ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 853/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 853/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 853/2016

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 27 aprilie 2012,

sub nr. x/3/2012, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe

pârâtul Municipiul București, reprezentat legal prin primarul general,

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța

să-l oblige pe pârât la plata despăgubirilor aferente terenului expropriat

situat în București, sector 5 și la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea acțiunii,

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1 și 6 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

art. 20, 21 și 44 din Constituția României, art. 481, 1073 și

urm. C. civ. reclamantele au arătat că imobilul mai sus

menționat a fost proprietatea autoarei lor, C., dobândit prin

vânzare-cumpărare în anul 1949. Imobilul era compus din teren în

suprafață de 110 mp și o casă de locuit în suprafața

de 44 mp; în perioada regimului comunist, imobilul a fost expropriat, casa

fiind demolată, iar terenul a fost ocupat de Casa Poporului,

fără a fi acordate despăgubiri.

Prin sentința civilă

nr. 2069 din 12 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantelor, având în vedere

următoarele considerente:

Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat din 18 martie 1949, numita C., autoarea

reclamantelor, a dobândit proprietatea imobilului compus din teren în

suprafață de 110 mp și o casă de locuit în

suprafață de 44 mp, aflat în București. Acest imobil a trecut în

patrimoniul statului, împreună cu imobilul din București, prin

Decretul nr. 152/1980, astfel cum rezultă din adresa din 03 martie 2013

emisă de Primăria Municipiului București-Direcția

Patrimoniu.

Reclamantele sunt

moștenitoarele C. conform Certificatului de moștenitor din 11

decembrie 1987 emis de Notariatul de Stat Prahova în Dosarul succesoral nr. x/1987,

Certificatul de moștenitor din 07 august 1957 emis de Notariatul de Stat

Prahova în Dosar succesoral nr. x/1987, Certificatul de moștenitor din 09

decembrie 2003 emis de B.N.P., D. și Certificatul de moștenitor din 09

decembrie 2003 emis de B.N.P., E.

Din concluziile raportului de

expertiză întocmit în cauză de expert F., rezultă că

terenul revendicat se află în prezent în zona verde a clădirii

Academiei Române, sector 5, în subsol regăsindu-se o rețea de

canalizare și termoficare. Din adresa din 14 mai 2013 emisă de

Primăria Municipiului București rezultă că terenul este

afectat parțial de trotuar pietonal.

Cu privire la pretenția

reclamantelor în sensul acordării de despăgubiri pentru acest teren,

tribunalul a reținut că, la momentul exproprierii s-a stabilit în

favoarea autoarelor reclamantelor suma de 16.800 lei, cu titlu de

despăgubire, Administrația Fondului Imobiliar comunicând

instanței prin adresa emisă la data de 29 august 2013, că nu

sunt date din care să rezulte încasarea despăgubirilor și

defalcarea acestora pe teren și construcție.

Tribunalul a apreciat că

nu se poate reține că imobilul a trecut în patrimoniul statului

Sră o dreaptă și prealabilă despăgubire câtă

vreme prin procesul verbal din 05 noiembrie 1980 s-au stabilit despăgubiri

pentru imobil. Cum nu s-a putut face dovada că aceste despăgubiri nu

au fost încasate, instanța nu are suficiente elemente pentru a aprecia

că se impune despăgubirea reclamantelor în acord cu dispozițiile

art. 481C. civ.

Nici din perspectiva dispozițiilor

constituționale și a practicii Curții Europene a Drepturilor

Omului prima instanță nu a reținut că privarea de

proprietate a autoarei reclamantelor a reprezentat la momentul 1980 o atingere

excesivă a dreptului de proprietate câtă vreme suprafața de

teren a fost afectată de detalii de sistematizare, despăgubirea

și contravaloarea acestora fund avute în vedere prin actul normativ ai

exproprierii și procesul verbal din 05 noiembrie 1980.

Prin Decizia nr. 392/A din 01

octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția

prescripției extinctive, a admis apelul formulat de apelantele - reclamante

A. și B., împotriva sentinței civile nr. 2069/2012, decembrie 2013,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în contradictoriu cu intimatul - pârât Municipiul București, prin primarul

general și a schimbat sentința civilă apelată, în sensul

că a respins acțiunea în pretenții, ca prescrisă.

Pentru a se pronunța

astfel, curtea de apel a invocat, din oficiu, excepția prescripției

dreptului la acțiune, ca motiv de apel de ordine publică, și.

analizând-o cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 alin.

