciziei nr. 344/A din 29 septembrie

2002 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă. A fost casată decizia precum

și sentința civilă nr. 1878 din 11 decembrie 2001 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, dosarul fiind trimis aceleiași instanțe pentru rejudecare pe fond.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a

reținut că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamanților cu

privire la imobilul în litigiu, precum și dovada calității reclamanților de continuatori

în drepturi ai autorului lor. Identitatea dintre terenul revendicat și cel aflat

în proprietatea autoarei reclamanților este atestată de expertiza efectuată în cauză.

Înscrisurile depuse la dosar, coroborate

cu mențiunile din decretul de expropriere și certificatul de moștenitor din 10 august

1995 emis de Notariatul de Stat sector 2 fac dovada dreptului de proprietate pe

care autoarea reclamanților l-a avut asupra imobilului, precum și a calității de

continuatori în drepturi și obligații a reclamanților.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară

efectuat la prima instanță, rezultă că din suprafața totală a terenului aflat în

proprietatea C.A., de 38280 mp, specificată în Decretul de expropriere nr. 105/1950,

prin sistematizarea urbanistică, suprafața de 13655 mp a fost ocupată de str. G.P.,

pe diferența de teren aflându-se un teren de tenis în suprafață de 1113 mp și un

imobil în construcție la data efectuării expertizei. Din adresa din 18 ianuarie

2001 emisă de SC A.N. SA, rezultă că o parte din teren a fost concesionat acestei

societăți comerciale de către Primăria Municipiului București. Totodată, din adresa

din 16 martie 2001 emisă de Primăria sectorului 3, rezultă că terenul situat pe

Bd. B., fost șos. V., face parte din domeniul public de interes local, fiind afectat

de blocuri de locuințe, alei pietonale, zonă verde și Parcul V1.

Identitatea dintre terenul revendicat și

cel aflat în patrimoniul autoarei reclamanților este certificată de expertul tehnic

judiciar în precizările de la raportul de expertiză.

Înalta Curte a constatat că instanțele

au soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, respectiv fără a stabili

dacă și în ce măsură terenul revendicat poate fi restituit în natură ori prin echivalent

bănesc. S-a apreciat că se impune rejudecarea cauzei în vederea efectuării unei

noi expertize tehnice topografice pentru identificarea cu exactitate a porțiunilor

de teren ce nu sunt afectate de utilități, valoarea terenului și a construcției

expropriate, precum și sub aspectul achitării către proprietar a unor juste și prealabile

despăgubiri potrivit dispozițiilor art. 481 C. civ.

Al doilea ciclu procesual s-a încheiat

cu decizia nr. 8206 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă,

prin care

s-a constatat nul recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 449

A din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Au fost admise

recursurile declarate de reclamanții S.N., S.N.M., C.E. și de pârâtul Municipiul

București prin Primarul General împotriva aceleiași decizii. S-a casat decizia recurată,

cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a pronunța această decizie instanța

supremă a reținut cu privire la recursul declarat de reclamantul C.I., că este nul.

Potrivit art. 302

1

lit. a)

C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe

care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele

vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303

C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

iar potrivit art. 306 alin. (1) din același cod, recursul este nul dacă nu a fost

motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se

referă la motivele de ordine publică.

S-a reținut că recursul reclamantului nu

este motivat în sensul dispozițiilor legale menționate și, nefiind reținute motive

de ordine publică, Înalta Curte a aplicat sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea

situație de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului

astfel declarat

Cât privește recursurile declarate de reclamanții

S.N., S.N.M., C.E. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, au

fost admise în considerarea cuantumului despăgubirilor și criteriilor în raport

de care s-a stabilit acest cuantum.

Astfel, Înalta Curte a reținut că instanța

de apel a încuviințat pentru efectuarea expertizei următoarele obiective: stabilirea

valorii actuale a terenului (valoarea pe metru pătrat și apoi totalizat pe cele

trei categorii de suprafețe și anume: suprafața ocupată de blocuri și carosabil;

suprafața ocupată prin restituirea către alți proprietari persoane fizice, dispusă

prin sentința civilă nr. 250/1998 și suprafața terenului liber), valoare care să

țină seama de valoarea reală pe piață a terenului, urmând ca evaluarea să se facă

separat, la momentul efectuării cererii de apel și la momentul efectuării expertizei

(încheiere 5 ianuarie 2010).

