ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 853/2016

Decizia nr. 853/2016 Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 27 aprilie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, reprezentat legal prin primarul general, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să-l oblige pe pârât la plata despăgubirilor aferente terenului expropriat situat în București, sector 5 și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1 și 6 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20, 21 și 44 din Constituția României, art. 481, 1073 și urm. C. civ.

reclamantele au arătat că imobilul mai sus menționat a fost proprietatea autoarei lor, C., dobândit prin vânzare-cumpărare în anul 1949. Imobilul era compus din teren în suprafață de 110 mp și o casă de locuit în suprafața de 44 mp; în perioada regimului comunist, imobilul a fost expropriat, casa fiind demolată, iar terenul a fost ocupat de Casa Poporului, fără a fi acordate despăgubiri. Prin sentința civilă nr. 2069 din 12 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantelor, având în vedere următoarele considerente: Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 martie 1949, numita C., autoarea reclamantelor, a dobândit proprietatea imobilului compus din teren în suprafață de 110 mp și o casă de locuit în suprafață de 44 mp, aflat în București.

Acest imobil a trecut în patrimoniul statului, împreună cu imobilul din București, prin Decretul nr. 152/1980, astfel cum rezultă din adresa din 03 martie 2013 emisă de Primăria Municipiului București-Direcția Patrimoniu. Reclamantele sunt moștenitoarele C. conform Certificatului de moștenitor din 11 decembrie 1987 emis de Notariatul de Stat Prahova în Dosarul succesoral nr. x/1987, Certificatul de moștenitor din 07 august 1957 emis de Notariatul de Stat Prahova în Dosar succesoral nr. x/1987, Certificatul de moștenitor din 09 decembrie 2003 emis de B.N.P., D. și Certificatul de moștenitor din 09 decembrie 2003 emis de B.N.P., E. Din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expert F., rezultă că terenul revendicat se află în prezent în zona verde a clădirii Academiei Române, sector 5, în subsol regăsindu-se o rețea de canalizare și termoficare.

Din adresa din 14 mai 2013 emisă de Primăria Municipiului București rezultă că terenul este afectat parțial de trotuar pietonal. Cu privire la pretenția reclamantelor în sensul acordării de despăgubiri pentru acest teren, tribunalul a reținut că, la momentul exproprierii s-a stabilit în favoarea autoarelor reclamantelor suma de 16.800 lei, cu titlu de despăgubire, Administrația Fondului Imobiliar comunicând instanței prin adresa emisă la data de 29 august 2013, că nu sunt date din care să rezulte încasarea despăgubirilor și defalcarea acestora pe teren și construcție. Tribunalul a apreciat că nu se poate reține că imobilul a trecut în patrimoniul statului Sră o dreaptă și prealabilă despăgubire câtă vreme prin procesul verbal din 05 noiembrie 1980 s-au stabilit despăgubiri pentru imobil.

Cum nu s-a putut face dovada că aceste despăgubiri nu au fost încasate, instanța nu are suficiente elemente pentru a aprecia că se impune despăgubirea reclamantelor în acord cu dispozițiile art. 481C. civ.

Nici din perspectiva dispozițiilor constituționale și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului prima instanță nu a reținut că privarea de proprietate a autoarei reclamantelor a reprezentat la momentul 1980 o atingere excesivă a dreptului de proprietate câtă vreme suprafața de teren a fost afectată de detalii de sistematizare, despăgubirea și contravaloarea acestora fund avute în vedere prin actul normativ ai exproprierii și procesul verbal din 05 noiembrie 1980. Prin Decizia nr. 392/A din 01 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția prescripției extinctive, a admis apelul formulat de apelantele - reclamante A. și B., împotriva sentinței civile nr. 2069/2012, decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât Municipiul București, prin primarul general și a schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea în pretenții, ca prescrisă.

Pentru a se pronunța astfel, curtea de apel a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului la acțiune, ca motiv de apel de ordine publică, și. analizând-o cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a reținut că prin cererea dedusă judecății, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând valoarea actuală de piață a terenului situat în București, cu titlu de despăgubiri ca urmare a exproprierii acestui imobil fără plata unei juste și preaiabile despăgubiri. Așadar, reclamantele nu au contestat valabilitatea trecerii imobilului în proprietatea statului, pentru ca acțiunea să aibă natura unei revendicări al cărei obiect este imposibil de restituit în natură.