(1) C. proc. civ., a reținut că prin cererea dedusă

judecății, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata

sumei reprezentând valoarea actuală de piață a terenului situat

în București, cu titlu de despăgubiri ca urmare a exproprierii

acestui imobil fără plata unei juste și preaiabile despăgubiri.

Așadar, reclamantele nu

au contestat valabilitatea trecerii imobilului în proprietatea statului, pentru

ca acțiunea să aibă natura unei revendicări al cărei

obiect este imposibil de restituit în natură.

Acțiunea în discuție

are natura juridică a unei cereri în pretenții, reclamantele urmărind

să își valorifice dreptul la despăgubiri pentru imobilul legal

expropriat, drept pe care și i-au întemeiat pe dispozițiile art. 481

C. civ., art. 12 din Constituția de la 1965 și art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe baza acestei

calificări juridice a cererii deduse judecății, curtea de apeî a

constatat că, sub aspectul prescripției extinctive, acesteia îi sunt

aplicabile dispozițiile art. 3 și art. 7 alin. (1) din Decretul nr.

167/1954, conform cărora termenul prescripției este de 3 ani și

începe să curgă de la data la care se naște dreptul la

acțiune.

în raport de cele arătate

anterior, dreptul la acțiune al autoarei reclamantelor pentru a

obține despăgubirile aferente terenului expropriat s-a născut la

data aplicării măsurii exproprierii, prin deposedarea de imobil a

numitei C. Or, această dată a fost plasată de reclamante, prin chiar

cererea de chemare în judecată, în perioada regimului comunist, respectiv

anterior datei de 22 decembrie 1989.

A mai reținut curtea de

apel că natura represivă a regimului ce a guvernat România până

la data de 22 decembrie 1989 justifică amânarea începerii cursului

prescripției până la aceasta dată, violența morală

exercitată împotriva tuturor celor ce puteau contesta o măsură a

autorităților publice putând fi asimilată cauzei de suspendare a

cursului prescripției prevăzute de art. 13 lit. a) din Decretul nr.

167/1954.

în raport de data începerii

curgerii prescripției, determinată conform celor arătate

anterior, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1954

s-a împlinit la data de 22 decembrie 1992, în timp ce acțiunea de

față a fost introdusă la data de 27 aprilie 2012, fără

respectarea acestui termen.

Susținerile reclamantelor

în sensul că invocarea excepției prescripției dreptului material

la acțiune constituie o încălcare a dispozițiilor art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale artl din primul

Protocol adițional la Convenție nu au fost însușite de

instanța de apel, întrucât, în cauză, aplicarea regimului

prescripției extinctive nu suprimă însuși dreptul reclamantelor

de acces la instanță, câtă vreme li s-a recunoscut posibilitatea

de a acționa în valorificarea dreptului lor timp de 3 ani după data

de 22 decembrie 1989, dată la care eventualele acte de violență

morală au încetat.

Pe de alta parte, s-a

reținut că scopul legitim urmărit prin limitarea dreptului de

acces la instanță ca urmare a intervenției prescripției

extinctive constă în asigurarea stabilității și securității

în raporturile juridice și înlăturarea incertitudinii din circuitul

civil.

De asemenea, s-a apreciat

că și cea de-a treia cerință rezultând din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este

întrunită, întrucât legea (Decretul nr. 167/1954) apus la dispoziția

reclamantelor, pentru a acționa, un termen cu o durată

rezonabilă (3 ani) și a reglementat cauze de întrerupere și de

suspendare a cursului prescripției, prin care stingerea dreptului la

acțiune să fie evitată atunci când inactivitatea nu are la

bază pasivitatea titularului.

În ceea ce privește

constatarea existenței unei încălcări a dreptului de proprietate

al reclamantelor, recunoscut prin dispozițiile art. 481 C. civ., art. 12

din Constituția României (1965) și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, curtea de

apel a reținut că o astfel de analiză nu poate fi

făcută, fiind împiedicată de constatarea intervenției

prescripției extinctive, conform celor arătate anterior.

Prin Decizia civilă nr.

545 din 20 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantele A. și

B., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel, pentru următoarele considerente:

Acțiunea de

față are ca obiect cererea formulată de reclamantele A. și B.

la data de 27 aprilie 2012, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, reprezentat prin primarul general, prin care au solicitat

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să

dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor aferente

terenului expropriat în suprafață de 110 mp, situat în

București, sector 5.