Stabilind aceste obiective, instanța nu

a avut în vedere destinația terenului la data preluării, astfel cum rezultă din

decretul de expropriere (Dosar nr. 507/2000), respectiv „groapă, în suprafață de

2,2800 ha” și „teren în suprafață de 1,5480 ha”.

Este necontestat și rezultă cu certitudine

și din constatările expertizei de specialitate efectuate în apel că, după preluare,

imobilul a cunoscut diverse transformări și îmbunătățiri, care nu se datorează reclamanților

și care evident i-au majorat valoarea, aspect de care instanța nu a ținut seama.

S-a mai reținut că, în efectuarea expertizei,

expertul s-a raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși acțiunea a fost formulată

înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ și are ca obiect revendicare,

întemeiată pe dispozițiile C. civ.

Așa fiind, recursurile au fost admise,

decizia recurată a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe

pentru deplina lămurire a situației de fapt în scopul justei soluționări a cauzei.

În acest sens s-a dispus efectuarea unei noi expertize și, eventual, administrarea

de probe suplimentare, în măsura în care acest lucru ar fi apreciat ca necesar,

pentru a se stabili care este contravaloarea despăgubirilor cuvenite reclamanților

în raport de destinația terenului la data preluării.

În rejudecare, prin decizia nr. 189 A din

28 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile formulate

de apelanții reclamanți S.N., S.N.M. și C.E. și de apelantul pârât Municipiul București

prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 399 din 25 februarie 2008,

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A fost schimbată în parte

sentința apelată, în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea principală

în revendicare. A fost admisă cererea de despăgubiri, formulată în subsidiar. A

fost obligat pârâtul Municipiul București la plata către reclamanți a sumei totale

de 13.768.200 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri

pentru terenul în suprafață de 38.245 mp situat în București, fostă str. V.,

str. C.

În rejudecare, Curtea de Apei București,

secția a IV-a civilă, a dispus în favoarea pârâtului proba cu înscrisuri, care să

dovedească efectuarea de către acesta a unor lucrări de amenajare a terenului pe

zona de parc, prin umplerea gropii de 2,28 ha și cuantumul acestor lucrări, pentru

a fi avute în vedere la evaluarea terenului în litigiu și calcularea despăgubirilor

cuvenite reclamanților.

Totodată, pentru a se obține aceste relații

s-a dispus efectuarea de adrese oficiale către Primăria sectorului 3 București,

Direcția Urbanism și Amenajarea Teritoriului, Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement

București.

Prin adresa din 25 aprilie 2013, Consiliul

General al Municipiului București, Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București

a comunicat că nu deține informații sau documente referitoare la valoarea lucrărilor

efectuate pentru umplerea gropii de 2,28 ha.

În același sens au fost și relațiile comunicate

de Primăria sectorului 3 București, Direcția Urbanism și Amenajarea Teritoriului

prin adresa din 8 mai 2013, din care rezultă că există doar Autorizația de Construire

emisă la data de 1 noiembrie 2010, ce are ca obiect modernizare, sistematizare,

alei și zone de agrement în parcurile din sectorul 3, realizare sistem de irigații.

Prin adresa din 13 mai 2013 emisă de Direcția

Parcurilor sector 3 au fost indicate principalele investiții efectuate în perioada

2004-2012 și valoarea acestora (sistematizare și modernizare alei Parc G.P. în valoare

de 9.845.150,15 RON, sistem irigații parc, în valoare de 524,896,39 RON; rețea iluminat

parc, în valoare de 228.085,62 RON și împrejmuire cu panouri gard, în valoare de

200.250,56 RON).

În acest context, instanța a reținut că

apelantul pârât nu a dovedit lucrările de umplere a gropii de 2,28 ha, evidențiată

în decretul de expropriere, lucrările menționate prin relațiile comunicate fiind

efectuate ulterior promovării acțiunii.