Acțiunea în discuție are natura juridică a unei cereri în pretenții, reclamantele urmărind să își valorifice dreptul la despăgubiri pentru imobilul legal expropriat, drept pe care și i-au întemeiat pe dispozițiile art. 481 C. civ., art. 12 din Constituția de la 1965 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe baza acestei calificări juridice a cererii deduse judecății, curtea de apeî a constatat că, sub aspectul prescripției extinctive, acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 și art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1954, conform cărora termenul prescripției este de 3 ani și începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune.

în raport de cele arătate anterior, dreptul la acțiune al autoarei reclamantelor pentru a obține despăgubirile aferente terenului expropriat s-a născut la data aplicării măsurii exproprierii, prin deposedarea de imobil a numitei C. Or, această dată a fost plasată de reclamante, prin chiar cererea de chemare în judecată, în perioada regimului comunist, respectiv anterior datei de 22 decembrie 1989. A mai reținut curtea de apel că natura represivă a regimului ce a guvernat România până la data de 22 decembrie 1989 justifică amânarea începerii cursului prescripției până la aceasta dată, violența morală exercitată împotriva tuturor celor ce puteau contesta o măsură a autorităților publice putând fi asimilată cauzei de suspendare a cursului prescripției prevăzute de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1954.

în raport de data începerii curgerii prescripției, determinată conform celor arătate anterior, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1954 s-a împlinit la data de 22 decembrie 1992, în timp ce acțiunea de față a fost introdusă la data de 27 aprilie 2012, fără respectarea acestui termen. Susținerile reclamantelor în sensul că invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune constituie o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale artl din primul Protocol adițional la Convenție nu au fost însușite de instanța de apel, întrucât, în cauză, aplicarea regimului prescripției extinctive nu suprimă însuși dreptul reclamantelor de acces la instanță, câtă vreme li s-a recunoscut posibilitatea de a acționa în valorificarea dreptului lor timp de 3 ani după data de 22 decembrie 1989, dată la care eventualele acte de violență morală au încetat.

Pe de alta parte, s-a reținut că scopul legitim urmărit prin limitarea dreptului de acces la instanță ca urmare a intervenției prescripției extinctive constă în asigurarea stabilității și securității în raporturile juridice și înlăturarea incertitudinii din circuitul civil. De asemenea, s-a apreciat că și cea de-a treia cerință rezultând din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este întrunită, întrucât legea (Decretul nr. 167/1954) apus la dispoziția reclamantelor, pentru a acționa, un termen cu o durată rezonabilă (3 ani) și a reglementat cauze de întrerupere și de suspendare a cursului prescripției, prin care stingerea dreptului la acțiune să fie evitată atunci când inactivitatea nu are la bază pasivitatea titularului.

În ceea ce privește constatarea existenței unei încălcări a dreptului de proprietate al reclamantelor, recunoscut prin dispozițiile art. 481 C. civ., art. 12 din Constituția României (1965) și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, curtea de apel a reținut că o astfel de analiză nu poate fi făcută, fiind împiedicată de constatarea intervenției prescripției extinctive, conform celor arătate anterior.

Prin Decizia civilă nr. 545 din 20 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantele A. și B., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru următoarele considerente: Acțiunea de față are ca obiect cererea formulată de reclamantele A. și B. la data de 27 aprilie 2012, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, reprezentat prin primarul general, prin care au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor aferente terenului expropriat în suprafață de 110 mp, situat în București, sector 5. Imobilul (compus, la data exproprierii, din suprafața de teren menționată și construcție - casă de locuit) a aparținut autoarei recamantelor, Dâmbovîceanu Ana, fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 martie 1949; acesta a fost expropriat prin Decretul nr. 152/1980, iar după expropriere.

construcția a fost demolată, în timp ce terenul se află în zona verde a Academiei Române, potrivit celor reținute la prima instanță. Înalta Curte a constatat că tribunalul a pronunțat o soluție pe fondul cauzei, iar instanța de apel a invocat, din oficiu, o excepție procesuală de fond, anume excepția prescrierii dreptului material ia acțiune, în condițiile art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ. Prin decizia recurată, excepția invocată a fost admisă, ceea ce a atras consecința admiterii apelului reclamantelor, sentința apelată fiind schimbată, iar acțiunea în pretenții formulată de reclamante a fost respinsă, ca prescrisă.