Imobilul (compus, la data

exproprierii, din suprafața de teren menționată și

construcție - casă de locuit) a aparținut autoarei recamantelor,

Dâmbovîceanu Ana, fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 18

martie 1949; acesta a fost expropriat prin Decretul nr. 152/1980, iar după

expropriere. construcția a fost demolată, în timp ce terenul se

află în zona verde a Academiei Române, potrivit celor reținute la

prima instanță.

Înalta Curte a constatat

că tribunalul a pronunțat o soluție pe fondul cauzei, iar

instanța de apel a invocat, din oficiu, o excepție procesuală de

fond, anume excepția prescrierii dreptului material ia acțiune, în

condițiile art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Prin decizia recurată,

excepția invocată a fost admisă, ceea ce a atras consecința

admiterii apelului reclamantelor, sentința apelată fiind

schimbată, iar acțiunea în pretenții formulată de reclamante

a fost respinsă, ca prescrisă.

Având în vedere situația

de fapt dedusă judecății, Înalta Curte a constatat că

finalitatea urmărită de recurentele-reclamante prin promovarea acțiunii

ce constituie obiectul litigiului-despăgubirea pentru terenul preluat prin

expropriere de statul comunist prin Decretul nr. 152/1980 în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 - corespunde dispozițiilor art. 2 din Legea nr.

10/2001, aci normativ special și a cărui incidență în

cauză trebuia a fi analizată prioritar de către instanța de

apel care, în invocarea și soluționarea excepției prescrierii

dreptului material la acțiune s-a raportat la dispozițiile dreptului

comun, contrar principiului specialia generalibus derogant.

Raportat la această

prioritate a dispozițiilor legii speciale, Înalta Curte, înainte de

dezbaterea asupra recursului, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a

supus dezbaterii admisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca motiv

de ordine publică, solicitând recurentelor să precizeze dacă au

urmat procedura Legii nr. 10/2001 la răspunsul la această chestiune

fiind consemnat în practicaua deciziei.

Înalta Curte a arătat

că, în acest caz, excepția inadmisibilității cererii este o

excepție procesuală de procedură, iar ordinea de

soluționare între excepția prescrierii dreptului material la

acțiune (reținută de instanța de apel) și cea

invocată în recurs, impune a se acorda prioritate excepției

inadmisibilității cererii, întrucât numai în cazul unei cereri de

chemare în judecată pentru valorificarea unei pretenții pe calea

dreptului comun căreia îi corespunde o acțiune în justiție

(așadar, în cazul unei cereri admisibile), se impune a se verifica

îndeplinirea condiției formulării acesteia în cadrul termenului de

prescripție aplicabil, excepție procesuală de fond,

subsidiară.

Având în vedere această

ordine de soluționare a excepțiilor în concurs, invocată pentru

prima dată în această etapă procesuală, Înalta Curte a

apreciat că în cauză, în temeiul art. 314 rap. la art, 312 alin. (1),

(3) și (5) și coroborat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se impune

admiterea recursului și casarea deciziei recurate pentru ca

recurentele-reclamante să beneficieze de dreptul la o procedură

echitabilă din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Convenția

europeană (având în vedere și cele statuate de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în Cauza Vișan contra României din 24 aprilie 2008)

și, deci, de posibilitatea de a-și formula apărările asupra

excepției inadmisibilității cererii în urma unei. dezbateri

contradictorii a acesteia.

Dosarul a fost înregistrat pe

rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/3/2012*, la data de 29 mai

2015.

Prin Decizia nr. 422/A din 24

septembrie 2015., Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis

excepția inadmisibilității cererii. A admis apelul formulat de

apelantele-reclamante A. și B., împotriva sentinței civile nr. 2069

din 12 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul

București, reprezentat prin primarul general și a schimbat în tot

sentința apelată, în sensul respingerii cererii, ca

inadmisibilă.

Pentru a decide astfel, Curtea

de Apel București, examinând sentința apelată în limitele

stabilite prin îndrumările obligatorii ale deciziei de casare, conform

dispozițiilor art. 315 alin. (1), a reținut următoarele:

Art. 22 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 prevede în mod expres că persoana îndreptățită

va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia

(termenul a fost prelungit ulterior până Ia 14 februarie 2002), persoana

juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a

imobilului. De asemenea, art. 22 alin. (5) din aceeași lege prevede

că nerespectarea termenului prevăzut la alin. (1) atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent. Rezultă din dispozițiile legale enunțate

că formularea notificării este chiar o condiție de exercitare a

acțiunii pe cale judiciară, iar lipsa acesteia conduce la

inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

S-a mai reținut că

soluția nu contravine jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, care a statuat constant că dreptul la acțiune nu este

unul absolut, fiind supus unor limitări (cauza Măria Atanasiu și

alții contra României, cauza Miu contra României ș.a.), iar în

speță reclamantele nu au respectat dispozițiile legale ce vizau

tocmai condițiile de exercitare a dreptului de a obține măsuri

reparatorii pentru imobilul preluat abuziv. De asemenea, nu se poate aprecia

că s-ar contraveni prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, întrucât în jurisprudența sa Curtea Europeana a

Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun

preluat de stat nu reprezintă „bun actual" sau „speranță

legitimă" (Cauza Poenaru contra României), iar imobilele care se

încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu pot fi restituite

decât în condițiile prevăzute de acest act normativ.

De asemenea, s-a avut în

vedere și faptul că reclamantele nti dispun de un „bun" sau de o

„speranță legitimă" cu privire la imobilul în litigiu,

pentru a solicita direct instanței de judecată protejarea acestui

drept.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamantele B. și A., criticând-o din perspectiva art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea

în tot a Deciziei nr. 422/A din 24 septembrie 2015 a Curții de Apel

București, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței nr. 2069

din 12 decembrie 2013 a Tribunalului București, și admiterea

acțiunii conform petiîului solicitat.

În dezvoltarea motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele-reclamante

au arătat că prin invocarea și admiterea excepției inadmisibilității,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea

dispozițiilor art. 1 și 6 din Primui Protocol adițional la

Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect,

recurentele-reclamante au susținut că dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului coroborate cu practica

Curții au statuat că invocarea unui fine de neprimire a unei

acțiuni privind plata despăgubirilor rezultate de pe urma unei exproprieri

constituie atât o încălcare a art. 6 din Convenție (dreptul la un

proces just și echitabil), cât și o încălcare a art. 1 din

primul Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului

(dreptul la proprietate).

Cât privește

excepția inadmisibilității acțiunii, motivată de

faptul că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este

exclusă de prevederile Legii nr. 10/2001, care este legea specială în

materia retrocedării bunurilor preluate abuziv de Statul roman, recurentele-reclamante

au arătat că trebuie observat că nici Înalta Curte de

Casație și Justiție și nici Curtea Europeană a

Drepturilor Omului nu au exclus, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, "căci este posibil ca

reclamantul într-o astfel de acțiune să se poată prevala la rândul

său de un bun în sensul art. 1 din Primui Protocol adițional și

trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a

se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce

măsura legea interna intră în conflict cu Convenția Europeana a

Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu

ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori

securității raporturilor juridice".

Astfel, au susținut

recurentele-reclamante că, prin soluția pronunțată, dreptul

de acces la justiție le-a fost atins prin respingerea acțiunii în

revendicare motivat de faptul că ar fi trebuit să urmeze procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Totodată,

recurentele-redamante au opinat că Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție este aplicabilă

litigiilor în curs de judecată, precum și celor care se vor

înregistra, însă prin aceasta decizie nu s-a statuat că acțiunea

în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă, ci

că se va acorda prioritate Convenției în cadrul acțiunii în

revendicare întemeiată pe dreptul comun în cazul în care există

neconcordanțe între legea speciaiă și Convenție. Aceste

dispoziții sunt interpretate în sensul că, ori de câte ori persoanele

care au fost deposedate abuziv de stat de proprietatea acestora nu au urmat

procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, pot solicita restituirea

bunului preluat abuziv pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, cu condiția de a nu aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Recurentele-reclamante au

arătat și că, prin pronunțarea soluției recurate,

instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor

art. 20, 21 și 44 din Constituția României și a prevederilor

art. 481 C. civ., ignorând faptul că nu au fost acordate despăgubiri

pentru teren, cu toate ca și legislația în vigoare la acel moment o

prevedea, conform art. 12 din Constituție și art. 481 C. civ. (în

vigoare la momentul exproprierii).

De asemenea,

recurentele-reclamante au mai susținut că instanța de apel a

ignorat faptul că atât Constituția din 1965 (art. 12), cea din 1991

și cea actuală (art. 44, alin. (3)), precum și C. civ. (art 481)

în vigoare la momentul exproprierii, prevăd că nimeni nu poate fi

deposedat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică, cu o

justă și prealabilă despăgubire.