Pe de altă parte, în rejudecare s-a dispus

efectuarea unui supliment la raportul de expertiză întocmit de instanța de apel

în al doilea ciclu procesual, obiectivele stabilite de către instanță fiind stabilirea

valorii de circulație a terenului, prin luarea în considerare a destinației pe care

a avut-o bunul la data preluării și fără a fi avute în vedere amenajările existente

în prezent pe teren, precum și de a se constata dacă groapa în suprafață de 2,28

ha, așa cum este evidențiată în decretul de expropriere, a fost amenajată prin reumplerea

acesteia sau dacă a fost amenajată cu mobilier urban specific.

Prin suplimentul la raportul de expertiză,

întocmit de expert tehnic judiciar inginer A.B., a fost stabilită valoarea de piață

a terenului la suma de 13,768.200 euro, fără luarea în calcul a amenajărilor specifice

parcului (alei, sistem de iluminat specific, sistem de irigații etc.), terenul nefiind

comparat cu proprietăți similare, ci cu terenuri încadrate în prezent în categoria

intravilan, construibil.

Totodată, expertul a avut în vedere, la

stabilirea valorii de circulație, destinația bunului imobil la data exproprierii,

care era de teren de exploatare, precum și aceea de groapă, pentru suprafața de

2,28 ha. Expertul a constatat, față de planul întocmit la data exproprierii, că

a fost executată parțial umplutură, însă, în lipsa unor documente din care să rezulte

aceste lucrări, expertul a fost în imposibilitate de a le evalua și a le stabili

întinderea.

În consecință, s-a apreciat că reclamanților

li se cuvin despăgubiri pentru terenul în suprafață totală de 38.245 mp în cuantumul

stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză, întocmit la momentul rejudecării

apelurilor, respectiv de 13.768.200 euro.

Cât privește cererea depusă de reclamantul

C.I. la termenul din 30 octombrie 2012, s-a reținut că, deși aceasta este intitulată

„declarație de renunțare parțială la drepturi”, ea nu poate fi calificată în acest

sens, având în vedere că acest act de dispoziție este făcut în considerarea Convenției

de partaj anexate. Or, prin convenția autentificată din 13 martie 2006, reclamanții

s-au învoit asupra modului de partajare a drepturilor pe care urmează să le primească

în urma acțiunilor în revendicare existente fie pe rolul instanțelor judecătorești,

fie în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, imobile printre

care se află și cel ce face obiectul prezentei cauze.

Având în vedere că principalul efect al

renunțării la drept este stingerea definitivă a procesului civil și a dreptului

ce a făcut obiectul acestuia, reclamantul neputând introduce o altă cerere de chemare

în judecată împotriva aceluiași pârât, cu același obiect și cauză, datorită intervenirii

autorității lucrului judecat s-a reținut că din modul de redactare al „cererii de

renunțare parțială la drept”, în care reclamantul C.I. arata că înțelege să dea

eficientă convenției de partaj autentificată din 13 martie 2006 și să-și realizeze

drepturile, la care renunță în prezenta cauză, pe calea unui alt proces declanșat

la Tribunalul București, că voința reclamantului nu a fost aceea de a renunța la

drept, în caz contrar, procedura judiciară demarată pentru aceleași drepturi fiindu-i

închisă, ca efect al renunțării la drept.

Pentru aceste motive instanța nu a dat

eficiență acestui act procedural și a stabilit măsuri reparatorii pentru întregul

teren ce face obiectul cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantul C.I. și pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Reclamantul C.I.

nu a indicat motivele de nelegalitate prevăzute

de art 304 C. proc. civ. Dezvoltarea criticilor formulate, însă, face posibilă încadrarea

lor în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține de către recurentul reclamant

că respingerea cererii sale de renunțare parțială la drepturi conform cu convenția

de partaj din 13 martie 2006 pentru suprafața de 6117 mp (40% din aceasta) contravine

art 409 C. proc. civ., iar prin motivarea ei instanța și-a depășit atribuțiunile.

Se susține, de asemenea, că în mod greșit

instanța de apel a obligat pârâtul la plata de despăgubiri în numerar, în condițiile

în care anterior pronunțării intrase în vigoare Legea nr. 165/2013, care ar admite

restituirea în numerar numai în cazul hotărârilor definitive „de facto” la data

apariției legii, ceea ce nu este cazul în cauză.