Având în vedere situația de fapt dedusă judecății, Înalta Curte a constatat că finalitatea urmărită de recurentele-reclamante prin promovarea acțiunii ce constituie obiectul litigiului-despăgubirea pentru terenul preluat prin expropriere de statul comunist prin Decretul nr. 152/1980 în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 - corespunde dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, aci normativ special și a cărui incidență în cauză trebuia a fi analizată prioritar de către instanța de apel care, în invocarea și soluționarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune s-a raportat la dispozițiile dreptului comun, contrar principiului specialia generalibus derogant. Raportat la această prioritate a dispozițiilor legii speciale, Înalta Curte, înainte de dezbaterea asupra recursului, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., a supus dezbaterii admisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca motiv de ordine publică, solicitând recurentelor să precizeze dacă au urmat procedura Legii nr. 10/2001 la răspunsul la această chestiune fiind consemnat în practicaua deciziei. Înalta Curte a arătat că, în acest caz, excepția inadmisibilității cererii este o excepție procesuală de procedură, iar ordinea de soluționare între excepția prescrierii dreptului material la acțiune (reținută de instanța de apel) și cea invocată în recurs, impune a se acorda prioritate excepției inadmisibilității cererii, întrucât numai în cazul unei cereri de chemare în judecată pentru valorificarea unei pretenții pe calea dreptului comun căreia îi corespunde o acțiune în justiție (așadar, în cazul unei cereri admisibile), se impune a se verifica îndeplinirea condiției formulării acesteia în cadrul termenului de prescripție aplicabil, excepție procesuală de fond, subsidiară.

Având în vedere această ordine de soluționare a excepțiilor în concurs, invocată pentru prima dată în această etapă procesuală, Înalta Curte a apreciat că în cauză, în temeiul art. 314 rap. la art, 312 alin. (1), (3) și (5) și coroborat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se impune admiterea recursului și casarea deciziei recurate pentru ca recurentele-reclamante să beneficieze de dreptul la o procedură echitabilă din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană (având în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Vișan contra României din 24 aprilie 2008) și, deci, de posibilitatea de a-și formula apărările asupra excepției inadmisibilității cererii în urma unei.

dezbateri contradictorii a acesteia. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/3/2012*, la data de 29 mai 2015. Prin Decizia nr. 422/A din 24 septembrie 2015., Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția inadmisibilității cererii. A admis apelul formulat de apelantele-reclamante A. și B., împotriva sentinței civile nr. 2069 din 12 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, reprezentat prin primarul general și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii cererii, ca inadmisibilă.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București, examinând sentința apelată în limitele stabilite prin îndrumările obligatorii ale deciziei de casare, conform dispozițiilor art. 315 alin. (1), a reținut următoarele: Art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia (termenul a fost prelungit ulterior până Ia 14 februarie 2002), persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. De asemenea, art. 22 alin. (5) din aceeași lege prevede că nerespectarea termenului prevăzut la alin. (1) atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Rezultă din dispozițiile legale enunțate că formularea notificării este chiar o condiție de exercitare a acțiunii pe cale judiciară, iar lipsa acesteia conduce la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată. S-a mai reținut că soluția nu contravine jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat constant că dreptul la acțiune nu este unul absolut, fiind supus unor limitări (cauza Măria Atanasiu și alții contra României, cauza Miu contra României ș.a.), iar în speță reclamantele nu au respectat dispozițiile legale ce vizau tocmai condițiile de exercitare a dreptului de a obține măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv.

De asemenea, nu se poate aprecia că s-ar contraveni prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât în jurisprudența sa Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă „bun actual" sau „speranță legitimă" (Cauza Poenaru contra României), iar imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ. De asemenea, s-a avut în vedere și faptul că reclamantele nti dispun de un „bun" sau de o „speranță legitimă" cu privire la imobilul în litigiu, pentru a solicita direct instanței de judecată protejarea acestui drept.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele B. și A., criticând-o din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a Deciziei nr. 422/A din 24 septembrie 2015 a Curții de Apel București, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței nr. 2069 din 12 decembrie 2013 a Tribunalului București, și admiterea acțiunii conform petiîului solicitat. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că prin invocarea și admiterea excepției inadmisibilității, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 1 și 6 din Primui Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, recurentele-reclamante au susținut că dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului coroborate cu practica Curții au statuat că invocarea unui fine de neprimire a unei acțiuni privind plata despăgubirilor rezultate de pe urma unei exproprieri constituie atât o încălcare a art. 6 din Convenție (dreptul la un proces just și echitabil), cât și o încălcare a art. 1 din primul Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului (dreptul la proprietate).