Totodată, s-a mai

arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din

Constituția României: (1) Dispozițiile constituționale privind

drepturile și libertățile cetățenilor vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală

a Drepturilor Omului cu pactele și cu celelalte tratate la care România

este parte. (2) dacă există neconcordanțe între pactele și

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România

este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile;

În aceeași idee,

recurentele-reclamante au considerat că instanța de apei a ignorat

faptul că prin Legea nr. 30/1994, modificată prin Legea nr. 79 din 6

iunie 1995, România a ratificat la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a

protocoalelor adiționale la această Convenție, care, Ia art. 1

alin. (1) teza a II-a din primul Protocol la Convenție, privind

protecția proprietății, prevede : "nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică

și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional";

Au susținut

recurentele-reclamante că, în conformitate cu dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu practica

constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, "în lipsa

plății unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea

de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și

lipsa totală a despăgubirilor nu poate ft justificată in

domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în „împrejurări

excepționale"; "absența totală a despăgubirilor

nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în

prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin

Convenție" (Cauza Străin și alții împotriva României,

Cauza Paduraru împotriva României, Cauza Yagtzilar s.a. contra Greciei).

Concluzionând,

recurentele-reclamante au susținut că intimatul-pârât le-a preluat în

mod abuziv proprietatea, iar din această perspectivă are

obligația de a repara prejudiciul suferit ca urmare a privării de

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În condițiile

imposibilității restituirii imobilului în natura, recurentele-reclamante

au susținut că se impune restituirea în echivalent, reprezentând

valoarea de circulație a imobilului.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente

în speță, Înalta Curte reține că recursul nu este fondat

și urmează să-l respingă pentru considerentele ce succed:

În speță, prin cererea

de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și B., la

data de 27 aprilie 2012, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin primarul general, s-a solicitat instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului

la plata despăgubirilor aferente terenului expropriat în

suprafață de 110 mp, situat în București, sector 5.

Imobilul (compus, la data

exproprierii, din suprafața de teren menționată și

construcție - casă de locuit) a aparținut autoarei

reclamantelor, Dâmboviceanu Ana, fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare

din 18 martie 1949. Acesta a fost expropriat prin Decretul nr. 152/1980, iar

după expropriere, construcția a fost demolată.

Astfel cum a statuat Înalta Curte

prin Decizia de casare nr. 545 din 20 februarie 2015, pronunțată în

primul ciclu procesual, imobilul solicitat pe calea prezentei acțiuni în

revendicare intră sub incidența Legii nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 a fost

adoptată în scopul instituirii unei proceduri unice de stabilire și

acordare a măsurilor reparatorii pentru preluarea abuzivă a

imobilelor preluate de statul comunist m perioada de referință a

legii (6 martie 1945-22 decembrie 1989), măsurile reparatorii constând în

restituirea în natură ori în echivalent.

Existența unui act

normativ special pentru reglementarea raporturilor juridice circumscrise

finalității obținerii unor măsuri reparatorii în echivalent

pentru preluarea abuzivă a unui imobil prin expropriere (despăgubiri,

astfel cum recurentele - reclamante au solicitat în cauza de față),

constituie un impedimeni legal atât pentru părți cât și pentru

instanța de judecată de a. recurge la aplicarea dispozițiilor

dreptului comun, dată fiind prioritatea legii speciale și

inexistența unui drept de opțiune între aplicarea dreptului comun

(art. 480 șl 481 C. civ.) sau a dispozițiilor legii speciale, act

normativ de ordine publică, așadar, aplicabil în mod direct în

soluționarea unor raporturi juridice de natura celor reglementate de Legea

nr. 10/2001.

Art. 11 alin. (2)-(4) din

Legea nr. 10/2001 prevăd; „(2) în cazul în care construcțiile

expropriate au fost demolate parțial sau total, dar nu s-au executat lucrările

pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură

cu construcțiile rămase, iar pentru construcțiile demolate

măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Dacă persoana

îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în

natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre

valoarea despăgubirii primite și valoarea construcțiilor

demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a

despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit

conform legislației în vigoare.

(3) În cazul în care

construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările

pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana

îndreptățită poate obține restituirea în natura a

părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de

construcții noi, autorizate, cea afectată servitutilor legale și

altor amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.

Dispozițiile art. 10 alin. (3), (4), (5) și (6) se vor aplica în mod

corespunzător.

(4) În cazul în care

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional

întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent

pentru întregul imobil."