Recurentul reclamant arată, totodată, că

în mod greșit instanțele au reținut că terenul în litigiu aparține domeniului public,

aceasta fiind o eroare judiciară, iar natura lui de spațiu verde nu afectează forma

de proprietate (Legea nr. 24/2007 art. 4).

Examinând recursul reclamantului C.I.,

Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele

ce succed.

Critica referitoare la greșita respingere

a cererii de renunțare parțială la drepturi nu poate fi primită.

Instanța de apel a reținut că, deși cererea

este intitulată „declarație de renunțare parțială la drepturi”, ea nu poate fi calificată

în acest sens, deoarece prin convenția autentificată din 13 martie 2006, reclamanții

s-au învoit asupra modului de partajare a drepturilor pe care urmează să le primească

în urma acțiunilor în revendicare existente fie pe rolul instanțelor judecătorești,

fie în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, imobile printre

care se află și cel ce face obiectul prezentei cauze.

Având în vedere că principalul efect al

renunțării la drept este stingerea definitivă a procesului civil și a dreptului

ce a făcut obiectul acestuia, instanța de apel a interpretat corect că voința reclamantului

C.I. nu a fost aceea de a renunța la drept.

Recurentul reclamant susține că respingerea

cererii sale de renunțare parțială la drepturi contravine art. 409 C. proc. civ.,

susținere care nu are nici un fundament, deoarece articolul menționat face parte

din Capitolul II „Urmărirea silită asupra bunurilor mobile”, Secțiunea I „Bunurile

mobile care nu se pot urmări”, fără nicio legătură cu obiectul cauzei pendinte.

Pe de altă parte, aplicabilitatea art.

409 din noul C. proc. civ. este exclusă, deoarece potrivit art. 3 din Legea nr.

76/2012, dispozițiile noului cod se aplică numai proceselor și executărilor silite

începute după intrarea acestuia în vigoare.

Calificarea corectă și stabilirea regimului

juridic aplicabil cererii depuse de reclamantul C.I. la termenul din 30

octombrie 2012, de către instanța de apel, nu înseamnă depășirea atribuțiilor acesteia,

astfel cum în mod eronat susține recurentul, deoarece instanța de control judiciar

exercită atribuțiile puterii judecătorești atunci când califică juridic cererile

deduse judecății și interpretează legea în cauză.

O alta critică se referă la stabilirea

greșită a obligației de despăgubire în numerar, în condițiile în care anterior pronunțării

intrase în vigoare Legea nr. 165/2013, care ar admite restituirea în numerar numai

în cazul hotărârilor definitive „de facto” la data apariției legii, ceea ce nu este

cazul în speță.

Critica nu este fondată, deoarece Curtea

de apel a rămas în pronunțare, după sfârșitul dezbaterilor, la data de 14 mai 2013

și, neputând hotărî de îndată, a amânat pronunțarea la 21, respectiv 28 mai 2013,

când a pronunțat decizia atacată.

Legea nr. 165/2013, publicată în M. Of.

nr. 278/17.05.2013, a intrat în vigoare data de 20 mai 2013, astfel încât nu este

reală susținerea recurentului reclamant, cum că ar fi intrat în vigoare anterior

pronunțării, deci, în mod corect, nu a fost aplicată de către instanța de apel.

O altă susținere vizează faptul că, greșit

s-a reținut în speță că terenul în litigiu apaiține domeniului public, critică care

nu poate fi primită, deoarece reclamantul C.I. nu a declarat apel împotriva sentinței

primei instanțe, încălcând astfel principiul „non omisso medio”.

Principiul ierarhiei în exercitarea căilor

de atac impune părților în litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituita

de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând

apel nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva

sentinței primei instanțe, nu are deschisă calea de atac a recursului pentru a invoca

pentru prima dată susțineri și apărări direct în această fază procesuală.