Cât privește excepția inadmisibilității acțiunii, motivată de faptul că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este exclusă de prevederile Legii nr. 10/2001, care este legea specială în materia retrocedării bunurilor preluate abuziv de Statul roman, recurentele-reclamante au arătat că trebuie observat că nici Înalta Curte de Casație și Justiție și nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu au exclus, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, "căci este posibil ca reclamantul într-o astfel de acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primui Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea interna intră în conflict cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice". Astfel, au susținut recurentele-reclamante că, prin soluția pronunțată, dreptul de acces la justiție le-a fost atins prin respingerea acțiunii în revendicare motivat de faptul că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Totodată, recurentele-redamante au opinat că Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este aplicabilă litigiilor în curs de judecată, precum și celor care se vor înregistra, însă prin aceasta decizie nu s-a statuat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă, ci că se va acorda prioritate Convenției în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun în cazul în care există neconcordanțe între legea speciaiă și Convenție. Aceste dispoziții sunt interpretate în sensul că, ori de câte ori persoanele care au fost deposedate abuziv de stat de proprietatea acestora nu au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, pot solicita restituirea bunului preluat abuziv pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cu condiția de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Recurentele-reclamante au arătat și că, prin pronunțarea soluției recurate, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 20, 21 și 44 din Constituția României și a prevederilor art. 481 C. civ., ignorând faptul că nu au fost acordate despăgubiri pentru teren, cu toate ca și legislația în vigoare la acel moment o prevedea, conform art. 12 din Constituție și art. 481 C. civ. (în vigoare la momentul exproprierii). De asemenea, recurentele-reclamante au mai susținut că instanța de apel a ignorat faptul că atât Constituția din 1965 (art. 12), cea din 1991 și cea actuală (art. 44, alin. (3)), precum și C. civ. (art 481) în vigoare la momentul exproprierii, prevăd că nimeni nu poate fi deposedat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică, cu o justă și prealabilă despăgubire.

Totodată, s-a mai arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României: (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile; În aceeași idee, recurentele-reclamante au considerat că instanța de apei a ignorat faptul că prin Legea nr. 30/1994, modificată prin Legea nr. 79 din 6 iunie 1995, România a ratificat la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această Convenție, care, Ia art. 1 alin. (1) teza a II-a din primul Protocol la Convenție, privind protecția proprietății, prevede : "nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional"; Au susținut recurentele-reclamante că, în conformitate cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, "în lipsa plății unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și lipsa totală a despăgubirilor nu poate ft justificată in domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în „împrejurări excepționale";

"absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție" (Cauza Străin și alții împotriva României, Cauza Paduraru împotriva României, Cauza Yagtzilar s.a. contra Greciei). Concluzionând, recurentele-reclamante au susținut că intimatul-pârât le-a preluat în mod abuziv proprietatea, iar din această perspectivă are obligația de a repara prejudiciul suferit ca urmare a privării de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. În condițiile imposibilității restituirii imobilului în natura, recurentele-reclamante au susținut că se impune restituirea în echivalent, reprezentând valoarea de circulație a imobilului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în speță, Înalta Curte reține că recursul nu este fondat și urmează să-l respingă pentru considerentele ce succed: În speță, prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și B., la data de 27 aprilie 2012, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, s-a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor aferente terenului expropriat în suprafață de 110 mp, situat în București, sector 5. Imobilul (compus, la data exproprierii, din suprafața de teren menționată și construcție - casă de locuit) a aparținut autoarei reclamantelor, Dâmboviceanu Ana, fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 martie 1949. Acesta a fost expropriat prin Decretul nr. 152/1980, iar după expropriere, construcția a fost demolată.

Astfel cum a statuat Înalta Curte prin Decizia de casare nr. 545 din 20 februarie 2015, pronunțată în primul ciclu procesual, imobilul solicitat pe calea prezentei acțiuni în revendicare intră sub incidența Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 a fost adoptată în scopul instituirii unei proceduri unice de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii pentru preluarea abuzivă a imobilelor preluate de statul comunist m perioada de referință a legii (6 martie 1945-22 decembrie 1989), măsurile reparatorii constând în restituirea în natură ori în echivalent.