Raportul dintre

dispozițiile dreptului comun și cele ale Legii nr. 10/2001 a fost

statuat prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, decizie care, având rolul de a unifica practica în această materie,

este obligatorie pentru instanțe.

Ținând seama de

dispozițiile legale anterior redate, aplicabile în speța, prin

decizia mai sus menționată, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, a invocat excepția

inadmisibilității cererii și, față de poziția

procesuală a recurentei-reclamante B., precizată la solicitarea

instanței, în sensul că aceasta a formulat o notificare în baza Legii

nr. 10/2001, pe care a vrut să o depună la primărie, însă

aceasta nu a fost primită întrucât termenul de depunere expirase, a admis

recursul declarat de reclamantele A. și B., a casat decizia recurata

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel,

pentru ca recurentele-reclamante să beneficieze de dreptul la o

procedură echitabilă din perspectiva dispozițiilor art. 6 din

Convenția europeană și, deci, de posibilitatea de a-șî formula

apărările asupra excepției inadmisibilității cererii

în urma unei dezbateri contradictorii.

În rejudecarea apelului, la

termenul din data de 23 septembrie 2015, curtea de apel, potrivit

îndrumărilor deciziei de casare a pus în discuție excepția

inadmisibilității cererii de chemare în judecată și,

față de împrejurarea că recurentele-reclamante nu au fost

prezente la dezbateri, a amânat pronunțarea la data de 24 septembrie 2015,

când a fost pronunțată decizia recurata, pentru a da posibilitatea

părților să depună concluzii scrise.

Cu toate acestea,

recurentele-reclamante au stat în pasivitate și nu au probat

existența unor motive independente de voința lor care le-au

împiedicat să formuleze notificare în termenul prevăzut de Legea

10/2001.

Or, art. 22 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că persoana

îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data

intrării în vigoare a acesteia (termenul fiind prelungit ulterior

până la 14 februarie 2002), persoana juridică deținătoare,

solicitând restituirea în natură a imobilului.

Totodată, art. 22 alin.

(5) din același act normativ dispune în sensul că nerespectarea

termenului prevăzut Ia alin. (1) atrage pierderea dreptului de a solicita

în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Așadar, față de

dispozițiile legale anterior evocate, formularea notificării este

chiar o condiție de exercitare a acțiunii, iar lipsa acesteia conduce

la madmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

Cum însă, în cauză

recurentele-reelamante nu au formulat notificare și nici nu au probat

existența unor motive obiective care le-ar fi pus în imposibilitate

să uzeze de dispozițiile legii speciale de reparație, Înalta

Curte constată că soluția de respingere a cererii de chemare în

judecată, ca inadmisibilă, pronunțată de instanța de

rejudecare, este o soluție legală,

Astfel, soluția

instanței de apel nu aduce atingere dreptului reclamantelor de acces la

justiție prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenție și nu

contravine dispozițiilor constituționale și jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat constant că

dreptul la acțiune nu este unul absolut, fiind supus unor limitări,

întrucât în speță, așa cum s-a arătat mai sus, reclamantele

nu au respectat dispozițiile legale ce vizau tocmai condițiile de

exercitare a dreptului de a obține măsuri reparatorii pentru imobilul

preluat abuziv.

Din perspectiva celor deja

expuse criticile recurenteior-reclamante, întemeiate în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care reclamă greșită

aplicare și a prevederilor art. 20, 21 și 44 din Constituția

României precum și art. 481 C. civ., nu sunt fondate.

În raport de situația de

fapt reținută, curtea de apel a aplicat corect atât dispozițiile

prioritare ale Legii nr. 10/2001 în raport cu art. 480 C. civ., cât și pe

cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana

a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă și Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite.

Fiind vorba de un imobil

trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.

10/2001, în mod corect instanțele au apreciat că suni incidente în

cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație,

dispoziții ce se aplică cu prioritate în raport cu dreptul comun,

respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamante în

acțiune.

Împrejurarea că

recurentele-reclamante indică mai multe acte normative naționale

și comunitare mi obligă instanța de judecată să

procedeze la soluționarea cauzei prin luarea în considerare a tuturor

textelor legale invocate. ci numai prin raportare ia cele care

reglementează problema de drept dedusă judecății.

Față de toate

considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele

B. și A. împotriva Deciziei nr. 422/A din 24 septembrie 2015,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze eu minori șt de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantele B. și A. împotriva Deciziei nr. 422/A

din 24 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IlI-a civilă șl pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 8 aprilie 2016.