Prin urmare, pentru acest motiv de recurs,

reclamantul nu mai poate pune în discuție sentința pe care nu a atacat-o cu apel,

dar poate exercita recurs împotriva deciziei, care îi creează o situație mai nefaforabilă

decât prima hotărâre, ceea ce nu este cazul în speță.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte, în raport de dispozițiile art 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I.

Pârâtul Municipiul București, prin primarul

general,

formulând recurs,

a solicitat și suspendarea efectelor deciziei recurate până la soluționarea recursului,

însă la termenul din data de 13 martie 2014 a renunțat la judecata acestei cereri.

Înalta Curte, în raport de dispozițiile

art. 246 alin. (1) C. proc. civ., a luat act de renunțarea recurentului-pârât la

judecarea cererii de suspendare astfel formulate.

În memoriul de recurs, s-au indicat motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., fiind

dezvoltate critici după cum urmează:

Se susține faptul că imobilul litigios

nu a fost corect identificat, în condițiile în care experții desemnați în cauză

nu au avut în vedere schițele întocmite în anul 1950, anexă la decretul de expropriere,

motiv pentru care au stabilit greșit amplasamentul terenului în litigiu.

Printr-o altă critică se arată că dreptul

la acțiune al reclamanților era prescris în momentul promovării cererii de chemare

în judecată, situație în care au fost încălcate dispozițiile art. 1 alin. (1) și

art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. S-a susținut, în acest sens, că în timp

ce acțiunea în revendicare promovată în temeiul dreptului comun este imprescriptibilă,

acțiunea privitoare la daune în temeiul dreptului comun este prescriptibilă. În

situația particulară a despăgubirilor pentru imobile naționalizate se aplică termene

speciale, de decădere, stabilite prin legi speciale. Dacă se alege ca temei de drept

norma generală, atunci despăgubirile intră sub incidența dispozițiilor Decretului

nr. 167/1958.

Se susține, în continuare, că din interpretarea

dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 rezultă că această lege este aplicabilă

și în prezenta cauză, situație în care hotărârea instanței de apel a fost dată cu

încălcarea dispozițiilor art. 4, art. 31 alin. (3) din această lege, precum și

art. 21 alin. (4) și art. 22 alin. (2) din Normele de aplicare ale Legii nr. 165/2013.

O altă critică vizează încălcarea dispozițiilor

art. 480 C. civ. și art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice pentru aplicarea

Legii nr. 10/2001, deoarece reclamanții nu și-au dovedit dreptul de proprietate

asupra imobilului în cauză.

De asemenea, au fost aplicate greșit dispozițiile

art. 481 C. civ., deoarece nu a fost diminuată valoarea despăgubirilor cu valoarea

investițiilor și a terenului deja restituit.

Raportat la împrejurarea că reclamanții

au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 (din 6 ianuarie 2001 și din

13 februarie 2002), s-a susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001. Prin formularea celor două notificări reclamanții și-au exprimat opțiunea

în sensul aplicării Legii nr. 10/2001 și au acceptat modalitățile și procedurile

de restituite prevăzute de această lege.

Recurentul pârât arată că prin decizia

recurată s-a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că reclamanții au chemat

în judecată C.G.M.B., dar, soluționând cauza, instanța de apel a obligat Municipiul

București la achitarea contravalorii despăgubirilor.

În fine, o altă critică vizează faptul

că Înalta Curte a hotărât prin decizia nr. 8206 din 18 noiembrie 2011, pronunțată

în al doilea ciclu procesual, ca la stabilirea despăgubirilor, să fie avută în vedere

destinația imobilului la data preluării de către stat, aspect ignorat de suplimentul

la raportul de expertiză efectuat de expertul tehnic judiciar A.B. În mod greșit

nu s-a avut în vedere valoarea imobilului la momentul exproprierii, al preluării

efective a bunului, și s-a calculat valoarea de circulație la data promovării cererii

de chemare în judecată, respectiv soluționării căii de atac.

În același context s-a mai arătat că în

prezenta cauză s-a constatat definitiv și irevocabil că exproprierea a fost realizata,

s-a atins scopul pentru care a fost dispusă exproprierea, impunându-se identificarea

valorii terenului la momentul realizării exproprierii. În spiritul aplicării dispozițiilor

art. 481 C. proc. civ., arată recurentul-pârât, se impune suplimentarea probatoriului

pentru a se identifica destinația și valoarea imobilului la data preluării realizate

în temeiul Decretului nr. 105/1950.