Existența unui act normativ special pentru reglementarea raporturilor juridice circumscrise finalității obținerii unor măsuri reparatorii în echivalent pentru preluarea abuzivă a unui imobil prin expropriere (despăgubiri, astfel cum recurentele - reclamante au solicitat în cauza de față), constituie un impedimeni legal atât pentru părți cât și pentru instanța de judecată de a. recurge la aplicarea dispozițiilor dreptului comun, dată fiind prioritatea legii speciale și inexistența unui drept de opțiune între aplicarea dreptului comun (art. 480 șl 481 C. civ.) sau a dispozițiilor legii speciale, act normativ de ordine publică, așadar, aplicabil în mod direct în soluționarea unor raporturi juridice de natura celor reglementate de Legea nr. 10/2001.

Art. 11 alin. (2)-(4) din Legea nr. 10/2001 prevăd; „(2) în cazul în care construcțiile expropriate au fost demolate parțial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură cu construcțiile rămase, iar pentru construcțiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea construcțiilor demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

(3) În cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natura a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispozițiile art. 10 alin. (3), (4), (5) și (6) se vor aplica în mod corespunzător.

(4) În cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil." Raportul dintre dispozițiile dreptului comun și cele ale Legii nr. 10/2001 a fost statuat prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, decizie care, având rolul de a unifica practica în această materie, este obligatorie pentru instanțe.

Ținând seama de dispozițiile legale anterior redate, aplicabile în speța, prin decizia mai sus menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a invocat excepția inadmisibilității cererii și, față de poziția procesuală a recurentei-reclamante B., precizată la solicitarea instanței, în sensul că aceasta a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, pe care a vrut să o depună la primărie, însă aceasta nu a fost primită întrucât termenul de depunere expirase, a admis recursul declarat de reclamantele A. și B., a casat decizia recurata și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru ca recurentele-reclamante să beneficieze de dreptul la o procedură echitabilă din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană și, deci, de posibilitatea de a-șî formula apărările asupra excepției inadmisibilității cererii în urma unei dezbateri contradictorii.

În rejudecarea apelului, la termenul din data de 23 septembrie 2015, curtea de apel, potrivit îndrumărilor deciziei de casare a pus în discuție excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și, față de împrejurarea că recurentele-reclamante nu au fost prezente la dezbateri, a amânat pronunțarea la data de 24 septembrie 2015, când a fost pronunțată decizia recurata, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise. Cu toate acestea, recurentele-reclamante au stat în pasivitate și nu au probat existența unor motive independente de voința lor care le-au împiedicat să formuleze notificare în termenul prevăzut de Legea 10/2001. Or, art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia (termenul fiind prelungit ulterior până la 14 februarie 2002), persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Totodată, art. 22 alin. (5) din același act normativ dispune în sensul că nerespectarea termenului prevăzut Ia alin. (1) atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Așadar, față de dispozițiile legale anterior evocate, formularea notificării este chiar o condiție de exercitare a acțiunii, iar lipsa acesteia conduce la madmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

Cum însă, în cauză recurentele-reelamante nu au formulat notificare și nici nu au probat existența unor motive obiective care le-ar fi pus în imposibilitate să uzeze de dispozițiile legii speciale de reparație, Înalta Curte constată că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, pronunțată de instanța de rejudecare, este o soluție legală, Astfel, soluția instanței de apel nu aduce atingere dreptului reclamantelor de acces la justiție prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenție și nu contravine dispozițiilor constituționale și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat constant că dreptul la acțiune nu este unul absolut, fiind supus unor limitări, întrucât în speță, așa cum s-a arătat mai sus, reclamantele nu au respectat dispozițiile legale ce vizau tocmai condițiile de exercitare a dreptului de a obține măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv.

Din perspectiva celor deja expuse criticile recurenteior-reclamante, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care reclamă greșită aplicare și a prevederilor art. 20, 21 și 44 din Constituția României precum și art. 481 C. civ., nu sunt fondate. În raport de situația de fapt reținută, curtea de apel a aplicat corect atât dispozițiile prioritare ale Legii nr. 10/2001 în raport cu art. 480 C. civ., cât și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă și Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele au apreciat că suni incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică cu prioritate în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamante în acțiune. Împrejurarea că recurentele-reclamante indică mai multe acte normative naționale și comunitare mi obligă instanța de judecată să procedeze la soluționarea cauzei prin luarea în considerare a tuturor textelor legale invocate. ci numai prin raportare ia cele care reglementează problema de drept dedusă judecății. Față de toate considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B. și A. împotriva Deciziei nr. 422/A din 24 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze eu minori șt de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B. și A. împotriva Deciziei nr. 422/A din 24 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă șl pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 aprilie 2016.