Examinând recursul pârâtului Municipiul

București prin Primarul General, Înalta Curte constată că este întemeiat, urmând

să îl admită în limitele și pentru considerentele ce vor urma.

În primul rând, aspectele privind identificarea

terenului supus revendicării, stabilirea identității dintre acest teren și cel aflat

în patrimoniul autoarei reclamanților, ca și dovada dreptului de proprietate pe

care autoarea lor l-a avut asupra terenului, a calității de continuatori în drepturi

și obligații a reclamanților, sau cele refritoare la prescrierea dreptului la acțiune

la momentul promovării cererii de chemare în judecată și la temeiul juridic și cauza

acțiunii au intrat în puterea lucrului judecat prin cele două decizii ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, pronunțate în ciclurile procesuale anterioare (decizia

nr. 9861 din 29 noiembrie 2005 și decizia nr. 8206 din 18 noiembrie 2011).

Trimiterea cauzei spre rejudecare s-a dispus,

în mod expres, numai în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor și

criteriile în raport de care s-a stabilit acest cuantum. Așadar, limitele rejudecărîi

au fost determinate, în mod clar, de instanța de casare.

În acest sens, decizia nr. 8206 din 18

noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a reținut

că instanța de apel nu a avut în vedere destinația terenului la data preluării,

astfel cum rezultă din decretul de expropriere (Dosar nr. 507/2000), respectiv „groapă,

în suprafață de 2,2800 ha” și „teren în suprafață de 1,5480 ha”. S-a reținut, în

acest context, că este necontestat și rezultă cu certitudine și din constatările

expertizei de specialitate efectuate în apel că, după preluare, imobilul a cunoscut

diverse transformări și îmbunătățiri, care nu se datorează reclamanților și care

evident i-au majorat valoarea, aspect de care instanța nu a ținut seama. Din acest

motiv s-a dat indicația instanței de trimitere de a stabili care este contravaloarea

despăgubirilor cuvenite reclamanților în raport de destinația terenului la data

preluării.

Indicațiile instanței de casare nu au fost

respectate de instanța de rejudecare, care a tranșat aspectul referitor la despăgubirile

cuvenite reclamanților, în sensul că acestea se datorează pentru terenul în suprafață

totală de 38.245 mp, în cuantumul stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză

întocmit la momentul rejudecării apelurilor, moment la care s-a și calculat cuantumul

despăgubirilor la suma de 13.768.200 euro.

Rejudecând în aceste limite, fără a ține

seama de decizia de casare, instanța de apel nu a lămurit starea de fapt a procesului

și, în același timp, a depășit limitele învestirii sale.

Art. 315 alin. (1) C. proc. civ. enunță

în termeni fără echivoc principiile ce trebuie urmate de instanța de rejudecare,

vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare, aspect care își

găsește justificarea în rațiunea controlului judiciar.

Instanța de trimitere era obligată, așadar,

să se conformeze îndrumărilor date de instanța de recurs cu privire la necesitatea

administrării de noi probatorii, pentru a se stabili care este contravaloarea despăgubirilor

cuvenite reclamanților în raport de destinația terenului la data preluării, deoarece

limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările ce au determinat casarea.

În aceste condiții, în temeiul art. 312

alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului

și, casând în parte hotărârea atacată, va dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea

cererii de despăgubiri, pentru ca instanța de apel să respecte decizia de casare

din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Susținerile privind aplicabilitatea Legii

nr. 165/2013 și în prezenta cauză vor fi avute în vedere de instanța de fond superioară,

în rejudecare.

Pentru toate considerentele expuse, va

fi admis recursul pârâtului Municipiul București prin Primarul General, se va casa

în parte decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecarea cererii de despăgubiri,

iar recursul reclamantului C.I. va fi respins, ca nefondat. Se vor păstra celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul

București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 189A din 28 mai 2013

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecarea cererii de despăgubiri.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul C.I. împotriva aceleiași decizii.

Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei

recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

martie 2014.